Tatiana SANDU

Şef lucrări doctor

Disciplina de Arboricultură,
Universitatea de Ştiinţe Agricole şi Medicină Veterinară
„Ion Ionescu de la Brad” Iaşi

ARBORICULTURĂ
ORNAMENTALĂ

Editura "Ion Ionescu de la Brad"

IAŞI - 2009
Referenţi ştiinţifici: Prof. univ. dr. DRAGHIA LUC IA
Disciplina de Floricultură, U.Ş.A.M.V. Iaşi
Şef lucr. dr. SÎRBU CULIŢĂ
Disciplina de Botanică, U.Ş.A.M.V. Iaşi.

Tehnoredactare: Sandu Tatiana

Corectura: Sandu Tatiana
Imagini: Dominte Dan-Gabriel, Sandu Tatiana
Coperta: Sandu Tatiana

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţi onale a României

SANDU, TATIANA
Arboricultură ornamentală / Tatiana Sandu. – Iaşi:
Editura Ion Ionescu de la Brad, 2009
Bibliogr.
ISBN 978-973-147-031-3

635.9
 PREFAŢĂ

Cunoaşterea plantelor lemnoase ornamentale, componente principale ale

mediului ambiant în care omul s-a format şi a evoluat, a constituit şi constituie
o preocupare permanentă a omenirii, din cele mai vechi timpuri.
Importanţa spaţiilor verzi alcătuite din plante lemnoase ornamentale
rezidă din rolul pe care acestea îl au în îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă, a
condiţiilor climatice şi edafice din centrele populate iar în ultimul timp, mai ales
pentru efectul important al acestora în lupta împotriva poluării, în special în
centrele urbanistice sau industriale.
Ritmul rapid al industrializării, lupta permanentă pentru procurarea de
materii prime, de cele mai multe ori prin extracţii din subsol, modifică pe zi ce
trece peisajele şi chiar conformaţia generală a unor regiuni. Astfel, într-un ritm
rapid şi uneori ireversibil, natura este modifica tă de acţiunea antropică.
Lucrarea de faţă este o contribuţie modestă la literatura de specialitate în
domeniu, reunind cunoştinţele de bază furnizate de alte ştiinţe, şi anume de
către Dendrologie (studiul plantelor lemnoase ornamentale), îmbinate cu aspecte
de Ecologie (studiul condiţiilor ecologice necesare plantelor lemnoase orna-
mentale) şi scurte noţiuni de Pepinieră dendrologică (studiul tehnologiilor pro-
ducerii materialului săditor şi cultivării plantelor lemnoase ornamentale), în
final fiind precizate modalităţile de folosire ale acestor plante în cadrul spaţiilor
verzi.
Lucrarea este adresată studenţilor peisagişti şi horticultori, precum şi
specialiştilor din producţia horticolă ornamentală, din proiectarea şi amenajarea
peisagistică, dar şi amatorilor doritori să se iniţieze în cunoaşterea şi cultura
plantelor lemnoase pentru spaţiile exterioare.
Volumul este structurat în do uă părţi:
Partea I-a intitulată „CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND
MORFOLOGIA, BIOLOGIA ŞI ECOLOGIA PLANTELOR LEMNOASE
ORNAMENTALE” prezintă pe scurt câteva aspecte privind particularităţile
morfologice, biologice şi ecologice ale plantelor lemnoase care compun spaţiile
verzi din România.
Partea a II-a (cea mai amplă) sub denumirea „STUDIUL ÎNSU-
ŞIRILOR, TEHNOLOGIA CULTIVĂRII ŞI MODUL DE FOLOSIRE A
SPECIILOR LEMNOASE ORNAMENTALE” face o prezentare a speciilor
lemnoase ornamentale, spontane şi cultivate, autohtone şi exotice, sub
raportul aspectelor morfologice, însuşirilor biologice şi ecologice, tehnologiei de
înmulţire, aspectelor referitoare la cultivare şi folosire în cadrul spaţiilor verzi.
1
 Prezentarea acestor plante se face din punct de vedere sistematic, pe
categorii taxonomice, respectând nomenclatura ştiinţifică a acestora.
Majoritatea taxonilor care sunt prezentaţi în această lucrare sunt
prezentaţi şi figurativ pentru a înlesni o mai rapidă şi corectă cunoaştere a
acestora.
Această lucrare se doreşte o contribuţie la impulsionarea interesului
pentru plantele ornamentale, în vederea aducerii naturii în mediul nostru de
viaţă, cu imensele sale servicii pe care adesea le ignorăm (amelio-
rarea microclimatului şi a efectelor poluării urbane, ş.a.) la care se adaugă
înfrumuseţarea habitatelor umane cu aceste m inunate plante.
Mulţumiri aduc referenţilor ştiinţifici, prof. univ. dr. Draghia Lucia şi
şef. lucr. dr. Sîrbu Culiţă pentru îndrumarea şi ajutorul acordat la
definitivarea unor aspecte ale acestei luc rări.
Mulţumiri aduc familiei mele, mamei mele, soţului şi fiicelor mele, pentru
înţelegere, suport moral şi material, fratelui meu pentru ajutorul imagistic,
precum şi tuturor celor care m-au sprijinit în realizarea şi editarea acestei cărţi,
fiind recunoscătoare tuturor cititorilor care îmi vor comunica observaţiile şi
sugestiile lor în vederea îmbunătăţirii lucrării pentru o viitoare editare.

Autoarea

2
 CUPRINS

PARTEA I -a „CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND MORFO-

LOGIA, BIOLOGIA ŞI ECOLOGIA PLANTELOR LEMNOASE
ORNAMENTALE” ...................................................................................... 10
Cap. I. Importanţa disciplinei ARBORICULTURĂ
ORNAMENTALĂ. Dezvoltarea ei în lume şi în ţara noastră. …............ 10
Cap. II. Biologia plantelor lemnoase ornamentale………………............ 11
2.1. Particularităţile creşterii şi dezvoltării …………………………..... 11
Cap. III. Relaţiile plantelor lemnoase ornamentale cu factorii ecologici
şi de cultură …………………………………………….............................. 13
3.1. Relaţiile plantelor lemnoase ornamentale cu factorii climatici ......... 13
3.1.1. Temperatura ................................................................................ 13
3.1.2. Lumina ....................................................................................... 14
3.1.3. Apa ............................................................................................. 15
3.1.4. Vântul …………………………………………………………. 16
3.2. Relaţiile plantelor lemnoase ornamentale cu factorii edafici………. 16
3.2.1. Elementele nutritive………………………………………….... 16
3.2.2. Reacţia soluţiei solului (pH) ...................................................... 17
3.2.3. Însuşirile fizice ale solului …………………………………..... 18
Cap. IV. Zonarea vegetaţiei lemnoase din România ………………….... 18
PARTEA a II - a „STUDIUL ÎNSUŞIRILOR, TEHNOLOGIA CULTI-
VĂRII ŞI MODUL DE FOLOSIRE A SPECIILOR LEMNOASE
ORNAMENTALE”……………………………………............................... 20
Cap. V. Încrengătura SPERMATOPHYTA, Subîncreng.
PINOPHYTINA (Gymnospermae) ………………………………....... 20
5.1. Clasa CYCADOPSIDA, Ord. CYCADALES, Familia
CYCADACEAE………………………………………………………... 20
5.1.1. Genul CYCAS L……………………………………………. 20
5.2. Clasa GINKGOPSIDA, Ord. GINKGOALES, Familia
GINKGOACEAE……………………………………………………….. 23
5.2.1. Genul GINKGO L…………………………………………... 23
5.3. Clasa PINOPSIDA (CONIFEROPSIDA), Ord. TAXALES, Familia
TAXACEAE…………………………………………………………..... 26
5.3.1. Genul TAXUS L…………………………………………...... 26
5.3.2. Genul TORREYA Arn……………………………………… 30
5.4. Clasa PINOPSIDA (CONIFEROPSIDA), Ord. TAXALES,
Familia CEPHALOTAXACEAE………………………………………. 32
5.4.1. Genul CEPHALOTAXUS Sieb.et Zucc…………………….. 32
5.5. Clasa PINOPSIDA (CONIFEROPSIDA); Ord. PINALES
(Coniferales), Fam. PINACEAE………………………………………... 33
5.5.1. Genul ABIES Miller……………………………………….... 33
5.5.2. Genul PICEA A. Dietr........................................................... 46
3
 5.5.3. Genul LARIX Link. ………………………………………... 60
5.5.4. Genul PINUS L……………………………………………... 65
5.5.5. Genul PSEUDOTSUGA Carr................................................. 80
5.5.6. Genul TSUGA Carr................................................................ 83
5.6. Clasa PINOPSIDA (CONIFEROPSIDA); Ord. PINALES, Familia
ARAUCARIACEAE………………………………………………….......... 85
5.6.1. Genul ARAUCARIA Juss………………………………….. 85
5.7. Clasa PINOPSIDA (CONIFEROPSIDA), Ord. PINALES, Familia
TAXODIACEAE........................................................................................... 86
5.7.1. Genul TAXODIUM Rich....................................................... 86
5.7.2. Genul SEQUOIA Endl........................................................... 88
5.7.3. Genul CRYPTOMERIA D.Don............................................ 90
5.8. Clasa PINOPSIDA (CONIFEROPSIDA), Ord. PINALES, Familia
CUPRESSACEAE......................................................................................... 91
5.8.1. Genul THUJA L...................................................................... 91
5.8.2. Genul CHAMAECYPARIS Spach………………………… 95
5.8.3. Genul JUNIPERUS L………………………………………. 100
5.8.4. Genul CUPRESSUS L……………………………………… 107
5.8.5. Genul X CUPRESSOCYPARIS Dallim……………………. 108
5.8.6. Genul CALOCEDRUS Kurz……………………………….. 109
5.8.7. Genul THUJOPSIS Sieb. et Zucc…………………………... 110
Cap. VI. Încreng. SPERMATOPHYTA, Subîncreng.
MAGNOLIOPHYTINA (Angiospermae).................................................. 111
6.1. Subcl. MAGNOLIIDAE, Ord. MAGNOLIALES, Familia
MAGNOLIACEAE........................................................................................ 111
6.1.1. Genul MAGNOLIA L……………………………………… 111
6.1.2. Genul LIRIODENDRON L................................................... 118
6.2. Subcl. MAGNOLIIDAE, Ord. MAGNOLIALES, Familia
CALYCANTHACEAE.................................................................................. 120
6.2.1. Genul CALYCANTHUS L. .................................................. 120
6.3. Subcl. MAGNOLIIDAE, Ord. BERBERIDALES, Familia
BERBERIDACEAE....................................................................................... 122
6.3.1. Genul BERBERIS L. .............................................................. 122
6.3.2. Genul x MAHOBERBERIS Schneid……………………….. 129
6.3.3. Genul MAHONIA Nutt. ……………………………………. 129
6.4. Subcl. MAGNOLIIDAE, Ord. ARISTOLOCHIALES, Familia
ARISTOLOCHIACEAE…………………………………………………… 131
6.4.1. Genul ARISTOLOCHIA. Hill. …………………………….. 131
6.5. Subcl. MAGNOLIIDAE, Ord. RANUNCULALES, Familia
RANUNCULACEAE……………………………………………………… 133
6.5.1. Genul CLEMATIS L. ………………………………………. 133
6.6. Subcl. HAMAMELIDAE, Ord. TROCHODENDRALES, Fam.
CERCIDIPHYLLACEAE…………………………………………………. 137
6.6.1. Genul CERCIDIPHYLLUM S.& Z……………………….. 137
4
 6.7. Subcl. HAMAMELIDAE, Ord. HAMAMELIDALES, Familia
HAMAMELIDACEAE…………………………………………………...... 138
6.7.1. Genul LIQUIDAMBAR L...................................................... 138
6.7.2. Genul HAMAMELIS L.......................................................... 139
6.8. Subcl. HAMAMELIDAE, Ord. HAMAMELIDALES, Familia
PLATANACEAE………………………………………………………….. 142
6.8.1. Genul PLATANUS L………………………………………. 143
6.9. Subcl. HAMAMELIDAE, Ord. URTICALES, Familia
ULMACEAE.................................................................................................. 144
6.9.1. Genul ULMUS L...................................................................... 144
6.9.2. Genul CELTIS L...................................................................... 147
6.10. Subcl. HAMAMELIDAE, Ord. URTICALES, Familia
MORACEAE………………………………………………………………. 148
6.10.1. Genul MORUS L................................................................... 148
6.10.2. Genul MACLURA Nutt. ………………………………….. 150
6.10.3. Genul BROUSSONETIA L'Herit………………………….. 151
6.11. Subcl. HAMAMELIDAE, Ord. JUGLANDALES, Familia
JUGLANDACEAE........................................................................................ 152
6.11.1. Genul JUGLANS L. .............................................................. 152
6.11.2. Genul CARYA Nutt............................................................... 153
6.11.3. Genul PTEROCARYA Kunth……………………………... 155
6.12. Subcl. HAMAMELIDAE, Ord. FAGALES, Familia
FAGACEAE.................................................................................................. 156
6.12.1. Genul FAGUS L..................................................................... 156
6.12.2. Genul QUERCUS L............................................................... 158
6.12.3. Genul CASTANEA Mill....................................................... 165
6.13. Subcl. HAMAMELIDAE, Ord. FAGALES, Familia
BETULACEAE............................................................................................. 167
6.13.1. Genul BETULA L.................................................................. 167
6.13.2. Genul ALNUS Gaertn............................................................. 171
6.14. Subcl. HAMAMELIDAE, Ord. FAGALES, Familia
CORYLACEAE............................................................................................ 173
6.14.1. Genul CORYLUS L................................................................. 173
6.14.2. Genul CARPINUS L………………………………………… 175
6.14.3. Genul OSTRYA Scop.............................................................. 178
6.15. Subcl. CARYOPHYLLIDAE, Ord. POLYGONALES, Familia
POLYGONACEAE………………………………………………………... 179
6.15.1. Genul POLYGONUM L.......................................................... 179
6.16. Subcl. ROSIDAE, Ord. SAXIFRAGALES, Familia
HYDRANGEACEAE……………………………………………………… 181
6.16.1. Genul DEUTZIA Thunb......................................................... 181
6.16.2. Genul PHILADELPHUS L. ……………………………….. 184
6.16.3. Genul HYDRANGEA L……………………………………. 187
6.17. Subcl. ROSIDAE, Ord. SAXIFRAGALES, Familia
GROSSULARIACEAE................................................................................. 190
5
 6.17.1. Genul RIBES L....................................................................... 190
6.18. Subcl. ROSIDAE, Ord. ROSALES, Familia ROSACEAE.............. 192
6.18.1. Subfamilia ROSOIDEAE…………………………………… 192
6.18.1.1. Genul SPIRAEA L.......................................................... 192
6.18.1.2. Genul SORBARIA A.Br…………………………….... 197
6.18.1.3. Genul PHYSOCARPUS (Camb.) Maxim……………. 199
6.18.1.4. Genul RHODOTYPOS S. & …………………………. 200
6.18.1.5. Genul KERRIA DC…………………………………… 201
6.18.1.6. Genul RUBUS L………………………………………. 202
6.18.1.7. Genul EXOCHORDA Lindl……………………… 203
6.18.1.8. Genul ROSA L……………………………………….... 204
6.18.2. Subfamilia MALOIDEAE (Pomoideae)……………………. 215
6.18.2.1. Genul MALUS Mill…………………………………… 215
6.18.2.2.Genul PIRUS L (PYRUS )……………………………. 219
6.18.2.3. Genul CHAENOMELES Lindl………………………... 221
6.18.2.4. Genul SORBUS L……………………………………... 223
6.18.2.5. Genul CRATAEGUS L……………………………….. 226
6.18.2.6. Genul COTONEASTER Ehrh………………………… 229
6.18.3. Subfamilia PRUNOIDEAE..................................................... 234
6.18.3.1. Genul PRUNUS L……………………………………... 234
6.19. Subcl. ROSIDAE, Ord. FABALES, Familia
MIMOSACEAE............................................................................................. 241
6.19.1. Genul ALBIZZIA Durazz...................................................... 241
6.20. Subcl. ROSIDAE, Ord. FABALES, Familia
CAESALPINIACEAE................................................................................... 242
6.20.1. Genul CERCIS L.................................................................... 242
6.20.2. Genul GLEDITSIA L............................................................ 244
6.20.3. Genul GYMNOCLADUS L. ................................................. 245
6.21. Subcl. ROSIDAE, Ord. FABALES, Familia FABACEAE
(LEGUMINOSAE)........................................................................................ 247
6.21.1. Genul SOPHORA L............................................................... 247
6.21.2. Genul CLADASTRIS Raf. .................................................... 248
6.21.3. Genul GENISTA L. ………………………………………... 250
6.21.4. Genul CYTISUS L. ………………………………………... 251
6.21.5. Genul LABURNUM Fabr...................................................... 254
6.21.6. Genul AMORPHA L. ............................................................ 255
6.21.7. Genul WISTERIA Nutt…………………………………….. 256
6.21.8. Genul ROBINIA L................................................................ 258
6.21.9. Genul COLUTEA L. ............................................................. 261
6.21.10. Genul CARAGANA Lam. ................................................. 263
6.21.11. Genul LESPEDEZA Mich……………………………….. 264
6.22. Subcl. ROSIDAE, Ord. ELAEAGNALES, Familia
ELAEAGNACEAE………………………………………………………… 265
6.22.1. Genul ELAEAGNUS L…………………………………….. 265
6.22.2. Genul HIPPOPHAË L. …………………………………….. 267
6
 6.23. Subcl. ROSIDAE, Ord. CORNALES, Fam. CORNACEAE........... 268
6.23.1. Genul CORNUS L. ............................................................... 268
6.24. Subcl. ROSIDAE, Ord. CELASTRALES, Familia
CELASTRACEAE......................................................................................... 271
6.24.1. Genul EUONYMUS L. (EVONYMUS)................................. 271
6.25. Subcl. ROSIDAE, Ord. CELASTRALES, Familia
AQUIFOLIACEAE….................................................................................... 273
6.25.1. Genul ILEX L………………………………………………. 274
6.26. Subcl. ROSIDAE, Ord. EUPHORBIALES, Fam. BUXACEAE…. 276
6.26.1. Genul BUXUS L……………………………………………. 276
6.26.2. Genul PACHYSANDRA Michx. ........................................... 277
6.27. Subcl. ROSIDAE, Ord. RHAMNALES, Fam. RHAMNACEAE... 278
6.27.1. Genul PALIURUS Mill. ......................................................... 278
6.27.2. Genul RHAMNUS L. ………………………………………. 278
6.27.3. Genul FRANGULA L………………………………………. 279
6.27.4. Genul CEANOTHUS L........................................................... 280
6.28. Subcl. ROSIDAE, Ord. RHAMNALES, Fam. VITACEAE............ 281
6.28.1. Genul PARTHENOCISSUS Planch. ...................................... 281
6.29. Subcl. ROSIDAE, Ord. SAPINDALES, Familia
STAPHYLEACEAE...................................................................................... 282
6.29.1. Genul STAPHYLEA L............................................................ 282
6.30. Subcl. ROSIDAE, Ord. SAPINDALES, Familia ACERACEAE... 284
6.30.1. Genul ACER L. ...................................................................... 284
6.31. Subcl. ROSIDAE, Ord. SAPINDALES, Familia
SAPINDACEAE............................................................................................ 290
6.31.1. Genul KOELREUTERIA Laxm.............................................. 290
6.32. Subcl. ROSIDAE, Ord. SAPINDALES, Familia
HIPPOCASTANACEAE............................................................................... 291
6.32.1. Genul AESCULUS L. ............................................................. 291
6.32. Subcl. ROSIDAE, Ord. RUTALES, Familia
ANACARDIACEAE..................................................................................... 293
6.32.1. Genul COTINUS Miller........................................................... 293
6.32.2. Genul RHUS L. ....................................................................... 294
6.33. Subcl. ROSIDAE, Ord. RUTALES, Familia
SIMAROUBACEAE..................................................................................... 297
6.33.1. Genul AILANTHUS Desf........................................................ 297
6.34. Subcl. ROSIDAE, Ord. RUTALES, Familia RUTACEAE……..... 298
6.34.1. Genul PTELEA L. …………………………………………... 298
6.35. Subcl. ROSIDAE, Ord. APIALES, Familia ARALIACEAE.......... 299
6.35.1. Genul HEDERA L. .................................................................. 299
6.35.2. Genul ARALIA L. ................................................................... 301
6.36. Subcl. DILLENIIDAE, Ord. PAEONIALES, Familia
PAEONIACEAE............................................................................................ 302
6.36.1. Genul PAEONIA L................................................................. 302
7
 6.37. Subcl. DILLENIIDAE, Ord. MALVALES, Familia
TILIACEAE................................................................................................... 303
6.37.1. Genul TILIA L. ..................................................................... 303
6.38. Subcl. DILLENIIDAE, Ord. MALVALES, Familia
MALVACEAE............................................................................................... 307
6.38.1. Genul HIBISCUS L. ............................................................... 307
6.39. Subcl. DILLENIIDAE, Ord. TAMARICALES, Familia
TAMARICACEAE………………………………………………………… 309
6.39.1. Genul TAMARIX L………………………………………… 309
6.40. Subcl. DILLENIIDAE, Ord. SALICALES, Familia
SALICACEAE……………………………………………………………... 311
6.40.1. Genul SALIX L……………………………………………... 311
6.40.2. Genul POPULUS L. ………………………………………... 316
6.41. Subcl. DILLENIIDAE, Ord. ERICALES, Familia
ERICACEAE………………………………………………………………. 322
6.41.1. Genul BRUCKENTHALIA Reichenb……………………… 322
6.41.2. Genul CALLUNA Salisb………………………………….... 322
6.41.3. Genul ERICA L. ……………………………………………. 323
6.41.4. Genul KALMIA L. …………………………………………. 324
6.41.5. Genul VACCINIUM L……………………………………… 326
6.41.6. Genul RHODODENDRON L………………………………. 327
6.42. Subcl. ASTERIDAE, Ord. GENTIANALES, Familia
ASCLEPIADACEAE……………………………………………………… 329
6.42.1. Genul PERIPLOCA L. ……………………………………... 329
6.43. Subcl. ASTERIDAE, Ord. LOGANIALES, Familia
BUDDLEJACEAE…………………………………………………………. 330
6.43.1. Genul BUDDLEJA L………………………………………. 330
6.44. Subcl. ASTERIDAE, Ord. OLEALES, Familia OLEACEAE…... 331
6.44.1. Genul FRAXINUS L……………………………………….. 331
6.44.2. Genul SYRINGA L…………………………………………. 334
6.44.3. Genul LIGUSTRUM L. …………………………………….. 337
6.44.4. Genul FORSYTHIA Vahl. ..................................................... 339
6.45. Subcl. ASTERIDAE, Ord. SOLANALES, Familia
SOLANACEAE............................................................................................. 341
6.45.1. Genul LYCIUM L................................................................... 341
6.46. Subcl. ASTERIDAE, Ord. LAMIALES. Familia
VERBENACEAE........................................................................................... 343
6.46.1. Genul CLERODENDRUM L. ............................................... 343
6.46.2. Genul CARYOPTERIS Bge………………………………… 344
6.46.3. Genul CALLICARPA L. 345
6.47. Subcl. ASTERIDAS, Ord. LAMIALES, Familia LAMIACEAE
(LABIATAE)………………………………………………………………. 346
6.47.1. Genul PEROVSKIA Karel. ………………………………… 346
6.48. Subcl. ASTERIDAE, Ord. SCROPHULARIALES, Familia
SCROPHULARIACEAE…………………………………………………... 347
8
 6.48.1. Genul PAULOWNIA S. & Z. ……………………………… 347
6.49. Subcl. ASTERIDAE, Ord. SCROPHULARIALES, Familia
BIGNONIACEAE………………………………………………………….. 348
6.49.1. Genul CATALPA Scop……………………………………... 348
6.49.2. Genul CAMPSIS Lour. .......................................................... 350
6.50. Subcl. ASTERIDAE, Ord. SCROPHULARIALES, Familia
ACANTHACEAE.......................................................................................... 351
6.50.1. Genul ACANTHUS L............................................................. 351
6.51. Subcl. ASTERIDAE, Ord. DIPSACALES, Familia
CAPRIFOLIACEAE...................................................................................... 352
6.51.1. Genul LONICERA L. ……………………………………..... 352
6.51.2. Genul SYMPHORICARPOS Duham..................................... 358
6.51.3. Genul SAMBUCUS L………………………………………. 360
6.51.4. Genul WEIGELA Thunb. (DIERVILLA Mill.)…………….. 362
6.51.5. Genul VIBURNUM L. ........................................................... 365
6.51.6. Genul KOLKWITZIA Graebn. .............................................. 368
INDEXUL DENUMIRILOR ŞTIINŢIFICE............................................. 369
BIBLIOGRAFIE.......................................................................................... 377

9
 PARTEA I

CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND MORFOLOGIA,

BIOLOGIA ŞI ECOLOGIA PLANTELOR LEMNOASE
ORNAMENTALE

CAP. I. IMPORTANŢA DISCIPLINEI ARBORICULTURĂ

ORNAMENTALĂ. DEZVOLTAREA ÎN LUME ŞI ÎN ŢARA
NOASTRĂ

Arboricultura ornamentală este o ştiinţă horticolă care are ca obiect de

studiu cunoaşterea plantelor lemnoase sub raportul însuşirilor botanice, decorative
şi al particularităţilor biologice şi ecologice, precum şi cunoaşterea tehnologiilor de
producere şi cultură a acestora.
Arboricultura ornamentală utilizează cunoştinţe importante furnizate de alte
ştiinţe fundamentale şi aplicative, cum sunt următoarele: Botanica, Ecologia,
Dendrologia, Fiziologia, Pedologia, Agrochimia, Protecţia plantelor, Ameliorarea
plantelor, Mecanizare, Management, etc.
Importanţa Arboriculturii ornamentale ca sector de producţie decurge din
funcţiile complexe ale vegetaţiei lemnoase: crearea unui climat mai favorabil
sănătăţii oamenilor, atenuarea poluării atmosferice, protecţia solului şi apelor,
valorificarea terenurilor necorespunzătoare pentru agricultură şi construcţii, în-
frumuseţarea spaţiilor verzi exterioare, a străzilor şi zonelor construite, etc.
Parcurile, grădinile, scuarurile, plantaţiile căilor de circulaţie, grădinile locu-
inţelor, grădinile instituţiilor, zonele de agrement ş.a. constituie un atribut al
dezvoltării moderne. Aceste amenajări constituie beneficiarul principal şi factorul
motric al producţiei de plante lemnoase ornamentale.
În multe ţări cultura arborilor şi arbuştilor decorativi reprezintă un com-
partiment economic important, atât prin numărul mare de întreprinderi productive,
cât şi prin volumul producţiei şi al exportului de material săditor.
Pe Glob se estimează că suprafaţa totală de pepiniere dendrologice este de
peste 155.000 ha, din care S.U.A. şi Canada deţin mai mult de 1/3 iar Germania,
Japonia, Franţa şi Italia au fiecare câte aproximativ 10% din suprafaţa mondială.
În Europa, cea mai mare producătoare de plante ornamentale lemnoase este
Germania, urmată de Franţa, iar cel mai mare exportator de plante ornamentale
lemnoase este Olanda, urmată îndeaproape de Germania şi Belgia.
În România arboricultura ornamentală este relativ modest dezvoltată.
Suprafeţele de pepiniere dendrologice sunt reduse (cca. 440 ha), dacă ne referim
numai la pepinierele aparţinând Primăriilor, R A. Romsilva, Administraţiei S. N.
C.F.R., Direcţiilor Regionale de drumuri şi poduri şi Staţiunilor de Cercetare
Pomicolă.

10
 După anul 1994 s-a remarcat apariţia izolată a unor mici pepiniere par-
ticulare, unele chiar numai în scop comercial. De asemenea au apărut numeroşi
“importatori de plante de pepinieră”, care comercializează mai ales conifere, dar şi
arbori şi arbuşti foioşi, în containere.
Dezvoltarea sectorului particular în economie şi servicii conduce la o
creştere progresivă a cererii de plante lemnoase ornamentale pentru amenajări se
sedii de firmă, locuinţe, case de vacanţă, hoteluri, popasuri turistice, restaurante
ş.a.
Unele programe de interes naţional (crearea reţelei de autostrăzi şi drumuri
modernizate) vor determina solicitări masive de material săditor ornamental pentru
plantaţiile stradale.
De asemenea, se impune o diversificare şi dezvoltare a producţiei de arbori
şi arbuşti în vederea refacerii şi reamenajării spaţiilor verzi intra- şi extravilane.
Activitatea de cercetare în acest domeniu (arboricultură ornamentală) se
desfăşoară în staţiunile de cercetare pentru pomicultură şi cele pentru silvicultură,
în cadrul Facultăţilor de Horticultură şi în cadrul unor Institute de cercetare ale
Academiei Române (I.C.L.F. Vidra).

CAP. II. BIOLOGIA PLANTELOR LEMNOASE

ORNAMENTALE

2.1. Particularităţile creşterii şi dezvoltării

1. Ritmul de creştere - este o însuşire a fiecărei specii, deosebindu-se
specii încet crescătoare (tisa, stejarul, buxusul, ş.a.) dar şi specii repede crescătoare
(plopii, sălciile, mesteacănul, duglasul, ş.a.). Unele specii cresc repede în primii
ani, apoi ritmul de creştere se încetineşte (ginkgo, paulovnia, ş.a.). În general rit-
mul specific de creştere este influenţat de condiţiile staţionale (solul, pânza de apă
freatică, gerul, poluarea atmosferică ş.a.).
2. Longevitatea - reprezintă o caracteristică naturală a speciilor care este
influenţată de condiţiile de mediu şi de modificările antropice ale acestora. În
funcţie de durata de viaţă se poate realiza următoarea clasificare:
- specii cu longevitate foarte mică (sub 50 ani): salcia căprească, salcâmul
roşu, cenuşarul ş.a..
- specii cu longevitate mică (între 50 - 100 ani): plopul tremurător, salcia
albă, sorbul, mesteacănul ş.a.
- specii cu longevitate medie (între 100 - 300 ani): platanii, plopul negru,
sâmbovina ş.a.
- specii cu longevitate mare (peste 300 ani): pinul de pădure, laricele, bradul
comun, stejarii ş.a.
- specii cu longevitate foarte mare (peste 1000 ani): chiparosul de baltă,
tisa, arborele sequoia, ş.a.
În condiţiile de stres ale mediului urban (factorii climatici, edafici, biotici şi
antropici agresivi) longevitatea plantelor lemnoase ornamentale se reduce practic
la jumătate.
11
 3. Capacitatea de lăstărire este o însuşire biologică care, în natură, asigură
re-generarea vegetativă a plantelor lemnoase (arţarii, teii, carpenii, multe liane).
4. Capacitatea de butăşire este una din însuşirile folosite la multe specii
drept metodă de înmulţire a acestora (de exemplu: sălcii, plopi, forsiţie, cununiţă,
ş.a.).
5. Capacitatea de drajonare se datorează existenţei la unele specii a unor
mu-guri adventivi pe rădăcini. (exemplu: plop alb, curpen, liliac, tei, ş.a.)
6. Capacitatea de marcotare naturală este întâlnită la o serie de specii ale
căror ramuri vin în mod natural în contact cu solul, cum ar fi: lianele ornamentale,
ienupărul târâtor, cotoneasterul, cornul ş.a.
7. Vârsta maturităţii de reproducere seminală este, în condiţii naturale,
diferită de la o specie la alta. Astfel, unele specii pot produce fructe cu seminţe la
vârste foarte mici (de exemplu: la 3 - 4 ani pentru salcia căprească, 5 - 6 ani la
cenuşar şi unele rosacee), alte specii pot fructifica la vârste medii (8 - 10 ani la
mesteacăn, 10 - 12 ani la magnolie, 15 ani la pinul de pădure, 20 - 25 ani la larice,
tei şi carpen) în timp ce unele pot realiza acest proces la vârste mai mari (la 30 -
40 ani la arţari, stejari, ulmi, molizi, la 40 - 50 de ani la fag şi la 60 - 70 ani la
bradul comun).
8. Periodicitatea de rodire este anuală la foarte multe dintre speciile
lemnoase ornamentale, dar există şi unele excepţii când fructificarea devine peri-
odică (o dată la câţiva ani) cum ar fi: la 6 - 10 ani la stejar, la 4 - 6 ani la carpen,
fag şi duglas, ş.a.

2.2. Particularităţile biochimice

Pentru plantele lemnoase ornamentale se iau în calcul următoarele particu-
larităţi biochimice:
Toxicitatea. Unele specii lemnoase ornamentale conţin, în întreaga plantă
sau numai în anumite organe, diferiţi alcaloizi mai mult sau mai puţin toxici,
pentru om şi animale. De exemplu tisa (Taxus baccata) conţine un alcaloid toxic
numit taxină existent în întreaga plantă, cu excepţia arilului roşu. Alcaloizi toxici
întâlnim şi la speciile: Laburnum anagyroides (în scoarţă, frunze, fructe şi semin-
ţe este prezentă citisina), Daphne mezereum (planta în totalitate este extrem de
toxică, datorită alcaloidului mezerina, 3-10 fructe putând fi letale pentru un copil),
Prunus laurocerasus (inflorescenţele), Rhus toxicodendron (lăstarii), Aesculus
hippocastanum (castanele conţin escina), ş.a. O parte dintre aceşti alcaloizi au o
importantă utilizare în industria medicamentelor.
Cunoaşterea efectelor toxice ale unor specii lemnoase permite evitarea plan-
tării acestora în zone accesibile pentru copii, pentru a nu apărea situaţii neplăcute.
Fitoncidele. Unele specii (de exemplu Pinus, Abies, Quercus ş.a.) conţin în
frunze fitoncide cu efecte bactericide, care constituie un mijloc natural de apărare
al plantelor dar şi un mijloc de purificare microbiană a atmosferei în favoarea
omului.
Alergenii. Unele specii au efecte alergizante prin polenul lor (de exemplu
Tilia, Populus, ş.a.) sau prin perişorii de pe frunze (Platanus) sau puful seminţelor
(Populus).
12
 Calităţile medicinale. Multe specii de arbori şi arbuşti prezintă calităţi me-
dicinale şi anume: Betula (frunzele, mugurii, scoarţa şi seva), Fraxinus (frunzele),
Pinus sylvestris (frunzele, mugurii), Populus (mugurii), Tilia (florile), Robinia,
Sophora (bobocii florali), Aesculus (scoarţa, florile, seminţele) Abies (muguri, ră-
şină, cetina tânără), Juniperus (frunze, seminţe), Rosa (florile, fructele) ş.a.
Calităţile alimentare. S-a constatat că multe specii ornamentale au chiar
calităţii alimentare ale fructelor sau florilor, cum ar fi cazul: trandafirului de
dulceaţă, cătinei albe, cornului, socului, alunului, dudului ş.a. Calităţile medicale
asociate cu cele alimentare sporesc interesul pentru cultivarea plantelor lemnoase
ornamentele în spaţiile verzi private, în apropierea locuinţelor (Iliescu, A.-F.,
1998).

CAP. III. RELAŢIILE PLANTELOR LEMNOASE

ORNAMENTALE CU FACTORII ECOLOGICI ŞI DE
CULTURĂ
Complexul factorilor ecologici care relaţionează cu plantele lemnoase orna-
mentale cuprinde următoarele 3 tipuri de factori:
Factori de mediu fizico – geografici, care pot fi:
- Factori climatici: temperatura, lumina, precipitaţiile, umiditatea atmos-
ferică, vântul, compoziţia atmosferică ş.a.
- Factorii edafici: humusul, elementele minerale, apa, aerul din sol, reacţia
solului, consistenţa, textura şi permeabilitatea solului, ş.a.
- Factorii geomorfologici: altitudinea, relieful şi microrelieful, expoziţia şi
panta.
Factorii biotici, care pot fi:
- Vegetaţia: vegetaţia lemnoasă, vegetaţia erbacee, plantele inferioare şi
microflora.
- Fauna: mamifere, păsări, insecte şi microfauna.
Factorii antropici care pot fi: activitatea umană şi animalele domestice.
Din complexul factorilor ecologici, o parte acţionează direct asupra vieţii
plantelor, fiind consideraţi factori ecologici propriu-zişi (lumina, căldura, aerul,
apa, azotul şi elementele minerale din sol) iar ceilalţi factori exercită acţiuni in-
directe, intensificând sau diminuând efectele factorilor ecologici propriu-zişi.

3.1. Relaţiile plantelor lemnoase ornamentale cu factorii

climatici
3.1.1. Temperatura
Dintre factorii climatici, căldura şi umiditatea au un rol determinant în viaţa
arborilor şi arbuştilor ornamentali, condiţionând posibilitatea de cultură în diverse
zone climatice.

13
 Cerinţele faţă de temperatură ale speciilor lemnoase ornamentale se exprimă
prin adaptarea la un anumit regim de căldură atât în perioada de vegetaţie cât şi în
timpul repaosului vegetativ.
De asemenea, temperaturile minime, durata şi dispoziţia acestora în timpul
anului constituie un factor limitativ pentru cultura anumitor specii în diferite zone
ale ţării. Temperaturile foarte scăzute din timpul iernii afectează speciile mai sen-
sibile, reducându-le vitalitatea prin degerarea ramurilor slab lemnificate, apariţia
de plăgi pe scoarţă, deshidratarea până la efecte extreme, toate acestea ducând la
moartea plantelor.
Rezistenţa speciilor lemnoase la temperaturi scăzute în timpul iernii este, în
general, corelată cu o intrare mai timpurie în vegetaţie (de exemplu la alun, pin,
mesteacăn ş.a.).
Efecte distructive au şi îngheţurile timpurii de toamnă, care provoacă dege-
rarea lăstarilor insuficient lemnificaţi, în special la speciile care au nevoie de veri
lungi şi călduroase pentru a-şi putea termina perioada de vegetaţie (de exemplu la
Paulownia, Amorpha, Maclura ş.a.).
Căldurile excesive ale verii devin nefavorabile numai în condiţiile unei pe-
rioade de secete prelungite, prin intensificarea proceselor de evapotranspiraţie.
Adaptarea speciilor la un anumit nivel de căldură se manifestă prin cerinţele
faţă de durata şi nivelul temperaturilor pozitive.
Astfel, molidul necesită cel puţin 130 de zile cu temperaturi medii de peste
10 ºC iar stejarul pufos peste 180 de zile cu temperaturi de peste 10 ºC.
După pretenţiile faţă de căldură, speciile lemnoase ornamentale se grupează
astfel:
1. Specii termofile (cu exigenţe mari faţă de căldură), cum ar fi : criptomeria,
castanul bun, arborele Iudei, scumpia, salcia japoneză, ilexul, magnoliile,
paulovnia, ş.a.
2. Specii subtermofile (cu exigenţe faţă de căldură dar care se pot adapta şi
la temperaturi mai scăzute), cum ar fi: tuia gigantică, cenuşarul, amorfa,
catalpa, alunul turcesc, glădiţa, hibiscusul, arborele lalea, plopul negru,
salcâmul, salcâmul japonez, cătina roşie, glicina, ş.a.
3. Specii mezoterme (cu exigenţe medii faţă de căldură) şi anume: bradul
argintiu, ienupărul de Virginia, duglasul, pinul strob, tisa, castanul por-
cesc, frasinul, caprifoiul tătărăsc, platanul, teiul cu frunza mică ş.a.
4. Specii oligoterme (cu exigenţe reduse faţă de căldură) cum ar fi: ienupărul
comun, molidul, ienupărul comun, aninul, plopul tremurător, scoruşul,
socul, gorunul, fagul,carpenul ş.a.
5. Specii euriterme (neexigente faţă de căldură, suportând chiar şi variaţiile
termice), şi anume: pinul de pădure, tuia occidentală, mesteacănul, cătina
albă, dârmozul ş.a.

3.1.2. Lumina
Radiaţia luminoasă a Soarelui are importanţă capitală pentru vegetaţie dato-
rită rolului ei în asimilaţia clorofiliană. Toate speciile sunt exigente faţă de o anu-
mită cantitate şi calitate a radiaţiei luminoase.
14
 Unele specii se dezvoltă bine numai în plină lumină, altele, din contră, nu
suportă lumina directă, necesitând lumină difuză. Multe specii se pot dezvolta bine
atât în plină lumină cât şi în condiţii de semiumbră manifestând deci o amplitudine
ecologică mare faţă de lumină.
Se consideră că există următoarele tipuri de specii, în funcţie de compor-
tamentul faţă de lumină:
1. Specii heliofile (exigente faţă de lumină), cum sunt: arborele ginkgo, lari-
cele, tuia, arţarul american, mesteacănul, catalpa, scumpia, sălcioara, glă-
diţa, hibiscusul, cătina albă, arborele lalea, platanul, salcâmul japonez,
cătina roşie ş.a.
2. Specii iubitoare se semiumbră, cum ar fi: arţarii, teiul cu frunza mică,
ilexul, dracila ş.a.
3. Specii care suportă bine umbra, semiumbra dar şi însorirea (adică au
plasticitate ecologică mare) şi anume: bradul, molidul caucazian, tisa,
buxusul, fagul, iedera mahonia ş.a.
Deci, încadrarea speciilor lemnoase ornamentale în una din grupe sau alta
nu este foarte strictă, speciile de umbră putând creşte şi în condiţii de semiumbră şi
uneori chiar în plin soare (de exemplu tisa), iar unele specii în staţiuni joase pre-
feră semiumbra iar în staţiuni înalte (altitudine mare) devin specii iubitoare de
lumină (de exemplu molizii).

3.1.3. Apa
Activitatea biologică a tuturor organismelor vegetale este condiţionată de
prezenţa apei. Componentă indispensabilă a materiei vii, apa constituie şi princi-
palul mijloc de vehiculare a substanţei nutritive, asigurând desfăşurarea metabo-
lismului, fotosintezei şi transpiraţiei plantelor.
Precipitaţiile reprezintă sursa principală de apă a plantelor, la care se adaugă
şi apa din pânza freatică. Cantitatea anuală de precipitaţii diferă de la o regiune la
alta, influenţând astfel distribuţia zonală a speciilor lemnoase. Umiditatea atmos-
ferică intervine în procesul de transpiraţie, jucând un rol important în viaţa plan-
telor, alături de temperatura atmosferică.
Exigenţele şi adaptările speciilor lemnoase ornamentale la regimul de umi-
ditate sunt variate, motiv pentru care se pot clasifica astfel:
1. Specii hidrofile (exigente faţă de apă) cum ar fi: chiparosul de baltă,
aninul negru, frasinul pufos, sălciile, plopul alb, stejarul de baltă ş.a.
2. Specii mezofile (cu exigenţe medii faţă de apă), de exemplu: bradul,
laricele, molidul, duglasul, tisa, castanul porcesc, arborele lalea, pinul
negru, ilexul ş.a.
3. Specii submezofile (cu exigenţe modeste faţă de apă) şi anume: bradul
argintiu, ienupărul comun, molidul argintiu, paltinul de munte, paltinul
de câmp, carpenul, mojdreanul, salcâmul japonez, ş.a.
4. Specii xerofile (cu exigenţe foarte reduse faţă de apă sau care tolerează
solurile uscate) cum sunt: pinul de pădure, jugastrul, cenuşarul, caragana
ş.a.

15
 5. Specii eurifile (neexigente sau cu o amplitudine ecologică relativ mare
faţă de apă), cum sunt: mesteacănul, catalpa, salbele, oţetarul, socul,
ulmul de câmp ş.a.
În climatul ţării noastre predomină speciile mezofile, care au capacitatea de
a-şi regla în anumite limite consumul de apă.

3.1.4. Vântul
Vântul intervine activ în procesele biologice prin intensificarea transpi-
raţiei, modificând concomitent starea termică a plantelor.
Pe lângă efectele favorabile (transportul de mase de aer umed, zvântarea
apei în exces, răcorirea sau încălzirea atmosferei etc.) vântul poate avea şi in-
fluenţe negative:
 Vara, pe fond de secetă şi căldură excesivă accentuează puternic deficitul
de apă al plantelor;
 Iarna vântul rece amplifică efectul gerului şi poate cauza “seceta fizio-
logică” (foarte periculoasă în cazul răşinoaselor);
 În anumite cazuri (cum ar fi vânturi puternice) vântul poate afecta dis-
tructiv ramurile arborilor şi chiar trunchiurile (cum este căderea arborilor
de molid).
Pot fi afectate de vânt următoarele specii: salcâmul roşu, salcâmul comun,
arţarul american, plopul, mesteacănul, teiul, frasinul, molidul ş.a.
Cunoaşterea direcţiei şi tăriei vânturilor dominante este importantă pentru
alcătuirea şi dispunerea masivelor şi perdelelor de arbori şi arbuşti în spaţiile verzi,
ca şi pentru protejarea culturilor din pepinieră prin amplasarea de perdele de
protecţie.

3.2. Relaţiile plantelor lemnoase ornamentale cu factorii

edafici

Solul, component principal al mediului de viaţă al plantelor lemnoase (su-

port de fixare şi sursa de nutriţie), determină aspecte foarte variate ale relaţiilor
ecologice, generate de marea sa diversitate.

3.2.1. Elementele nutritive

Macroelementele (N, P, K, S, Ca, Mg, Fe) şi microelementele (Zn, Cu, Mn,
Mo, Co, B, Cl, ş.a.) necesare nutriţiei plantelor sunt puse la dispoziţia plantelor de
complexul nutritiv al solului. Rezerva de substanţe nutritive a solului variază în
funcţie de tipul de sol şi substratul litologic, fiind influenţată şi de regimul apei din
sol, de procesele de absorbţie de către plante şi de procesele de descompunere şi
mineralizare a materiei organice moarte
După exigenţele faţă de fertilitatea solului se consideră că există urmă-
toarele tipuri de specii :
1. Specii foarte exigente (eutrofe): catalpa, alunul, nucul negru, chiparosul de
California, platanul, paulovnia, salcâmul japonez, glicina ş.a.
16
 2. Specii cu exigenţe mijlocii (mezotrofe): brazii, laricele, molizii, tuia,
arţarii, carpenul, caprifoiul, magnoliile ş.a.
3. Specii puţin exigente (oligotrofe): ienupărul comun, jneapănul, pinul de
pădure, mesteacănul, salcâmul, scoruşul ş.a.
4. Specii cu amplitudine ecologică mare faţă de fertilitatea solului (euri-
trofe) şi anume: cenuşarul, amorfa, dracila, lemnul câinesc, salcia că-
prească ş.a.
Unele elemente nutritive au un rol ecologic însemnat în instalarea vegetaţiei
lemnoase. De exemplu, calciul din sol determină reacţii diferite ale plantelor lem-
noase. Unele pot fi calcifile (paltinii, cenuşarul, catalpa, alunul, sâmbovina, fagul,
frasinul, nucul, salcâmul japonez ş.a.) iar altele calcifuge (mesteacănul,
castanul bun, salcâmul comun, socul roşu ş.a.). Speciile calcifile sunt în acelaşi
timp adaptate la alcalinitatea soluţiei solului, pe când cele calcifuge cresc bine
pe soluri moderat acide.
Salinitatea solului excesivă îngreunează aprovizionarea cu apă a plantelor
mai puţin adaptate, determinând «seceta fiziologică». Dintre cationi cel mai nociv
este Mg (magneziul) urmat apoi de Na (sodiu), care sub formă de carbonaţi
cauzează o alcalinitate puternică, dăunătoare rădăcinilor plantelor. Dintre anioni
cel mai toxic este ionul Cl (clor).
Salinitatea este suportată, între anumite limite, doar de câteva specii, şi anume:
amorfa, cătina roşie, sălcioara, glădiţa, cătina albă, plopul alb, ş.a.

3.2.2. Reacţia soluţiei solului (pH)

Reacţia solului (pH-ul sau concentraţia de ioni de hidrogen) influenţează
dinamica elementelor nutritive accesibile, de aceea are o mare importanţă.
Aciditatea solului determină, la anumite valori ale pH-ului, efecte defavo-
rabile specifice pentru nutriţia plantelor (îngreunează absorbţia cationilor bazici,
fenomene de toxicitate datorită creşterii concentraţiei ionilor de Al şi Mn ş.a.)
Totuşi există :
 Specii puternic acidofile (pH = 3,8-5,2): Erica sp., Vaccinium myrtillus
(afinul de munte), ş.a.
 Specii acidofile (pH = 5-6,5): molizii, jneapănul, pinul de pădure, mes-
teacănul, plopul tremurător ş.a.
 Specii moderat acidofile (pH = 5,5-6,5): brazii, ienupărul comun, lari-
cele, paltinul de munte, dracila japoneză, fagul, hortensia mare, gorunul,
salcia albă, ulmul ş.a.
Alcalinitatea solului este tolerată de multe specii lemnoase, în domeniul
7,5-8 al pH-ului, datorită prezenţei carbonaţilor. Peste pH 8,5 se consideră alca-
linizare excesivă a soluţiei solului care cauzează efecte toxice puternice asupra
plantelor.

17
 3.2.3. Însuşirile fizice ale solului
Textura solului condiţionează consistenţa, structura regimului de aer, de
apă şi de căldură din sol, accesibilitatea substanţelor nutritive ş.a. Se cunoaşte că
cu cât solurile sunt mai bogate în nisip cu atât sunt mai permeabile, mai puţin co-
ezive, reţin mai puţin apa, sunt mai sărace şi mai expuse levigării.
Se consideră că domeniile de favorabilitate ale texturii solului pentru dife-
ritele specii ornamentale influenţează atât performanţele biologice ale acestora cât
şi răspândirea naturală a acestora.
Astfel, întâlnim:
 Specii pentru soluri uşoare: bradul argintiu, jugastrul, amorfa, cornul,
cătina albă, molidul argintiu, jneapănul, plopul negru, salcâmul, sălciile, ş.a.
 Specii pentru soluri pietroase (scheletice): pinul de pădure, molidul,
mojdreanul, ienupărul, zâmbrul, ulmul ş.a.
 Specii pentru soluri grele (luto-argiloase şi argiloase): aninul negru,
castanul porcesc, scumpia, alunul, gârniţa, cerul, oţetarul ş.a.
Structura solului are, de asemenea, o însemnătate mare în viaţa plantelor
deoarece se reflectă în condiţiile de consistenţă, umiditate, aeraţie şi nutriţie oferite
plantelor.

CAP. IV. ZONAREA VEGETAŢIEI LEMNOASE DIN

ROMÂNIA

După poziţia latitudinală, spaţiul geografic românesc, cu climatul lui tempe-

rat, se încadrează, în linii mari, în zona pădurilor de foioase şi răşinoase din zona
climatului temperat (zona pădurilor estivale) predominante fiind stepele şi silvo-
stepele.
În ţara noastră, vegetaţia lemnoasă se încadrează în următoarea zonare
climato-edafică :
A) Zona alpină şi subalpină – situată la peste 1700 m altitudine, este
caracterizată prin condiţii climatice şi edafice aspre, care permit existenţa unui
număr limitat de specii lemnoase, în special arbuşti pitici şi târâtori, cum ar fi:
smirdarul (Rhododendron myrtifolium), sălciile pitice (Salix retusa, S. herbacea, S.
reticulata), afinul de munte (Bruckenthalia spiculifolia) ş.a. Către etajul inferior,
se mai întâlneşte: ienupărul pitic (Juniperus sibirica), jneapănul (Pinus mugo),
aninul de munte (Alnus viridis), ş.a.
B) Zona forestieră – cuprinde regiunea montană, dealurile, podişurile şi arii
mai reduse din zona de câmpie. Această zonă se divizează în funcţie de altitudine
şi de specia care predomină în alcătuirea pădurii, astfel:
 Etajul pădurilor de molid, situat între 800 şi 1750 m altitudine; specia de
bază este molidul (Picea abies) care formează aici păduri pure; către partea
inferioară a etajului apare şi bradul (Abies alba) precum şi câteva specii de
foioase: fagul (Fagus sylvatica), mesteacănul (Betula pendula), iar dintre

18
 speciile arbustive întâlnim: socul roşu, salcia căprească, coacăzul de munte
ş.a.
 Etajul pădurilor de foioase are la rândul său câteva subdiviziuni:
1. Subetajul pădurilor de amestec răşinoase + fag - situat între
600÷1500 m, unde predomină: molidul şi fagul dar şi alte specii (bradul,
mesteacănul, plopul tremurător, ulmul de munte, frasinul, paltinul de
munte, aninul, pinul silvestru, alunul, păducelul, călinul, salba moale
ş.a.)
2. Subetajul pădurilor de fag - situat între 300÷1200 m, în care pre-
domină făgete pure iar către limita inferioară a subetajului apar şi alte
specii: carpen, paltin de munte, gorun, stejar, tei, soc, dârmoz ş.a.
3. Subetajul pădurilor de gorun situat în zona dealurilor, este alcă-
tuit predominant din gorun (Quercus petraea). În amestec se mai întâl-
nesc: carpenul, jugastrul, mărul pădureţ, părul pădureţ, iar către baza
subetajului: stejarul (Quercus robur), gârniţa (Q. frainetto), cerul (Q.
cerris) şi teiul (Tilia sp.)
4. Subetajul pădurilor de stejari - situat predominant în zona de
câmpie şi este alcătuit din: stejarul comun, cerul, gârniţa, iar în com-
pletare mai apar predominant jugastrul (Acer campestre), carpenul
(Carpinus betulus), paltinul de munte (Acer pseudoplatanus), teiul (Tilia
sp.), ulmul (Ulmus sp.), plopul (Populus sp.), frasinul (Fraxinus sp.),
păducelul (Crataegus sp.), cornul (Cornus sp.) ş.a
C) Zona silvostepei face tranziţia de la zona forestieră la stepa lipsită de
păduri. Aici se întâlnesc arborete răzleţe de stejar brumăriu (Q. pedunculiflora) şi
stejarul pufos (Q. pubescens), alături de: jugastru (Acer campestre), ulm de câmp
(Ulmus foliacea), arţar tătărăsc (Acer tataricum), tei (Tilia sp), frasin (Fraxinus
sp.), păducel (Crataegus sp.), corn (Cornus sp.), dârmoz (Viburnum sp.)ş.a.
D) Zona stepei, caracterizată printr-un climat arid, cuprinde relativ puţine
specii lemnoase, răspândite sporadic: stejarul pufos (Q. pubescens), stejarul bru-
măriu (Q. pedunculiflora), jugastrul (Acer campestre), mahalebul (Prunus
mahaleb), mojdreanul (Fraxinus ornus) ş.a., iar dintre speciile cultivate sălcioara
(Elaeagnus angustifolia), salcâmul (Robinia pseudacacia ) ş.a.
C) Zona luncilor este alcătuită dintr-o vegetaţie intrazonală, cantonată în
cuprinsul zonelor prezentate mai sus, pe văile râurilor. Predominant întâlnim:
aninii (Alnus sp.), plopul alb şi negru (Populus alba şi P. nigra), sălciile (Salix
sp.), velnişul (Ulmus laevis), dudul (Morus sp.), frasinul (Fraxinus excelsior),
călinul (Viburnum opulus)ş.a.

19
 PARTEA a II - a

STUDIUL ÎNSUŞIRILOR, TEHNOLOGIA CULTI VĂRII ŞI

MODUL DE FOLOSIRE A SPECIILOR LEMNOASE
ORNAMENTALE

În lucrarea de faţă se prezintă plantele ornamentale lemnoase, spontane şi

cultivate în ţara noastră, din punct de vedere al caracterizării morfologice,
particularităţilor biologice şi ecologice, metodelor de înmulţire şi modului de folo-
sire, urmărindu-se regulile şi recomandările Codului Internaţional de Nomen-
clatură Botanică (Ciocârlan, V. 2000)

CAP. V. ÎNCRENGĂTURA SPERMATOPHYTA

SUBÎNCRENG. PINOPHYTINA (Gymnospermae)

Plantele lemnoase ornamentale din cadrul acestei subîncrengături (numită

frecvent generic gimnosperme) se regăsesc în următoarele 3 clase botanice:

Clasa Cycadopsida: - Ord. Cycadales - Fam. Cycadaceae;

Clasa Ginkgopsida: - Ord. Ginkgoales - Fam. Ginkgoaceae;
Clasa Pinopsida (Coniferopsida)- cu ordinele:
- Ord. Taxales - Fam. Taxaceae.
- Ord. Pinales - Fam.: Pinaceae,Taxodiaceae, Cupressaceae.
Aceste plante sunt cormofite terestre cu port în general conic, tulpină mono-
podială, frunze persistente sau caduce, aciculare, solziforme sau de alte forme,
flori unisexuate, plantele fiind monoice, mai rar dioice, seminţele neînchise în
fruct (seminţe nude).

5.1. Clasa CYCADOPSIDA

Ordinul CYCADALES
Familia CYCADACEAE

5.1.1. Genul CYCAS L.

Genul este originar din regiunile tropicale ale Asiei, Africa, Australia şi cu-
prinde cca. 8 specii de arbori şi arbuşti asemănători cu palmierii, având tulpina
dreaptă, groasă, simplă, brăzdată de urmele frunzelor căzute, purtând în vârf un
buchet de frunze mari, penate.

20
 5.1.1.1. Cycas revoluta Thumb.- Cycas

Caracterizare morfologică. Specie cu tulpina groasă, acoperită de urmele

frunzelor căzute, cilindrică, dreaptă, scurtă (2,5-3 m înălţime), în vârf cu frunze
dispuse în verticil, curbate, penat-compuse, de aproximativ 2 m lungime (vezi
figura 1), cu numeroase foliole liniar-lanceolate, apropiate, caniculate, cu margi-
nea revolută, tari, de culoare verde-închis, lucitor, pe partea superioară aspre, la
vârf ghimpoase, foarte coriacee. Florile sunt dioice, cele mascule aşezate în spice
mari, conice (vezi figura 3) iar cele femele sunt sub formă de con şi dispuse în
vârful tulpinii (vezi figura 2). Seminţele sunt mari, cu tegument cărnos, de culoare
portocalie.

Fig. 2. Flori femele

Fig. 1. Cycas revoluta Fig. 3. Flori mascule

Particularităţi biologice şi ecologice. Creşterea este permanentă, periodic
apărând noi mănunchiuri de frunze care pot să apară la baza plantei sau în coroană.
Acestea pot fi folosite la înmulţire sau pot fi lăsate pe plantă, dând naştere la
plante cu forme unice. Indiferent de mărime sau vârstă, Cycas revoluta este una
dintre plantele relativ uşor de cultivat, atât în grădină cât şi în interior, chiar şi de
către începători. Chiar dacă este o plantă subtropicală, ea se adaptează unei mari
game de temperaturi, de la -11 la 42 grade Celsius, putând fi ţinută atât în soare
direct cât şi în interior, în camere bine luminate.
Totuşi, rata de creştere este foarte scăzută, în condiţii ideale (vara cu soare
direct) poate creşte cu 2,5 cm în diametru şi 3 frunze/an. În condiţii de interior
creşterea în diametru este insesizabilă iar ca număr de frunze pot apare doar una,
cel mult două.
Exemplarele de Cycas revoluta pot trăi peste 100 de ani, ajungând la o
înălţime de peste 5 m şi un diametru al coroanei de frunze de cca. 4 m.
21
 Cu toate că exemplarele de Cycas par să crească aproape pe orice sol, acesta
trebuie să fie bine drenat şi bogat în humus. Când este crescut în ghivece, între
două udări pământul trebuie să fie aproape uscat. Dacă planta este ţinută în soare
direct sau dacă este foarte cald, atunci se udă săptămânal. Dacă se ţine în umbră
sau temperatura este scăzută, atunci se udă o dată la câteva săptămâni. În grădină
se udă când pământul s-a uscat, dar nu se menţine pământul ud. O plantă bine
echilibrată rezistă bine chiar şi în condiţii de secetă. Fertilizarea se poate aplica din
primăvară până la sfârşitul verii. Dacă planta se ţine în soare direct, se fertilizează
cu o concentraţie la jumătate din cea recomandată în prospectul fertilizantului,
dacă se ţine la lumină scăzută se fertilizează cu o concentraţie la un sfert din
concentraţia recomandată.
Plantele tinere se recomandă a fi fertilizate cu o concentraţie mai mică decât
cele mature. Dacă frunzele bătrâne sunt îngălbenite cauza poate fi prea multă apă
sau prea mult fertilizant, iar dacă frunzele tinere se îngălbenesc, cauza este prea
mult fertilizant sau solul prea sărac. Replantarea se poate face primăvara sau vara,
în ghivece puţin mai mari decât balul de pământ.
Înmulţire. Se poate face prin seminţe sau prin «pui».
a) prin seminţe: Cycas înfloreşte la sfârşitul lui mai, când produce conuri.
Seminţele pot fi recoltate însă în ianuarie-februarie. Se ţin seminţele în apă pentru
câteva zile, apoi se îndepărtează învelişul seminţelor de culoare roşiatică. Aceste
seminţe se pot planta imediat sau pot fi ţinute într-un loc rece şi uscat până în
martie. Solul se menţine umed, dar fără excese. Seminţele au nevoie de 3-9 luni
pentru a germina iar plantele tinere, de 3 ani ca să formeze un bulb de 2,5 cm
diametru.
b) prin «pui»: noile plantule care cresc la baza plantei mature sau pe trunchi
pot constitui o sursa buna de noi plante. Puii se pot îndepărta la începutul primă-
verii, sfârşitul iernii sau iarna, folosind un briceag de altoit. Se îndepărtează toate
frunzele şi rădăcinile puilor şi se pun la uscat pentru circa o săptămână. Se vor
planta în sol foarte bine drenat sau într-un amestec cu conţinut mai mare de nisip.
Plăntuţa se va pune până la jumătate în pământ şi se va uda bine. Înainte de udare
(începând cu a doua udare) solul trebuie să fie aproape uscat. Rădăcinile vor apă-
rea treptat iar prima frunză după câteva luni.

5.1.1.2. Cycas circinalis L.

Caracterizare morfologică. Arbust cu trunchi cilindric, de obicei simplu,

de cca. 3 m înălţime, purtând în vârf frunze de aproximativ 1,8 m lungime, uşor
arcuite, plane (cu un peţiol de 40-50 cm lungime, garnisit cu 2 rânduri de spini -
vezi figura 4), cu aproximativ 80 de perechi de foliole liniar-lanceolate, opuse sau
alterne, coriacee, distanţate, pe partea inferioară verzi-pal, pe cea superioară verzi-
închis (figura 5).
Înmulţire. Se înmulţeşte prin seminţe (mai greu) sau bucăţi de trunchiuri.
Se cultivă în sere calde şi temperate, în vase mari cu pământ de ţelină,
ericacee, nisip şi pământ de frunze bine descompus şi bine drenat.

22
 Folosire. La decorări interioare (holuri, sedii de firme, apartamente ş.a.) şi
chiar pentru terase şi grădini, cu condiţia păstrării afară doar în sezonul cald.

Fig. 4. Cycas circinalis Fig. 5. Detaliu al frunzelor

5.2. Clasa GINKGOPSIDA

Ordinul GINKGOALES
Familia GINKGOACEAE

5.2.1. Genul GINKGO L.

Genul cuprinde o singură specie:

5.2.1.1. Ginkgo biloba L.- Arborele gingo, Arborele pagodelor

Caracterizare morfologică. Specia este originară din China Orientală şi

India, fiind introdusă în Europa în jurul anului 1730. Denumirea „ginkgo” provine
din termenul chinezesc „ginkyo” însemnând “caisul argintiu” (sămânţa are într-
adevăr aspectul unei caise mici, de culoare argintie; gin = argint, kyo = caisă).
Termenul ginkyo a suferit o modificare ortografică în ginkgo, iar biloba înseamnă
“cu doi lobi” din latină: bis = dublu, loba = lobi.
Arbore de până la 40 de m (în arealul de origine), tulpină dreaptă, coroana
piramidală cu ramuri neregulat verticilate (vezi fig. 9); scoarţa la început este găl-
buie, apoi cenuşie-închis cu ritidom gros cu crăpături largi şi solzi rotunjiţi.
Lemnul este de bună calitate, cu utilizări multiple în zona asiatică (foarte bun pen-
tru tâmplărie). Lujerii sunt de două feluri: cei lungi (macroblaste) şi cei scurţi
(microblaste). Mugurii sunt alterni, conici, aşezaţi aproape perpendicular pe lujer.
Frunzele sunt simple, caduce, de 5-8 cm lungime, cu limb lăţit în formă de
evantai, sunt cuneate la bază, cu marginea bilobată sau neregulat-denticulat-lobată,
nervaţiunea fiind dicotomic ramificată (este un caracter relict). Aceste frunze sunt
coriacee, lung peţiolate şi sunt dispuse astfel pe lujeri: pe cei lungi sunt dispuse
altern iar pe cei scurţi sunt dispuse în fascicule (câte 3-5 frunze) (vezi fig. 6).

23
 Înfrunzirea are loc în aprilie iar toamna frunzele capătă coloraţie de galben
intens.
Florile sunt unisexuat-dioice, cele mascule sunt solitare, în formă de amenţi
cilindrici, lungi, grupaţi câte 2-8 (vezi fig.7), iar cele femele sunt lung pedun-
culate, cu 2 macrosporofile, fiecare cu un ovul descoperit aşezat pe o umflătură
cărnoasă.

Fig. 6. Frunzele la Ginkgo biloba Fig. 7. Flori mascule

Fig. 8. Seminţele la Ginkgo biloba Fig. 9. Coronamentul la Ginkgo

Seminţele sunt numite “galbuli”, lung pedunculate, elipsoidale, de cca. 2-3

cm lungime, verzi la început şi apoi galbene-violacei brumate după coacere (vezi
fig. 8). Conţin un „sâmbure” tare (sclerotesta) acoperit cu un înveliş cărnos numit
din punct de vedere botanic sarcotesta (urât mirositor) provenit din modificarea
stratelor exterioare ale tegumentului ovulului. Maturaţia galbulilor este anuală,
prin octombrie, când învelişul cărnos capătă acel miros caracteristic.
24
 Seminţele de ginkgo sunt considerate a fi comestibile în Orient, unde sunt
gătite şi servite în moduri variate. Consumate însă în exces aceste seminţe pot
deveni otrăvitoare.
Există câteva forme, varietăţi sau cultivaruri şi anume:
 laciniata (cu frunze mai late şi divizate),
 fastigiata (cu coronament columnar);
 pendula (cu ramuri pendente);
 aurea (cu frunze aurii încă de primăvara);
 'Autumn gold' (port larg piramidal, doar exemplare mascule - fig. 10).

Fig. 10. Ginkgo biloba cult. Autumn gold

Particularităţi biologice şi ecologice. Arborii de Ginkgo biloba pot trăi mai
mult de 1000 de ani. Cea mai veche fosilă datează de acum 270 milioane de ani,
deci din „era dinozaurilor”. În China cel mai bătrân Ginkgo are estimată o vârstă
de cca. 3.500 de ani, exemplarele cu vârsta de
peste 100 de ani fiind considerate acolo plante
protejate prin lege. Este o specie iubitoare de
căldură, dar se acomodează şi în climatele mai
reci; astfel, rezistă bine la geruri, la uscăciune şi
la poluarea urbană. Totuşi în primii ani puieţii
trebuie feriţi de geruri (fig. 11). Creşterea este
înceată în primii ani, apoi devine destul de rapidă.
Are o variabilitate morfologică foarte limitată
datorită caracterului relict al speciei, specia
Ginkgo biloba fiind înrudită cu reprezentanţii
fosili ai Ordinului Cordaitales.
Creşte viguros şi realizează forme armo-
nioase pe soluri bogate, afânate, revene, dar su-
portă şi solurile compacte, relativ sărace. Este o
Fig. 11. Puiet de ginkgo specie cu temperament puternic de lumină.

25
 Înmulţirea se poate realiza prin seminţe recoltate în octombrie, imediat
după maturare, semănate imediat în sere, la ghivece sau în primăvara următoare în
câmp, cu material stratificat.
Se mai poate face butăşirea lăstarilor (butaşi cu călcâi), recoltaţi în luna
august şi plantaţi în locuri semiumbrite, iar în situaţii mai speciale (pentru vari-
etăţi) se poate face altoirea în placaj sau în despicătură, în martie, în sere, pe puieţi
înrădăcinaţi la ghivece. În pepiniere se deosebesc greu exemplarele femele de cele
mascule, dar un indiciu poate fi consi-
derat căderea mai timpurie a frunzelor la
exemplarele mascule.
Folosire. În parcuri şi grădini,
izolat sau în grupuri, fiind foarte deco-
rativ mai ales toamna prin coloritul gal-
ben intens al frunzelor (vezi fig.12).
Pe marginea aleilor se recomandă a
se folosi pentru aliniamente exemplarele
mascule care se remarcă prin rezistenţa la
secetă şi fum şi care nu murdăresc aleile
toamna cu seminţe.
Fig. 12. Coloritul frunzelor toamna

5.3. Clasa PINOPSIDA (CONIFEROPSIDA)

Ordinul TAXALES
Familia TAXACEAE

5.3.1. Genul TAXUS L.

Gen originar din regiunile temperate ale

emisferei nordice şi cuprinde 8 specii de ar-
bori şi arbuşti. Cele mai frecvente specii la noi
sunt:

5.3.1.1. Taxus baccata L. - Tisa,

Tisar.

Caracterizare morfologică. Este specie

relict terţiar, considerat în ţara noastră monu-
ment al naturii şi este ocrotită prin lege.
Atinge înălţimi de max. 15-20 (25) m
dar cel mai frecvent se întâlneşte sub formă Fig. 13. Taxus baccata
arbustivă. Tulpina este dreaptă, canelată, riti-
domul se formează de timpuriu, este subţire, de culoare cenuşie-roşcată, care se
exfoliază în plăci. Conţine (întreaga plantă cu excepţia arilului) un alcaloid toxic

26
numit taxină, cele mai toxice fiind considerate frunzele, iar toxicitatea lor este mai
crescută iarna decât vara.
Lemnul este omogen, cu duramen brun-roşcat, fiind un lemn compact, tare,
fin şi greu (este cea mai grea esenţă lemnoasă de la noi), dar este interzisă prin
lege tăierea exemplarelor de tisă. Nu conţine răşină nici în lemn şi nici în alte
locuri din plantă. Coroana este ovoid-conică sau rotunjită, dezvoltată până aproape
de sol. Mugurii sunt ovoizi şi sunt grupaţi la vârful lujerilor.
Frunzele sunt aciculare, liniar-lăţite,
plane, de 2-3 cm lungime, la bază brusc
îngustate într-un peţiol scurt, decurent pe
lujer, se aseamănă cu cele de brad, însă
vârful lor este treptat acuminat; sunt relativ
moi, de un verde închis pe faţă şi verde-
gălbui pe dos, fiind lipsite de dungi albe de
stomate, cu nervura proeminentă.
Florile sunt unisexuat dioice, cele
mascule se dezvoltă în muguri încă din
toamna precedentă (vezi figura 14), fiind
Fig. 14. Flori mascule la tisă constituite din 8-10 stamine; florile femele
sunt solitare, aşezate pe un lujer scurt, au un
singur ovul terminal, erect, după fecundare rezultând seminţele, care se pot forma
destul de timpuriu (de la cca. 20 de ani) şi anual. Sămânţa este ovoidă, de până la 1
cm lungime, cu tegumentul lemnos, tare, de culoare brună la maturitate, acoperită
până aproape de vârf de un aril roşu cărnos, mucilaginos, cu gust dulceag,
comestibil pentru păsări (figura 15).

Fig. 15. Lujeri cu galbuli la Taxus baccata

Particularităţi biologice şi ecologice. Seminţele se maturează prin august-
septembrie, iar diseminaţia se face cu ajutorul păsărilor; au o putere germinativă
ridicată (cca. 80%) dar dacă se seamănă toamna germinează abia în primăvara
anului al II-lea sau chiar al III-lea, din cauza tegumentului lemnos.
27
 Este singura specie dintre gimnospermele indigene care posedă capacitate
de înmulţire vegetativă, prin lăstari, butaşi şi marcote (nu drajonează). Are o
longevitate foarte mare (până la 3000 de ani). La noi în ţară se întâlneşte spontan
mai ales în regiunile cu relief accidentat, stâncării sub formă de boschete prin
pădurile de fag sau amestecuri de fag şi răşinoase. Preferă staţiunile umbrite, cu
umiditate atmosferică ridicată; dovedeşte sensibilitate faţă de secetă şi suferă
uneori de pe urma gerurilor excesive de iarnă şi a îngheţurilor târzii. Are tem-
perament pronunţat de umbră, dar vegetează bine şi în plină lumină. Suportă foarte
bine tunderea (vezi fig. 16)
Varietăţile şi cultivarurile
cele mai apreciate de tisă sunt:
 brevifolia – cu frunze relativ
scurte şi înguste;
 cuspidata (Tisa japoneză) –
 acele cu dungi dorsale gălbui
mai late decât la specia de
bază, pe partea superioară de
un verde strălucitor;
 canadensis (Tisa canadiană)
cu ace mai lungi care pe
timpul iernii capătă o colo-
raţie roşietică;
 adpressa - cu creştere larg
orizontală, port compact şi
frunziş verde închis;
Fig. 16. Forme tunse de tisă (topyaria art)  aurea – cu frunze aurii (doar
 dacă se cultivă în plină lu-
mină);
 fastigiata (Tisa de Islanda) – arbust înalt de formă columnară, atinge
înălţimi de 3-5 m, cu ramuri erecte, lăstari scurţi şi numeroşi (se întâlnesc numai
exemplare femele);
 Elegantissima – formă compactă iar frunzele tinere dungate cu galben;
 Dovastoniana - arbore cu ramuri divergente, lujerii semipenduli, frunziş
verde întunecat;
 Nana – formă compactă pitică (maxim 1 m), cu acele scurte;
 Repandens - creştere larg orizontală, cu lăstarii penduli, foarte rezistentă
la geruri)
Tisele sunt plante cu creştere înceată, fapt care constituie un motiv im-
portant pentru cultivarea lor în grădinile mici. De asemenea suportă foarte bine
tunderea, modelarea şi transplantarea. Tisa indigenă este subtermofilă, dar rezistă
destul de bine la ger. Solicită umiditate suficientă în aer şi sol. Cresc bine în plin
soare dar tolerează bine şi umbra accentuată. Preferă solurile fertile, revene, calca-
roase. Rezistă bine la poluarea cu praf, fum şi gaze.
Înmulţirea se realizează prin:
- sămânţă stratificată timp de minim 1an, semănată toamna în răsadniţe;
28
 - prin marcotaj (prin arcuire sau muşuroire);
- butăşire - în luna septembrie când lujerii sunt maturaţi iar mugurele terminal
bine dezvoltat, prin butaşi simpli, butaşii fiind buni pentru repicare la ghi-
vece abia după cca. 18 luni;
- altoirea - în placaj se poate practica iarna (în sere) sau în august (în răsadniţe
reci, pe portaltoaie obţinute din sămânţă sau butaşi şi înră-dăcinate la ghi-
vece).
Folosire. În parcuri şi grădini, pentru garduri vii, deoarece se pretează foarte
bine la tundere, dar pot fi folosite şi exemplare izolate, în locaţii umbroase sau
semiumbroase. Prin tăieri repetate coroana se poate modela în diverse forme sau
figuri (arta topiarilor - vezi figura 16).

5.3.1.2. Taxus cuspidata S. & Z. – Tisa japoneză

Caracterizare morfologică. În arealul de origine este arbore de până la 12

m, dar la noi creşte ca arbust pluritulpinal, deosebindu-se de specia indigenă Taxus
baccata prin frunzele mai groase şi mai late, colorate în verde mai deschis, stră-
lucitor, dispuse pe ramuri în forma literei „V”. Seminţele sunt mai ovoide şi
comprimate, cu acelaşi aril roşu caracteristic.
Particularităţi biologice şi ecologice. Tisa japoneză este mai rustică decât
tisa autohtonă, preferând solurile nisipo-lutoase, umede, bine drenate, locaţiile mai
umbrite dar şi cele luminoase şi suportă cu succes poluarea urbană.
Varietăţile şi cultivarurile mai frecvente la noi sunt:
 aurescens - port com-
pact, scund şi creşterile anuale
colorate în galben;
 densa - arbust cu creş-
tere scundă, mai mult lat decât
lung, cu frunziş verde întunecat;
 expansa - arbust în formă
de vas;
 nana - care se remarcă prin
talia mică (maxim 1 m), dar
lăţime de cca. 4 m la maturitate;
 pyramidalis - arbust
semi-prostrat, cu frunzişul de
culoare galben-auriu pe timp de
vară.
Fig. 17. Lujeri cu frunze la Taxus cuspidata

Înmulţirea se realizează prin butaşi.

Folosire. Sub formă de exemplare solitare, grupuri, aliniamente sau garduri
vii.

29
 5.3.1.3. Taxus x media Rehd. (T. cuspidata x T. baccat a) - Tisa
hibridă

Caracterizare morfologică. Este un hibrid care prezintă caractere inter-

mediare între cei 2 părinţi, cu creştere arbustivă, dar mai viguroasă decât T.
baccata.
Cele mai frecvente forme horticole sunt:
 'Hicksii' - este cel mai utilizat cultivar, are formă îngust piramidală, ra-
muri lungi, paralele între ele iar talia de maxim 1,5 m;
 'Brownii' - port rotunjit, dens, cu frunzişul verde închis, formă masculă;
 'Hillii' - port dens, columnar;
 'Nidiformis' - creşterea este mai mult largă decât înaltă, care dau un
aspect de cuib;
 'Pyramidalis' - coronament îngust columnar;
 'Citation' – arbust scund, cu port compact;
Înmulţirea se realizează prin doar prin butaşi.
Folosire. Sub formă de exemplare solitare, grupuri, aliniamente sau garduri
vii, asemănător celorlalte specii de Taxus.

5.3.2. Genul TORREYA Arn.

Gen originar din America de

Nord, China, Japonia şi cu-prinde 4
specii de arbori. La noi se întâlnesc
speciile:

5.3.2.1. Torreya nucifera

(L.) S.& Z. - Toreia

Caracterizare morfologică.
Este un arbore originar din Japonia
(ajunge la 15-25 m), dar care în ţara
Fig. 18. Torreya nucifera noastră rămâne arbust, corona-
mentul fiind larg cu ramuri orien-
tate predominant lateral. Lujerii sunt verzi (creşterile anuale) iar mugurii mici,
ovoizi. Frunzişul este de culoare verde închis, lucios, sub formă de ace aplatizate,
rigide, lungi (2-4 cm) dar şi late (3-4 mm), pe dos cu 2 dungi albăstrui, cu vârful
foarte înţepător şi aşezate pectinat, iar peţiolul este scurt şi răsucit. Florile sunt
unisexuat dioice, cele femele fiind terminale, grupate câte 2-3, iar cele mascule
sunt sub formă de capitule globuloase, aşezate dorsal pe lujerii din anul anterior.
Seminţele sunt mari (2-3,5 cm), au aspectul unor drupe ovoide, al căror înveliş
cărnos, la început de culoare verde iar în anul al doilea devine brun-roşcat,
neplăcut mirositor (fig. 18).

30
 Particularităţi biologice şi ecologice. Toreia are creştere destul de înceată
iar maturarea seminţelor are loc în anul al II-lea. Are temperament termofil, fiind
destul de sensibilă la gerurile din ţara noastră, are toleranţă la umbră (specie de
semiumbră) şi preferă solurile calcaroase.

5.3.2.2. Torreya californica Torr.

Caracterizare morfologică. Arbore de talie mare (15-25 m înălţime),

originar din California (S.U.A.), cu coronament lat-piramidal, ramurile dispuse în
verticile, frunzele liniare mai lungi ca la specia precedentă (cca. 6 cm) şi mai late,
pe faţă verzi-lucioase iar pe dos albicioase datorită celor două dungi de stomate.
Sămânţa este mare (2,5-3,5 cm lungime), de formă alungit-ovoidă, de
culoare verde cu pete purpurii la maturitate (fig. 19).
Particularităţi biologice şi ecologice. Vegetează bine pe soluri bogate,
umede şi în locuri adăpostite. Rezistă destul de bine la ger şi poate avea creşteri de
cca. 40 cm anual.

Fig. 19. Torreya californica

Înmulţire. Se pot înmulţi prin seminţe dar numai în seră, iar în cazul în care
nu există material semincer se poate face înmulţirea prin butaşi, dar în acest caz
lăstarii laterali produc exemplare cu forme neregulate. Se mai poate face altoire pe
exemplare de tisă.
Folosire. Sunt specii care so-licită condiţii mai deosebite şi se pot planta
izolat sau în asociere cu alte specii care să pună în valoare frumuseţea acestor
specii. Se pot cultiva cu succes şi ca plante de seră.

5.3.2.3. Torreya taxifolia Arn.

Caracterizare morfologică. Arbore cu origine americană (S-E Statelor

Unite ale Americii), cu talie de maxim 18 m, lujeri pendenţi, galbeni-cenuşii.

31
 Frunzele sunt aciculare, de 2,5-3,5 cm lungime, rigide, la vârf terminate cu
un mucron lung, ascuţit; prin zdrobire frunzele emană un miros neplăcut, puternic
(fig. 20).
Seminţele sunt obovoide, de
cca. 3 cm lungime, de culoare pur-
purie la maturitate.
Particularităţi biologice şi eco-
logice. Este sensibilă la temperaturi
scăzute, iarna optându-se mai bine
pentru adăpostirea exemplarelor de
Torreya taxifolia în sere sau alte adă-
posturi bine luminate.
Înmulţire. Toate speciile de
Torreya lăstăresc şi drajonează. Puieţii
sunt, în general, mai delicaţi şi suportă
Fig. 20. Torreya taxifolia
destul de greu transplantarea.
Folosire. Speciile genului Torreya se pot utiliza în spaţiile verzi prin plan-
tare solitară, în grupuri omogene

5.4. Clasa PINOPSIDA (CONIFEROPSIDA)

Ordinul TAXALES
Familia CEPHALOTAXACEAE

5.4.1. Genul CEPHALOTAXUS Sieb.et Zucc.

Gen originar din Orient (Japonia, China, India) care cuprinde 6 specii, la noi
cultivându-se specia:
5.4.1.1. Cephalotaxus
harringtonia var. drupacea
Koidz. (C. drupacea S.et Z.) -
Cefalotaxus.

Fig. 21. Cephalotaxus harringtonia
var. drupacea”KoreanGold”
32
Caracterizare morfologică.
Este un arbore de cca. 15 m
înălţime în arealul de origine, dar
la noi este un arbust cu creştere
larg rotunjită, înalt de 2-3 m, care
seamănă destul de mult cu specia
Torreya nucifera.
Frunzele sunt aciculare, late,
lungi de 4-5 cm şi late de 2-3,5
mm, curbate, înţepătoare, aşezate
pe două rânduri, care formează un
unghi în formă de V, au coloraţie verde închis, lucitoare. Florile sunt unisexuat-
dioice, rareori monoice, în capitule globuloase, terminale.
Seminţele (galbulii) au un înveliş cărnos, asemănător unor măsline mari, de
culoare brun-ruginie (figura 21).
Particularităţi biologice şi ecologice. Este o specie cu creştere destul de
înceată, galbulii se maturează în primul an (septembrie-octombrie). Este o specie
subtermofilă, care se acomodează la semiumbră şi pe soluri calcaroase.
Sunt preţuite în amenajările peisagere următoarele cultivaruri:
 'Fastigiata' - cu ramuri orientate vertical, compact şi creştere
fastigiată;
 'Duke Gardens' - are creştere orizontală, compactă, frunziş de culoare
verde închis şi pe timpul iernii;
 'Korean Gold' - are creştere fastigiată şi frunzişul gălbui (fig. 21);
 'Gimborn Pillow' - arbust cu creştere larg orizontală, fiind considerat un
bun acoperitor de sol.
Înmulţire. Se înmulţeşte relativ uşor prin seminţe recoltate la maturitate şi
curăţate de pulpă, care se pot semăna imediat, în răsadniţă rece sau se stratifică şi
se seamănă în primăvară. Plantele tinere cresc lent şi rămân în sola de semănături
cel puţin 2 ani, după care se plantează la ghivece. Se mai poate folosi înmulţirea
prin butaşi, în acest caz fiind folosiţi butaşii de vârf, mai ales pentru cultivaruri.
Folosire. Se foloseşte ca exemplare izolate sau în asociere cu alte specii
care să asigure efecte speciale.

5.5. Clasa PINOPSIDA (CONIFEROPSIDA );

Ordinul PINALES (Coniferales)
Familia PINACEAE

Caracteristici generale ale familiei. Cuprinde arbori şi mai rar arbuşti, care
sunt răspândiţi în general, regiunile temperate ale emisferei nordice şi în regiunile
muntoase, unde formează masive pe suprafeţe impresionante.
Prezintă tulpini drepte, monopodiale, ramuri dispuse verticilat, coronamente
mai ales conic-piramidale. Frunzele sunt persistente sau caduce, aciculare sau
solziforme, uninerve, dispuse pectinat, spiralat sau în fascicule. Florile sunt uni-
sexuat-monoice sau dioice, rareori dioice.
Conurile sunt alcătuite din mai mulţi solzi lemnoşi, membranoşi sau cărnoşi,
uneori concrescuţi, dând aspect conurilor de false drupe sau bace. Seminţele sunt
aripate sau nearipate. Prezintă canale rezinifere în toate organele, de aici şi denu-
mirea generică de „răşinoase”. Au o mare importanţă economică şi ornamentală.

5.5.1. Genul ABIES Miller

Gen originar din regiunile reci şi temperate, muntoase ale emisferei nordice,
care cuprinde cca. 45 specii de arbori de talie mare cu portul regulat conic, înră-

33
dăcinare puternică, tulpina dreaptă, cilindrică, coronament piramidal, dens, cu
ramurile dispuse în verticile regulate, scoarţa rămâne mult timp netedă datorită
pungilor de răşină. Frunze sunt aciculare, turtite, florile unisexuat-monoice se
transformă apoi în conuri erecte, cu bractee vizibile sau ascunse, în interior cu
seminţe (care conţin mici pungi de răşină) care la maturare cad odată cu solzii
carpelari.

5.5.1.1. Abies alba Miller (A. pectinata D.C.) - Bradul, Bradul alb

Caracterizare morfologică. Este un arbore falnic de 30-50 (60) m cu areal

de origine în regiunile centrale şi
sudice ale Europei. Are o coroană
piramidală, care la exemplarele izo-
late începe de la nivelul solului.
Spre bătrâneţe exemplarele de brad
pierd axul tulpinii, formând în vârf
o formaţiune aglomerată de lujeri,
asemănător unui cuib de barză.
Trunchiul este drept, cu o scoarţă
cenuşie-verzuie, netedă în tinereţe,
cu pungi de răşină iar mai târziu
apare un ritidom solzos (vezi fig.
22).
Lujerii anuali sunt cenuşii, cenuşii -
verzui sau roşii - brunii, păroşi, cu
cicatrici rotunde, netede.
Mugurii sunt ovoizi, nerăşinoşi, de
cca. 1 cm.

Fig. 22. Abies alba

Frunzele de pe lujerii sterili sunt aci-
culare, liniare, pectinate, la vârf emarginate,
pe faţa verzi-închis lucitoare iar pe dos cu
două dungi albicioase formate din stomate;
acele de pe lujerii fertili sunt mai scurte, rar
emarginate şi dispuse în perie.
Conurile sunt erecte, cilindrice, au sol-
zii lăţiţi şi rotunjiţi, în partea superioară cu
pete de răşină; bracteele sunt proieminente,
mai lungi decât solzii (se mai numesc „conuri
dantelate” - vezi figura 23).
Seminţele sunt trimuchiate, galben-bru-
nii, de 0,7-1 cm, cu aripa de 2 cm. Fig. 23. Conul la Abies alba
34
 Se maturează în septembrie-octombrie şi se împrăştie odată cu carpelele.
În tegumentul seminţelor există pungi de răşină (terebentină frumos miro-
sitoare) fapt care determină o păstrare dificilă (se alterează uşor).
Particularităţi biologice şi ecologice. Are o creştere foarte înceată la în-
ceput, astfel că primul verticil de ramuri se formează abia în anul al IV-lea, dar
după 15-20 de ani creşterea se activează. Longevitatea este de până la 700 de ani.
Arborii ajung la maturitatea seminală la vârsta de 50-70 de ani, iar perio-
dicitatea de rodire este 2-3 ani, iar în unele zone poate fi chiar anuală.
Bradul este considerată cea mai pretenţioasă specie de conifere, având ce-
rinţe ridicate faţă de umiditate, temperament de umbră, sensibilitate mare la ger şi
îngheţuri târzii precum şi sensibilitate la uscăciune. Preferă solurile profunde şi
staţiunile adăpostite. Este sensibil la fum şi la gaze (nu suportă bine poluarea ur-
bană). Capacitatea germinativă este scăzută (30-50%) şi se diminuează rapid. În
cazul depunerilor mari de zăpadă ramurile pot fi rupte.
În cultură sunt multe varietăţi:

Fig. 24. Abies alba var. columnaris Fig. 25. Abies alba var. pyramidalis

Fig. 26. Abies alba var. pendula Fig. 27. Abies alba var. compacta

35
  pyramidalis - cu coronament conic-piramidal (fig. 25);
 columnaris - cu coronament îngust-columnar (fig. 24);
 variegata - cu frunzişul verde cu pete alb-gălbui;
 pendula - cu ramurile pendente (fig. 26);
 compacta - cu port scund, globulos (fig. 28).
Înmulţire. Se înmulţeşte prin seminţe, butaşi şi altoire. Semănatul se face
toamna (în zonele unde nu există pericolul îngheţurilor târzii) şi primăvara, cu
sămânţă care se stratifică timp de 1-2 luni înainte de semănat. Toamna se seamănă
în pepinieră, în rigole la distanţă de 20-25 cm una de alta si la adâncimi de 2 cm.
Primăvara se seamănă 30-50 g la m/liniar de rigolă. Se pot folosi seminţe ţinute în
apă 24 de ore, apoi în nisip umed 8 zile până la pregerminare şi apoi se seamănă la
adâncimea de l cm acoperindu-se cu pământ de pădure. Semănăturile se umbresc
în timpul verii.
După 2 ani se repică la distanţa de 40/50 cm şi apoi se mai repică de două,
trei ori la distanţe mai mari de 1/1 si 2/2 m până la plantat. Este indicat ca
plantarea în spaţiile verzi să se facă cu pământ la rădăcină şi să se folosească
puieţi de 3-6 ani.
Butăşirea este mai puţin practicată deoarece formarea rădăcinilor durează 8-
9 luni iar plantele obţinute au rareori o creştere dreaptă. Se recomandă pentru
varietăţile pitice de brad.
Altoirea se execută în sere şi răsadniţe, pe puieţi-portaltoi din specia tipică,
plantaţi în ghivece, folosindu-se ca altoi varietăţi cu port plângător, columnar, ş.a.
Procedeul folosit este altoirea în placaj, primăvara devreme (martie) sau vara (în
sere).
Folosire. Bradul se foloseşte în
cuprinsul spaţiilor verzi individual, în
grupe şi masive în zona de munte si de
coline înalte şi mai puţin la câmpie, cu
condiţia asigurării unei staţiuni umbrite şi
cu o umiditate atmosferică ridicată.

5.5.1.2. Abies concolor (Gord. et

Glend.) Lindley ex Hildebr. - Bradul
argintiu, Bradul de Colorado

Caracterizare morfologică. Arbo-

re de 20-40 de m înălţime, originar din
vestul Americii de Nord şi este mult mai
frecvent folosit în amenajările peisagere
de la noi, comparativ cu bradul comun.
Coroana este regulată, conică (vezi fig.
28), trunchiul drept, cu scoarţa de culoare
cenuşie-deschisă, cu numeroase pungi de
Fig. 28. Abies concolor
răşină aromată.
36
 Lujerii sunt verzui, cenuşii-argintii, iar mugurii sunt răşinoşi. Frunzele sunt
aciculare, de 5-7,5 cm, de culoare alb-verde-argintiu sau verde-albăstrui, curbate
în sus, aşezate compact şi neregulat în formă de pieptene, lasă prin strivire un mi-
ros aromatic. Florile mascule sunt roşii iar conurile sunt cilindrice de 7,5-12 cm
lungime, mov-roşcate apoi brune, erecte, cu bractee ascunse sub solzi (conuri
„nedantelate”) (vezi fig. 29). Se pot recolta în septembrie. Sămânţă este cunei-
formă, lucitoare are cca. l cm lungime.
Particularităţi biologice şi
ecologice. Este o specie foarte va-
loroasă din punct de vedere orna-
mental, rezistentă la ger, secetă, la
fum şi la praf (poluarea urbană).
În primii ani de viaţă este totuşi
sensibil la îngheţuri şi arşiţă. Este o
specie repede crescătoare astfel că
la cca. 50 de ani poate ajunge la 15-
20 m. În condiţii de umbră se de-
garniseşte şi pierde mult din valoa-
rea decorativă.
Prezintă câteva cultivaruri şi
varietăţi mult preţuite pentru ame-
Fig. 29. Abies concolor najările de spaţii verzi:
 brevifolia - cu frunzele aciculare scurte;
 fastigiata - talia este mică, creşterea columnară, compactă;
 globosa - cu port globulos;

Fig. 31 A. concolor
Fig. 30. A. concolor var. compacta var. violaceea
 conica - port pitic, acele scurte şi creştere conică;
 'Igel' - port pitic, globulos, potrivit pentru rocării;
 'Violaceea' - cu frunzele albăstrui-argintii (fig. 31);
 compacta - port pitic, neregulat, acele scurte, argintii (fig. 30);
 pendula - cu lujerii pendenţi şi coroana îngustă;
37
 5.5.1.3. Abies cephalonica Loud.(A. reginae-amaliae Heldr.) - Bradul
grecesc
Caracterizare morfologică. Este
un arbore de 15-30 cm având o coroană
larg-piramidală, relativ compactă (fig.
32), lujeri lucitori, bruni-roşcaţi, muguri
foarte răşinoşi, care apar primăvara foarte
devreme, astfel încât devin foarte sen-
sibili la îngheţurile târzii din primăvară.
Frunzele sunt aciculare de 1,5-3 cm, cele
de pe ramurile sterile dispuse în perie,
rigide, falcate, acute (în formă de seceră),
pe dos cu două dungi albe iar pe faţă
verzi strălucitoare, iar cele de pe ramurile
fertile sunt răsucite.
Conurile sunt cilindrice, de 15-20 cm cu
carpele având marginea dantelată şi brac-
teele aurii. Sămânţa este muchiată, cu
aripa brun-roşcată.
Fig. 32. Abies cephalonica Particularităţi biologice şi eco-
logice. Această specie de Abies este rezis-
tentă la secetă şi uscăciune dar destul de sensibilă la îngheţuri târzii. Acesta este
motivul pentru care bradul grecesc necesită un climat blând, pe versanţi însoriţi.
Folosire. În ţara noastră această specie este răspândită în special în gră-
dinile botanice şi parcurile dendrologice, unde cultura sa are de suferit totuşi din
cauza gerurilor. Se poate folosi cu succes ca arbore solitar datorită coronamentului
bogat.

5.5.1.4. Abies nordmanniana (Steven)Spach - Bradul de Caucaz

Caracterizare morfologică. Este o

specie ornamentală originară din vestul
Munţilor Caucaz şi este răspândită în
multe regiuni ale ţării noastre. La noi în
ţară a ajuns la 30 m înălţime dar în Caucaz
ajunge la 60 m. Are o coroană piramidală,
regulată, care porneşte la exemplarele izo-
late chiar de la nivelul solului (vezi fig.
35). Lujerii sunt brun-cenuşii, lucitori, la
vârf cu 4 muguri care dau o ramificaţie
bogată (vezi fig. 33).
Frunzele sunt aciculare de 1,5-3,5
Fig. 33. Detalii la A. nordmanniana
cm lungime, pe faţă verzi închis lucitoare,
pe dos cu două dungi albe. Sunt dispuse sub formă de perie şi îndreptate către
partea superioară a lujerului (fig. 33). Florile mascule sunt roşii.
38
 Conul este cilindric, de 11-18 cm, cu
bracteea răsfrântă (con dantelat - vezi fig. 34) şi
conţine seminţe de 1,5 cm cu aripa de cca. 3,5
cm.
Particularităţi biologice şi ecologice.
Poate fi cultivat în plină lumină mai bine decât
bradul comun şi în regiuni mai joase altitudinal
decât regiunile tipice bradului. Primăvara por-
neşte în vegetaţie cu 2 săptămâni mai târziu
decât Abies alba motiv pentru care este mai
puţin expus îngheţurilor târzii.
Suferă totuşi datorită gerurilor mari şi se-
cetelor prelungite. Nu este pretenţios faţă de
sol. Plantele cresc destul de încet în tinereţe dar
Fig. 34. Con de A. nordmanniana se accelerează după vârsta de 20 de ani.
În cultură se întâlnesc mai multe varie-
tăţi şi cultivarurile:
 'Golden Spreader' - arbust de talie re-
lativ scundă, cu frunzele galben-aurii,
 pyramidalis - arbore cu coronament co-
nic-piarmidal;
 glauca - frunzişul verde-albăstrui;
 pendula - cu ramurile uşor pendule;
 robusta - arbore cu creştere viguroasă,
cu frunze mai lungi şi mai groase (fig. 35).
Înmulţire. Această specie se înmulţeşte
prin seminţe, care se seamănă toamna (atenţie,
seminţele se depreciază rapid), în rigole la o
adâncime de 2-3 cm, acoperite cu pământ de
pădure şi apoi cu frunze care se ridică în primă-
vară. Pe timpul verii umbrirea este obligatorie.
Repicatul se face în primăvara celui de-al trei-
Fig. 35. A. nordmanniana var.
lea an, cât mai timpuriu posibil, iar plantarea la
robusta
loc definitiv este posibilă după aproximativ 4
ani. Varietăţile de talie mică se pot înmulţi şi prin butăşire şi altoire.
Folosire. În cadrul spaţiilor verzi se cultivă individual sau în grupe şi
masive. Culoarea verde închisă a acelor determină folosirea lui pentru fundaluri de
statui, vase şi alte construcţii ornamentale deschise la culoare. Poate fi cultivat şi la
altitudini mai coborâte ca bradul în zona colinelor şi chiar la câmpie, în plină
lumină.

39
 5.5.1.5. Abies pinsapo Boiss.- Bradul spaniol

Caracterizare morfologică.
Arbore de maxim 25 m, originară
din zona montană sudică a Spaniei,
are coroana lat-piramidală, cu ra-
murile în verticile regulate, mugurii
ovoizi, foarte răşinoşi.
Frunzele sunt rigide, groase, mici,
lungi de 0,8-1,5 cm şi late de
2-2,5 mm, dispuse perpendicular pe
lujer şi înţepătoare.
Conurile de 10-15 cm lungime
sunt de culoare brună, pubescente
cu carpele triunghiular cuneiforme
şi bractee ascunse (conuri nedan-
telate - vezi fig. 36). Seminţele sunt
de cca. l cm şi au aripa roşcată de
1,8 cm.
Particularităţi biologice şi
ecologice. Este o specie ornamen-
Fig. 36. Abies pinsapo tală termofilă, preferând regiunile
cu ierni blânde şi veri călduroase,
pe soluri având un conţinut ridicat de carbonaţi. Poate fi plantat şi în regiuni mai
joase. Suferă de geruri la noi în ţară şi necesită adăposturi laterale. Necesită soluri
revene, cu un conţinut ridicat de carbonaţi.
Are mai multe varietăţi şi
cultivaruri foarte ornamentale, dintre
care des folosite sunt:
- fastigiata - cu port îngust pira-
midal;
- glauca - arbore de talie mică, cu
acele argintii-albăstrui (fig. 37);
- pendula - arbore cu port nere-
gulat şi ramurile pendule;
- 'Pyramidata' - port lat pirami-
dal, compact şi uniform.
- 'Horstman' - asemănător cu var.
glauca dar cu port mult mai scund.
Fig. 37. Abies pinsapo var. glauca

40
 5.5.1.6. Abies veitchii Lindl.- Brad argintiu japonez

Caracterizare morfologică. Este un arbore de maxim 20 m înălţime. Are o

coroană larg piramidală, regulată. Scoarţa trunchiului este cenuşie-netedă, cu
numeroase pungi de răşină.
Lujerii sunt brun roşcaţi, păroşi
iar mugurii sunt ovoizi, tomentoşi.
Frunzele aciculare de 2-3,5 cm,
late, la vârf trunchiate sau emarginate,
la bază răsucite, pe faţă carenate, de cu-
loare verde-închis, pe spate cu două
dungi albe-cerate, sunt dispuse în ra-
diar, în formă de perie (fig.39).
Conul este relativ mic (de 7,5
cm) la început roşcat-albăstrui apoi
brun cu carpele mici şi bracteele apro-

Fig. 38. Abies veitchii

ximativ egale ca mărime (vezi fig. 38).

Seminţele sunt destul de mici (de 0,6-0,8
cm) de culoare roşcată cu aripa de cca. 1
cm.
Particularităţi biologice şi eco-
logice. Este un arbore foarte orna-
mental, rezistent la geruri, care la noi
se comportă bine. Fig. 39. Detaliu frunze la A. veitchii
Dintre cultivaruri cităm: Olivacea
şi Nikkoensis (figurile 40 şi 41).

Fig. 40. Abies veitchii Olivacea Fig. 41. Abies veitchii Nikkoensis

41
 Alte specii de Abies, mai rar întâlnite la noi sunt:

5.5.1.7. Abies balsamea (L.) Mill. - Brad balsamifer

Caracterizare morfologică. Originar din Canada, acest brad creşte îngust,

Fig. 42. Abies balsamea
sferic turtită, compactă (vezi fig. 43), 'Piccolo' - arbust pitic, cu coroana mult
aplatizată şi frunzişul răsucit.
dens, de talia a II-a, cu lujerii tineri dis-
pers păroşi, cu peri scurţi, rigizi. Mugurii
mici ovoidali, răşinoşi, cu frunze de cu-
loare verde-închis, lucioase, cu două dungi
albe pe dos şi cu un puternic miros, aro-
mat.
Conurile sunt ovoide sau cilindrice,
în tinereţe violet închis, la maturitate
devin brune închis, foarte răşinoase (fig.
42).
Particularităţi biologice şi ecolo-
gice. Este o specie indicată pentru regiuni
cu precipitaţii abundente, climat blând,
fără geruri puternice.
Prezintă câteva varietăţi şi culti-
varuri ornamentale foarte preţuite şi
anume: globosa - cu coronament globulos,
foarte compact, nana - arbust cu coroana

Fig. 43. Abies balsamea var. nana

Folosire. Este o specie folosită în special datorită varietăţilor cu port pitic,
în alpinarii şi spaţii verzi restrânse.

42
 5.5.1.8. Abies homolepis S.&Z. (A. brachiphylla ) - Bradul de Nikko

Caracterizare morfologică Arbore de talia I originar din Japonia, unde

ajunge la 25-30 m, cu port conic-piramidal,
compact, cu acele dese, lungi de până la 3 cm,
verzi închis, lucioase, cu reversul alb datorită
dungilor groase de stomate, iar conurile sunt
deosebit de decorative, de cca. 10 cm lun-
gime, de culoare albastru-mov înainte de ma-
turarea deplină (fig. 44).
Particularităţi biologice şi ecologice.
Este o specie destul de rezistentă la secetă şi
geruri, dar preferă totuşi umiditate atmosferică
mai pronunţată. Tolerează poluarea urbană
(praful şi noxele) dar în condiţiile din ţara
noastră produce greu seminţe.
Cel mai folosit cultivar al acestei specii
este A. homolepis forma 'Tomomi', o formă
pitică foarte apreciată de peisagişti.

Fig. 44. Abies homolepis

5.5.1.9. Abies grandis Lindl.-

Bradul uriaş
Caracterizare morfologică. Arbo-
re falnic, foarte repede crescător, ori-
ginară din partea vestică a Americii de
Nord, care poate ajunge la 100 m
înălţime, coroana oblong-piramidală,
scoarţa netedă, maronie; lujerii sunt la
început brun- roşcaţi, uşor pubescenţi,
iar mai apoi gla bri, mugurii sunt oval-
alungiţi, acoperiţi cu răşină; frunzele
sunt liniare, de 2,5-5 cm lungime şi 1,5-2
mm lăţime, pe faţă de culoare verde
închis, strălucitoare, pe dos alb-verzui, cu
două dungi albe late.
Conurile sunt cilindro-conice, îngustate la
vârf, brun-verzui (fig. 45). Fig. 45. Abies grandis
Particularităţi biologice şi ecologice. Vegetează în condiţii bune în
regiuni cu climă temperată, dar cu minime care să nu coboare sub -28ºC, fiind uşor
vătămat de îngheţurile târzii. Nu suportă seceta şi rezistă la semiumbră.
Folosire. Specie mult apreciată în amenajările peisagere, datorită vitezei
mari de creştere.
43
 5.5.1.10. Abies procera Rehd. (A. nobilis Lindl.) - Bradul nobil

Caracterizare morfologică. Arbore

de talia I (maxim 60 m), originar din
vestul Statelor Unite ale Americii, având
port îngust piramidal, cu ramuri întinse,
numeroase, scoarţa groasă, cenuşie.
Frunzişul este foarte decorativ, de-
oarece acele pot avea până la 3 cm lun-
gime, sunt groase, cu două dungi albe pe
ambele feţe. Conurile sunt foarte lungi
(până la 25 cm) şi groase (cca. 8 cm), cu
bracteele evidente, acuminate şi răsfrânte
peste solzii carpelari (vezi fig. 46).
Particularităţi biologice şi ecolo-
gice. Este o specie termofilă şi în condi-
ţiile din ţara noastră pretinde un climat
blând, la adăpost de curenţii reci.
Solicită amplasamente însorite, fiind o
Fig. 46. Abies procera var. glauca specie evident de lumină şi nu tolerează
solurile calcaroase.
Există câteva varietăţi (cultivaruri) preţuite în amenajările peisagere:
 prostrata - arbore cu creşteri prostrate, divergente;
 glauca - cu frunzişul alb-albăstrui, coronament larg (fig. 46);
 'Sherwoodii' - cu frunzişul galben-auriu.
Folosire. În grupări sau ca exemplare solitare iar varietăţile cu forme şi
culori deosebite se vor amplasa în locuri cât mai vizibile.

5.5.1.11. Abies koreana Wils. -

Brad coreean

Caracterizare morfologică . Ar-

bore scund (talia a III-a), încet crescător,
cu coronament îngust, dens şi compact,
foarte decorativ prin acele de cca. 2 cm,
dispuse radiar pe lăstar, aglomerate şi re-
curbate în sus, verzi, lucioase, cu reversul
alb, cu vârful lăţit iar conurile la început
de culoare purpuriu-violacee până la al-
Fig. 47. Abies koreana
bastre (vezi fig. 47).
Particularităţi biologice şi ecologice. Bradul coreean preferă un climat
răcoros, dar se dezvoltă suficient de bine şi în condiţii de căldură şi secetă. Preferă
lumina şi solurile neutre, revene şi bine drenate.

44
 Cele mai cunoscute cultivaruri sunt:
 'Pinocchio '- arbust pitic, globulos;
 'Brevifolia' - cu creştere scundă, divergentă, acele scurte, şi conuri
foarte mici;
 'Silver Show' - frunzişul verde-argintiu (fig. 49);
 'Silver Perl' - port compact, condus cu trunchi prin altoire (fig. 48).

Fig. 48. A. koreana Silver Perl Fig. 49. A. koreana Silver Show
Folosire. Specie apreciată în amenajări, mai ales pentru varietăţile cu ha-
bitus scund, frunziş aparte şi caracterul foarte decorativ al conurilor.

5.5.1.12. Abies amabilis

Forbes.

Fig. 50. Abies amabilis var. glauca
Caracterizare morfologică.
Specie de talia I (ajunge la 55-60 m), cu
ramuri care pornesc de jos, scoarţa la
început subţire, apoi formează un
ritidom foarte gros, gri-roşiatic; frun-
zele sunt verzi-închis, lungi de 2-3,5 cm
şi late de 2-3 mm; conurile când sunt
nemature au culoarea purpuriu-închis
iar la maturitate sunt galben-maronii.
Foarte preţuită este varietatea
glauca, cu frunzişul des, verde-argintiu
(vezi fig. 50).

45
 5.5.1.13. Abies lasiocarpa var. arizonica (Meriam.) Lemm. (A.
arizonica Meriam.) – Brad de Arizona

Caracterizare morfologică. Este un arbore de talia a II-a, originară din

America de Nord, foarte apreciat pentru creşterea conică, frunzişul gri-albăstrui,
cu acele de cca. 2,5 cm, recurbate în sus, cu vârful emarginat, pe ambele feţe cu
dungi gri-albăstrui. Conurile pot
ajunge la cca. 7 cm lungime, sunt
dantelate, mov-violacee înainte de
maturitatea deplină (vezi fig. 51).
Particularităţi biologice şi
ecologice. Este o varietate rezis-
tentă la ger şi chiar la perioade
secetoase.
Înmulţire. Se poate realiza
prin semănat iar pentru varietăţi sau
cultivaruri se recomandă altoirea.
Folosire. Se recomandă pen-
Fig. 51. Abies lasiocarpa var. arizonica tru a se planta ca arbori solitari, în
grupări, mai rar în aliniamente.

5.5.2. Genul PICEA A. Dietr.

Caracteristici generale. Acest gen cuprinde cca. 50 de specii, unele repre-

zentând arbori de mare importanţă economică şi ornamentală, proveniţi din re-
giunile reci şi temperate ale emisferei nordice. Prezintă port conic sau piramidal,
cu ramificaţii regulat-verticilate.
Frunzele sunt aciculare, persistente, variabile ca lungime, ascuţite la vârf,
dispuse spiralat pe lujer şi fixate printr-un picioruş (umeraş) proeminent, decurent
pe lujer (după căderea acelor lujerii au un aspect rugos, aspru). Acele au 4 muchii
în secţiune la majoritatea speciilor, excepţie fac speciile care alcătuiesc secţia
Omorika. Înflorirea este unisexuat-monoică, florile mascule fiind sub formă de
amenţi, galben-roşiatici şi apar pe lujerii din anul anterior iar florile femele sunt
terminale, erecte, asemănătoare unor mici conuleţe, verzi sau purpurii, cu nume-
roase carpele.
Conurile la început sunt erecte, dar apoi devin pendente, cu solzi carpelari
lemnoşi, persistenţi, cu bractee scurte, ascunse. Maturaţia conurilor este anuală iar
conurile cad întregi după ce are loc diseminaţia naturală. Seminţele sunt mici,
aripate, nerăşinoase, având un procent mare de germinabilitate. Genul Picea
cuprinde 3 secţii: Eupicea, Omorika şi Bicolor.
Cele mai frecvente specii de Picea de la noi sunt:

46
 5.5.2.1. Picea abies (L.)Karst.(P. excelsa Link.) - Molidul

Caracterizare morfologică. Arbore indigen falnic, cu sistemul radicular

trasant, superficial (poate fi uşor doborât de
vânt), cu un ritidom care apare de timpuriu,
brun-cenuşiu, în crăpături cu o coloraţie
roşiatică. Lemnul este culoare albă cu nu-
anţe gălbui, cu raze medulare vizibile în
secţiune transversală, fără duramen evident
şi cu canale rezinifere.
Coronamentul este ascuţit-piramidal,
cu vârful evident mult timp. Lujerii sunt
aspri, rugoşi iar mugurii ovoizi nerăşinoşi.
Frunzele sunt aciculare de l-2 cm
lungime şi l mm lăţime, ascuţite, rigide, cu 4
muchii, verzi, lucitoare şi dispuse spiralat pe
lujer pe “perniţe” proieminente (fig. 52).
Acele durează 5-7 ani pe lujer, după
Fig. 52. Picea abies - lujeri şi con care cad imediat, lăsând pe lujer urmele
tânăr
rugoase ale “perniţelor”. Florile mascule şi
femele sunt roşiatice, cele mascule fiind răspândite în toată coroana pe lujerii din
anul precedent iar cele femele sunt terminale, erecte.
Conurile sunt cilindrice, de 10-16 cm cu solzii rombici, emarginaţi, uşor
încreţiţi (vezi fig. 52). Seminţele sunt mai mici şi mai uşoare decât cele de brad, de
4-5 mm lungime, brune închis, triunghiulare, fără pungi de răşină. Diseminarea se
produce după desfacerea solzilor la conurile mature iar acestea ulterior cad întregi.
Particularităţi biologice şi ecologice. Ajunge frecvent în ţara noastră la
30-40 m, uneori depăşind 60 m. Sistemul radicular manifestă o plasticitate
ridicată, asigurând astfel o bună ancorare exemplarelor care cresc la munte, pe
pantele stâncoase. Vegetează bine pe soluri afânate, revene, cu umiditate suficientă
în sol şi atmosferă. În cuprinsul arealului este rezistent la geruri dar la câmpie
suferă datorită îngheţurilor târzii. De asemenea depunerile masive de zăpadă şi
chiciură pot cauza ruperea ramurilor.
Este specie de semiumbră, dar la altitudini mai mari cere multă lumină.
Cultivarurile şi în special formele pitice cresc mult mai bine în plină lumină.
Puieţii suportă umbrirea moderată în special în primii 2 ani. Este vătămat de fum,
praf, vânt, zăpadă şi chiciură.
Are multe varietăţi, forme interspecifice şi cultivaruri:
 'Gregoryana' – molid pitic, cu formă rotunjit aplatizată foarte compactă
(înălţime maximă 60 cm) cu lăstari foarte subţiri şi deşi, frunze mici,
neînţepătoare, de culoare verde-cenuşie;
 'Maxwellii' – molid pitic sferic turtit, cu ramuri scurte, rigide, lăstari
divergenţi şi ace rigide, verzi deschis;

47
 'Inversa' – molid de talia a III-a (maxim 7 m), cu vârful puternic recurbat
şi fizionomie în general pendulă (fig. 53);


















Fig. 53. Picea abies var. inversa Fig. 54. Picea abies Nidiformis

 viminalis – are ramurile de ordinul I orizontale iar cele de ordinul II sunt

lungi, subţiri, pendent;
 virgata – cu ramuri lungi, şerpuitoare, neramificate;
 'Nidiformis' – are forma unui cuib voluminos, care la maturitate poate
ajunge la 1–1,5 m înălţime şi 2 – 2,5 m diametru (fig. 54);
 'Columnaris' – arbore de talia a II-a, de formă fastigiată;
 carpathica – cu conurile cu solzii îngust-acuminaţi, cu vârful emarginat,
slab lucitori,
 europea – cu conuri cu solzii rotunjiţi sau scurt acuminaţi, emarginaţi sau
dinţaţi, lucitori.
 eritrocarpa – conurile nemature purpurii-violacee (fig. 55);
 chlorocarpa – conurile înainte de maturitate sunt verzi.

Fig. 55. Detalii de conuri la Picea abies var. eritrocarpa

48
 Înmulţirea. Se înmulţeşte uşor prin semănături efectuate în luna mai, cu
seminţe tratate cu minium de plumb. Se seamănă în rigole (distanţate la 15-20 cm),
la adâncimea de 2 cm. Seminţele se acoperă cu pământ de pădure sau compost,
răsărirea urmând a avea loc după 3-4 săptămâni de la semănat. Imediat după
răsărire tinerele plante se umbresc, iar pe parcursul sezonului de vegetaţie puieţii
necesită pliviri cât mai frecvente, praşile şi udări atunci când este cazul. După 1-2
ani se poate executa primul repicat (la distanţele 40/50 cm), iar plantarea la loc
definitiv va fi posibilă începând cu vârsta de 3-4 ani.
Butăşirile se aplică mai rar. Altoirea se practică primăvara, în sere sau ră-
sadniţe sau în august folosindu-se procedeul în placaj.
Folosire. Molidul este un arbore de mare importanţă economică şi orna-
mentală, în spaţiile verzi se foloseşte izolat dar mai mult în grupe si masive, în
aliniament sau sub formă de garduri vii şi ziduri verzi.

5.5.2.2. Picea pungens Engelm. - Molidul înţepător

Caracterizare morfologică.
Este arbore originar din America de
Nord de 30 (50) m înălţime. Are
scoarţa trunchiului groasă, brună
- cenuşie, adânc crăpată.
Lujerii tineri sunt bruni-gălbui,
viguroşi. Mugurii terminali sunt mari,
nerăşinoşi, cu vârful solzilor răsfrânţi.
Frunzele aciculare sunt dispuse
perpendicular pe lujer, radial, lungi de
2-3 cm, rigide şi înţepătoare, de cu-
loare verde-cenuşie sau verzi-albăs-
trui brumate, intens colorate. Florile
mascule sunt violacee iar cele femele,
roşii-carmin.
Conurile sunt cilindrice de 7,5
cm, brune deschis, cu solzi subţiri,
Fig. 56. Picea pungens romboidali, emarginaţi, iar vârful co-
nului pare ciunţit (fig. 56).
Dintre numeroasele varietăţi, forme şi cultivaruri (peste 45) amintim:
 'Glauca '( Molidul de Colorado) - cu acele verzi albăstrui intens (fig. 59);
 'Argentea' - acele sunt albe argintii intens;
 'Glauca Globosa' - are formă sferic-lăţită,compactă,putând ajunge până la
2 m înălţime, acele sunt dese albastre-albicioase tot timpul anului (fig. 58);
 'Glauca Koster' - talia poate ajunge la 10-15 m iar culoarea tipic argintie
se menţine foarte bine în timpul iernii;
 'Glauca Montgomery' - molid pitic, de formă larg-conică, ajungând la 1-
1,5 m înălţime; ramurile sunt foarte dese, acele sunt cenuşii albăstrui.
 'Hoopsii' – cu port conic, frunzişul argintiu-albăstrui (fig. 57).
49
 Particularităţi biologice şi ecologice. Este o specie rezistentă la fum, praf,
la ger, dar mai puţin rezistentă la uscăciune. Este deosebit de ornamentală prin
coloraţia intensă a acelor, mai ales în tinereţe, apoi portul devine neregulat şi
unele ramuri se usucă.

Fig. 57. P. pungens Hoopsii Fig. 58. P. pungens var. glauca globosa

Fig. 59. P. pungens var. glauca

Înmulţire. Se înmulţeşte destul de uşor prin seminţe care se recoltează
toamna, în septembrie, urmând a fi semănate în primăvara următoare. Frecvent în
cultură se impuse altoirea la varietăţile decorative, în placaj lateral, vara sau iarna
în seră, folosind pentru altoi numai vârfuri de lăstari. La unele varietăţi pitice se
poate face butăşirea cu lăstari semilemnificaţi, în iulie-august, în condiţii protejate
şi cu aplicarea unor stimulatori de înrădăcinare.
Folosire. Varietăţile şi cultivarurile de Picea pungens sunt printre cele mai
apreciate în spaţiile verzi amenajate, folosindu-se frecvent ca exemplare izolate, în
grupuri bine luminate şi chiar la marginea masivelor. Formele pitice sunt foarte
preţuite în grădinile alpine şi chiar pentru jardiniere.

50
 5.5.2.3. Picea engelmannii (Parry)Engelm. - Molidul de Arizona
Caracterizare morfologică. Este un arbore din vestul S.U.A. de 20-50 m
Fig. 60. Picea engelmannii
Fig. 61. Detaliu conuri tinere
la Picea engelmannii
cultivată şi în spaţiile verzi industriale. Se cultivă în grupe mici, masive sau sub
formă izolată.
înălţime în arealul de origine, dar la noi este
frecvent de talia a II-a. Are coroana îngust
piramidală, tulpina dreaptă cu scoarţa sub-
ţire, lujerii sunt pubescenţi, chiar glandulos
păroşi, cu mugurii tomentoşi, răşinoşi, cu
solzi alipiţi.
Frunzele aciculare sunt verzi albăs-
trui, neînţepătoare, flexibile, cele de pe faţa
superioară sunt culcate pe lujer şi îndrep-
tate înainte. Prin zdrobire emană un miros
neplăcut.
Florile sunt de culoare roşie iar conu-
rile sunt ovoide, îngustate la bază, puţin
recurbate, mici de 4-6 cm, asemănătoare cu
cele de Picea pungens (fig. 61), dar la matu-
ritate de culoare brună mai închisă, cu vârful
solzilor mai rotunjit şi puţin îndoite (fig.
60). Seminţele sunt mici, cenuşii, brune de
1,5 mm cu aripa brună de 7-9 mm.
Particularităţi biologice şi ecologice.
Această specie rezistă mai bine la gerurile
de iarnă, dar pornind în vegetaţie mai repede
decât Picea pungens riscă să fie expusă în-
gheţurilor târzii.
Este mai rezistentă la poluarea cu fum
şi praf. Rezistă destul de bine la secetă.
Înmulţire. Se înmulţeşte relativ uşor
prin sămânţă. Norma este de cca. 2 g metru
liniar care asigură o densitate optimă de 60
puieţi pe metru liniar.
Folosire. Este indicată pentru spa-
ţiile verzi din regiunea de dealuri. Poate fi
51
 5.5.2.4. Picea glauca (Moench)Voss (P. canadensis B.S.P., P. alba
Link.)- Molidul canadian, molidul alb

Caracterizare morfologică.
Arbore de 15-30 m având o
coroană piramidală cu ramuri dese.
Scoarţa este subţire şi se exfoliază
în plăci mici circulare. Lujerii sunt
de culoare cenuşiu deschis, glabri
iar mugurii sunt mari, nerăşinoşi.
Frunzele aciculare, de 1,2-2
cm lungime, sunt rombice în sec-
ţiune, de culoare verde-albăstrui,
îngrămădite pe faţa superioară a
lujerului, lucitoare, la vârf brusc
îngustate.
Conurile sunt mici de 3,5-5
cm cu solzi moi, brun-gălbui, cu
margini nedinţate (vezi fig. 62).
Seminţele sunt mici, cu aripa
de 5-6 mm şi de culoare brună.
Fig. 62. Picea glauca
Dintre cele 27 varietăţi şi
cultivaruri existente la noi se pot menţiona următoarele:
 'Glauca Globosa' – cu port compact, frunziş argintiu-albăstrui (fig. 63);
 'Nana' – cu port pitic, compact;
 'Conica' – formă pitică, cu creştere conică, ajunge la 3 m în cca. 25 de
ani, cel mai folosit cultivar de P. glauca (fig. 64);
 'Alberta Globe' – arbust pitic, globulos, cu frunziş verde (fig. 65);
 'Laurin' – port pitic, conic, cu frunzişul verde crud (fig. 66) ş.a.

Fig. 63. Picea glauca var. globosa Fig. 64. P. g. var. conica
Folosire. Se cultivă în masive sau izolat pe peluze sub formă de garduri vii,
52
ziduri verzi şi perdele de protecţie. În ţara noastră se dezvoltă în multe regiuni
destul de bine, coborând şi în parcurile din zona de câmpie, pe malul apelor.

Fig. 65. P. glauca Alberta globe Fig. 66. P. glauca Laurin

5.5.2.5. Picea omorika (Pan.)Purk.- Molidul sârbesc

Caracterizare morfologică. Arbore ornamental de cca. 30 m, originar din

Serbia şi Bosnia, considerat specie relict,
preţuit în cultura ornamentală pentru coro-
namentul îngust piramidală şi regulat-verti-
cilat, cu ramuri scurte.
Scoarţa trunchiului este subţire şi
crăpată în plăci. Lujerii tineri sunt des glan-
dulos păroşi, iar mugurii bruni închis, ne-
răşinoşi, lat ovoizi.
Acele sunt comprimate ca la brad, de
l-2 cm lungime şi 2 mm lăţime, dispuse
radiar, pe dos de culoare albicioasă-albăs-
truie, la vârf scurt-ascuţite cu un mucron
neînţepător. Florile mascule sunt de culoare
roşie iar cele femele purpurii-violete.
Conurile sunt mici de 4,5-6 cm lun-
gime şi l cm grosime, sunt pendule, violacei
Fig. 67. Picea omorika în tinereţe apoi devin brune, cu solzii
rotunjiţi şi marginea întreagă (vezi fig. 67).
Seminţele sunt brune-negricioase de 2-3 mm şi cu aripa de 6-9 mm.
Există în cultură câteva cultivaruri foarte decorative:
 'Pendula' – arbore zvelt, cu ramuri pendente, uşor răsucite;
 'Nana' – port pitic, lat-conic şi frunzişul dens (fig. 69);
 'Pimoko' – port pitic, compact (fig. 68).
53
 Particularităţi biologice şi ecologice. Este o specie rezistentă la ger, la
uscăciunea aerului, la fum şi la praf, care vegetează destul de bine în regiunea de
câmpie şi în zonele industriale. Preferă solurile bogate, profunde, umede, dar bine
drenate.

Fig. 68. P. omorika. Pimoko Fig. 69. P. omorika Nana

Folosire. Arborele este deosebit de ornamental prin portul columnar, frun-

zişul cu reflexe argintii, conurile mici, florile frumos colorate, care se foloseşte în
mod individual sau în grupări, pe marginea aleilor, pentru încadrări pe verticală şi
contraste

5.5.2.6. Picea orientalis (L.) Link. - Molidul caucazian

Caracterizare morfologică. Este un arbore de 40 m având o coroană

piramidal-conică, tulpina dreaptă, ramurile dese şi neregulat verticilate. Lujerii
tineri sunt foarte lucitori, păroşi, cu muguri bruni-roşcaţi nerăşinoşi. Se recunoaşte
destul de uşor după acele foarte scurte de 0,6-0,8 cm lungime, verzi închis, foarte
lucitoare, îngrămădite pe faţa superioara a lujerului şi culcate, pe dos lasă să se
vadă o cărare. Florile mascule sunt roşii-carmin iar cele femele purpurii-violete.
Conurile sunt de 5-10 cm lungime, la început violacei apoi brune, cu solzii lucitori
marginea rotundă, întreagă (fig. 70). Seminţele sunt mici, negre, obovate de circa 4
mm, cu aripa de 7-8 mm.
Particularităţi biologice şi ecologice. Este o specie cu temperament de um-
bră, rezistentă la ger, secetă, care în cultură poate fi introdusă şi la altitudini mai
joase. Preferă văile înguste, versanţii umbriţi, cu umiditate atmosferică ridicată.
Dintre cultivaruri se folosesc mai des: 'Aurea' (cu creşterile tinere de
culoare galbenă în primăvară - vezi fig. 71), 'Gracilis' (arboraş cu coroana conică,
ramuri dese şi creştere lentă), 'Nana' (formă pitică, cu creştere globuloasă, frun-
zişul verde închis).
Folosire. Se poate folosi în mod izolat sau în grupări, în locuri mai um-
brite.

54
 Fig. 70. Picea orientalis Fig. 71. Picea orientalis Aurea

5.5.2.7. Picea breweriana S.Wats.

Caracterizare morfologică. Arbore originar din America de Nord, înalt de

până la 40 m în habitusul natural, la noi de
talie mai scundă, se remarcă prin coroana
piramidală, scoarţa cenuşie-brunie, ramurile
orizontale iar cele de ordinul II şi chiar III
devin cu timpul pendule iar lujerii anuali
sunt fin pubescenţi (fig. 72.).
Frunzele sunt aciculare, de la 1,5 la 3
cm lungime, verzi-albăstrui, cu dungi albe
de stomate pe dos, dispuse radiar.
Conurile sunt cilindric-ovale, la înce-
put purpurii, apoi brune, cu solzii reflecşi,
în interior cu seminţe brun negricioase.
Particularităţi biologice şi ecolo-
gice. Cere un climat mai blând dar cu sufi-
cientă umiditate în sol.
Folosire. Este o specie mai puţin cu-
noscută la noi dar poate fi utilizată cu
succes în grupări sau sub formă izolată.
Fig. 72. Picea breweriana

55
 5.5.2.8. Picea sitchensis L. - Molidul de Sitka

Caracterizare morfologică. Arbore de mari dimensiuni, atingând 40 (60)

m, cu port frumos, piramidal, coroana
largă, lujeri brun-gălbui, cu acele puternic
comprimate dorsi-ventral (ca la brad),
verzi lucitoare pe faţă iar pe dos cu două
dungi albicioase, vârful ascuţit, neînţe-
pător. Florile sunt roşii iar conuri de 6-10
cm cu solzi subţiri (fig. 73).
Particularităţi biologice şi eco-
logice. Este o specie exotică care preferă
climatele maritime, are o creştere foarte
rapidă (comparativ cu molidul comun) şi
o rezistenţă relativă la geruri.
Unul dintre cultivarurile cele mai
preţuite este: 'Silberzwerg', cu port pitic
iar creşterile anuale sunt de culoare
Fig. 73. Picea sitchensis
albastru-argintiu (fig. 74).
Particularităţi biologice şi eco-
logice generale. Aceste specii de Picea
cresc relativ încet, iar cei proveniţi din
seminţe cresc mai repede decât cei care
sunt altoiţi.
În general molizii sunt rezistenţi la
temperaturile scăzute, mai sensibile fiind
speciile: P. breweriana şi P. orientalis.
Majoritatea speciilor sunt sensibile
la secetă, mai rezistent fiind P. pungens
care se adaptează uşor şi în condiţiile de
la câmpie. Molizii sunt specii de lumină
dar suportă şi semiumbra (mai ales P.
abies şi P. orientalis).
Fig. 74. P. s.var. Silberzwerg Cultivarurile pitice şi cele cu frun-
zele divers colorate au nevoie mai mare
de însorire. Cerinţele faţă de sol sunt modeste. Cel mai bine suportă poluarea P.
pungens şi P. omorica.
Alte specii de Picea cultivate la noi în special în colecţiile dendrologice
sunt:

56
 5.5.2.9. Picea mariana (Mill.) B.S.P. - (P. nigra) (Ait.) Lk. - Molidul
negru american

Caracterizare morfologică. Arbore originar din nordul Americii de Nord,

care poate ajunge la 20-25 m
înălţime, cu coroana îngust pira-
midală, scoarţa brun închis, negri-
cioasă, lujerii brunii, păroşi iar
mugurii nerăşinoşi.
Frunzele aciculare sunt de
0,6-1,8 cm lungime, aşezate foarte
des, rigide, drepte sau uşor falcate,
verzi-albăstrui, nelucitoare, la vârf
ascuţit acuminate, pe faţă cu 3-4
şiruri de stomate, iar pe dos cu un
singur şir de stomate.
Conurile sunt obovoide sau
ovoide, de 2-3,5 cm lungime, la
început purpurii-movii iar la matu-
Fig. 75. Picea mariana ritate brune-cenuşii, rămân multă
vreme pe arbori (fig. 75).
Particularităţi biologice şi ecologice. Specie deosebit de rezistentă la
geruri, cu pretenţii modeste referitoare la sol, vegetând chiar pe soluri sărace şi
permanent îngheţate. Creşte relativ încet, în condiţiile din ţara noastră ajungând la
cca. 16 m în 35 de ani (exemplu la Sinaia - altitudine 1000 m) (Dumitriu-
Tătăranu, I., 1960).
Are câteva varietăţi şi forme: horizontalis (cu port pitic, aplatizat - fig. 76),
forma nana (talie mică, cca. 3 m) şi 'Beissneri' (cu frunziş argintiu-albăstrui), ş.a.

Fig. 76. Picea mariana var. horizontalis

57
 Înmulţire. Se recomandă a se face prin seminţe, dar se poate realiza şi prin
marcotaj, mai ales la var. horizontalis, înrădăcinarea fiind mai uşoară dacă se
îngroapă ramurile bazale într-un pat de moder sau turbă.
Folosire. Specia Picea mariana se recomandă pe soluri sărace, în zone cu
temperaturi foarte scăzute pe timpul iernii, în grupări alături de alte conifere.
Varietatea horizontalis se poate utiliza pentru amenajarea de stâncării.

5.5.2.10. Picea obovata (Loud.) Ldb. (P. abies ssp. obovata) - Molidul
siberian
Caracterizare morfologică. Spe-
cie originară din Europa de Nord şi Asia
de Nord, cu talia de maxim 30 m, port
asemănător speciei Picea abies, lujerii
subţiri, păroşi, cu muguri nerăşinoşi.
Frunzele sunt aciculare, de 1-2 cm
lungime, rigide, ascuţite, verzi închis, cu
dungi slabe de stomate pe ambele feţe.
Conurile sunt cilindrice sau alungit
ovoidale de 5-8 cm lungime, la maturitate
brun-gălbui.
Se deosebeşte de Picea abies mai
ales prin lujerii subţiri şi pubescenţi, acele
Fig. 77. Picea obovata mai scurte, conurile mai mici, cu solzii cu
marginea întreagă.
Particularităţi biologice şi ecologice.
Are creşteri mai mici decât molidul
comun dar are o mare valoare ornamentală.
Vegetează foarte bine pe soluri cu multă
umiditate în sol şi suportă bine îngheţurile.

5.5.2.11. Picea koraiensis Nakai.

(P. koyamai) - Molidul coreean

Caracterizare morfologică. Arbore

originar din Coreea de Nord, cu lujerii brun-
gălbui, cu perniţe rare, muguri brun-roşi-
etici, frunzele aciculare sunt dispuse radiar,
de 1,2-2 cm lungime şi 1,5-2 mm lăţime. Fig. 78. Picea koraiensis
Conurile au 6,5-8,5 cm lungime, cu solzii
galben-brunii, groşi, netezi, lucitori iar conurile au bractee vizibile.
Particularităţi biologice şi ecologice. Specie destul de rară la noi, la noi
întâlnită în special în colecţii dendrologice. Prezintă o rezistenţă excepţională la
ger şi poate fi cultivată în cele mai grele condiţii climatice, acolo unde cele mai
multe specii de molid nu pot vegeta.

58
 5.5.2.12. Picea polita (S. & Z.) Carr. - Molidul înţepător japonez,
molidul tigru

Caracterizare morfologică. Arbore de cca. 30 m înălţime în arealul de

origine (Japonia), cu port conic, ra-muri
numeroase, în mare parte orizontale,
scoarţa de culoare cenuşie deschis,
lujerii tineri groşi, galbeni brunii,
nelucitori, cu noduri, muguri mari,
puţin răşinoşi. Frunzele sunt aciculare
dispuse radiar şi aproape perpendicular
pe lujer, lungi de 1,5-2,5 cm, foarte
rigide şi înţepătoare, drepte sau uşor
falcate, pe toate feţele cu dungi de
stomate.
Conurile sunt de 8-10 cm, pedun-
culate, la început galbene-verzui, mai
Fig. 79. Picea polita târziu brune-castanii, cu solzi piloşi,
romboidali, cu marginea rotunjită (fig.
79), seminţele sunt foarte mari, cenuşii şi aripate.
Particularităţi biologice şi ecologice. Specie cu creştere înceată, sensibilă
la uscăciune, dar şi la gerurile puternice de la noi.
Folosire. Se foloseşte frecvent în
colecţii şi în locaţii însorite, cu sufi-
cientă umiditate, ferite de îngheţuri pu-
ternice.

5.5.2.13. Picea rubens Sarg.

(P. rubra (Du Roi) Lk. - Molidul roşu

Caracterizare morfologică. Ar-

bore de cca. 30 m înălţime, asemănător
la port cu Picea abies, cu scoarţa brun-
roşcată, iar frunzele sunt îngrămădite
către faţa superioară a lujerului şi foarte
Fig. 80. Picea rubens dese, verzi-închis lucitoare, de 1-1,5 cm
lungime, la vârf scurt acuminate, prin
zdrobire lasă un miros aromatic. Conurile sunt mici, roşii-brunii la început,
lucitoare, cad în anul următor diseminării (fig. 80).
Particularităţi biologice şi ecologice. În arealul de origine (estul Americii
de Nord) este o specie foarte preţuită ca producător de masă lemnoasă. Are un port
elegant, deosebit de decorativ, dar la noi este exigentă faţă de umiditatea atmo-
sferică şi cea din sol.

59
 5.5.3. Genul LARIX Link.

Cuprinde arbori (cca. 10 specii, dintre care la noi se întâlnesc 4 specii - una
singură fiind spontană) din emisfera nordică având coronamentul rar, scoarţa
trunchiului groasă, lujeri de două feluri (lungi şi scurţi), frunzele sunt căzătoare,
florile unisexuat-monoice, conurile mici, cu seminţe aripate. Sunt specii care
pretind umiditate în sol şi atmosferă şi sunt rezistente la ger.

5.5.3.1. Larix decidua Mill. var. decidua (L. europea DC.) - Laricele
de Alpi

Caracterizare morfologică. Este

un arbore de 50 m înălţime şi grosimi ale
trunchiului de până la 2 m. Tulpina este
dreaptă, cu scoarţă groasă crăpată în plăci
alungite de culoare brun-roşcată. Lemnul
este foarte preţios, elastic, foarte durabil
în aer şi apă (i se mai spune şi "stejarul
muntelui"), conţine răşină în cantităţi
mari, dar lemnul de calitate se obţine doar
în arboretele de mare altitudine.
Coronamentul este rar, luminos.

Fig. 81. Larix decidua var. decidua

Lujerii lungi sunt subţiri, pendenţi,
gălbui, glabri, cei scurţi sunt bruni închis
cu mugure terminal. Mugurii sunt mici,
globuloşi, galbeni-bruni. Frunzele sunt
aciculare, moi de l-3 cm dispuse spiralat
pe lujerii lungi şi în fascicule de 30-40 pe
lujerii scurţi, de culoare verde-deschis,
lucitoare, toamna devin galbene. (fig. 81)
Florile unisexuate iar plantele monoice,
cele mascule de culoare galbenă iar cele Fig. 82. Larix decidua var. pendula
femele sunt roşii-purpurii sau verzui.
Înfloreşte şi înfrunzeşte în acelaşi timp, în aprilie-mai. Conurile sunt ovo-
idale mici de 4 cm (fig. 81), cu seminţe de 3-4 mm aripate.
Dintre cultivaruri se pot aminti: 'Alba', 'Compacta', 'Fastigiata',
'Pendula' (fig. 82), 'Viminalis'.
Particularităţi biologice şi ecologice. Această varietate nu se întâlneşte
spontan în ţara noastră. Este rezistentă la extremele de temperatură dar semin-

60
ţişurile şi exemplarele tinere sunt uşor vătămate de ger decât exemplarele mature.
Vegetează bine în locuri luminoase şi se adaptează uşor la diverse substraturi
litologice, putând vegeta chiar pe soluri sărace. Nu suportă însă solurile acide
În ţara noastră există spontan specia:

5.5.3.2. Larix decidua ssp. carpatica (var. polonica) - Zadă, Laricele

carpatin, Crin de munte
Caracterizare morfologică. Sub-
specia creşte spontan în 5 centre muntoase
din ţara noastră: Ceahlău, Ciucaş, Bucegi,
Lotru şi Apuseni (ajunge la minim 600 m în
M-ţii Apuseni şi maxim 1900 m în Munţii
Ceahlău). Are coroana neregulată, uşor
asimetrică (fig. 83), mai conică ca la varie-
tatea tipică, cu tulpina uşor arcuită la bază
(fenomenul de “însăbiere”).
Florile sunt unisexuat-monoice, cele
mascule sunt în amenţi mici, gălbui iar cele
femele în conuleţe erecte, mov-roşietice,
extrem de decorative în perioada înfloririi
(vezi fig. 84).
Conurile sunt de 1,5-2,5 cm, rotunde
până la ovoide, cu solzii rotunjiţi, slab emar-
ginaţi, la început evident pubescenţi (vezi
fig. 85)

Fig. 83. Larix decidua ssp. carpatica

Particularităţi biologice şi eco-

logice. Laricele carpatin este o specie de
lumină, care preferă staţiunile înalte, bine
aerisite, însorite, lipsite de vânturi reci şi
aspre de iarnă, solurile formate pe calcare,
bogate în humus, afânate.
În cultură coboară altitudinal până
la altitudini destul de joase (de exemplu la
Poieni, jud. Iaşi, creşte la cca. 250 m
altitudine). Este rezistent la ger, la fum şi Fig. 84. Florile la larice
gaze.
Înmulţire. Se înmulţeşte prin sămânţă şi prin altoire. Semănăturile se exe-
cută primăvara cu sămânţă ţinută în apă 24 de ore şi tratată cu minium de plumb.
Se seamănă în rigole la 1 cm adâncime şi se acoperă cu humus. În tinereţe este
necesară umbrirea şi udarea culturilor. Puieţii se repică la vârsta de 2 ani la
distanţa de 80/30 cm.

61
 Altoirea se aplică în martie sau în august. Se practică altoirea în despicătură
sau placaj în luna august.
Folosire. Laricele carpatin este un
arbore forestier şi ornamental preţuit
pentru coronamentul său luminos, portul
elegant, fineţea frunzelor de culoare verde
- deschis care în toamnă devin galbene.
În parcuri şi grădini se între-
buinţează sub formă de grupări şi pâlcuri
pe peluze sau în masivele de arbori, în
faţa construcţiilor pentru imprimarea di-
namismului unor construcţii statice, ate-
nuarea rigidităţii geometrice şi pe fun-
daluri de culoare mai închisă.
Fig. 85. Conurile la L. decidua

5.5.3.3. Larix leptolepis (S. & Z.) Gord. (L. kaempferi Sarg.) - Larice
japonez

Caracterizare morfologică. Arbore de 30 m cu coroana lat conică, lujerii

roşcaţi-violaceu, brumaţi, mugurii brun-roşcaţi, frunzele sunt verzi-albăstrui, lungi
de 3-3,5 cm, pe ambele feţe cu dungi albe, toamna devin de culoare violacee şi cad
târziu după uscare (fig. 86).

Fig. 86. L. leptolepis - lujeri cu ace şi conuri Fig. 87. Conul la L. leptolepis
Conurile sunt sferice de 2,5-3 cm cu solzii cu marginea superioară ştirbită şi mult
răsfrântă în afară (fig.87).
Particularităţi biologice şi ecologice. Este un frumos arbore ornamental
rezistent la ger, secetă şi la o umbrire mai accentuată laterală. Pretinde soluri
profunde, fertile şi revene. În tinereţe are o creştere rapidă.

62
 Există câteva cultivaruri mult pre-
ţuite la noi: 'Pendula', 'Prostrata',
'Diana', 'Blue Dwarf' (fig. 88), ş.a.
Folosire. Este indicat să fie cul-
tivat în spaţiile verzi, ca arbore indivi-
dual sau în mici grupări.

5.5.3.4. Larix sibirica Ledeb. -

Laricele siberian

Caracterizare morfologică. Ar-

Fig. 88. L. leptolepis Blue Dwarf
bore înalt, cu coronament ovat-rotund,
ramurile orientate în sus, frunzele aci-
culare, caduce, lungi de 2-5 cm, dens-fasciculate, arămii în toamnă (fig. 89),
înfloreşte la sfârşitul primăverii, iar conurile ovat-oblonge, în tinereţe sunt verzi-
pal, apoi roşcat-pubescente (fig. 90).
Particularităţi biologice şi ecologice.
Poate vegeta la altitudini mult mai mici
decât laricele nostru, rezistând cu succes la
temperaturile ridicate de vară şi într-o oare-
care măsură chiar la secetele de vară.

Fig. 89. Larix sibirica - coloritul de

Fig. 90. Conurile la Larix sibirica toamnă

Folosire. Este indicat să fie cultivat în spaţiile verzi din zonele de câmpie,
ca arbore individual sau în mici grupări.

63
 5.5.3.5. Larix x eurolepis (L. decidua x L. leptolepis) - Laricele hibrid

Caracterizare morfologică. Arbore de poate atinge cca. 40 m, cu ramurile

laterale uşor curbate, dar cu vârful ascendent, frunzele de culoare verde deschis,
toamna devin galben-portocalii iar înainte de cădere sunt brune. Florile sunt foarte
decorative, cele femele sunt roşii şi formează după fecundare conuri sferice, nu-
meroase, cu solzii rotunjiţi (fig. 91).
Particularităţi biologice şi
ecologice. Este un hibrid repede cres-
cător, rezistent la ger, care preferă
solurile profunde, uşor umede, bine
drenate.
Folosire. Laricele hibrid are un
coronament interesant, fin, foarte pre-
ţuit în amenajări mai ales ca arbore
solitar.

Fig. 91. Larix x eurolepis

5.5.3.6. Larix gmelini Kuzen. ( L.
dahurica Laws.)

Caracterizare morfologică. Arbore

asemănător speciei L. decidua, cu deose-
birile că are conurile aproape rotunde, de
cca. 3 cm lungime, solzii sunt foarte
depărtaţi la maturitate iar acele sunt mai
scurte (fig. 92).
Particularităţi biologice şi eco-
logice. Această specie, ca de altfel toate spe- Fig. 92. Larix gmelini
ciile de Larix, sunt, în general, repede cres-
cătoare, iar laricele autohton are o longevitate estimată de 600-700 de ani. Toate
sunt specii rezistente la ger, dar care pretind umiditate în sol şi aer, fără a suporta
însă excesul de umiditate. Sunt specii mari iubitoare de lumină. şi suportă bine
tunderea.
Folosire. Sunt folosite ca exemplare izolate, în grupări dar şi pentru gar-
duri vii înalte, tunse.

64
 5.5.4. Genul PINUS L.

Caracteristici generale. Cuprinde cca. 120 de specii de arbori şi arbuşti

din emisfera nordică, cu numeroase varietăţi şi cultivaruri. Frunzele sunt aciculare,
grupate câte două, trei sau cinci într-o teacă, de lungimi şi grosimi diferite, florile
sunt unisexuat-monoice, iar conurile sunt erecte sau pendente, de forme diferite,
de la globuloase până la conice sau cilindrice, simetrice sau asimetrice. Au solzii
diferiţi faţă de speciile de Abies şi Picea, fiind îngroşaţi spre vârf, cu o apofiză
care se diferenţiază într-o proeminenţă numită umbelic, care poate fi uneori spinos.
Seminţele sunt aşezate la baza fiecărui solz, sunt în majoritatea cazurilor aripate şi
se maturează în anul al doilea iar diseminarea are loc obişnuit în primăvara celui
de-al treilea an. Răşina este prezentă în special în lemn, fiind cele mai răşinoase
esenţe de conifere. Sunt specii rezistente la ger şi secetă, puţin pretenţioase faţă de
sol, cu temperament de lumină şi o creştere destul de activă. Au mare importanţă
economică şi ornamentală.

5.5.4.1. Pinus sylvestris L.- Pinul silvestru, Pin de pădure

Caracterizare morfologică. Este un arbore de talie mare, realizând frec-

vent 25-30 m, uneori până la 40-50 m, cu înrădăcinare variabilă (de la superficială
în turbării şi stâncării până la profundă pe soluri nisipoase), tulpina cu verticile
neregulate şi mai puţin dreaptă decât la alte conifere (uneori se bifurcă), scoarţa
roşietică-cărămizie către vârf, la bază dezvoltând un ritidom relativ gros, crăpat de
culoare brun cenuşie. Lemnul are duramen roşiatic, în general este rezistent,
trainic şi elastic. Coronamentul la început este piramidal apoi neregulat, la matu-
ritate devenind chiar tabular.
Lujeri la început sunt verzui apoi
bruni-cenuşii iar mugurii sunt ovoizi,
cenuşii, de 0,6-1,3 cm.
Frunzele aciculare sunt câte două
într-o teacă, au 3-7 cm lungime,
sunt ascuţite, răsucite, relativ rigide şi
de culoare verde-albăstrui sau verde-
cenuşiu.
Florile mascule sunt galbene iar cele
femele roşietice (fig. 93).
Conurile sunt ovo-conice, brune-
cenuşii de 5-6 cm, ajung la matu-
ritate în anul al II-lea şi stau solitare
sau grupate câte 2-3 (fig. 94).
Seminţele sunt mici de 3-4 mm,
cenuşii negricioase cu aripa de l,6
Fig. 93. Pinus sylvestris cm.

65
 Varietăţile şi cultivarurile cele mai frecvent întâlnite sunt:
 nana – arbust, cu ace scurte, curbate şi conuri mici (este o varietate tipică
pentru turbării);
 'Fastigiata' – arbore mai scund (maxim 18 m), cu coroana columnară şi
ramuri viguroase, fastigiate (îndreptate în sus) şi conuri mici (fig. 96);
 'Pendula' – are ramuri pendente;
 'Microphylla' – are acele foarte scurte;
 'Globosa viridis' - cu portul globulos şi frunzişul verde intens
 'Hillside Creeper' – cu port pitic, târâtor (fig. 95);
 'Watereri' – arboraş cu port compact, ovoidal, foarte preţuit pentru
frunzişul des, verde închis (fig. 97).
Particularităţi biologice şi eco-
logice. Este o specie de mare ampli-
tudine ecologică, rezistentă la ger, arşiţă
şi secetă, puţin exigentă faţă de sol. Este o
specie de lumină. Suferă datorită ga-zelor
din atmosferă, a fumului şi prafului, dar şi
din cauza tasării solului.
Înmulţire. Puieţii se obţin obişnuit
din sămânţă, înmulţirea pe cale vegetativă
fiind mai dificilă.
Semănăturile se fac primăvara sau
toamna, cu sămânţă tratată în prealabil cu
minium de plumb, în rigole distanţate la
20 cm, la adâncimea de 1,5-2 cm şi se
acoperă cu humus de litieră. Se udă până
Fig. 94. Detaliu conuri mature la răsărirea puieţilor. Răsărirea are loc în
la Pinus sylvestris 2-3 săptămâni. În primul an plantele se
umbresc pe timpul verii (până în luna
august).
După 2 ani se repică puieţii la 40/20 cm
iar după alţi 2 ani se repică din nou la
1,5/1,5 m.
Puieţii se plantează obligatoriu cu balot
de pământ la rădăcină.
Altoirea se execută în placaj, iarna, pe
portaltoi înrădăcinaţi la ghivece, pentru
Fig. 95. P. silvestris Hillside Creeper
înmulţirea varietăţilor şi formelor deco-
rative.
Folosire. Pinul silvestru este mult folosit în spaţiile verzi sub formă de
grupe, pâlcuri, ca arbori de alei şi de aliniamente dar şi pe terenuri degradate.

66
 Fig. 96. P. sylvestris Fastigiata Fig. 97. P. sylvestris Watereri

5.5.4.2. Pinus nigra Arn. (P. nigra ssp. nigra Arn., P. nigra var.
austriaca (Hoes) Badoux), P. laricio Poir.) - Pinul negru austriac

Caracterizare morfologică.
Este un arbore de 40 m cu sistem
radicular puternic dezvoltat lateral (se
ancorează bine în soluri superficiale),
cu trunchiul acoperit de timpuriu cu o
scoarţă cenuşie-negricioasă şi un
ritidom gros, adânc crăpat.
Lemnul este bogat în răşină, cu
duramen roşu-brun, trainic, mai puţin
elastic decât la P. sylvestris.
Coronamentul este rar în tine-
reţe piramidal apoi se lăţeşte. Mugurii
sunt mari, răşinoşi. Lujerii sunt groşi,
cenuşii-negricioşi.
Frunzele aciculare, câte două într-o
teacă, lungi de 8-14 cm, mai rigide,
verzi întunecate, îngrămădite spre
vârful lujerilor şi îndreptate înainte. Fig. 98. Pinus nigra
(vezi fig. 98). Conurile sunt câte 2-4, de 4-8 cm, iar seminţele sunt cenuşii - deschise,
ovoide-alungite, de 4-7 mm, cu aripa neagră.

67
 Particularităţi biologice şi ecologice. Maturaţia conurilor este bianuală iar
periodicitatea fructificaţiei este de 2-3 ani.
Are multe varietăţi şi cultivaruri, printre care mai preţuite sunt:
 'Aurea' – cu frunziş auriu;
 'Nana' - cu portul pitic;
 'Pendula' – cu ramurile tinere pendule;
 'Piramidalis' – port compact, piramidal;
 'Marie Bregeon' - port pitic, sferic, cu trunchi (fig. 99);
 'Hornibrookiana' – port pitic, târâtor, cu ace rigide, verzi închis (fig.100).
Particularităţi biologice şi ecologice. Este o specie nepretenţioasă faţă de
condiţiile pedo-climatice, mai de umbră decât pinul silvestru, dar cere veri
călduroase, expoziţii însorite, soluri calcaroase bogate în humus. Rezistă pe soluri
nisipoase, soluri crude, luto-argiloase etc. Este rezistent la ger şi la secetă.

Fig.99. P. nigra Marie Bregeon Fig. 100. P. nigra Hornibrookiana

Înmulţirea. Seminţele recoltate în primăvara celui de-al treilea an se sea-
mănă în aprilie-mai, la adâncimea de 1-1,5 cm, după o pregerminare a seminţelor
în apă rece (3-5ºC timp de 24 ore). Răsărirea are loc în 3-4 săptămâni.
Folosire. Pinul negru este utilizat frecvent în amenajările peisagere sub for-
mă de grupuri, solitar sau în componenţa unor masive, fiind printre puţinele specii
care rezistă bine în zone secetoase şi calde.

5.5.4.3. Pinus nigra ssp. banatica - Pinul negru bănăţean

Caracterizare morfologică. Se deosebeşte de specia precedentă prin tul-

pina foarte bine conformată (în tinereţe alungit piramidală iar la maturitate nere-
gulată, tabulară), acele de un verde mai întunecat, foarte rigide, înţepătoare, lujerii
galbeni până la verzi-violacei şi conurile de culoare galbenă sau galben-verzui
murdar.
Particularităţi biologice şi ecologice. Creşte spontan în Banat şi vestul
Olteniei, pe stâncării calcaroase, între 150-1500 m altitudine, unde formează pâl-
curi în regiuni stâncoase cu soluri calcaroase, uscate (fig. 101).

68
 Această subspecie este mai adaptată la climate uşor răcoroase şi secetoase.
Sub aspect ecologic se comportă similar cu alte rase de pin negru, dar mani-
festă o variabilitate morfologică destul de mare.
Folosire. Se recomandă cu succes pentru valorificarea unor terenuri de-
gradate, în pantă, în condiţii staţionare nefavorabile altor specii.

Fig. 101. Pinus nigra ssp. banatica în Domogled (România)

5.5.4.4. Pinus mugo Turra (P. montana Mill.) - Pinul de munte,
Jneapăn, Jep, Căţun

Caracterizare morfologică. Specie spontană în ţara noastră, unde vege-

tează la atitudini mari, cuprinse între 1400-2300 m. Este un arbust de 3 m, mai rar
arboraş, cu numeroase tulpini târâtoare, la vârf ascendente. Lujerii tineri la început
verzui apoi cenuşii-negricioşi. Frunzele sunt aciculare de 3-7 cm lungime, verzi-
întunecate, îngrămădite către vârful lujerului şi încovoiate ca o seceră (fig. 102).
Florile sunt unisexuat-monoice, dar la altitudini mari pot fi dispuse dioic. Conurile
sunt solitare sau câte 2-4 în verticil, sunt sesile, ovoide sau globuloase, cu seminţe
mici, galbene sau cenuşii. Maturaţia conurilor are loc în anul al doilea dar di-
seminează în primăvara anului al III-lea. Arbuştii ajung la maturitate la vârsta de
6-10 ani iar periodicitatea de fructificare este anuală.
Particularităţi biologice şi ecologice. Are o creştere foarte înceată. La noi
creşte spontan în etajul alpin inferior şi subalpin, longevitatea fiind apreciată ca

69
fiind până la 300 ani. Preferă climatul rece şi umed dar poate fi cultivat şi la
câmpie. Este rezistent la ger si secetă şi puţin pretenţios faţă de sol.
În parcuri poate fi folosit pe stâncării, în grădini alpine, pe soluri super-
ficiale, argiloase, pe terenuri degradate, mai ales pe versanţii puternic însoriţi.
Dintre varietăţi cităm:
 Pinus mugo var. mughus (Scop.)
Zen. (P. mughus) - arbust indigen,
târâtor dar cu ramurile terminale as-
cendente, ajunge la cca. 2 m înălţime
(fig. 103);

Fig. 102. Pinus mugo Fig. 103. Pinus mugo var. mughus

Fig. 104. Pinus mugo var. rostrata Fig. 105. P. mugo var. pumilio
 Pinus mugo var. rostrata Willk. (P. uncinata Ramond) - arbore de cca. 25
m înălţime, cu tulpina dreaptă, lujerii brun-verzui, lucitori, mugurii foarte
răşinoşi şi conuri evident asimetrice (fig.104) ;
 Pinus mugo var. pumilio (Haenke) Zen. (P. pumilio) - arbore de talie mică
sau arbust, mult răspândit în zona Central-europeană (fig. 105).

70
 Cele mai decorative cultivaruri de Pinus mugo sunt:
 'Mops' - arbust pitic, cu formă globuloasă de creştere, simetrică, cu
frunzişul verde întunecat (fig. 106);
 'Benjamin' - cu portul pitic, globulos-turtit, compact (fig. 107);
 'Sherwood Compact' - arbust mic, ovoidal-turtit, cu acele verzi închis
lucitoare (fig. 108)
 'Gnom' - arbust mic cu creştere piramidală, densă (fig. 109).

Fig. 107. P. mugo Benjamin

Fig. 106. P. mugo Mops

Fig. 108. P. mugo Sherwood Compact

Fig. 109. P. mugo Gnom

Folosire. Jnepenii pitici sunt deosebit de preţuiţi pentru alpinarii, grădini
mici, vase, iar unele cultivaruri sunt reco-mandate pentru borduri verzi netunse. În
unele masive muntoase de la noi sunt constituite „rezervaţii de jnepenişuri”,
ocrotite prin lege.

71
 5.5.4.5. Pinus ponderosa Dougl. var. ponderosa - Pinul galben

Caracterizare morfologică. Este o

Fig. 110. Ritidom la P. ponderosa
specie exotică, care în vestul S.U.A, poate
atinge 50-75 m înălţime. Tulpina este relativ
dreaptă, scoarţa roşcată sau brun închis până
la negricioasă, formând de timpuriu un
ritidom gros, crăpat în plăci neregulate iar
partea bazală a crăpăturilor este de culoare
galben-roşcat (de aici denumirea de pin
galben - vezi fig. 110). Are coroana îngust
piramidală, lujerii groşi de culoare portocalie.
Frunzele aciculare câte 3 într-o teacă, de
12-25 cm, drepte, rigide, verzi-închis (vezi
fig.111). Conurile sunt de regulă câte 3,
alungit-ovoide, de 8-15 cm, brune-roşcate, cu
umbelic proeminent, prevăzut cu un ghimpe
de cca. 2 mm (fig. 112).
Seminţele sunt ovoide de 6-9 mm,
cenuşii cu puncte negricioase, aripate.

Fig. 111. Lujeri la P. ponderosa Fig. 112. Conuri de P. ponderosa

Particularităţi biologice şi ecologice. Pinul galben are o creştere rapidă în
tinereţe şi mai moderată la maturitate. Este considerată o specie uşor termofilă, dar
rezistentă la secetă. Este puţin pretenţioasă faţă de sol, putând creşte pe soluri
sărace nutritiv, dar nu suportă solurile nisipoase şi mlăştinoase.
Există în ţara noastră şi Pinus ponderosa var. scopulorum, care are scoarţa
brună-negricioasă, crăpată, ace mai scurte (12-16 cm), conuri ovoide, mai mici (5-
10 cm) cu umbelicul puternic ghimpos.
Are o creştere rapidă, este o specie foarte adaptabilă, rezistând destul de
bine la geruri şi secetă şi puţin pretenţios faţă de sol.

72
 5.5.4.6. Pinus cembra L. - Zâmbru

Caracterizare morfologică. Este un

arbore de 10-25 m înălţime cu coronament
ovoidal sau piramidal, dar după 30 de ani
ramurile cresc mai neregulat, căpătând un as-
pect de tufă înaltă (fig. 113).
Scoarţa în tinereţe este verde-cenuşie şi
netedă, formează de timpuriu ritidom brun-
cenuşiu, subţire şi alungit-brăzdat.
Lujerii sunt groşi, ruginii păroşi, mugurii
sunt ovoizi, nerăşinoşi.
Frunzele aciculare, câte 5 într-o teacă,
sunt rigide, drepte, verzi-închis la culoare şi
îngrămădite către vârful lujerilor, durează 3-5
Fig. 113. Pinus cembra în Retezat ani (fig. 114).
Conurile sunt ovoide, erecte,
terminale, de 5-8 cm, la început sunt
cărnoase, violaceu brumate iar la
maturitate sunt brune (fig. 114).
Seminţele sunt ovoide de 8-12
mm, nearipate, comestibile (se nu-
mesc coconari). Maturaţia este bi-
anuală iar conurile cad nedesfăcute
în primăvara anului al III-lea
Sunt consumate frecvent de veveriţe
şi gaiţe de munte. Fig. 114 Conuri la Pinus cembra

Fig. 115. P. cembra Fig. 116. P. cembra Nana

Compacta Glauca
Are ca varietăţi (cultivaruri): 'Columnaris' (cu port compact, columnar),
'Compacta Glauca' (cu coronament compact şi frunziş verde-albăstrui – fig. 115),
'Nana' (cu port pitic – fig. 116).
73
 Particularităţi biologice şi ecologice. Creşterea este foarte înceată iar
longevitatea depăşeşte 1000 de ani.
Folosire. Se foloseşte în parcuri şi grădini şi ca o specie de ornament pentru
coronamentul său ovoidal, compact cu frunzişul verde-brumăriu. Se dovedeşte
rezistent la ger şi la vânturi puternice, pe terenuri degradate şi soluri superficiale
dar pretinde umiditate bogată în sol şi în atmosferă.

5.5.4.7. Pinus griffithii Mc. Clell (Pinus excelsa Wall., P. wallichiana) -

Pinul de Himalaia

Caracterizare morfologică. Este un remarcabil arbore de ornament care în

patria sa atinge 50 m. Scoarţa este cenuşie,
în tinereţe subţire şi netedă, cu numeroase
pungi de răşină. Are coronamentul larg-pira-
midal, cu ramuri orizontale şi mult întinse în
lateral.
Acele sunt câte 5 într-o teacă, lungi de
10-18 cm, brumate albăstrui, sau verzi găl-
bui (fig. 117), subţiri şi moi, atârnând în
smocuri bogate la vârful lujerilor.
Conurile sunt lungi de 15-27 cm, pen-
dente, pe pedunculi de 2-5 cm şi stau mai
mult îngrămădite spre vârful lujerilor. se
aseamănă mult cu cele de la P. strobus, doar
că sunt mai lungi (fig. 118).
Fig. 117. Pinus griffithii

După împrăştierea seminţelor rămân

încă mult timp pe arbore. Seminţele au
maxim 1 cm dar aripioara este de cca. 3
cm.
Particularităţi biologice şi eco-
logice. Specia are o creştere foarte rapidă
în tinereţe. Este o specie heliofilă, care
cere ierni blânde şi locuri adăpostite.
Puieţii sunt sensibili la îngheţurile
târzii şi la secetă. Cele mai folosite, la noi,
cultivaruri de P. excelsa sunt:
 'Nana' - formă arbustivă, corona-
ment globulos, frunziş albăstrui;
 'Zebrina' – frunzişul prezintă stri-
aţiuni galbene. Fig. 118. Conuri şi frunze - P. griffithii
Folosire. Este o specie indicată a fi
cultivată în parcurile din zona montană inferioară, în locuri mai adăpostite însorite.

74
 5.5.4.8. Pinus strobus L.- Pinul neted

Caracterizare morfologică. Este un arbore de 25-50 m cu tulpina dreaptă,

scoarţa subţire, verzuie-cenuşie, lucitoare, cu pungi de răşină, rămâne mult timp
netedă. Ritidomul se concentrează spre baza trunchiului şi apare numai la vârste
înaintate sau în condiţii staţionale neprielnice. Coroana deasă, piramidală, lujeri
lungi şi subţiri cu muguri alungiţi-ovoizi, acuminaţi iar acele sunt moi, albăstrui,
subţiri, câte 3-5 într-o teacă, lungi de 6-10 cm, stau concentrate spre vârful lu-
jerului (fig. 119). Cad după 2-3 ani, motiv pentru care sub un pin neted avem o
litieră bogată. Conurile sunt lungi (10-15 cm lungime), înguste şi încovoiate,
pendente, cad în anul al treilea (fig. 120). Solzii conurilor au o formă tipică (se
aseamănă cu nişte unghii). Seminţele sunt mici de 0,5 cm cu aripa îngustă, lungă
de 2 cm.

Fig. 119. Pinus strobus Fig. 120. Detalii conuri- Pinus strobus

Particularităţi biologice şi ecologice. Este un arbore rezistent la geruri şi

îngheţuri târzii dar mai puţin la secete îndelungate. Există varietăţi decorative,
dintre care menţionăm: 'Liliput' (fig. 121), 'Minima' (fig. 122), 'Radiata' (fig.
123), 'Macopin' (fig. 124), ş.a.
Folosire. Este un frumos arbore de ornament ce se cultivă în grupuri,
pâlcuri, pe marginea aliniamentelor sau în mod izolat mai ales în parcurile din
zona făgetelor. În funcţie de asigurarea umidităţii se poate cultiva şi în zona
colinară sau de câmpie.

75
 Fig. 121. Pinus strobus Liliput Fig. 122. Pinus strobus Minima

Fig.123. Pinus strobus Radiata Fig. 124. Pinus strobus Macopin

5.5.4.9. Pinus banksiana Lamb. - Pinul roşu

Caracterizare morfologică. Arbore

de talia I, cu tulpina dreaptă şi ramuri
verticilate, lujerii tineri roşii-închis cu
muguri alungiţi-eliptici foarte răşinoşi,
acele dispuse câte două într-o teacă, sunt
curbate, de culoare verde-gălbui(fig. 125).
Florile femele sunt roşii iar cele
mascule gălbui iar conurile sunt la matu-
ritate gri, de cca. 6 cm lungime, sesile, asi-
metrice, cu vârful în formă de cârlig, cu
solzii lipiţi, imbricaţi (fig. 126).
Fig. 125. Lujer de Pinus banksiana

76
 Particularităţi biologice şi ecologice. Este o specie repede crescătoare în
primii 20 de ani, nu are o longevitate mare. Este nepretenţioasă faţă de sol şi
climă, având o rezistenţă destul de mare la ger şi
secetă. Are însă un temperament pronunţat de
lumină.
Folosire. Poate valorifica cu succes tere-
nurile uscate, sărace şi chiar degradate.

5.5.4.10. Pinus pinea L. - Pinul

parasol, Coconar

Caracterizare morfologică. Arbore de

cca. 17 m înălţime, cu coronamentul tabular sau
sub formă de umbrelă, cu frunzele aciculare
dispuse câte două, semirotunde în secţiune, până Fig.126. Conuri de
la 20 cm lungime, rigide, verzi-închis; conurile Pinus banksiana
sunt rotunjite, lucioase, de cca. 15 cm lungime şi
5 cm grosime, răşinoase, cu seminţe neari-
pate, comestibile (fig. 127).
Particularităţi biologice şi eco-
logice. Este o specie de pin termofilă, care
solicită un climat blând, mai ales cel mari-
tim, cu umiditate în sol şi aer suficientă.
Folosire. Se poate folosi mai rar la
noi şi numai în zone cu climat blând (de
exemplu litoralul Mării Negre), cu posibi-
litatea protejării pe timp de iarnă a exem-
plarelor tinere.

Fig. 127. Pinus pinea

5.5.4.11. Pinus pumila Rgl. -

Pinul pitic

Caracterizare morfologică. Arbust

sau arbore mic, uneori târâtor, ramificat, cu
tulpina strâmbă, scoarţa gri-închis, la
maturitate puţin crăpată, iar lujerii tineri Fig. 128. Pinus pumila var. glauca
sunt de culoare maro-închis, pubescenţi.
Frunzele sunt dispuse câte două, de culoare verde-închis, de cca. 7 cm lun-
gime iar conurile sunt ovat-alungite, erecte, maro-închis, de cca. 5 cm lungime,
77
îngrămădite în verticile, în interior cu seminţe maro-negricioase. Cea mai deco-
rativă varietate este var. glauca (fig.128).

5.5.4.12. Pinus jeffreyi Grev. et. Balf.

Caracterizare morfologică.
Arbore original din America de Nord,
unde ajunge până la 50 m înălţime, la
noi este însă de talie mai mică (max.
30 m).
Coronamentul este globulos până la
tabular, scoarţa dezvoltă în timp un
ritidom gros, crăpat, care se desprinde
în plăci neregulate şi are un miros
caracteristic de lămâie sau vanilie
în perioada de primăvară-vară.
Fig. 129. Pinus jeffreyi Lujerii sunt brun-verzui, mu-
gurii ovoizi, brun-roşcaţi, nerăşinoşi,
iar frunzele aciculare sunt grupate câte 3 într-o teacă, au 12-25 cm lungime,
dispuse aglomerat spre vârful lujerului, de culoare verde sau verde-argintiu, rigide
(fig. 129). Conurile se maturează în anul al doilea, sunt pedunculate, dispuse
terminal, au 15-30 cm lungime, cu apofiza brun-lucitoare iar umbelicul albicios şi
ţepos.
Particularităţi biologice şi ecologice. Această specie este repede cres-
cătoare în tinereţe, destul de rezistentă la gerurile de la noi şi la secetă, mani-
festând o amplitudine ecologică mare. Are pretenţii mai mari faţă de sol.
Folosire. Este o specie valoroasă din punct de vedere ornamental, datorită
coronamentului compact, frunzişului lung şi bogat şi conurilor foarte mari.

5.5.4.13. Pinus peuce Gries. – Pinul grecesc, Pinul macedonean

Caracterizare morfologică. Specie exotică, originară din zona balcanică a

Greciei, Albaniei şi Bulgariei, are talie mică (maxim 15 m), uneori în zona mon-
tană crescând ca un arbust. Prezintă ramuri scurte, verticale, fapt care determină un
coronament îngust piramidal, care se dezvoltă chiar de la bază. Lujerii sunt verzi,
glabri şi destul de groşi, iar acele sunt grupate câte 5 într-o teacă, sunt drepte,
rigide, ascuţite, de culoare verde-albăstrui. Conurile sunt solitare sau grupate câte
2-4, au un scurt peduncul, sunt cilindrice, cu apofiza galben-cenuşie (fig. 130).
Particularităţi biologice şi ecologice. Această specie de Pinus este rezis-
tentă la geruri şi chiar la secetă, suportând cu succes şi solurile mai sărace.
Folosire. Se recomandă pentru decorarea stâncăriilor şi grădinilor alpine,
mai ales datorită taliei mai mici.

78
 Fig. 130. Pinus peuce

Particularităţi generale ale speciilor de Pinus.

Pinii au viteze de creştere diferenţiate, cea mai înceată creştere având P.
cembra, P. mugo şi P. pumila, celelalte specii fiind cu creştere mai rapidă.
Longevitatea, în mediul natural, la pinii arborescenţi este de cca. 600 de ani
iar a celor arbustivi este de până la 300 de ani. Maturaţia conurilor şi seminţelor la
pin are loc de regulă în anul al II-lea iar conurile se desfac în anul al III-lea.
Excepţie face P. strobus la care diseminarea se realizează în toamna anului al II-
lea (când are loc maturarea seminţelor). P. griffithii, P. ponderosa şi P. pinea
necesită un climat mai blând, iar P. cembra, P. mugo şi P. silvestris suportă şi
climate mai aspre. P. strobus şi P. griffithii nu suportă seceta. Toţii pinii sunt
specii de lumină, iar la umbră se degarnisesc rapid şi devin inestetici.
În general, pinii nu sunt pretenţioşi faţă de sol, dar totuşi nu suportă solurile
compacte. Pinul negru şi pinul de pădure sunt cei mai adaptabili la condiţiile
variabile de sol, putând reuşi chiar pe soluri nisipoase. P. mugo se mulţumeşte cu
soluri sărace, pietroase iar majoritatea speciilor de Pinus tolerează solurile uşor
acide. P. nigra se acomodează şi pe solurile calcaroase. De reţinut faptul că pinii
suportă cu mare greutate poluarea atmosferică.
Înmulţire. Se poate face prin seminţe recoltate diferenţiat (în septembrie la
P. strobus, P. griffithii, P. ponderosa, în octombrie la P. silvestris şi spre iarnă
pentru P. mugo, P. cembra şi P. nigra). După extragere seminţele se păstrează în
vase închise, la rece şi întuneric. Se seamănă primăvara, eventual după ce se face
pregerminarea seminţelor (se ţin în apă rece timp de cca. 24 ore). Se mai înmulţesc
prin altoire (pentru varietăţi) pe puieţi de P. sylvestris sau P. strobus.
Folosire. Pinii sunt mult utilizaţi în amenajările peisagistice, atât datorită
frumuseţii lor dar mai ales datorită adaptabilităţii acestor specii. Pot fi plantaţi
izolat, în grupări, dar şi în masive (atunci apare dezavantajul degarnisirii).
79
 Nu se recomandă pentru aliniamente, deoarece odată cu înaintarea în vârstă
se modifică forma coronamentului. Speciile arbustive sunt des folosite pentru
alpinarii şi grădini mici sau pentru cultivarea la ghivece.

5.5.5. Genul PSEUDOTSUGA Ca rr.

Caracteristici generale. Cuprinde arbori aparţinând la cca. 7 specii, ori-

ginare din V Americii de N şi E Asiei. Prezintă ramificaţii regulat verticilate, cu
scoarţa netedă şu cu numeroase pungi de răşină. Lujerii sunt subţiri, flexibili, cu
proeminenţe scurte, decurente pe lujer. Mugurii sunt mari, conic-ovoizi, fusiformi,
roşietici. Frunzele aciculare sunt liniare, turtite dorsi-ventral ca la brad, cu vârful
ascuţit şi cu două dungi de stomate pe dos. Florile sunt unisexuat-monoice iar
conurile sunt dispuse terminal pe lujer, sunt pendente, cu bractee caracteristice,
cu vârful trilobat. Seminţele sunt aripate, fără pungi de răşină.
Cele mai frecvente specii ale acestui gen în ţara noastră sunt:

5.5.5.1. Pseudotsuga menziesii Franco (P. taxifolia Britt., P. douglasii

Carr.) – Duglasul verde

Caracterizare morfologică. Arbore cu înălţimi mari (până la 80-100 m) şi

diametre de 4-5 m, cu tulpină dreaptă, cilindrică, cu o scoarţă la început netedă
datorită pungilor de răşină plăcut mirositoare, dar la maturitate formează la partea
inferioară a trunchiului un ritidom gros, adânc şi spongios.
Lemnul este mai valoros decât cel
al molidului şi cu puţin sub valoarea
lemnului de larice, având duramenul
brun-roşcat, frumos colorat.

Fig. 131. Mugurii la Pseudotsuga

menziesii
Este un lemn uşor şi rezistent, fiind
utilizat în construcţii, pentru furnire, pla-
caje, traverse, pari de mină, grinzi, mobilă
ş.a. Coroana este conică, lujerii subţiri, cu
muguri caracteristici speciei: fusiformi,
evident ascuţiţi şi de culoare roşiatică-
violacee (fig. 131).
Frunzele la duglas sunt aciculare,
liniare, drepte, turtite, de 2-3 cm lungime Fig. 132. Conuri tinere de P. menziesii
şi dispuse pectinat (fig. 131).

80
 Acestea au 2 dungi albicioase pe dos (ca la brad), vârful ascuţit dar ne-
înţepător, sunt prinse pe un umeraş uşor proeminent, iar după strivire emană un
miros aromat specific, de citrice (fig. 133).
Florile sunt unisexuat-monoice, fructi-
ficaţia se produce de timpuriu (la cca. 10 ani)
şi la interval 2-3 ani.
Conurile sunt ovoid-cilindrice, de 5-10
cm lungime, pendente şi prezintă solzi cu brac-
tee evidente, trilobate, asemănătoare cu o limbă
de şarpe (fig. 132 şi 133). Seminţele sunt mici,
aripate, fără pungi de răşină.
Particularităţi biologice şi ecologice.
Specia este originară din America de Nord unde
creşte spontan la altitudini de până la 2000 m. În
Europa a fost introdus în cultură de peste 100 de
ani, la noi în ţară ocupând actualmente cca.
30.000 ha.
Este considerat “cel mai preţios răşinos
exotic” introdus în ţara noastră deoarece are o
creştere rapidă, asigurând producţii forestiere Fig. 133. Con de P. menziesii
deosebit de mari.
De asemenea această specie prezintă o
varietate - var. fastigiata - care are un coro-
nament piramidal foarte compact şi este
foarte apreciată pentru pomii de Crăciun (fig.
134).
Are temperament de semiumbră şi re-
lativă sensibilitate faţă de gerurile puternice
(în tinereţe).
Este o specie repede crescătoare şi îi
priesc solurile afânate, uşoare, aerisite, cu un
drenaj intern normal.
Se acomodează totuşi pe condiţii va-
riate de sol dar cu afectarea aspectului orna-
mental.
Fig. 134. P. menziesii var. fastigiata Există numeroase cultivaruri ale aces-
tei specii şi anume:
 'Pendula' - arbore cu ramurile pendule;
 'Compacta' - arbust cu coronament foarte compact, sferic turtit;
 'Pygmea' - arbust mic, cu port aproape globulos;
 'Variegata' - arbust prostrat, cu frunzele panaşate cu alb.
Înmulţire. Se înmulţeşte uşor prin seminţe, semănate primăvara (sfârşitul
lunii aprilie), cu seminţe cărora li s-au aplicat diferite tratamente (înmuiere în apă,
la temperatura camerei timp de 48 ore sau stratificare în nisip umed timp de 2
săptămâni la 3-5ºC, ş.a.), iar adâncimea de semănare este de 1-1,5 cm.
81
 Semănăturile se acoperă cu amestec de pământ de pădure şi nisip (2:3), apoi
se instalează umbrare care se menţin tot timpul verii. Se udă mai abundent până la
răsărire, apoi de câte ori este nevoie, puieţii fiind destul de sensibili la uscăciune.
Răsărirea are loc în maxim 5 săptămâni, iar după 1-2 ani puieţii se pot repica în
sola de formare, urmând ca după alţi 3-4 ani să se poată planta la loc definitiv.
Butăşirea se realizează toamna (septembrie-octombrie) sau iarna, cu butaşi
cu călcâi, înrădăcinarea având loc în răsadniţe reci, respectiv în sere.
Altoirea (pentru varietăţi) se face în placaj, pe portaltoaie înrădăcinate la
ghivece.
Folosire. Habitusul frumos, regulat, coloritul intens şi uniform sunt bine
puse în valoare prin plantări izolate, în grupări dar şi în aliniamente.

5.5.5.2. Pseudotsuga menziesii var. glauca Franco – Duglasul

brumăriu
Caracterizare morfologică. Ar-
bore de dimensiuni mai reduse (înăl -
ţimea maximă 45-50 m), cu o coroană
compactă, flori deosebit de numeroase
şi decorative (fig. 135); acele sunt mai
scurte ca la specia precedentă (sub 2
cm), de culoare verde-albăstruie, conuri
mai mici, cu bracteea trilobată răsfrântă
spre baza conului (fig. 136).
Particularităţi biologice şi eco-
logice. Este o specie originară tot din V
Americii de Nord dar din regiunile mai
înalte (peste 3000 m) ale M. Stâncoşi.
Fig. 135. Florile la P. menziesii var. glauca
Are creşteri mai lente şi un lemn
de calitate inferioară celui de duglas
verde, dar este mai rezistent la secetă,
ger, îngheţuri, poluare şi umbrire.
Există la noi şi cultivarul 'Glauca
pendula', mult preţuit pentru lujerii
pendenţi cu frunze albăstrii.
Folosire. Este considerat foarte
valoros, în faza de puiet tânăr, pentru
ornarea ca pom de Crăciun, fiind foarte
folosit de americani şi canadieni.

Fig. 136. Conuri mature la

P. menziesii var. glauca

82
 5.5.5.3. Pseudotsuga japonica Beissn. - Duglasul japonez

Caracterizare morfologică.
Specie cu acele de 2,5-3,5 cm lun-
gime, drepte sau curbate, pe partea
inferioară cu două dungi albe, pe cea
superioară de culoare verde-crud (fig.
136).
Mugurii sunt maro-deschis, lu-
cioşi, ascuţiţi, nerăşinoşi, iar ramu-
rile tinere gri şi glabre.
Fig. 136. Pseudotsuga japonica

5.5.6. Genul TSUGA Carr.

Include un număr de peste 10 specii din zonele temperate ale Americii de

Nord, Japonia şi China. Cea mai frecventă specie de Tsuga din ţara noastră este:

5.5.6.1. Tsuga canadensis Carr. - Ţuga

Caracterizare morfologică. Arbore de până la 30 de m şi tulpină dreaptă,

uneori înfurcită, cu coronament des, conic, scoarţă cenuşie-negricioasă, lujeri
flexibili, subţiri, frunzele aciculare, turtite dorsi-ventral ca la brad, scurte (8-18
mm), mai lăţite spre bază, verzi-închis lucitoare pe faţă şi cu 2 dungi albe pe dos,
sunt dispuse pectinat iar un şir de ace, mai mici, stau alipite pe partea superioară a
lujerului cu dungile albe deasupra (stau răsucite).
Conurile sunt mici (sub 2 cm), ovoide, la
început erecte, iar la maturitate devin pendente
(se maturează în acelaşi an) (fig. 137), cu se-
minţe mici (2-4 mm), cu pungi de răşină şi
aripate.
Cuprinde câteva varietăţi (cultivaruri):
 aurea - arbore mic, cu frunzele verzi-
gălbui;
 nana - arbust cu port scund, compact,
ovoidal (fig. 138);
 'Pendula' - arbust scund cu ramurile pen-
dente;
 'Boulevard' - arbore mic cu coroana
conică şi frunzişul foarte dens;
Fig. 137. Tsuga canadensis
 'Frosty' - arbore de talie medie cu frun-
zişul alb-argintiu vara;

83
  'Sargentii' - arboraş cu frunzişul dens şi lujerii de ordin inferior pendenţi
(fig. 139), ş.a.
Particularităţi biologice şi ecologice. Este specie exotică, originară din E
Americii de Nord (Canada), rezistentă la ger, cu temperament de umbră, dar pre-
tinde soluri revene, afânate şi are pretenţii faţă de umiditatea din sol şi atmosferă.
Creşte destul de încet şi suportă bine tunderea.
Înmulţire. Se poate înmulţi prin
seminţe semănate primăvara, după strati-
ficarea lor timp de 10-12 săptămâni.
Se seamănă la adâncimea de 0,3-0,5
cm, în substrat umed şi bine pregătit,
preferabil în locuri semiumbrite.
Butăşirea se practică mai rar şi poate
fi efectuată toamna, în sere, cu reco-
mandarea folosirii tratamentelor cu hor-
moni.
Emiterea rădăcinilor poate avea loc în
Fig. 138. Tsuga canadensis var.nana 3-4 luni. Altoirea se poate practica foarte
rar, doar pentru varietăţi rare, cu creştere
lentă, folosindu-se în acest caz portaltoi de Tsuga sau chiar de Abies pectinata
înrădăcinaţi la ghiveci.
Folosire. Aspectul interesant al acestei specii este pus în valoare prin
plantare în mod izolat sau în grupări, în parcuri şi grădini unde poate beneficia de
suficientă umiditate atmosferică.

Fig. 139. Tsuga canadensis Sargentii

84
 5.6. Clasa PINOPSIDA (CONIFEROPSIDA);
Ordinul PINALES
Familia ARAUCARIACEAE

5.6.1. Genul ARAUCARIA Juss.

5.6.1.1. Araucaria araucana K.Koch. (A. imbricata Pav.) – Araucarie

Caracterizare morfologică. Este o specie de arbori înalţi de până la 45 m,

(la noi sunt creşteri foarte reduse), cu ramuri uşor curbate în sus (fig. 140).
Frunzele sunt aciculare, lungi, rigide, persistente aşezate în spirală, verzi, uneori
rămân pe ramuri şi după ce devin brune (fig. 141). Florile sunt dispuse de obicei
dioic, rar monoic, cele mascule fiind solitare sau în raceme terminale iar cele
femele devin conuri ovat-rotunde, lungi de cca.18 cm, verzi la început apoi devin
brune. Maturarea conurilor are loc în 2-3 ani.

Fig. 140. Araucaria araucana Fig. 141. Detaliu-frunze la araucaria

Fig. 142. Araucaria excelsa

85
 5.6.1.2. Araucaria excelsa (Lamb.) R.Br.

Caracterizare morfologică. Este un arbore cu tulpina dreaptă, coroana

piramidală, ramurile uşor ascendente, formând cu tulpina un unghi de cca. 45º.
Frunzele sunt aciculare, rigide, verzi, mici şi lucitoare iar cele de pe ramurile ste-
rile sunt falcate, cu vârful neînţepător. Conurile sunt ovate, la început verzi apoi
brune (fig. 144).
Particularităţi biologice şi ecologice. În condiţiile din ţara noastră arau-
caria se cultivă doar în sere şi cel mai des se întâlneşte la ghivece mari sau hârdaie.

Fig. 143. Detaliu frunze - A. excelsa Fig. 144. Con la A. excelsa

Înmulţire. Se înmulţeşte prin seminţe semănate în substrat uşor, direct în
ghivece, în sere sau răsadniţe calde, primăvara devreme. Din anul al III-lea
plantele se pot repica în vase mai mari şi se pot valorifica.
Se mai poate face înmulţirea prin butaşi, care este preferată mai ales de
amatori, utilizând butaşi de vârf, care se înrădăcinează în ghivece într-un substrat
format din pământ de ţelină, pământ de frunze, nisip şi pământ de grădină în pro-
porţii egale.
Folosire. Se recomandă a fi folosită ca plantă de apartament sau pentru
diverse decoraţiuni interioare, putând fi ornată chiar şi ca brad de Crăciun.

5.7. Clasa PINOPSIDA (CO NIFEROPSIDA)

Ordinul PINALES
Familia TAXODIACEAE

5.7.1. Genul TAXODIUM Rich.

Cuprinde 3 specii originare din estul Americii de Nord si din Mexic. Sunt
arbori de interes forestier şi ornamental, cu lujeri lungi şi scurţi; cei scurţi cad
împreună cu frunzele la sfârşitul sezonului de vegetaţie. Vegetează pe soluri foarte
umede şi în mlaştini.

86
 5.7.1.1. Taxodium distichum Rich.- Chiparosul de baltă

Caracterizare morfologică. Este un arbore originar din America de Nord,

introdus în Europa pe la 1640. Poate ajunge la înălţimi de 50 m. Tulpina este
dreaptă, coronamentul rar, luminos, în tinereţe piramidal-conică.
Lujerii sunt de două feluri:
a) lujeri lungi, terminali, persistenţi, la început verzi apoi bruni cu frunze
solzoase mici, dispuse spiralat (fig. 144);
b) lujeri scurţi cu frunze aşezate distih, liniar-lanceolate, verzi sau verzi
albăstrui, toamna roşietice-portocalii, care cad împreună cu frunzele.
Florile bărbăteşti sunt în panicule iar
cele femele câte una sau mai multe la
un loc; înfloreşte în aprilie. Conurile
sunt globuloase, de 2-3 cm cu seminţe
trimuchiate de 1,2 cm (fig. 145).
Particularităţi biologice şi eco-
logice. Dintre cultivarurile întâlnite la
noi se pot menţiona: 'Fastigiatum',
'Pendulum', 'Recurvatum', ş.a.
Este un foarte frumos arbore
Fig. 145. Taxodium distichum
ornamental, care are o mare longe-
vitate, putând atinge vârste de până la 6000 de ani. Vegetează bine pe terenurile
mlăştinoase datorită unor organe speciale de respiraţie numite pneumatofori (fig.
146). Este o specie de lumină indicată pentru locurile mai adăpostite. Nu rezistă la
gerurile puternice şi secetele prelungite, dar creşte destul de bine pe solurile cu
umiditate moderată.

Fig. 146. Pneumatofori la Taxodium distichum

Înmulţire. Se înmulţeşte prin sămânţă şi prin altoire. Se seamănă primăvara
timpuriu la 30 cm între rânduri şi la adâncimea de 3 cm, pe soluri revene.

87
 Norma de sămânţă este de 15-18 g pe metru liniar de rigolă. Puieţilor
trebuie să li se asigure umiditate şi umbrire. Se practică şi semănăturile efectuate
în sere în lădiţe, pe un amestec de pământ lutos, cu o parte nisip şi 2 părţi turbă. Se
acoperă lădiţele cu polietilenă după ce au fost udate semănăturile. Lădiţele se trec
din seră la pat rece atunci când puieţii au atins 2,5-3 cm. Altoirea se practică în
copulaţie, în placaj, iarna în sere şi în despicătură, primăvara.
Folosire. În parcuri şi grădini se foloseşte mai rar la noi, pe marginea lacu-
rilor şi a apelor curgătoare unde realizează efecte deosebit de interesante având
frunzişul fin de un verde deschis-luminos şi în toamnă ruginiu, precum si un port
elegant.

5.7.2. Genul SEQUOIA (SEQUOIADENDRON )Endl.

Cuprinde două specii de arbori care realizează cele mai mari creşteri în
înălţime şi diametru din lume. La noi cresc în regiuni cu ierni calde, fiind sensibile
la geruri şi secetă. Necesită soluri profunde, fertile şi revene. Genul este originar
din vestul Americii de Nord.

5.7.2.1. Sequoiadendron giganteum

Buch. (Sequoia gigantea Decn., S.
wellingtonia Seem.) - Secvoia, Arborele
mamut

Caracterizare morfologică. Este un

Fig. 147. Secvoia la Măderat
arbore care în vestul S.U.A. atinge frecvent
100 m înălţime şi 6-9 m diametru. La noi
există câteva exemplare frumoase în Baia-
Mare, Cluj, Măderat (vezi fig. 147), Braşov,
Oradea, Ploieşti, Timişoara, ş.a.
Tulpina este conică, lăţită la bază, cu o
ramificaţie regulat-verticilată şi este bine ela-
gată în masiv.

Fig. 149. Conuri de secvoia Fig. 148. Lujeri de S. gigantea

88
 Scoarţa este groasă, taninoasă, de 25-60 cm grosime, de culoare roşcată în
crăpăturile adânci.
Lujerii sunt pendenţi, la început de culoare verde-brumăriu apoi devin brun-
roşietici, cu muguri mici, neevidenţi. Frunzele sunt mici de 3-12 mm solzoase,
ovate, aşezate spiralat, pe trei rânduri (fig. 148). După cca. 5 ani se usucă şi cad
împreună cu lujerii laterali. Conurile sunt mici de 5-8 cm, ovoide, roşcat-întu-
necate, cu solzi scutiformi imbricaţi, prelung cuneaţi la bază, se maturează la doi
ani şi rămân pe ramuri mai mulţi ani (fig. 149). Seminţele sunt mici, oblongi, de 3-
6 mm lungime, cu două aripi stau câte 3-7 sub fiecare solz.
Particularităţi biologice şi ecologice. Maturaţia este bienală, iar perio-
dicitatea de apariţie a conurilor este la 2-3 ani dar puterea germinativă a seminţelor
este foarte redusă (cca. 5%).
Are mai multe cultivaruri, printre care mai frecvent întâlnite la noi:
'Aureum', 'Glaucum' (fig. 150), 'Pendulum', 'Pyramidale', 'Variegatum', ş.a.

Fig. 150. Detaliu S. gigantea Glaucum

Are o creştere foarte rapidă şi o longevitate foarte mare (3000-4000 de
ani). Este un arbore de importanţă forestieră si ornamentală indicat în parcurile de
mari dimensiuni şi în colecţiile dendrologice, în
regiunile lipsite de geruri, vânturi reci, secetă şi
insolaţii. Vegetează bine pe soluri profunde. cu
suficientă umiditate în sol şi în atmosferă, pe
soluri profunde, cu suficientă umiditate în sol şi
atmosferă, pe soluri profunde lipsite de carbo-
naţi, acoperite iarna de un strat gros de zăpadă.
Înmulţire. Secvoia se înmulţeşte prin se-
minţe, butaşi şi altoire.

5.7.2.2. Sequoia sempervirens Endl. –

Redwood, Lemn roşu

Fig. 151. Lujeri la Caracterizare morfologică. Arbore de

S. sempervirens până la 90 m înălţime, trunchiul fibros, mai îngust

89
decât specia precedentă, brun-roşcat şi scoarţa spongioasă, ramuri sunt pendente,
frunzele sunt aciculare, asemănătoare cu cele de tisă, dispuse spiralat pe 2 rânduri,
la început verzi, apoi brune; conurile sunt mici, globuloase sau ovoide.

5.7.3. Genul CRYPTOMERIA D.Don

5.7.3.1. Cryptomeria japonica D.Don – Criptomerie

Caracterizare morfologică. Este o specie originară din Japonia care în

cuprinsul arealului ajunge la 30-40 m. În Europa a fost introdusă în 1842. Se
recunoaşte după tulpina dreaptă acoperită de o scoarţă groasă, brună-roşietică.
Coronamentul este piramidal-ovoid. Lujerii sunt la început verzui apoi bruni-
roşcaţi cu muguri mici. Frunzele aşezate pe 5 rânduri, de 1,2-2,5 cm, cu trei
muchii, falcate, verzi iar în timpul iernii arămii (fig. 152).
Florile mascule sunt cenu-şii-
roşcate sau portocalii iar cele femele
globuloase, verzi, cu pete violete.
Conurile la criptomeria sunt sub-
globuloase, de 2-3 cm lungime (fig.
152). Sămânţa este destul de mică, de
0,4-0,8 cm cu aripioara laterală în-
gustă, iar seminţele se maturează
anual.
Particularităţi biologice şi
ecologice. Este o specie iubitoare de
Fig. 152. Cryptomeria japonica căldură si lumină, sensibilă la geruri
şi la uscăciune. Necesită climate mai
blânde şi se cultivă pe soluri mai fertile. La noi suferă frecvent de geruri şi în-
gheţuri timpurii de aceea rămâne scund.
Are şi câteva cultivaruri, mai frecvent
întâlnite fiind: 'Globosa nana' (cu formă
sferic turtită,de maxim 1,5 m înălţime, cu
ramuri dese, lăstari scurţi, curbaţi şi frunze
mai mici, vara de culoare verde deschis iar
iarna verde-albăstrui - fig. 153) şi 'Elegans'
(arbust de talie ceva mai mare, până la 4-5
m, cu coronament compact, larg-piramidal,
frunziş fin, ace lungi de cca. 2,5 cm,
subţiri, flexibile, iar iarna devin brun-
roşcate, bronzate).
Fig. 153. C. j. var. globosa nana
Înmulţire. Criptomeria se înmulţeşte
prin semănături, butaşi, marcote şi prin altoire. Semănăturile se fac toamna sau
primăvara. Semănăturile se pot realiza în cutii, în seră în cursul lunii februarie în
pământ uşor de litieră amestecat cu nisip. Butăşirea are loc în august, în răsadniţe
reci.
90
 Altoirea se face în placaj, pe puieţi înrădăcinaţi în ghivece iarna în sere sau
în august în răsadniţe. Marcotarea se execută prin culcarea ramurilor şi îngroparea
lor. După un an marcotele se pot separa de plantele mamă.
Folosire. În parcuri şi grădini criptomeria se foloseşte sub formă izolată pe
peluze, în faţa intrărilor în clădiri, în locuri adăpostite sau în cadrul micilor grupări
fiind un arbore deosebit de interesant.

5.8. Clasa PINOPSIDA (CONIFEROPSIDA)

Ordinul PINALES
Familia CUPRESSACEAE

Cuprinde cca. 140 de specii de arbori şi arbuşti răşinoşi, lemnul fiind de fapt
lipsit de răşină, aceasta întâlnindu-se în frunze sub formă de glande rezinifere.
Familia este compusă din 3 subfamilii: Thujoideae (cu genurile: Thuja şi
Libocedrus), Cupressoideae (cu genurile Cupressus, Chamaecyparis şi
Cupressocyparis) şi Juniperoideae (cu genul Juniperus).

5.8.1. Genul THUJA L.

Caracteristici generale. Cuprinde 5 specii de arbori şi arbuşti exotici, ori-

ginari din America de Nord şi Asia. Prezintă lujeri comprimaţi, acoperiţi de frunze
solziforme, dispuse opus şi imbricate, alipite de lujeri. Florile sunt unisexuat-mo-
noice, cele mascule fiind sferice, mici iar cele femele ovoide. Conurile sunt mici,
alungite, cu solzi imbricaţi şi vârful recurbat sau mucronat. Seminţele sunt îngust-
aripate sau nearipate.
La noi întâlnim cel mai frecvent trei specii:

5.8.1.1. Thuja occidentalis L. - Tuie occidentală, Tuia americană

Caracterizare morfologică.
Atinge în mod natural înălţimi de
până la 20 m, dar la noi este frecvent
întâlnită ca arbust. Tulpina este dreaptă,
scoarţa este brun-roşiatică, coroana pira-
midală, constituită din mai multe rami-
ficaţii, lujerii sunt comprimaţi, dispuşi în
planuri orizontale sau oblice, au culoare
verde întunecat pe faţă şi palid verzui pe
dos, fără pete albicioase (fig. 154).
Frunzele la tuia sunt solziforme, aşezate
Fig. 154. Thuja occidentalis opus, pe 4 rânduri, cele dorso-ventrale
fiind prevăzute cu câte o glandă reziniferă
proeminentă, convexă. Iarna lujerii capătă uneori o coloraţie ruginie, reversibilă.
Conurile sunt îngust ovoide, lungi de 1-1,5 cm, cu 3-6 perechi de solzi imbricaţi,
91
pieloşi, uscaţi, scurt mucronaţi la vârf, bruni-gălbui. Seminţele stau câte două la
subţioara solzilor, sunt mici, plate, cu câte două aripioare laterale, la fel de late ca
şi sămânţa propriu-zisă.
Particularităţi biologice şi ecologice. Specia este originară de America de
Nord (coasta Atlanticului), are o creştere înceată şi nu are pretenţii deosebit de
mari faţă de factorii staţionali. Rezistă bine la ger, suportă semiumbra, dar creşte
mai viguros în condiţii de luminozitate bună.
Sunt apreciate ca fiind foarte decorative cultivarurile: 'Fastigiata' (cu portul
columnar - fig. 155), 'Aureo-variegata' (cu frunzele pătate cu galben - fig. 157),
'Rosenthalii' (frunze verzi puternic, portul columnar - fig. 158), 'Woodwardii' (cu
port pitic, globulos, verde închis, iarna devine bronzat - fig. 156) ş.a.

Fig. 156. T. occidentalis

Woodwardii

Fig. 157. T. occidentalis

Aureo-variegata

Fig. 155. T. occidentalis

Fastigiata

Fig. 158. T. occidentalis

Rosenthalii
Înmulţire. Se poate înmulţi prin seminţe recoltate toamna şi semănate în
primăvară. Se mai poate face butăşirea folosind butaşi semilemnificaţi, vara,
pornind de la plante-mamă tinere.
Folosire. Este o specie foarte bine apreciată şi nelipsită din spaţiile verzi din
ţara noastră. Se poate planta izolat, în aliniamente, sub formă de gard viu, ziduri
verzi, ş.a. Cultivarurile pitice sunt deosebit de preţuite pentru stâncării, în borduri,
jardiniere, vase şi chiar decoraţiuni interioare.

5.8.1.2. Thuja plicata D.Don. (T. gigantea Nutt.) - Tuie gigantică

Caracterizare morfologică. Atinge înălţimi mari, de până la 60 m (în ţara

de origine), dar la noi în medie ajunge la 25-30 m. Tulpina este dreaptă, lemnul
92
este valoros, uşor, moale şi foarte trainic. Coronamentul este piramidal, des, lujerii
sunt verzi-închis, mai groşi decât la specia precedentă, pe dos cu dungi albicioase
în formă (aproximativă) de X, prin strivire emanând un miros aromat.
Frunzele sunt solziforme, fără glande
proeminente, verzi şi peste iarnă şi
sunt dispuse pe lujer foarte regulat.
Conurile sunt asemănătoare cu cele de
la specia precedentă.
Particularităţi biologice şi eco-
logice. Specia este originară tot din
America de Nord dar de pe coasta
Pacificului. Este o specie sensibilă,
mai ales în tinereţe, la geruri şi arşiţe.
Necesită soluri fertile, umede,
ferite de uscăciune şi are un tempe-
Fig. 159. Thuja plicata rament aproximativ de umbră.
Cultivarurile de tuie gigantică
cele mai apreciate la noi sunt : 'Pendula', 'Variegata', 'Aurea' (fig. 160), 'Excelsa'
(fig. 161), 'Zebrina' (fig. 162).

Fig. 160. T. plicata Aurea Fig. 161.T.plicata Excelsa Fig. 162. T.plicata zebrina

Folosire. Exemplarele de tuie gigantică sunt foarte apreciate ca exemplare

izolate, dar şi pentru garduri verzi. Exemplarele tinere se pretează bine pentru
formarea unor coroane decorative deosebite (vezi fig. 161).

5.8.1.3. Thuja orientalis L. (Biota orientalis Endl., Platycladus orientalis

(L.) Franco.) - Tuia orientală, Biota.

Caracterizare morfologică. Specie cu dimensiuni mai ales arbustive (5-10

m), cu coroana mai răsfirată, ramurile ascendente, lujerii sunt mai subţiri decât la
specia T. occidentalis, de culoare verde închis pe ambele feţe, dispuşi în planuri
verticale. Frunzele sunt solziforme, dispuse opus, au o glandă reziniferă concavă,
îngustă ca o zgârietură; iarna lujerii se colorează uneori în roşu-brun.

93
 Conurile sunt mai mari ca la
speciile precedente, sunt cărnoase,
verzui-albăstrui, alcătuite din 6-8
solzi groşi, cu vârful curbat spre
exterior (vezi fig. 163).
La maturitate solzii devin mai tari,
lemnoşi, se deschid larg lăsând să
cadă seminţele care sunt mari, ne-
aripate, de culoare brună.
Particularităţi biologice şi
ecologice Specia este originară din
Asia (China, Coreea), este rustică
(rezistă foarte bine la secetă) dar
Fig. 163. Thuja orientalis manifestă o oarecare sensibilitate fa-
ţă de geruri.
Câteva cultivaruri mai valoroase sunt: 'Sieboldii' (cu coroana globuloasă -
fig. 165), 'Stricta' (cu coroana piramidală), 'Aurea' (cu frunze primăvara aurii iar
vara verde galben - fig. 164) ş.a.

Fig. 164. T. orientalis Aurea Fig. 165. T. orientalis Sieboldii

Particularităţile biologice şi ecologice ale genului Thuja. Dintre speciile

de Thuja cel mai repede creşte T. plicata iar rezistenţă la ger mai mare are T.
occidentalis, mai modestă la T. plicata şi destul de slabă la T. orientalis. Tuile
suportă bine semiumbra, suportă bine tăierile (mai puţin pentru T. orientalis),
cresc bine pe soluri revene, bine drenate şi chiar calcaroase. T. plicata este mai
pretenţioasă faţă de umiditate.
Înmulţire. Se realizează destul de uşor prin seminţe, recoltate în sep-
tembrie (T. occidentalis şi T. plicata) sau în octombrie (T. orientalis). Se seamănă
primăvara (aprilie-mai), pe straturi bine pregătite, la adâncimea de 1-1,5 cm.
Înainte de semănat se recomandă ca seminţele de T. orientalis să se ţină în apă la
temperatura camerei timp de 24 de ore iar cele de T. occidentalis şi T. plicata se
stratifică timp de 30-40 de zile în nisip umed, la temperatura de cca. 5ºC.
94
 Se mai pot face semănături de toamnă (octombrie-noiembrie) dar în acest
caz culturile se protejează pe timpul iernii cu muşchi şi litieră de conifere sau se
seamănă în răsadniţe acoperite şi protejate cu paie, frunze, rogojini etc. În primul
an plantulele se umbresc, mai ales la T. plicata iar după 1-2 ani puieţii se repică în
câmp sau la ghivece.
Butăşirea se face mai ales în august-septembrie, cei mai folosiţi fiind butaşii
cu călcâi din ramuri de 1-2 ani. Se pun la înrădăcinat în răsadniţe reci sau în sere.
Se mai poate face marcotajul prin arcuire (mai rar şi numai la T. plicata) precum şi
altoirea, pentru varietăţile ornamentale, în placaj, iarna (în sere) sau în august-
septembrie (în răsadniţe). Ca portaltoaie se folosesc puieţi din specia tipică sau de
Chamaecyparis lawsoniana, cultivaţi la ghivece.
Folosire. În general, speciile de Thuja nu lipsesc din spaţiile verzi, fiind
folosite atât ca exemplare izolate, dar şi în grupări, aliniamente, garduri vii tunse
ş.a.

5.8.2. Genul CHAMAECYPARIS Spach.

Gen originar din America de Nord, China şi Japonia care cuprinde cca. 6
specii de arbori şi arbuşti cu forme conice sau piramidale. La noi se întâlnesc în
cultură următoarele specii:

5.8.2.1. Chamaecyparis lawsoniana (Murr.)Part. - Chiparos de

California

Fig. 166. Detaliu de lujeri la Ch. lawsoniana Fig. 167. Ch. lawsoniana
Caracterizare morfologică. Arbore de talie mare (până la 60 m), coroana
conic-piramidală, vârful tulpinii fiind caracteristic curbat sau nutant (fig. 167),
lujerii sunt turtiţi, dispuşi orizontal. Frunzele sunt solziforme, aşezate opus, pe
partea inferioară având linii albe difuze (fig.166). Conurile sunt mici, verzi-
albăstrui la început apoi brune la maturitate, cu 8-10 solzi lemnoşi, inegal rombici

95
şi se maturează în primul an de la apariţie (vezi fig. 166). Seminţele sunt mici (cca.
4 mm), cu 2 aripioare laterale.
Particularităţi biologice şi ecologice. Specia este exotică, arealul de ori-
gine considerându-se America de Nord (coasta Pacificului).
Varietăţile şi cultivarurile de Chamaecyparis lawsoniana sunt foarte nume-
roase, cele mai folosite la noi sunt: 'Alumii' (formă columnară, frunziş albăstrui -
fig. 169), 'Argentea' (frunze albe-argintii), 'Nana' (port pitic, ovoid sau globulos),
'Stewartii' (arbore de cca 10 m cu lăstari cu vârfuri aurii- fig. 168), 'Lane' (port
fastigiat, lăstari subţiri, cu vârfuri galbene), Elwoodii (port conic, compact, frunziş
verde-albăstrui), 'Silvania' (port neregulat, frunziş verde-închis - vezi fig. 170),
'Stardust' ( arbust lat-columnar, frunziş verde-gălbui - fig. 171), 'Blue Scrab' (port
conic, compact, frunziş intens albăstrui - fig. 172) ş.a.

Fig.168. Ch. lawsoniana Fig. 169. Ch. lawsoniana Fig. 170. Ch. lawsoniana
Stewartii Alumii Silvania

Fig. 171. Ch. lawsoniana Fig. 172. Ch. Lawsoniana

Stardust Blue Scrab
Specia creşte relativ repede dar este destul de pretenţios faţă de condiţiile
climatice şi de sol.
Folosire. Chiparosul de California are o mare valoare ornamentală, fiind
mult utilizat în amenajările peisagere sub formă solitară, în grupări, aliniamente
sau garduri vii. Multitudinea de varietăţi (cultivaruri) permite o mare varietate de
96
utilizări, mai ales pentru formele pitice şi variat colorate, care sunt apreciate pentru
alpinarii şi grădini mici.

5.8.2.2. Chamaecyparis nootka-

tensis (D.Don.) Sudw. - Chiparos de
Nootka

Caracterizare morfologică. Origi-

nar din N-E Americii de Nord şi din
Alaska, este un arbore de talia I, cu coroana
îngust-piramidală, deasă, cu lăstari uşor
penduli, ramificaţi într-un singur plan (fig.
173).
Frunzele sunt solziforme, verzi-închis,
aspre, la frecare emană un miros ca-
racteristic. Conurile sunt mai mari ca la
cealaltă specie (cca. 1 cm), cu solzii având
un mic ghimpe central (fig. 174) şi au
Fig. 173. Ch. nootkatensis var. pendula maturaţia bianuală.

Particularităţi biologice şi eco-

logice. Frecvent întâlnim varietatea
pendula care este un arbust de talia a
III-a, cu un habitus aparte, cu ramurile
distanţate, întinse orizontal şi curbate în
jos şi îmbrăcate în lăstari lungi şi pen-
duli (fig. 173) şi var. aurea, cu frun-
zişul verde auriu (fig. 174).
Fig. 174. C. nootkatensis var. aurea

5.8.2.3. Chamaecyparis pisifera Endl. - Chiparos japonez, Chiparos de

Sawara

Caracterizare morfologică. Arbore originar din Sudul şi centrul Japoniei,

are talia I-a, dar la noi sunt cunoscute numai formele horticole de talie mai mică.
Trunchiul este drept, lujerii sunt au frunze de două feluri: frunze adulte - solzoase,
verzi, cu o dungă albă de stomate pe partea inferioară şi frunze juvenile - aci-
culare, de 4-8 mm lungime, moi, verzi-albăstrui, glauce. Conurile sunt globuloase,
mici.
Particularităţi biologice şi ecologice. Este un arbore înalt în ţara de origine
(Japonia) dar reprezentat la noi în cultură de numeroase varietăţi cu habitusuri
diferite, majoritatea de talie redusă.
Mai importante la noi sunt cultivarurile:

97
 'Filifera' – coronament larg conic, talie până la 5 m, cu ramuri recurbate,
lăstari subţiri, fini, cu aspect plumos, penduli şi frunze verzi-cenuşii;
 'Plumosa' – arbore de maxim 10 m, coronament larg-conic, cu
lăstari plumoşi, frunze aciculare de 3-4 mm, ascuţite, verzi care devin
brune spre iarnă (fig. 175);
 'Plumosa aurea nana' - arbust cu port scund, compact, frunzişul alb-
gălbui (fig. 177);
 'Squarrosa' – arbore de maxim 10 m, dens ramificat, cu
vârfurile ramurilor recurbate, lăstarii moi, gri-argintii, frunzele
aciculare moi, dese, verzi-albăstrui, pe dos albe-argintii.
 'Squarrosa Aurea' - arboraş cu vârfurile recurbate şi frunzişul verde
gălbui (fig. 176);
 'Boulevard' - arbust de cca. 2 m, conic, dens ramificat, frunzele albastre-
argintii (fig. 179)
 'Squarrosa Boulevard '– arbust de maxim 2 m, larg conic, dens ramificat
cu frunze aciculare albăstrui-argintii, care păstrează coloritul intens tot
timpul anului (fig. 178).

Fig. 176. Ch. pisifera Fig. 177. Ch. pisifera

Fig. 175. Ch. pisifera Plumosa aurea nana
Squarrosa Aurea
Plumosa

Fig. 178. Ch. pisifera

Squarrosa Boulevard Fig. 179 Ch. pisifera Boulevard

98
 5.8.2.4. Chamaecyparis obtusa (Sieb. et Zucc.) Endl. - Chiparos de
Hinoki

Caracterizare morfologică. Arbore originar din Japonia, cu port îngust

piramidal, cu scoarţa brun-roşcată,
ramurile cu vârful uşor pendul, frunzele
solziforme, de 2-4 mm, obtuze, pe
partea inferioară cu câte o dungă albă
de stomate. Conurile sunt globuloase,
de cca. 1 cm diametru (fig. 180).
Particularităţi biologice şi eco-
ogice. Specia necesită un climat blând,
cu umiditate atmosferică moderată,
lumină suficientă şi absenţa curenţilor
de aer reci. Pretinde soluri neutre sau
uşor acide, umede dar bine drenate.
Are, de asemenea, un număr mare de
cultivaruri şi varietăţi, cele mai
cunoscute fiind cale de talie mică şi
foarte mică cum sunt: 'Kosteri' (cu port
pitic şi frunziş verde închis - fig. 181),
'Nana Lutea' (cu port scund, compact
şi frunzişul galben-auriu - fig. 182) şi
'Nana' (talie pitică, compactă, sferică,
Fig. 180. Ch. obtusa frunziş verde intens).

Fig. 182. Ch.obtusa Nana lutea Fig. 181. Ch.obtusa Kosteri

Particularităţi generale. C. lawsoniana suportă bine tunderea dar este des-
tul de sensibil la geruri în tinereţe şi trebuie ferit de vânturile reci şi uscate.
Speciile cu origine orientală au nevoie de un climat mai blând şi de adăpost pe
99
timpul iernii de la noi. Toate speciile de Chamaecyparis pretind soluri revene,
permeabile şi nu suportă seceta. Pot fi cultivate şi la semiumbră. Totuşi culti-
varurile cu frunze aurii se colorează mai intens la lumină, dar insolaţia prea
puternică nu le este favorabilă deoarece provoacă arsuri.
Înmulţirea. Se înmulţeşte relativ uşor prin seminţe semănate toamna, ime-
diat după recoltarea seminţelor, în câmp sau spaţii protejate sau primăvara (aprilie-
mai). Exemplarele obţinute din seminţe cresc destul de greu şi nu reproduc fidel
caracterele plantei mamă.
Înmulţirea prin butaşi cu călcâi se face în iulie-august, folosindu-se numai
lăstarii terminali, erecţi. Altoirea se realizează frecvent pentru varităţile ornamen-
tale care dau rezultate slabe la butăşire, folosindu-se metoda de altoire în placaj,
vara (august) sau iarna.
Folosire. Se plantează în parcuri şi grădini ca elemente solitare sau în gru-
pări. Formele pitice se pot utiliza pentru stâncării iar în condiţii de tăiere controlată
se pretează pentru garduri vii înalte.

5.8.3. Genul JUNIPERUS L.

Caracteristici generale. Cuprinde cca. 55 de specii originare din Emisfera

Nordică şi Africa sub-ecuatorială. Sunt arbori şi arbuşti cu frunze persistente, aci-
culare sau solziforme, dispuse opus sau în verticile, flori dispuse dioic şi monoic
iar conurile sunt cărnoase, indehiscente, rezultate din concreşterea solzilor carpe-
lari. Cele mai frecvente specii din ţara noastră sunt:

5.8.3.1. Juniperus communis L. - Ienupăr comun

Caracterizare morfologică. Arbust de ma-

xim 5 m, cu aspect de tufă deasă. Frunzele sunt
aciculare, dispuse câte 3 în verticile şi perpen-
dicular pe ax, sunt persistente, de 1-1,5 cm,
drepte, acuminate şi puternic înţepătoare, cu o
dungă albăstruie pe faţă şi verzi deschis pe dos.
Florile sunt dioice, apariţia conurilor fiind anuală
şi abundentă. Conurile sunt cărnoase, negre -
albăstrui la maturitate, asemănătoare unor bace,
maturarea lor având loc în anul al II - lea sau
chiar al III - lea (fig. 183). Seminţele au culoarea
brună şi sunt cu 3 muchii.
Particularităţi biologice şi ecologice. Spe-
Fig. 183. Juniperus communis cia se întâlneşte spontan în ţara noastră în întreg
lanţul carpatic, este rezistentă la ger, îngheţuri, arşiţă, având o mare capacitate de
supravieţuire pe soluri sărace, puţin fertile.

100
 Varietăţile şi cultivarurile ornamentale cele mai valoroase sunt: 'Hibernica'
(cu port colum-nar şi lujerii cu vârf erect - fig. 184), 'Suecica' (cu port columnar
dar cu vârful lujerilor nutant), 'Intermedia' (cu port pitic şi ace scurte), 'Repanda'
(arbust pitic, de maxim 30 cm înălţime dar de cca. 2,5 m lăţime, cu lăstari subţiri,
ace scurte, dese de culoare verde-cenuşiu fig. 187), 'Gold Cone' (port columnar,
lujerii erecţi, gălbui – fig. 185), 'Arnold' (port îngust-piramidal, colorit albăstrui –
fig. 186).

Fig. 184. J. c. Hibernica Fig. 185. J. c. Gold Cone Fig. 186. J. c. Arnold
Înmulţirea. Conurile se recoltează la maturitatea deplină, se curăţă de par-
tea cărnoasă, iar seminţele se seamănă imediat sau se stratifică. Dacă nu se sea-
mănă din toamnă, recoltarea conurilor se poate prelungi şi pe parcursul iernii
(decembrie-februarie). Stratificarea seminţelor durează aproape un an şi se reco-
mandă a se realiza din luna mai până în luna martie a anului următor. Temperatura
de stratificare va fi de 3-5 ºC. S-a constatat faptul că şi refrigerarea seminţelor
timp de maxim o lună la aproximativ 1ºC, ajută la o bună răsărire. Răsărirea are
loc după 5-6 săptămâni, iar puieţii rămân pe loc 2 ani apoi se repică la 50/60 cm,
obligatoriu cu pământ la rădăcină.
Butăşirea se realizează frecvent, folosindu-se butaşi cu călcâi de 12-15 cm
lungime, din ramuri bine maturate. Pentru altoire se folosesc portaltoi înrădăcinaţi
la ghivece, metoda de altoire fiind în placaj, de preferinţă iarna, în sere, astfel ca
primăvara, în mai, puieţii altoiţi să se planteze în pepinieră.

Fig. 187. J. communis Repanda Fig. 188. J. communis ssp. nana

101
 În zonele montane (între 1500÷2000 m) se întâlneşte specia Juniperus
communis ssp. nana - Ienupărul pitic (fig. 188) - cu port foarte scund (sub 0,5
m), foarte ramificat şi des, lujeri scurţi, acele scurte (4-8 mm), mai moi, neîn-
ţepătoare. Pseudobacele sunt mai mari decât la specia de bază.

5.8.3.2. Juniperus virginiana L. -

Ienupărul de Virginia

Caracterizare morfologică. Specie

arborescentă care poate atinge în mod ex-
cepţional până la 30 m înălţime (la noi max.
15 m) cu tulpina dreaptă, coronament larg-
piramidal, lujerii sunt foarte subţiri, rotunzi,
cu frunze obişnuit solziforme, rombic-ovate,
mici, plăcut mirositoare, (uneori la exem-
plarele tinere apar şi frunze aciculare, lungi de
max. 1 cm) - fig. 189.
Florile sunt dioice (rareori monoice) iar
Fig. 189. Juniperus virginiana conurile sunt cărnoase ovoide, albăstrui-
brumate la maturitate şi se maturează în
toamna primului an. Se folosesc mai ales pentru aromatizarea ginului. Lemnul este
foarte valoros, având duramenul roşu-violaceu, fin, omogen, uşor şi foarte durabil,
cu un miros foarte plăcut şi persistent (din acest lemn se fac cele mai valoroase
creioane, cele roşii, motiv pentru care acestui ienupăr i se mai spune şi “cedrul
roşu”).
Particularităţi biologice şi ecologice. Originea se consideră a fi America
de Nord (coasta Atlanticului). Este o specie încet crescătoare, rezistentă la frig,
suportă destul de bine seceta, dar are temperament de lumină.
Varietăţile (cultivarurile) cele mai apre-
ciate la noi sunt:
 'Pyramidalis' (cu port columnar compact);
 'Pendula' (cu ramuri divergente şi lujeri
pendenţi – fig. 190);
 'Globosa' (cu port compact, globos);
 'Burkii' (cu coronament conic, compact, şi
frunziş albastru-cenuşiu);
 'Glauca' (cu port fastigiat, de cca 5m,
frunziş solziform, gri-albăstrui - fig.191);
 'Grey Owl' (arbust semitârâtor, cu ramuri
fine, frunziş solziform, cenuşiu-albăstrui);
 'Skyrocket' (port îngust columnar, frunziş
intens albăstrui – fig. 192).
Fig. 190. J. virginiana Pendula

102
 Înmulţirea. Se înmulţeşte uşor prin seminţe, dar se pretează şi la butăşire şi
altoire.

Fig. 191. J. virginiana Glauca Fig. 192. J. virginiana Skyrocket

5.8.3.3. Juniperus sabina L. - Cetina de negi, Brădişorul

Fig. 193. Juniperus sabina Fig. 194. J. sabina Rockery gem

Caracterizare morfologică. Arbust de

Fig. 195. J. sabina Tamariscifolia
până la 3 m, cu ramuri târâtoare, spre vârf
oblic-ascendente, îngustate.
Frunzele sunt solziforme dar şi aici-
culare, de culoare verde albăstrui, prin zdro-
bire emană un miros neplăcut.
Conurile seamănă cu fructele numite
bace, sunt cărnoase, sferice, negre-albăstrui,
brumate, pendente şi pedunculate (fig. 193).

103
 Particularităţi biologice şi ecologice. Această specie este indigenă, loca-
lizată ca fiind spontană în câteva regiuni montane (Cheile Bicazului, Munţii Vran-
cei, M-ţii Tarcăului, M-ţii Cernei), pe stânci şi grohotişuri calcaroase. Se poate
cultiva cu succes şi în zonele montane inferioare precum şi în zonele de deal şi
câmpie.
Există în cultură se folosesc varietăţile (cultivarurile):
 'Tamariscifolia' - de talie foarte scundă (20-50 cm), cu ramurile orizon-
tale şi lăstarii scurţi şi erecţi; frunzişul este fin, predominant acicular,
verde-deschis iar la baza plantei întâlnim şi frunze solziforme (fig. 195);
 'Rockery gem' - de talie scundă, cu ramurile uşor ascendente şi frunzişul
verde-gălbui (fig. 194).

5.8.3.4. Juniperus chinensis L. - Ienupărul chinezesc

Fig. 196. J. chinensis Fig. 197. J. chinensis Plumosa

Pfitzeriana Aurea
Caracterizare morfologică. Arbore de până la 20 m dar la noi este întâlnit
mai mult ca arbust, cu coronament piramidal sau columnar, are lujeri subţiri,
frunze solziforme, înguste şi frunze aciculare care prezintă pe dos două dungi albe.
Înflorirea este dioică. Conurile sunt globuloase, brune-albăstrui, întunecate sau
negricioase brumate.
Particularităţi biologice şi ecologice. Este o specie destul de rezistentă la
geruri, care creşte corespunzător în pin soare dar suportă şi o uşoară umbrire
laterală. Solicită soluri bine Cele mai apreciate sunt cultivarurile ornamentale, cum
ar fi:
 'Pfitzeriana Aurea' (cu lujeri subţiri şi nutanţi – fig. 196),
 'Argenteo-Variegata' (cu extremităţile lujerilor albe) ,
 'Plumosa' (cu ramuri arcuite şi lujerii tineri foarte fini – fig. 197).

5.8.3.5. Juniperus horizontalis Mnch. – Ienupărul târâtor

Caracterizare morfologică. Arbust târâtor de maxim 1 m înălţime, cu ra-

mificaţii orizontale, lungi care dau arbustului o lăţime de 3-4 m; frunzele sunt
104
numai aciculare, lungi de 2-6 mm, grupate frecvent câte 3, de culoare verde-
albăstruie.

Particularităţi biologice şi ecologice. Cultivarurile cele mai frecvente la

noi sunt:
 'Glauca' are port târâtor foarte pronunţat (repent), alipit de sol, cu
numeroase ramuri subţiri şi frunziş dens, solziform, albăstrui (fig. 198);
 'Blue chip' – arbust pitic cu ramuri oblic ascendente şi frunziş verde
argintiu.

5.8.3.6. Juniperus scopulorum

Sarg.

Caracterizare morfologică. Ar-

bore de talia a III-a, originar din America
de Nord, frecvent cu aspect pluritulpinal
de la nivelul solului; coronamentul este
neregulat, rotunjit, cu frunziş solziform,
Fig. 198. J. horizontalis Glauca alipit de lujeri.
Cel mai cunoscut cultivar este
'Skyrocket', cu forma coroanei îngust fastigiată, lăstarii fini, erecţi, frunzişul
albăstrui-cenuşiu şi atinge maxim 7 m înălţime (fig. 199).

5.8.3.7. Juniperus squamata Buch.-

Ham.

Caracterizare morfologică. Arbust ori-

ginar din Orient, cu trunchi scurt, deseori rami-
ficat de la bază, frunzele de obicei aciculare,
înguste, de 3-9 mm lungime verzi albăstrui gla-
uce, flori dispuse dioic şi conuri sferice, ne-
gricios-lucioase.
Particularităţi biologice şi ecologice.
Prezintă numeroase cultivaruri, la noi fiind frec-
vent întâlnite cultivarurile: 'Meyeri' - de talie
medie (max. 3 m), ramuri neregulate, as-
cendente şi cu extremităţile tinere pendente;
frunzele sunt aciculare, ascuţite, intens colorate
în albastru-argintiu (fig. 200) (inconvenientul
major este faptul că la bătrâneţe planta tinde să Fig. 199. J. scopulorum
se degarnisească la bază); 'Blue Star' – cu port Skyrocket
foarte scund, compact şi frunziş des, mărunt,
albastru intens (fig. 201). Este o specie uşor termofilă, rezistentă la secetă şi la
uscăciunea aerului.

105
 Fig. 200. J. squamata Meyeri
5.8.3.8. Juniperus procumbens (Endl.) Miq.
Fig. 202. Detaliu J. procumbens
Fig. 203. J. procumbens Nana
106
Fig. 201. J. squamata Blue Star
Caracterizare morfologică.
Arbust originar din zona mon-
tană a Japoniei, unde creşte încet, are
creştere prostrată, de maxim 50 cm
înălţime dar 2-4 m diametru. Frunzişul
este acicular, florile sunt dioice iar
conurile sunt cărnoase, globuloase,
brune-închis, acoperite de un strat de
pruină argintie.
Particularităţi biologice şi eco-
logice. Este o specie destul de rezis-
tentă la ger, suportă variate tipuri de
sol, dar are temperament de lumină.
Prezintă câteva cultivaruri, cele
mai frecvente la noi fiind: 'Nana' -
arbust târâtor cu frunziş fin, verde
argintiu (fig. 203); 'Green Mound' -
arbust folosit frecvent ca acoperitor de
sol, cu frunziş des, verde albăstrui (fig.
204); 'Nana Californica' - cu frunzişul
mai argintiu (fig. 205) ş.a.
Folosire. Se utilizează cu succes
pentru alpinarii sau pot fi cultivate în
bacuri, jardiniere, pe lângă ziduri de
sprijin dar în locuri luminoase.
 Fig. 204. J. procumbens Green Mound Fig. 204. J. procumbens
Nana californica
Particularităţi biologice şi ecologice ale genului Juniperus. În general
ienuperii rezistă bine la geruri, mai puţin J. virginiana, J. scopulorum şi J.
squamata care în iernile foarte aspre pot suferi brunificarea acelor şi degerarea
vârfurilor lujerilor. Nu sunt pretenţioşi faţă de sol dar se comportă mai bine pe
soluri permeabile, calcaroase şi suficient de revene. Suportă destul de bine semi-
umbra dar cel mai bine cresc în plină lumină.
Folosire. Ienuperii pot fi folosiţi ca exemplare izolate sau în grupări. For-
mele semitârâtoare şi târâtoare pot constitui pete sau masive, chiar şi pentru con-
solidarea taluzurilor, pentru alpinarii sau chiar în bacuri şi jardiniere.

5.8.4. Genul CUPRESSUS L.

Gen originar din S-E Europei, America de Nord, Mexic, S-E Chinei şi
cuprinde cca. 15 specii de arbori şi arbuşti, răspândite în regiunile subtropicale din
America , Europa de Sud, China şi Himalaia. La noi se întâlnesc în cultură:

5.8.4.1. Cupressus sempervirens

L.- Chiparosul

Caracterizare morfologică. Arbore

de 20-30 m, cu tulpina dreaptă, coroana în-
gustă, cilindric-columnară sau îngust-pira-
midală, cu lujeri anuali de obicei cu 4
muchii, foarte subţiri. Frunzele sunt mici,
solziforme, cu o mică glandă reziniferă şi au
culoarea verde închis. Conurile sunt sferice,
puţin alungite, de mărimea unei nuci, au 8-12
Fig. 206. Cupressus sempervirens solzi scutiformi, dispuşi opus şi în interior
conţin seminţe mici brun-roşcate, aripate (fig. 206).
Cea mai folosită varietate este var. stricta - cu ramuri erecte şi coronament
columnar (fig. 207).

107
 Este specie exotică originară din zo-
nele est-mediteraneene (Cipru, Siria, Iran) şi
necesită climate călduroase, cu ierni blânde,
motiv pentru care la noi se cultivă doar în
condiţii protejate.

5.8.4.2.Cupressus arizonica Greene-

Chiparosul de Arizona

Caracterizare morfologică. Arbore

piramidal care ajunge până la 25 m, cu
frunze solziforme, strâns imbricate, groase,
carenate, de culoare verde-brumăriu, glauce
şi frecvent prezintă picături de răşină.

Fig. 207. C. sempervirens var. stricta

Conurile sunt pedunculate, brun
– roşcate, brumate înainte de maturare
(fig. 208).
Particularităţi biologice şi
ecologice. Această specie vegetează
foarte bine pe terenuri nisipoase şi cal-
caroase.
Înmulţire. Se pot înmulţi prin Fig. 208. Cupressus arizonica
seminţe, conurile fiind recoltate în august şi se seamănă imediat în răsadniţe sau în
primăvară, în sere sau răsadniţe reci. Se mai poate face butăşire (în iulie-august),
în răsadniţe reci dar şi altoire, în placaj, vara.
Folosire. Se pot folosi pentru marcarea aleilor (în zonele cu climat favo-
rabil) iar formele pitice se pot cultiva în sere, la containere.

5.8.5. Genul X CUPRESSOCYPARIS Dallim.

5.8.5.1. X Cupressocyparis leylandii (A.B. Jackson & Dallim.) Dallim.

Caracterizare morfologică. Este hibridul natural dintre Cupressus macro-

carpa şi Chamaecyparis nootkatensis originar fiind din Anglia; are formă pira-
midală, de talia a II-a, cu frunziş bogat, solziform, foarte asemănător cu cel de la
Chamaecyparis, de culoare verde albăstrui

108

Fig. 209. X C. leylandii
Cast gold
Particularităţi biologice şi eco-
logice. Este o specie repede crescătoare, vi-
guroasă, care suportă bine tunderea. Are
pretenţii moderate faţă de căldură, dar este
destul de sensibilă la ger. Creşte bine pe
soluri revene şi suportă bine semiumbra.
Se pot utiliza în spaţiile verzi câteva
cultivaruri, cele mai decorative fiind: 'Cast
Gold' - cu port compact, ovoidal, frunziş
verde-gălbui (fig. 209); 'Silver Dust' - cu
frunzişul parţial colorat alb-gălbui, ş.a.
Înmulţire. Se înmulţeşte frecvent
prin butaşi, la fel ca Chamaecyparis.
Folosire. Poate fi folosit atât solitar
cât şi în grupări, cel mai mult pretându-se
pentru garduri vii înalte.

5.8.6. Genul CALOCEDRUS Kur z.

5.8.6.1. Calocedrus decurrens (Torrey) Florin (Libocedrus decurrens
Torr.)
Caracterizare morfologică. Arbore
de talia I, originar din America de Nord, cu
coronament îngust-piramidal, ramuri scurte
şi dese, lăstari aplatizaţi, în formă de evan-
tai, care îmbracă planta până la nivelul
solului (calitate care se menţine şi la matu-
ritate - fig. 210); frunzişul este bogat, de tip
solziform şi de culoare verde închis.
Conurile sunt mici, îngust ovoidale,
de 2-3 cm, se maturizează în septembrie, în
interior conţin seminţe relativ mari, aripate
(fig. 211).
Particularităţi biologice şi eco-
logice. La noi întâlnim mai des varietatea
aureo-variegata care prezintă un frunziş
neregulat pătat cu galben-auriu, în special
Fig. 210. Calocedrus decurrens
spre vârfurile lăstarilor. Este o specie ter-
mofilă, care are nevoie de adăpost în tine-
reţe; preferă un climat umed, cald şi soluri revene, fertile; suportă semiumbra, dar
creşte bine în plină lumină.
Înmulţire. Specia se înmulţeşte uşor prin seminţe semănate primăvara,
precum şi prin altoire pe puieţi din seminţe aparţinând speciei sau pe Thuja
orientalis, în seră.

109
 Folosire. Se poate folosi solitar sau în asociere cu alte conifere cu frunze
solziforme.

5.8.7. Genul THUJOPSIS

Sieb. et Zucc.

5.8.7.1. Thujopsis dolabrata S.

& Z. – Tuiopsis

Caracterizare morfologică Este

un arbore de origine japoneză, dar care
la noi are creştere arbustivă (5-8 m),
formează o coroană joasă, larg-conică,
Fig. 211. Calocedrus decurrens – cu ramuri aplatizate mari, lăstari nere-
detaliu con gulaţi, curbat pendenţi. Frunzele sunt
solziforme, mari (4-6 mm), verzi închis, cu reversul alb-argintiu. Florile monoice,
mici, din care se formează conuri mici, de 1,5 cm înconjurate de solzi opuşi,
imbricaţi (fig. 212).
La maturitate aceste conuleţe devin aproape erecte iar din ele diseminează
seminţele mici, înguste, cu 2 aripi.
Este specie termofilă, preferă
climate blânde, cu umiditate atmo-
sferică suficientă, soluri revene şi po-
ziţii semiumbrite.
Înmulţire. Acest conifer se în-
mulţeşte prin seminţe (preferabil im-
portate din Japonia), semănate primă-
vara în răsadniţe reci.
Curent se utilizează butăşirea
dar înrădăcinarea butaşilor este foarte
lentă iar axul plantei se formează
greu, în mai mulţi ani.
Folosire. Fiind o specie rară, se Fig. 212. Thujopsis dolabrata
poate planta ca exemplar solitar însă
la adăpostul altor specii de conifere.

110
 CAP. VI. ÎNCRENGĂTURA SPERMATOPHYTA
SUBÎNCRENG. MAGNOLIOPHYTINA (Angiospermae)

Cuprinde numeroase plante lemnoase (arbori, arbuşti, subarbuşti şi liane)

majoritatea cu frunzele caduce cu limb lăţit, de unde şi denumirea de foioase.
Florile, la cele mai multe specii sunt hermafrodite; seminţele fiind închise în fruct.
Foioasele au o mare adaptabilitate la condiţiile ecologice diferite şi se înmulţesc cu
uşurinţă pe cale sexuată şi pe cale vegetativă.
Cuprinde două clase:
 Clasa Magnoliopsida (Dicotyledonatae) - care conţine 6 subclase
(Magnoliidae, Hamamelidae, Caryophyllidae, Rosidae, Dilleniideae şi
Asteridae), 56 ordine şi 123 familii;
 Clasa Liliopsdia (Monocotyledonatae) - care conţine 3 subclase
(Alismatidae, Liliidae şi Arecidae), 15 ordine şi 31 de familii.

6.1. Subclasa MAGNOLIIDAE

Ordinul MAGNOLIALES
Familia MAGNOLIACEAE

Caracteristici generale. Cuprinde 7 genuri, cu circa 230 de specii de arbori

şi arbusti, cu frunze simple, alterne, stipelate; flori actinomorfe, hermafrodite,
polimere, spirociclice, cu periant simplu, petaloid; la baza florii aflându-se unele
hipsofile caduce la înflorire; fructe sunt multiple (polifolicule şi samare). Speciile
incluse în această familie sunt răspândite actualmente mai ales în ţinuturile
tropicale ale Asiei, Australiei şi Americii, dar în Era Terţiară erau răspândite şi în
afara limitelor actuale, inclusiv în Europa. În România se întâlnesc din această
familie doar două genuri: Magnolia şi Liriodendron.

6.1.1. Genul MAGNOLIA L.

Înălţimile speciilor din acest gen sunt cuprinse între 3 m (Magnolia liliflora)
şi 28-30 m (Magnolia grandiflora, Magnolia acuminata). Florile sunt solitare,
regulate, terminale, mari, hermafrodite, de culori diferite în functie de specie: albe,
roz, purpurii, mov, verzi - gălbui, albăstrui, ş.a. Genul cuprinde cca. 77 specii şi
hibrizi de arbori sau arbuşti de mare valoare ornamentală, răspândiţi în America de
Nord şi Asia de est. La noi se cultivă mai frecvent peste 14 specii şi hibrizi ale
acestui gen.

6.1.1.1. Magnolia acuminata L. - Magnolia mare

Caracterizare morfologică Este o specie originară din S.U.A., care ajunge

la cca. 30 m înălţime.

111
 Are portul ovat-piramidal. Lujerii tineri sunt roşii-bruni, lucitori. Frunzele
sunt mari, de 10-24 cm lungime, de formă eliptic-ovală, cu marginile întregi, de
culoare verde-închis pe faţă şi cenuşii pe dos. Florile, care apar în luna mai, după
înfrunzirea arborilor, au culoarea galbenă-verzuie
şi sunt nemirositoare (fig. 213). Fructul este o
polifoliculă, ovoidă, de culoare roşie de 5-8 cm
lungime, se maturează în septembrie. Fiecare
foliculă conţine 1-2 seminţe ce atârnă la matu-
ritate de câte un filament lung şi subţire.
Particularităţi biologice şi ecologice.
Specia este repede crescătoare, care preferă solu-
rile uşoare până la lutoase, profunde, uşor umede.
Rezistă destul de bine la geruri şi chiar la înghe-
ţurile târzii, suportă semiumbra dar înfloreşte mai
abundent în plin soare. Arborii izolaţi fructifică
Fig. 213. M. acuminata abundent la intervale de 2-3 ani, puterea germi-
nativă fiind de 70-80%.

6.1.1.2. Magnolia denudata Desrouss. (M.

yulan Desf.)

Caracterizare morfologică. Este o specie ori-

ginară din China, mai decorativă, de 15-20 m înălţime
(la noi ajunge la maxim 4 m), cu mugurii şi lujerii
tineri pubescenţi, frunzele sunt obovate până la
alungit-obovate, de 10-15 cm lungime, verzi închis,
lucitoare pe faţă şi verde deschis, pubescente pe dos;
are florile campanulate, mari, albe-rozii (fig. 214), Fig. 214. M. denudata
plăcut mirositoare şi care apar înaintea înfrunzirii, încă din luna aprilie; fructele
sunt brune, cilindrice, de 8-12 cm lungime.
Particularităţi biologice şi ecologice.
Vegetează bine pe soluri fertile, permeabile şi
revene, este destul de rezistentă la geruri dar flo-
rile sunt uşor distruse de îngheţurile târzii. Nu
suportă tunderea.

6.1.1.3. Magnolia macrophylla Michx.

Caracterizare morfologică. Este un arbo-

Fig. 215. M. macrophylla re de maxim 18 m, cu lujerii şi mugurii to-
mentoşi, frunzele sunt obovate sau alungit-
obovate, de 30-80 cm lungime, verzi, lucitoare pe faţă iar pe dos glaucescente şi fin
pubescente; florile sunt mari (25-30 cm diametru), larg campanulate, albe iar la

112
interior spre bază cu pete roşii, mirositoare, care apar vara (mai-iunie) (fig. 215).
Fructul este ovoid-globulos, de 6-8 cm lungime, roz, pubescent.
Particularităţi biologice şi ecologice. Este una dintre speciile cele mai
interesante de Magnolia, destul de rezistentă la gerurile de la noi dar nu suportă
îngheţurile târzii iar frunzişul este puternic vătămat de grindină.

6.1.1.4. Magnolia obovata Thunb. (M. hypoleuca Sieb.et Zucc.)

Caracterizare morfologică. Specia

provine din Japonia, unde ajunge la 30 m
dar la noi atinge dimensiuni arbustive. Este
apreciată pentru florile mari, campanulate,
albe-gălbui, foarte parfumate, cu 6-9 petale
obovate, cu filamente şi pistil roşietice, care
apar în iunie (fig. 216), frunzele obovate
mari (20-40 cm lungime) şi fructele sale de
culoare roşie-stacojie, de 12-18 cm lungime,
în interior cu seminţe portocalii.
Particularităţi biologice şi eco-
logice. Este una din speciile de Magnolia
sensibile la temperaturile scăzute, pretinde Fig. 216. Magnolia obovata
umiditate atmosferică şi vegetează bine pe soluri nisipo-lutoase. Nu rezistă la
secetă, nu suportă umbrirea, dar crescută în plin soare înfloreşte şi fructifică
abundent, seminţele având o mare putere de germinare.

6.1.1.5. Magnolia stellata (Sieb.et Zucc) Maxim. (M. kobus var. stellata
Sieb.et Zucc., M. halliana hort.)

Caracterizare morfologică. Este un arbust de talie joasă, atinge maxim 6

m înălţime, care provine din Japonia.
Lujerii tineri şi mugurii sunt acoperiţi
de peri mătăsoşi, frunzele obovate sau îngust-
eliptice pe faţă verzi închis, pe dos verzi des-
chis, glabre şi cu flori albe, duble, de cca. 8
cm diametru, foarte abundente, odorante, care
se deschid în formă de stea şi apar primăvara
devreme, dar după înfrunzire (fig. 217).
Particularităţi biologice şi ecologice.
Este una dintre speciile de Magnolia preţuită
pentru înflorirea precoce şi foarte abundentă.
Este sensibilă la îngheţurile târzii, care
deseori Fig. 218. M. stellata
Chrysanthemiflora
o prind înflorită. În cultură se mai întâlnesc
cultivarurile: 'Rosea' - cu petalele la exterior
roze şi 'Chrysanthemiflora' - cu flori involte roze (fig. 218).
113
 6.1.1.6. Magnolia kobus D.C. (M.
thurberi Hort., M. kobushi Mayr., M.
tomentosa Thunb.)

Caracterizare morfologică. Este o

specie originară din Japonia, ajunge la ma-
xim 10 m înălţime, are ramuri subţiri.
Frunzele sunt ovate sau obovate de 6-
10 cm, brusc acuminate, pe faţă verzi lu-
citoare iar pe dos alburii, cu nervuri proe-
minente. Florile sunt albe, la exterior cu
Fig. 217. Magnolia stellata dungi palid purpurii, erecte şi apar înaintea
înfrunzitului. Fructul este cilindric, de 10-
12 cm lungime, uşor-roşcat. Are câteva varietăţi ornamentale:
 Var. borealis Sarg. - arbore de până la 25 m înălţime, cu frunze de 6-15
cm lungime şi flori albe-crem de cca. 12 cm diametru (fig. 219);
 Var. loebneri Kache - arbust de cca. 3 m, cu frunze mari, obovate şi flori
involte, albe.

Fig. 219. Magnolia kobus var. borealis

Particularităţi biologice şi ecologice. Este una dintre speciile cele mai
apreciate pentru înflorirea foarte abundentă. Preferă climatul cald şi umed,
varietatea tipică fiind mai puţin rezistentă la geruri. Puieţii de M. kobus se pot
folosi cu succes ca portaltoaie pentru M. stellata şi varietăţile sale.

114
 6.1.1.7. Magnolia x soulangiana Soul.-Bod. (Magnolia denudata x
Magnolia liliflora) - Magnolia hibridă

Caracterizare morfologică. Este un

arboraş de 6-7 (8) m, uneori cu aspect de tufă,
cu frunze obovate până la eliptice, de 10-20 cm
lungime, de obicei acuminate, pe dos pubes-
cente; florile sunt erecte, campanulate, albe la
interior şi cu baza roz-violacee, cu diametrul de
până la 9 cm, iar fructul este cilindric, uşor
curbat şi roşu.
Prezintă o serie de varietăţi (cultivaruri):
 Var. Lennei (cu flori albe la interior şi roze
la bază, mari, care apar în aprilie-mai - fig.
220),
 Var. Alba Superba (flori mari, albe cu stri-
Fig. 220. Magnolia x soulangiana aţii roz la exterior),
var. lennei  Var. Speciosa (cu flori albe cu striaţii roşii
la exterior),
 'Alexandrina' (arbust viguros cu flori albe în interior şi roz-închis la ex-terior,
la bază).
Particularităţi biologice şi ecologice. Este cea mai răspândită magnolie din
parcurile şi grădinile din ţara noastră, mult apre-
ciată pentru frumuseţea şi abundenţa florilor.
Rezistă destul de bine la ger dar deseori
este vătămată de îngheţurile târzii.

6.1.1.8. Magnolia grandiflora L. (M.

foetida Sarg.)

Caracterizare morfologică. Arbore sem-

pervirescent, cu aspect piramidal şi talie foarte
Fig. 221. M. grandiflora
mare (25-30 m), lujerii şi mugurii sunt ruginiu-

pubescenţi. Frunzele sunt alungit-ob-

ovate sau eliptice, de maxim 20 cm
lungime, pe faţă verzi-închis lucitoare,
pe dos ruginiu scurt păroase, piloase,
caduce în anul al doilea.
Florile sunt foarte mari (15-30
cm diametru), plăcut mirositoare,
albe-gălbui (fig. 221) iar fructul este
ovoid şi ruginiu-tomentos (fig. 222).
Fig. 222. M. grandiflora - fructul matur

115
 6.1.1.9. Magnolia liliflora Desr. (M. purpurea Curt., M. discolor Vent.,
M. obovata Willd. non Thunb.)

Caracterizare morfologică. Arbust origi-

Fig. 223. Magnolia liliflora
var. nigra
nar din Orient, de maxim 3 m înălţime, slab
ramificat, cu lujeri glabri, muguri pubescenţi.
Frunze obovate sau eliptic-ovate, de 10-18
cm lungime, pe faţă dispers păroase, pe dos fin
pubescente în lungul nervurilor.
Florile sunt mari, campanulate, cu tepalele
interne purpurii la exterior şi albicioase în inte-
rior, apar în mai-iunie. Fructul este globulos sau
oblong, de cca. 5 cm, brun-purpuriu.
Există o varietate foarte preţuită la noi, va-
rietatea nigra, care prezintă flori la exterior pur-
purii închis, iar la interior purpurii (fig. 223)

6.1.1.10. Magnolia tripetala L. (M.

umbrella Lam., M. frondosa Salsb.)

Caracterizare morfologică. Arbore de ma-

xim 12 m înălţime, cu frunze alungit-obovate, de
25-60 cm lungime, acute şi scurt acuminate, pe
faţă verzi-gălbui, lucitoare; flori sunt albe, slab
mirositoare, de 18-25 cm diametru, apar în mai-
iunie iar fructul ovoid, roşu-stacojiu la maturitate
(fig. 224).
Particularităţi biologice şi ecologice. Spe-
Fig. 224. M. tripetala - fruct cie preţuită datorită frunzelor mari, îngrămădite la
extremitatea lujerilor, sub forma unor umbrele.
Este sensibilă la geruri, distrusă uşor de îngheţurile târzii, necesitând obligatoriu
adăpost.

6.1.1.11. Magnolia virginiana L. (M.

glauca L.)

Caracterizare morfologică. Arboraş ori-

ginar din America de Nord, talia de la 5-15 m, cu
frunze eliptice până la oblong-lanceolate, de 7-12
cm lungime, pieloase, lucitoare, pe dos verzi-
glauce; flori albe, puternic mirositoare (miros de
citrice), relativ mici (5-7 cm diametru) (fig. 225);
fructul este mic, roşu închis. Fig. 225. Magnolia virginiana

116
 6.1.1.12. Magnolia sieboldii K. Koch (M. parviflora S&Z)

Caracterizare morfologică. Arbust de 3-7

(10) m înălţime, lujerii tineri şi mugurii alipit
pubescenţi. Frunzele sunt lat eliptice sau obovate
până la alungit obovate, de 6-15 cm lungime,
obtuz ascuţite, cu baza rotunjita, pe faţă verzi-
închis, glabre, pe dos verzi-albăstrui şi la început
fin păroase, cu 6-10 perechi de nervuri. Florile
sunt în formă de cupă, cu diametrul de 7-10 cm,
Fig. 226. Magnolia sieboldii
albe, odorante, nutante, cu pedunculi păroşi de 3-
6 cm lungime şi filamente roşii carmin (fig. 226)
Fructul este ovoid de 3-4 cm lungime.
Particularităţi biologice şi ecologice. Este o specie de mare efect datorită
frunzelor lucitoare, pieloase, de regulă persistente şi florilor puternic mirositoare
care apar din iunie până în septembrie. Necesită multă umiditate în sol şi
atmosferă.

6.1.1.13. Magnolia campbellii DC.

Caracterizare morfologică. Arbore care

înfloreşte primăvara devreme cu uriaşe flori roz şi
parfumate de forma unei lalele (fig. 227). Are
frunze căzătoare, mari, persistente în regiunile
temperate (până la -15ºC) dar florile timpurii vor
fi distruse de gerul din primăvară, de aceea e
nevoie de o protecţie împotriva gerurilor.
Particularităţi biologice şi ecologice gene- Fig. 227. Magnolia campbellii
rale. Speciile de Magnolia pretind soluri afânate,
revene, bogate. Exceptând Magnolia acuminata, care este mai rezistentă la
îngheţurile târzii, celelalte specii sunt termofile şi se cultivă în regiuni cu ierni mai
puţin geroase, precum şi în locuri adăpostite, ferite de curenţii reci. Preferă lumina,
dar se dezvoltă bine şi la semiumbră. M. campbellii solicită un sol acid spre neutru
şi creşte repede.
Înmulţire. Se înmulţesc prin seminţe, marcotaj, altoire, butaşi. Seminţele se
curăţă prin frecare cu nisip şi apă şi se seamănă imediat după maturizare, sau se
stratifică si se seamănă în primăvară, în sol argilo-nisipos la adâncime de 2-4 cm
(mai adânc toamna); peste iarnă semănăturile se protejează cu frunze.
Puieţii rămân pe loc 2-3 ani apoi se transplantează, de preferinţă în sol ame-
liorat cu turbă, pe cât posibil cu pământ pe rădăcină şi fără să se taie rădăcinile.
Speciile rare se seamănă în seră, în lădiţe, folosind un pământ foarte nisipos şi se
repică apoi în răsadniţă. Semănatul se recomandă pentru speciile Magnolia kobus
şi Magnolia acuminata.

117
 Marcotajul, una dintre cele mai importante metode de înmulţire la magnolii
se face prin arcuire, după perioada de creştere activă, în august-septembrie. Se
recomandă îndeosebi pentru Magnolia stellata şi Magnolia x soulangiana precum
şi pentru varietăţile ornamentale. Altoirea se practică în seră, în placaj sau în des-
picătură, pe portaltoi înrădăcinat în ghivece, în august sau în martie. Pentru spe-
ciile mai puţin viguroase se foloseşte ca portaltoi Magnolia kobus, iar pentru cele
cu creştere puternică Magnolia acuminata. Altoirea se aplică mai ales pentru
Magnolia denudata. Pentru reuşita prinderii, în spaţiile verzi se recomandă scoa-
terea şi plantarea cu balot.
Folosire. În parcuri, magnoliile sunt folosite ca exemplare solitare sau în
grupuri, fiind foarte decorative prin flori, dar şi prin fructele viu colorate şi frun-
zişul interesant.

6.1.2. Genul LIRIODENDRON L.

Acest gen cuprinde 2 specii răspândite în America de Nord şi China, ambele

regăsindu-se în cultură şi în ţara noastră.

6.1.2.1. Liriodendron tulipifera L. - Liriodendron, Arborele de lalele,

Tulipier, Tulipan

Caracterizare morfologică. Este un arbore originar din America de Nord şi

Asia de est, care ajunge la 30 m înălţime. Are coroana ovoidală şi tulpina dreaptă,
scoarţa este cenuşie deschis, Mugurii comprimaţi lateral, uşor pedicelaţi, înveliţi
într-o pereche de solzi brunii, frunzele mari, cu vârful puternic emarginat, cu 4
lobi acuţi care sugerează forma unei lire; pe faţă sunt verzui-lucitori, pe dos verzi-
gălbui albăstrui, cu peţiolul lung de 5-10 cm; în toamnă capătă o frumoasă culoare
galbenă aurie. Florile, solitare, sunt foarte decorative, au formă de lalea, de culoare
galbenă-verzuie cu o pată portocalie în mijloc; apar în mai-iunie, fructul are 6-8
cm lungime şi samarele ascuţite la vârf
În cultură se întâlnesc mai multe varietăţi şi cultivaruri, mai ornamentale
fiind:
 'Fastigiata' (cu formă piramidală),
 'Nana' (de talie scundă),
 'Aureomarginatum' (talie mai redusă, frunze tivite cu galben) etc.
Particularităţi biologice şi ecologice. Este o specie exigentă faţă de sol,
vegetând corespunzător pe soluri bogate, profunde, afânate, evitându-se calcarele..
Nu este rezistent la seceta de vară dar nici la îngheţurile târzii. Înfloreşte şi fruc-
tifică abundent şi anual, dar seminţele au o germinabilitate scăzută.

118
 Fig. 229. Floarea la L. tulipifera Fig. 228. Frunza la L. tulipifera

Fig. 230. Fructul la L. tulipifera

6.1.2.2. Liriodendron chinense

(Hemsl.) Sarg. (L. tulipifera L. var.
chinense Hemsl.)

Caracterizare morfologică. Ar-

bore de cca 15 m înălţime, cu frunzele de
regulă mai mari şi mai adânc lobate (până
la jumătatea frunzei sau mai mult) decât la
specia de bază, pe dos catifelat pubes-
cente. Florile sunt verzi la exterior şi gal-
bene la interior iar fructul are samarele ob- Fig. 231. Liriodendron chinense
tuze la vârf (fig. 231).
Particularităţi biologice şi ecologice. Pretinde soluri fertile, afinate, rea-
vene, lipsite de calcar. Este un arbore de lumină, puţin rezistent la secete şi geruri
(mai ales în tinereţe).
Înmulţire. Speciile de Liriodendron se înmulţesc prin seminţe, marcotaj,
altoire.
Semănăturile se fac obişnuit toamna, imediat după recoltarea seminţelor.
Seminţele se acoperă cu compost sau humus de pădure. Puieţii devin apţi de plan-
tat la 1-2 ani. Marcotajul se practică prin arcuire sau marcotaj chinezesc.

119
 Altoirea se execută în sere sau răsadniţe, pe puieţi plantaţi în ghivece, cu un
an înainte, folosindu-se procedeul în despicătură. După prindere se plantează di-
rect în pepinieră. Puieţii apţi de plantat se scot cu balot de pământ.
Folosire. Aceste specii prezintă un deosebit interes ornamental, având un
port elegant, frunziş frumos, verde-albăstrui, care toamna devine galben-auriu, dar
mai ales înflorire abundentă. În parcuri şi grădini tulipierul este de mare efect
ornamental plantat în peluze bine luminate, individual sau în grupuri mici.

6.2. Subclasa MAGNOLIIDAE

Ordinul MAGNOLIALES
Familia CALYCANTHACEAE

Cuprinde doar 2 genuri şi 8 specii răspândite în America de Nord, Asia şi

Australia tropicală. La noi se întâlneşte mai des doar genul Calycanthus.

6.2.1. Genul CALYCANTHU S L.

Genul reuneşte 4 specii, dintre care 3 se cultivă şi în România.

6.2.1.1. Calycanthus fertilis Walt. (Butneria fertilis Kearney, C. glaucus

Willd.) - Calicantus
Caracterizare morfologică. Arbust de
1-3 m înălţime, cu lujerii glabri, frunzele în-
gust-ovate, ovat-eliptice, de 5-15 cm lungime,
acute sau acuminate, pe faţă aspre, lucitoare,
pe dos verzi-albăstrui; florile sunt verzi-pur-
purii sau brun-roşcate, de 3-5 cm diametru,
slab mirositoare (fig. 232); fructul este o poli-
achenă monospermă asemănătoare cu o cap-
sulă obovată.
Particularităţi biologice şi ecologice.
Arbustul este în general foarte plăcut miro-
sitor, vegetează bine pe soluri revene, per-
meabile, suficient de fertile, în zone semi-
umbrite, deoarece în locurile însorite se cons-
tată o încetinire a creşterilor anuale (Dumitriu-
Fig. 232. Calycanthus fertilis Tătăranu, I. - 1960).
Tăierile se recomandă a se face iarna şi atunci preferabil se taie doar lăstarii
lacomi. În cultură există varietatea - laevigatus - care are frunzele mai alungit-
eliptice, pe dos verzi deschis şi lucitoare.

120
 6.2.1.2. Calycanthus floridus L. (Butneria florida Kearney, C. sterilis
Walt.)
Caracterizare morfologică. Ar-
bust de 1-2 m, cu rădăcina, lujerii şi
frunzele cu miros plăcut de scorţişoară
şi răşină de conifere; frunzele sunt
ovate, eliptice sau îngust-eliptice, de 5-
12 cm lungime, acute, acuminate, pe
dos de culoare verde-cenuşiu şi dens
păroase.
Florile sunt roşii-brune, cu dia-
metru de 4-5 cm şi au un miros puternic
de fragi sau ananas, apar vara (iunie-
Fig. 233. Calycanthus floridus iulie) (fig. 233).
Particularităţi biologice şi ecologice. Arbustul are un plăcut şi puternic
miros de camfor, iar scoarţa poate fi utilizată ca înlocuitor al scorţişoarei. Este
rezistent la ger, dar sensibil la îngheţurile târzii. În regiunile mai reci se recomandă
protejarea rădăcinilor. Sunt recomandate solurile uşoare, bogate, revene şi locaţiile
însorite. Rezistă bine la poluarea urbană.

6.2.1.3. Calycanthus occidentalis Hook. et. Arn. (Butneria occidentalis

Greene)

Caracterizare morfologică. Arbust

de 1-4 m înălţime, cu frunze ovate până la
alungit-lanceolate, de 8-20 cm lungime, pe
faţă scabre, pe dos glabre sau dispers
păroase; florile la început sunt brune-pur-
purii, apoi devin galbene-ruginii, puternic
mirositoare, apar din iunie până în august
(fig. 234).
Particularităţi biologice şi eco-
logice. Se poate cultiva în condiţii nor-
male, fără pretenţii mari faţă de condiţiile
de sol dar iarna nu suportă gerurile pu- Fig. 234. Calycanthus occidentalis
ternice şi poluarea. Preferă locaţiile bine
însorite şi solurile bine drenate.
Înmulţire. Se înmulţesc prin seminţe, marcotaj şi butaşi. Semănatul se face
imediat după recoltarea seminţelor maturate complet, în răsadniţe reci. Marcotajul
folosit este cel arcuit, în primăvară sau în luna iunie.
Folosire. Se recomandă pentru grupări, boschete şi cultivare individuală.

121
 6.3. Subclasa MAGNOLIIDAE
Ordinul BERBERIDALES
Familia BERBERIDACEAE

Această familie numără 10 genuri şi peste 300 de specii, aproape toate

răspândite în emisfera nordică, mai ales în America de Nord şi Asia. La noi se
întâlnesc 4 genuri.

6.3.1. Genul BERBERIS L.

Speciile din acest gen sunt arbuşti răspândiţi în America, Europa şi Africa
de Nord, ornamentali prin frunzişul lor adesea persistent care toamna îşi schimbă
culoarea, prin florile frumoase, melifere şi prin fructele bace variat colorate, care
decorează de multe ori arbustul chiar şi în timpul iernii. În lume există cca. 200 de
specii ale genului Berberis, dintre care la noi se cultivă cca. 107 specii, o singură
specie fiind spontană.

6.3.1.1. Berberis vulgaris L. (B. brachypoda Shneid.) - Dracila

Caracterizare morfologică.
Este o specie indigenă, frecvent
spontană, care ajunge la 2,5 m înăl-
ţime. Are lujerii la început galbeni
sau galben-roşcat, cu spini trifurcaţi
de cca. 1-2 cm lungime.
Frunzele sunt căzătoare, eliptic-
obovate, la vârf obtuze, de 2-4 cm
lungime, la bază înguste, pe margini
fin serate. Florile sunt grupate în
raceme pendente de 4-6 cm lungime,
de culoare galbenă, apar în mai (fig.
Fig. 235. Berberis vulgaris
235), iar fructul este o bacă elipsoi-
dală roşie-purpurie, de 0,8-1,2 cm lungime.
Particularităţi biologice şi ecolo-
gice. Arbust comun în România, folosit
frecvent pentru garduri vii. Este o specie
rustică, care poate vegeta atât în plin soare
cât şi la umbră, pe soluri de la uşoare la
grele, de la soluri excesiv de uscate la soluri
revene. Rezistă perfect la ger, la poluare şi
suportă bine tunderea.
Cultura acestei specii este problematică
deoarece este gazdă intermediară pentru Fig. 236. Fructele la B. vulgaris
ciuperca Puccinia graminis, de aceea var. enuclea

122
se evită cultivarea în zonele agricole.
Există câteva varietăţi şi cultivaruri foarte decorative:
 Var. atropurpurea - cu frunze purpuriu închis, pe partea inferioară bru-
mate (este cea mai cultivată varietate de dracilă de la noi) (fig. 237);
 Var. baleana - cu florile în raceme aproape erecte, mai scurte (fig. 238);
 Var. enuclea - cu fructe fără seminţe, comestibile (fig. 236).

Fig. 237. Berberis vulgaris atropurpurea Fig. 238. Berberis vulgaris baleana

6.3.1.2. Berberis thunbergii D.C.

- Dracila japoneză

Caracterizare morfologică. Ar-

bust cu o înălţime de până la 2,5 m, des
ramificat, cu lujerii maturi purpurii, cu
spini simpli, rareori trifurcaţi. Frunzele
sunt căzătoare, foarte variate ca formă, de
la obovate până la spatulat-oblongi, în-
tregi, pe faţă verde strălucitor, pe dos
Fig. 239. Berberis thunbergii glauce iar toamna devin roşii-arămii.
Florile sunt frumoase, galbene cu
nuanţe roşiatice la exterior, solitare sau câte 2-4 în mici umbele (fig. 239) iar
fructele sunt de culoare roşu strălucitor, elipsoidale şi decorează planta şi în timpul
iernii (fig. 241).
Particularităţi biologice şi ecologice. Specie ornamentală remarcabilă, deo-
sebit de decorativă atât primăvara prin florile numeroase galbene cât mai ales
toamna prin culoarea stacojie a frunzelor şi fructele roşii mult timp persistente.
Preferă locurile însorite, dar suportă şi semiumbra, creşte bine pe soluri uşoare dar
şi grele, cu o umiditate normală sau chiar uscate. Vegetează excelent pe litoral şi
suportă bine tunderea.
Există numeroase varietăţi (cultivaruri), mai frecvente fiind:
 Var. atropurpurea - are frunzele purpuriu întunecat (fig. 240);
 Var. erecta - este arbust cu creştere erectă la început, mai apoi ramu-
rile devin arcuite;

123
  'Minor'- arbust pitic de maxim 50 cm, cu frunze mici de culoare verde
deschis;
 'Silver-Beauty' - arbust cu frunzele variegate cu alb.

Fig. 240. B. thunbergii var. atropurpurea Fig. 241. Fructele la Berberis thunbergii

6.3.1.3. Berberis agreggata C. K. Schneid.

Caracterizare morfologică. Arbust ori-

ginar din vestul Chinei, de maxim 3 m, cu lujeri
muchiaţi, pubescenţi, care din anul al doilea devin
brun-cenuşii, prevăzuţi cu spini trifurcaţi, de 1-2
cm.
Frunzele sunt obovate până la obovat-
oblongi, de 1-3 cm, pe margini spinos serate,
rareori întregi. Florile sunt palid gălbui, de cca. 6
mm diametru, dispuse în panicule sesile, multi-
flore de maxim 4 cm lungime.
Fructul este globulos, roşu, brumat şi de-
corează planta începând din septembrie-octom-
Fig. 242. Berberis agreggata brie (fig. 242).
Particularităţi biologice şi ecologice.
Arbust deosebit de decorativ mai ales toamna
când este încărcat cu fructe. Se poate cultiva atât în locuri însorite cât şi la
semiumbră, pe soluri uscate sau revene. Suportă bine tunderea şi se poate folosi
pentru garduri vii. La noi se întâlneşte mai des cultivarul 'Prattii' cu frunzele de
obicei întregi pe margini şi florile în inflorescenţe mai lungi (până la 10 cm).

6.3.1.4. Berberis amurensis Rupr. (B. vulgaris var. amurensis Rgl.)

Caracterizare morfologică. Arbust de maxim 3,5 m, originar din Orient

(Japonia), cu lujerii muchiaţi, galben-cenuşii la început, apoi devin cenuşii, cu
spini de obicei trifurcaţi, de 1-2 cm lungime. Frunzele sunt eliptice până la obovat-
oblongi, de 3-8 cm lungime, des şi neregulat setos-serate pe margini, pe faţă verzi-
124
lucitoare, pe dos uneori albăstrui, toamna devin arămii (fig. 243). Florile sunt
dispuse în raceme multiflore de până la
10 cm lungime iar fructele sunt alungit-
elipsoidale, de cca. 1 cm lungime roşu
strălucitor la început apoi devin brune.
Particularităţi biologice şi eco-
logice. Specie apreciată mult pentru frun-
zişul bogat şi verde lucitor dar şi pentru
inflorescenţele mari şi bogate. Rezistă
foarte bine la geruri şi la poluare.

Fig. 243. Berberis amurensis

6.3.1.5. Berberis aristata D. C. (B.
coerulescens Hort.)

Caracterizare morfologică. Arbust de

max. 3 m lungime, originar din zona Himalaya,
cu lujeri rotunzi, cenuşii sau galben-brunii, cu
spini simpli sau trifurcaţi lungi de până la 3 cm.
Frunzele sunt obovat-eliptice, de 2,5-6 cm lun-
gime, scurte sau obtuze, spinos dinţate sau în-
tregi pe margini, pe dos verzi-deschis până la
alburii, pieloase. Florile sunt galbene sau uşor
roşiatice, în raceme multiflore, de 5-10 cm lun-
gime, apar în iunie-iulie (fig. 244). Fructele sunt
roşii-purpurii, brumate şi decorează începând cu
octombrie-noiembrie şi pe toată durata iernii. Fig. 244. Berberis aristata
Particularităţi biologice şi ecologice.
Frunzişul cade târziu, rezistând pe arbust până spre sfârşitul iernii, motiv pentru
care este o specie mult preferată în amenajările peisagere. Suportă însă mai greu
gerurile de la noi, considerându-se ca limită de rezistenţă la frig temperatura de -
15ºC.

6.3.1.6. Berberis buxifolia Poir.

Caracterizare morfologică. Ar-

Fig. 245. Berberis buxifolia
bore de maxim 3 m, cu lujerii bruni,
pubescenţi, cu spini trifurcaţi sau simpli
de maxim 1,5 cm, frunzişul este per-
sistent, alcătuit din frunze obovate până la
eliptice, de 1-2,5 cm, la vârf terminate
într-un spin iar la bază cuneate, pe mar-
gini întregi.

125
 Florile sunt solitare sau rareori, câte 2, galbene-purpurii, lung pedunculate
(de 2-3 cm lungime) apar devreme (martie-aprilie) (fig. 245), iar fructul este
globulos, purpuriu închis până la negru.
Particularităţi biologice şi ecologice. Specie apreciată pentru precocitatea
şi abundenţa înfloririi, precum şi pentru frunzişul persistent. De asemenea prezintă
avantajul unor fructe comestibile, mult apreciate în rândul consumatorilor. Se
cultivă în locuri adăpostite, pe soluri uşoare, revene, dar poate vegeta şi pe soluri
mai grele, uscate. Rezistă bine la umbră şi la geruri fiind foarte apreciată pentru
realizarea de garduri vii tunse.

6.3.1.7. Berberis dictyophylla Franch.

Caracterizare morfologică. Arbust de

maxim 2 m înălţime, originar din vestul Chinei, cu
lujerii roşii sau roşii-brunii, la început glau-
cescenţi, cu spini trifurcaţi de 0,5-1,5 cm lungime.
Frunzele sunt obovate până la obovat-oblongi, de
1-2,5 cm lungime, spinos dinţate pe margini, ra-
reori întregi, pe faţă verzi lucitoare, pe dos albăs-
trui. Florile sunt solitare, de culoare galben-des-
chis, scurt pedunculate, apar în luna mai iar fructul Fig. 246. B. dictyophylla
este ovoid, de 1 cm lungime, de culoare roşie.
Particularităţi biologice şi ecologice. Este o specie deosebit de decorativă
prin frunzişul discolor (pe faţă verde, pe dos albăstrui), care toamna devine de cu-
loare roşu aprins. Este indicată pentru locuri însorite şi semiumbrite şi este rezis-
tentă la geruri. Suportă bine tunderea şi este recomandată pentru garduri vii.

6.3.1.8. Berberis empetrifolia

Lam.
Caracterizare morfologică. Ar-
bust scund de maxim 0,5 m, originar din
America de Sud, care uneori devine
târâtor, cu lujerii glabri, uneori brumaţi,
cu spini trifurcaţi sau simpli, de 0,5-1,5
cm lungime, frunzele persistente, lanceo
-late, de 0,5-2 cm lungime, întregi, cu
margini revolute, de culoare verde stră-
lucitor. Florile sunt solitare sau câte două,
Fig. 247. Berberis empetrifolia galbene-aurii, de cca. 0,8 cm diametru, pe
un peduncul de 0,5-1,5 cm lungime (fig. 247), iar fructul este aproape negru.
Particularităţi biologice şi ecologice. Este una dintre speciile cu frunze
persistente foarte valoroase, mult apreciată pentru garduri vii scunde. Rezistă
foarte bine la geruri dar rezistă greu la poluarea cu fum.

126
 6.3.1.9. Berberis gagneipainii C.K.Schneid.

Caracterizare morfologică. Specie arbustivă orientală, originară din China,

de maxim 2 înălţime, cu lujeri verucoşi, cenuşii-
gălbui, spini trifurcaţi, de 1-2 cm lungime. Frunzele
sunt persistente, îngust-lanceolate sau lanceolate, de
3-10 cm lungime, sinuat-spinos-dinţate, cu margi-
nile revolute, de dos palid-verzui, pieloase, care se
colorează în timp în nuanţe variate de roşu (fig.
248). Florile sunt gălbui, de cca. 1 cm diametru, în
fascicule multiflore, apar în mai-iunie, iar fructul
este ovoidal, negru-albăstrui, brumat, care deco-
rează începând din octombrie.
Particularităţi biologice şi ecologice. Este o
specie sempervirescentă deosebit de frumoasă, prin
abundenţa florilor, coloritul şi persistenţa frunzelor
Fig. 248. B. gagneipainii şi coloritul şi abundenţa fructelor.
Rezistă bine la geruri, preferă locurile semi-
umbrite şi umbrite, soluri bogate în humus şi suficient de umede. Suportă bine
tunderea şi se recomandă pentru garduri vii tunse.

6.3.1.10. Berberis julianae C. K. Schneid

Caracterizare morfologică. Arbust

de maxim 2 m, originar din Orient, la
început gălbui, apoi galben-cenuşii, mu-
chiaţi, cu spini trifurcaţi, de 1-3 cm lungime,
cu frunze persistente, îngust-eliptice, de 3-6
cm lungime, spinos serate, pe faţă verzi
închis pe dos palid verzui, groase, pieloase,
care toamna devin arămii. Florile sunt fas-
ciculate, pedunculate (1-2 cm lungime - fig.
249). Fructele sunt ovoid alungite, negre-
albăstrui, brumate.
Particularităţi biologice şi eco-
logice. Este o specie cu rezistenţă medie la
geruri, având nevoie de protejare pe timpul
iernilor în ţara noastră. Suportă bine semi-
umbrirea.
Fig. 249. Berberis julianae

127
 6.3.1.11. Berberis koreana Palib. - Dracila coreană

Caracterizare morfologică. Arbust de maxim 2 m înălţime, cu lujerii mu-

chiaţi, roşiatici, cu spini de regulă simpli de maxim 1 cm lungime, cu frunze
obovate sau eliptice, de 2,5-7 cm lungime, la vârf rotunjite, pe faţă verzi închis iar
pe dos verzi-cenuşiu, spinos serate pe margini,
toamna devin roşii aprins (fig. 250). Florile sunt
galbene, dispuse în raceme scurte şi dese iar
fructele sunt globulos-ovoide, roşii-strălucitoare.
Particularităţi biologice şi ecologice.
Arbust deosebit de decorativ prin frunzişul bogat
la început verde apoi roşu puternic, prin nume-
roasele flori galbene şi fructele viu colorate,
mult persistente pe ramuri (fig. 250).
Este indicată pentru locuri însorite sau
semiumbrite şi pentru locaţii mai adăpostite
împotriva gerurile puternice.

6.3.1.12. Berberis sieboldii Miq. -

Dracila japoneză Fig. 250. Berberis koreana

Caracterizare morfologică. Arbust cu origine japoneză de maxim 1,5 m

înălţime, lujerii muchiaţi, roşii-brunii, cu spini
trifurcaţi de maxim 1,2 cm lungime. Frunzele
caduce, oblong-obovate, de 2,5-6 cm lungime,
obtuze sau acute, pe margini setos-serulate, în
tinereţe purpurii apoi verzi iar toamna devin
roşii. Florile sunt palid galbene, grupate câte 3-
6, în mici raceme umbeliforme.
Fructul este globulos, de 0,5-0,6 cm lun-
gime, roşu strălucitor, rămâne pe ramuri până în
primăvara următoare (fig.251).
Înmulţire. Dracilele se înmulţesc prin
seminţe, butaşi, marcote, diviziunea tufelor şi
altoire. Seminţele se seamănă imediat după re-
coltare sau în primăvara următoare, după strati-
ficare. Butăşirea se practică la speciile cu frunze
persistente, vara în răsadniţe, cu butaşi cu călcâi
sau toamna (octombrie-noiembrie) la paturi
reci, cu lujeri lignificaţi. Marcotajul se face prin
Fig. 251. Berberis sieboldii
muşuroire, primăvara.
Divizarea tufelor, toamna, se foloseşte în special la Berberis buxifolia.
Altoirea se face în despicătură, la colet.

128
 Folosire. În parcuri şi grădini speciile de Berberis sunt folosite pentru
garduri vii, pentru decorarea stâncăriilor, plantate în peluze fie în mod individual,
fie, mai adesea, în grupuri.

6.3.2. Genul x MAHOBERBERIS Schneid.

Grupează arbuşti hibrizi sempervirescenţi, care se deosebesc de Berberis

prin ramurile nespinoase, iar de Mahonia prin frunzele simple, uneori trifoliate.
Există doar 4 hibrizi ai acestui gen, dintre care unul întâlnit şi la noi:

6.3.2.1. Mahoberberis neubertii

(Baum) Schneid. (Mahonia aquifolium x
Berberis vulgaris)

Caracterizare morfologică. Arbust

sempervirescent, de maxim 2 m înălţime,
cu lujeri lungi, erecţi, frunzele ovat-alun-
gite, sinuos dinţate pe margini, verzi, luci-
toare. Florile sunt mari, în raceme fasci-
culate dese, galbene, asemănătoare cu cele
de mahonia (fig. 252).
Fig. 252. Mahoberberis neubertii

6.3.3. Genul MAHONIA Nutt.

Genul acesta numără cca. 90 de specii răspândite în Asia şi America de

Nord, dintre care 7 specii se găsesc şi la noi.

6.3.3.1. Mahonia aquifolium

(Pursh.) Nutt. (Berberis aquifolium
Pursh.) - Mahonie

Fig. 253. Mahonia aquifolium
galbene apar în aprilie, iar fructele sunt bace negre-albăstrui, brumate care se
maturează în august-septembrie (fig. 253).
Caracterizare morfologică.
Este un arbust originar din America
de Nord, cu înălţimea până la 1 m, cu
frunze persistente, pieloase, impari-
penat compuse, cu 5-9 foliole ovate
până la eliptice, având marginile
dinţat-spinoase, verzi-închis, lucitoa-
re, toamna se colorează reversibil, în
diverse nuanţe de roşu. Florile sunt
dispuse în raceme fasciculate, erecte,

129
 Particularităţi biologice şi ecologice. Este o specie rustică, destul de
rezistentă la ger şi la secetă, care vegetează bine în locuri uşor umbrite şi revene.
Există în cultură var. fascicularis - cu port fascicular şi frunzele verzi-albăstrui.

6.3.3.2. Mahonia japonica (Thunb.)D.C. - Mahonia japoneză

Caracterizare morfologică. Este un

arbust originar din Orient, de până la 3 m
înălţime, cu frunze foarte lungi (30-40 cm),
cu 9-13 foliole oblong-ovate, rigide, pe
margini spinoase, pe dos de culoare verde-
gălbui. Florile sunt galbene-sulfurii, miro-
sitoare, dispuse în raceme verticale, laxe,
de 10-20 cm lungime. Fructele sunt bace
elipsoidale pur-purii, brumate.
Particularităţi biologice şi eco-
logice. Este puţin rezistentă la ger, mini-
mele suportabile fiind de cca. -17 ºC, de
aceea la noi este recomandat a se face
adăpostire pe timp de iarnă. Fig. 254. Mahonia japonica

6.3.3.3. Mahonia bealii (Fort.) Carr. (Mahonia japonica var. bealii

Fedde)

Caracterizare morfologică. Arbust

originar din China, creşte de talie mai mare,
până la 4 m, cu frunzele mari,de 30-40 cm
lungime, foliole mari de până la 12 cm, cea
terminală este mai mare, spinoase pe mar-
gini,de culoare verde albăstrui-închis.
Florile sunt galbene-deschis, grupate
în raceme fasciculate, erecte, apar prin mai-
iunie, de până la 15 cm lungime iar fructele
sunt bace ovoide, negre-albăstrui.
Particularităţi biologice şi eco-
Fig. 255. Mahonia bealii logice. Specie deosebit de ornamentală, da-
torită frunzişului persistent, bogat, inflorescenţelor mari, galbene şi mirositoare,
dar este de asemenea mediu rezistentă la geruri.

6.3.3.4. Mahonia repens (Lindl.) G.Don

Caracterizare morfologică. Arbust stolonifer originar din nord-vestul

Americii de Nord, de maxim 25 cm înălţime, cu frunze mari (10-20 cm lungime),
cu 3-7 foliole lat-ovate, pe margini cu spini, pe faţă verzi albăstrui închis, pe dos

130
palid-glauce, iar florile sunt galbene aurii, dispuse în raceme terminale mici, de 3-
7 cm lungime.
Particularităţi biologice şi ecologice.
Specie decorativă prin portul scund, este re-
zistentă la ger dar prezintă dezavantajul că
frunzişul nu se colorează toamna la fel ca la
celelalte mahonii. Este mult preţuit pentru
cultivarea sub masive şi pentru borduri mai
puţin pretenţioase.
Înmulţire. Mahoniile se înmulţesc de
obicei prin seminţe care se seamănă toamna,
imediat după recoltare, sau primăvara, după
stratificare. Imediat după maturare seminţele
se pun la stratificat în nisip reavăn. Răsărirea
Fig. 256. Mahonia repens va alea loc fie în anul următor fie în anul al
doilea. Butăşirea se face în răsadniţe reci, în
iulie sau august. Se folosesc butaşi de cca. 15 cm lungime, confecţionaţi din lujeri
din sezonul curent de vegetaţie. Înrădăcinarea are loc în cca. 5 săptămâni, după
care butaşii pe pun la pat rece. Întrucât sunt specii drajonante, se poate folosi şi
drajonarea ca metodă de înmulţire. Drajonii natural formaţi, care au format
rădăcini, pot fi despărţiţi prin diviziunea tufelor şi repicaţi pentru formare (toamna
sau primăvara devreme).
Folosire. Sunt specii folosite mult în parcuri, pentru garduri vii sau plantate
individual şi în grupuri pe peluze sau la marginea masivelor. Pot fi utilizate şi
pentru plantarea sub coronamentele arborilor.

6.4. Subclasa MAGNOLIIDAE

Ordinul ARISTOLOCHIALES
Familia ARISTOLOCHIACEAE

Această familie grupează 6-7 genuri şi cca. 400 de specii, răspândite mai
ales în zonele calde ale Terrei. Există la noi doar 2 specii lemnoase ornamentale
din această familie.

6.4.1. Genul ARISTOLOCHIA Hill.

Caracteristici generale. Genul cuprinde peste 180 specii erbacee şi

lemnoase, răspândite în regiunile tropicale şi temperate din ambele emisfere.
Dintre speciile lemnoase, doar două se cultivă şi la noi. Sunt specii apreciate mai
ales pentru mărimea şi frumuseţea florilor, fiind indicate pentru decorarea per-
golelor, treajelor, umbrarelor etc.

131
 6.4.1.1. Aristolochia durior Hill. (A. sipho L'Herit., A. macrophylla
Lam.) - Aristolochia

Caracterizare morfologică. Este o liană din America de Nord, cu tulpina

volubilă, care ajunge la cca. 10 m lungime,
tulpina şi lujerii sunt verzi, frunzele sunt
alterne, reniforme, mari de 10-30 cm, au
peţiolul lung (3-7 cm lungime), pe faţă
verzi închis pe dos palid verzi, la început
pubescente apoi glabre.
Florile sunt solitare sau câte două, de
culoare verzuie-brună, cu formă de pipă
(prezintă un tub lung în forma literei U)şi
apar în luna mai (fig. 257). Fructul este
pseudocapsulă globuloasă, galben verzuie şi
pendentă, lungă de 6-8 cm, se maturează
prin septembrie.
Particularităţi biologice şi ecolo-
gice. Este una dintre lianele preţuite pentru
Fig. 257. Aristolochia durior frunzişul mare, florile interesante şi pentru
remarcabila rusticitate.

Fig. 258. Aristolochia tomentosa Fig. 259. Fructul la A. tomentosa

Vegetează foarte bine în zonele semiumbrite şi umbrite şi pe soluri revene.
Este rezistentă la poluarea cu fum şi este relativ vătămată de îngheţurile târzii.

6.4.1.2. Aristolochia tomentosa Sims. (A. angulizans Michx., A. hirsuta

Müh.)

Caracterizare morfologică. Liană asemănătoare cu specia precedentă de

care se deosebeşte prin: aproape toate părţile plantei sunt tomentoase, frunzele au

132
până la 15 cm lungime, sunt adânc cordate, pe partea inferioară des păroase, florile
sunt evident mai mici şi mai puţin decorative şi apar mai târziu (iunie) (fig. 258),
iar fructul este o pseudocapsulă pendentă, galben-verzuie (fig. 259).
Particularităţi biologice şi ecologice. Este o specie foarte rustică, rezis-
tentă la fum şi praf, care poate fi cultivată şi în locuri semiumbrite.
Înmulţire. Se înmulţesc prin semănături ce se practică vara, în sere sau
răsadniţe, prin marcotaj şi prin butăşire (butaşi lemnificaţi).
Folosire. Aceste specii sunt foarte decorative mai ales pentru ornamentarea
chioşcurilor, zidurilor, clădirilor, pergolelor, treajelor etc.

6.5. Subclasa MAGNOLIIDAE

Ordinul RANUNCULALES
Familia RANUNCULACEAE

6.5.1. Genul CLEMATIS L.

Genul cuprinde cca. 230 de specii răspândite pe aproape tot globul, dintre
acestea la noi cresc spontan sau sunt cultivate un număr de 25 de specii, dintre
care 3 sunt indigene iar una este hibrid.
Cuprinde plante lemnoase agăţătoare şi arbuşti erecţi, de mare valoare orna-
mentală pentru decorarea clădirilor, zidurilor, coloanelor, rabatelor etc.

6.5.1.1. Clematis vitalba L. - Curpen de pădure

Caracterizare morfologică. Este o liană ce ajunge la 10 m lungime, cu

frunze compuse din 3-5 foliole de 3-10 cm lungime, ovat-lanceolate cu vârful
acuminat şi baza subcordată, cu florile mici, albe dispuse în panicule axilare şi
terminale puţin mirositoare, care apar din iunie până în august (fig. 260), iar după
fecundaţie se transformă în inflorescenţe fructifere plumoase alcătuite din
poliachene cu stile persistente şi plu-
moase, deosebit de decorative.
Particularităţi biologice şi eco-
logice. Este una dintre speciile spontane
la noi, mai mult folosită ca portaltoi pen-
tru alte specii de Clematis.
Poate fi utilizată pentru decorarea
gardurilor, pergolelor, treajelor ş.a., iar
lujerii tineri sunt folosiţi uneori pentru
confecţionarea de coşuri, mobile rustice
ş.a.
Este o specie rustică, care poate
Fig. 260. Clematis vitalba
creşte bine pe soluri grele, uscate sau
umede şi chiar carbonatate. Rezistă bine la poluarea cu fum şi la umbră.

133
 6.5.1.2. Clematis lanuginosa Lindl.

Caracterizare morfologică. Liană

originară din Orient (China, Japonia) de
cca. 2 m lungime, cu ramuri păroase.
Frunze ovate sau ovat-lanceolate de
6-12 cm lungime, pe faţă glabre, pe dos
dens şi moale păroase (lanuginoase).
Florile sunt mari (10-20 cm în dia-
metru), albe până la palid albăstrui, de 10-
20 cm diametru, cu o lungă perioadă de
înflorire (iulie-septembrie) (fig. 261).
Particularităţi biologice şi eco-
logice. Este foarte rezistentă la geruri fiind
considerată una dintre cele mai preţuite
clematite de la noi.
Fig. 261. Clematis lanuginosa
6.5.1.3. Clematis viticella L.

Caracterizare morfologică. Liană de maxim 6 m lungime,cu frunze simplu

sau dublu penate, cu 5-7 foliole ovate,
întregi sau trilobate, de 1,5-5 cm lungime,
glabre. Florile sunt purpurii sau violete,
rar albe, câte 1-3, nutante de 3-5 cm dia-
metru şi înfloresc din iunie până în august
(fig. 262).
Particularităţi biologice şi eco-
logice. Este puţin exigentă faţă de sol şi
faţă de poluarea urbană, motiv pentru
care este indicată frecvent pentru spaţiile
verzi industriale.
Fig. 262. Clematis viticella

6.5.1.4. Clematis x jackmanii Th.Moore (C. lanuginosa x C. viticella) -

Curpenul hibrid, Curpenul de grădină

Caracterizare morfologică. Este una din cele mai frumoase liane, are până
la 3-4 m lungime, frunze penate, cu foliole lat-ovate, acuminate, glabre, pe dos
pubescente, de 10-12 cm lungime; florile sunt mari (15 cm), simple sau involte,
variat colorate în funcţie de numeroasele cultivaruri: Abendstern (roşu), Superba
(violet) (fig. 263), Bagatelle (liliachiu), Ville de Lyon (roz deschis), Polarlicht
(albastru deschis), Alabast (flori albe)(fig. 264), Asao (flori roz carmin)(fig. 265)
ş.a.

134
 Fig. 263. C. x j. Superba Fig. 264. C. x j. Alabast Fig. 265. C. x j. Asao
Particularităţi biologice şi ecologice. Hibrid deosebit de valoros, folosit
frecvent pentru decorarea zidurilor, pergolelor şi chioşcurilor. Fiind o plantă că-
ţărătoare, clematita hibridă are nevoie de un suport semitransparent înalt de cel
puţin 1,8 metri. Preferă atmosfera rece, umedă şi creşte cel mai bine în locurile în
care primeşte din plin razele soarelui, în timp ce rădăcinile sunt ferite de căldură.
Prin urmare, trebuie plantată în pământ fertil, bogat în humus, uşor drenabil, în aşa
fel încât ramurile să fie în plin soare, iar rădăcinile să fie în umbră.
Iarna, partea de jos a plantei se acoperă cu compost din grădină sau bălegar,
evitând coroana. Când se plantează, rădăcinile trebuie aşezate la aproximativ 7,5
cm sub nivelul pământului, pentru a reduce riscul de ofilire.

6.5.1.5. Clematis tangutica (Maxim.) Korsh. (C. orientalis var. tangutica

Maxim.)

Caracterizare morfologică. Este o

liană de până la 3 m, cu lujerii tineri păroşi, cu
frunze glabre verzi lucitoare, cu florile mari
(maxim 8 cm diametru), galbene-aurii, soli-
tare, cu aspect de clopot, apar din iunie până
în octombrie, din care rezultă poliachene care
alcătuiesc formaţiuni fructifere foarte deco-
rative prin aspectul plumos.
Particularităţi biologice şi ecologice.
Liană originară din Orient, foarte preţuită
pentru florile galbene, numeroase şi inflo-
rescenţele fructifere mari, globuloase. Suportă
bine gerurile de la noi şi poluarea.
Fig. 266. Clematis tangutica

135
 6.5.1.6. Clematis integrifolia L.

Caracterizare morfologică. Subarbust de

maxim 1 m, cu frunze simple, ovate sau
ovat-lanceolate, uşor pieloase, pe dos uşor
pubescente, pe ambele feţe verde. Florile sunt
campanulate, de regulă solitare, terminale, vio-
lete sau albastre, apar în iunie-iulie (fig. 267).
Particularităţi biologice şi ecologice.
Este un subarbust mult folosit în parcuri şi
grădini pentru rusticitatea sa, recomandat pentru
rabate, în locaţii mai uscate şi însorite.

Fig. 267. Clematis integrifolia

6.5.1.7. Clematis viorna L.

Caracterizare morfologică. Liană

agăţătoare de maxim 3 m lungime, cu frunze
penate cu 5-7 foliole ovate până la eliptic-
lanceolate, de 3-8 cm lungime; florile sunt
solitare, nutante, violete sau purpurii închis,
apar în mai-iunie (fig. 268).
Fig. 268. Clematis viorna
6.5.1.8. Clematis flammula L. (C.
pallasii Gmel.)

Caracterizare morfologică. Liană

de maxim 5 m, deseori cu dimensiuni de
cca. 1 m, cu frunze bipenate, cu foliole
lat-ovate, verzi lucitoare, glabre. Florile
sunt albe, odorante, de 2-3 cm diametru,
dispuse în cime reunite în panicule mari,
terminale sau axilare, apar spre sfârşitul
verii-toamna, iar inflorescenţele fructifere
sunt numeroase, plumoase, mult timp de-
corative (fig. 269).
Particularităţi biologice şi eco-
logice generale. Aceste specii vegetează
Fig. 269. Fructele la C. flammula
în bune condiţii pe soluri nisipoase bo-
gate în carbonaţi, în locuri însorite, dar ferite printr-o umbrire laterală de arşiţa de
amiază. Necesită udări în perioadele de secetă.
Înmulţire. Se înmulţesc prin seminţe, butaşi, marcotaj şi altoire.

136
 Altoirea se execută în seră, iarna, în placaj, pe fragmente de rădăcină re-
coltate de la puieţi de l-2 ani de Clematis vitalba, obţinuţi din sămânţă.
Plantele mamă pentru altoire, cultivate în ghivece, se forţează în seră,
începând din decembrie. Când lăstarii formaţi sunt suficient de maturi, se taie
altoaiele prin secţionarea transversală şi longitudinală în porţiuni cu câte un
mugure şi o frunză. Nu se aplică mastic. După altoire se plantează în ghivece si se
ţin în atmosferă închisă, sub sticlă, la 22°C, umbrite. Se recomandă evitarea ume-
zirii ţesuturilor.
Semănatul se face primăvara în pepinieră sau în răsadniţe reci.
Butăşirea se efectuează vara în seră, butaşii plantându-se în amestec de nisip
şi turbă. Marcotajul cel mai indicat este prin metoda arcuirii, sau metoda chine-
zească; ambele se execută în lunile iulie-august.
Folosire. În parcuri şi grădini clematitele se folosesc pentru decorarea zi-
durilor, coloanelor, pergolelor şi pentru decorarea pe verticală a clădirilor iar spe-
ciile arbustive se folosesc pentru decorarea rabatelor.

6.6. Subclasa HAMAMELIDAE

Ordinul TROCHODENDRALES
Familia CERCIDIPHYLLACEAE

Această familie are doar un gen, cu 2 specii, originare din China şi

Japonia, dintre care o singură specie se întâlneşte şi la noi.

6.6.1. Genul CERCIDIPHYLLUM S.& Z.

6.6.1.1. Cercidiphyllum japonicum S.& Z. - Cercidifilum

Caracterizare morfologică.
Arbore de talie mică la noi (maxim
10 m), dar în zona de origine
(China, Japonia) ajunge la 30 m, cu
lujerii glabri, lucitori, bruni-roşcaţi;
frunzele sunt opuse, lat-ovate, cu
baza cordată sau subcordată, cre-
nat-serate pe margini, pe faţă verzi-
albăstrui, pe dos glauce, toamna
devin galbene sau stacojii-lucioase
(fig. 270).
Florile sunt unisexuat-dioice, roz -
liliachii, apar la subsuoara frunzelor
în aprilie-mai, iar fructele sunt foli-
Fig. 270. Cercidiphyllum japonicum –
cule cu seminţe aripate.
coloritul frunzelor toamna

137
 Particularităţi biologice şi ecologice. Arbore ornamental foarte apreciat, cu
portul piramidal, ramurile zvelte ascendente sau pendente la varietatea pendula, cu
frunzişul primăvara uşor roşiatic, vara verde-albăstrui iar toamna galben-stacojii.
Vegetează bine pe soluri revene, nisipoase până la lutoase, dar suferă la noi de
îngheţurile târzii. Suportă o uşoară umbrire laterală.
Înmulţire. Se înmulţeşte prin seminţe şi prin marcotaj. Semănatul se va face
la paturi calde, iar când puieţii au atins 10-15 cm se vor repica într-un loc adă-
postit, unde să rămână peste iarnă, urmând a fi plantaţi la loc definitiv în primă-
vara următoare.
Folosire. Se recomandă pentru parcuri şi grădini, în grupări arbustive sau
individual.

6.7. Subclasa HAMAMELIDAE

Ordinul HAMAMELIDALES
Familia HAMAMELIDAC EAE

Această familie numără 20 de genuri cu cca. 50 de specii răspândite în

regiunile subtropicale şi temperate din ambele emisfere. În ţara noastră se cultivă
speciile aparţinând la 6 genuri, mai importante fiind:

6.7.1. Genul LIQUIDAMBAR L.

Cuprinde arbori originari din China, Asia Mică şi America de Nord, care
sunt producători de sucuri balsamice, genul având 4 specii de arbori sau arbuşti,
dintre care la noi se întâlnesc două specii:

6.7.1.1. Liquidambar styraciflua L. - Lichidambar

Caracterizare morfologică. Arbore

Fig. 271. Liquidambar styraciflua
originar din America Centrală şi de Nord,
de 20-45 m înălţime, cu port piramidal,
ramurile mature au muchii suberoase iar
lujerii tineri sunt galbeni-roşcaţi sau brun-
aurii, geniculaţi.
Frunzele sunt caduce, alterne, 5-7-
palmat lobate, de 10-15 cm lungime, cu
lobii triunghiulari, acuţi, pe margini fin
seraţi, la început sunt tomentoase pe am-
bele feţe, mai târziu devin glabre, numai pe
dos cu smocuri de peri la axila nervurilor,
iar toamna frunzele devin colorate în roşu
de diverse nuanţe (fig. 271).

138
 Florile sunt verzi-gălbui, dispuse în capitule de cca. 2 cm în diametru, apar
la sfârşitul primăverii (luna mai) iar fructele sunt strobili compuşi din numeroase
capsule dehiscente, cu numeroase seminţe (fig. 271).
Particularităţi biologice şi ecologice. Specie de un important interes orna-
mental, datorită portului regulat, coloraţiei roşu închis a frunzelor toamna cât şi a
fructelor care decorează toata iarna arborele. Primăvara, după ploi, planta degajă
un parfum foarte plăcut. Preferă solurile profunde, revene şi bogate, fiind consi-
derată o specie de semiumbră, rezistentă la ger. Conţine un latex („balsamul de
lichidambar”) mult utilizat în America pentru fabricarea gumei de mestecat.

6.7.1.2. Liquidambar
orientalis Mill. (L. imberbe Ait.)

Caracterizare morfologică. Arbore

de maxim 20 m, cu frunze caduce, sub-
ţiri, pentalobate, uneori chiar trilobate,
verzi lucitoare în sezonul de vegetaţie,
pe dos glabre iar toamna devin divers
colorate (galben, portocaliu, carmin şi
roşu - fig. 272).
Florile sunt verzui, dispuse în capitule
Fig. 272. Liquidambar orientalis
globuloase, pedunculate.
Strobilii au cca. 2.5 cm diametru.
Particularităţi biologice şi eco-logice. Specie termofilă, cu frunzişul uşor
asemănător cu cel de la specia Acer campestre, iubitoare de sol profund, reavăn,
fără calcar. Exemplarele mature rezistă iarna, dar cele tinere necesită protejare.
Suportă bine semiumbra. Din acest arbore se extrage o răşină cu miros plăcut,
persistent, cunoscut sub numele de “stirax lichid”, utilizată în medicină împotriva
bronşitelor, cu proprietăţi antiseptice şi cicatrizante.
Înmulţirea se realizează prin seminţe (preferabil din import) primăvara sau
prin marcotaj. Semănăturile se fac primăvara, în aer liber, într-un sol uşor, nisipos,
în locuri adăpostite, semiumbrite sau uşor însorite. Puieţii răsar în acelaşi an şi
rămân pe loc până în toamna celui de-al doilea an, când se repică la cca. 25 cm pe
rând. Marcotajul se aplică în octombrie-noiembrie, pentru aceasta se fac iniţial
toaletări puternice (tăieri masive) care să determine dezvoltarea mai multor lujeri
cât mai aproape de sol, aceştia se îndoaie şi se ancorează în sol la cca. 15 de la
vârf, apoi se îngroapă. În toamna următoare marcotele se pot detaşa de planta
mamă.
Folosire. Specii foarte decorative mai ales în sezonul de toamnă, datorită
coloritului foarte contrastant al frunzelor. Se plantează însă în zone cu climat mai
blând, preferabil pe malul apelor.

139
 6.7.2. Genul HAMAMELIS L.

Acest gen include 6 specii originare din America de Nord, China şi Japonia,
la noi existând în cultură 5 specii, dintre care una este hibridă. Sunt specii deosebit
de interesante, mai ales datorită înfloririi tardive sau foarte timpurii (încă din
iarnă), dar şi frunzişului interesant. Sunt specii încet crescătoare, cu o rezistenţă
bună la geruri, care preferă soluri fertile şi locaţii însorite.
Mai importante din punct de vedere ornamental sunt:

6.7.2.1. Hamamelis japonica S.& Z.

Caracterizare morfologică. Arbust originar din China şi Japonia, de cca.

Fig. 273. Hamamelis japonica
- 'Zuccariniana'- la care florile apar mai târziu cu 2-3 săptămâni decât la
specia de bază.
2,5 m înălţime (rareori arbore de maxim 10
m), cu lujeri divergenţi, stelat-păroşi, mai târ-
ziu cenuşii-glabri; frunzele sunt mari, de 5-10
cm lungime, orbiculare, lat-ovate până la lat-
eliptice, obovate, la vârf acute sau rotunjite, la
bază cuneate, asimetrice, pe dos pubescente
numai în tinereţe. Florile sunt foarte nume-
roase, galbene-aurii, apar iarna sau primăvara
devreme (ianuarie-martie), aşezate dens, în
raceme aproape sesile. Fructul este o capsulă
cu 2 seminţe mari, negre.
Particularităţi biologice şi eco-logice.
Specie rezistentă la ger şi secetă care preferă
solurile lipsite de carbonaţi, bogate în humus.
În cultură există şi câteva cultivaruri:
- 'Arborea' - are port înalt (cca. 10 m) şi
frunzele de dimensiuni mai mari.
- 'Flavo-purpurascens '- cu flori roşii-cără-
mizii;

6.7.2.2. Hamamelis mollis Oliv.

Caracterizare morfologică. Arbust

sau arbore de maxim 10 m, cu lujerii tineri
dens tomentoşi; frunzele sunt lat-eliptice
până la circulare sau obovate, scurt acu-
minate, cordate, sinuat denticulate, pe dos
pâsloase, pe faţă cu un luciu metalic;
florile sunt galbene sau uşor cărămizii,
mari, parfumate (fig. 274). Fig. 274. Hamamelis mollis

140
 Particularităţi biologice şi ecologice. Există numeroase cultivaruri, la noi
mai frecvent fiind cultivarul Pallida care prezintă frunzişul toamna galben deschis.

6.7.2.3. Hamamelis virginiana L.

Caracterizare morfologică. Arbust originar din estul Americii de Nord, de

maxim 5 m înălţime, cu frunze ovate, lungi de 8-15 cm, crenat-dinţate, la început
păroase, mai târziu glabre, toamna devin galbene. Florile sunt mici, galbene des-
chis sau albe mai puţin decorative ca la celelalte specii, apar din septembrie până
în decembrie iar fructele apar în toamnă dar se maturează în primăvara următoare.
Particularităţi biologice şi ecologice. Specie rezistentă la ger şi secetă, care
creşte bine atât în locuri luminate cât şi la semiumbră. Datorită coloritului galben
al frunzelor toamna uneori florile galbene sunt mascate de culoarea frunzelor.
Înmulţire. Se face înmulţirea prin seminţe semănate primăvara de-vreme,
după maturarea deplină, cu seminţe păstrate în camere uscate.
Germinarea seminţelor are loc târziu, chiar în anul al treilea, iar iernarea
puieţilor se va face sub o oarecare protecţie.

Fig. 275. Hamamelis virginiana

Folosire. Se folosesc în parcuri şi grădini, pe un fundal de specii semper-
virescente, pe soluri suficient de bogate.

141
 6.8. Subclasa HAMAMELIDAE
Ordinul HAMAMELIDALES
Familia PLATANACEAE

Această familie conţine doar un

singur gen, Platanus.

6.8.1. Genul PLATANUS L.

Genul are în componenţă 7 specii de

arbori originari din America de Nord, din
Europa de Sud şi Asia, la noi aflându-se în
cultură doar 3 specii, dintre care una este
hibridă.

6.8.1.1. Platanus orientalis L. -

Platanul oriental

Caracterizare morfologică. Este un

arbore de 30 m, originar din sudul Europei
Fig. 276. Platanus orientalis
şi din vestul Asiei, care are coronamentul
larg şi trunchiul scurt, acoperit de ritidom
care se exfoliază în plăci. Frunzele sunt lat cuneate, sau trunchiate la bază, palmat
lobate, cu 5-7 lobi, mai lungi decât laţi, cu sinusuri adânci până la jumătatea
laminei (fig. 278). Capitulele fructifere (2-6) atârnă de pedunculi lungi (fig. 276).

6.8.1.2. Platanus occidentalis L. -

Platanul american

Caracterizare morfologică. Ajunge

la înălţimi mai mari decât specia pre-
cedentă (până la 40 m). Este originar din
America de Nord. Are trunchiul acoperit cu
ritidom care se exfoliază în plăci mici (fig.
277). Frunzele mari (10-20 cm) cu 3 (5)
lobi mai laţi decât lungi cu sinusurile dintre
lobi, largi, puţin adânci (fig. 278).
Capitulele fructifere globuloase sunt
solitare (mai rar câte două) şi atârnă de un
peduncul lung (7,5-15 cm), glabru.
Fig. 277. Ritidom la P. occidentalis

142
 6.8.1.3. Platanus hybrida Brott. (P. hispanica M.et M., P. acerifolia Ait.
Willd.)(P. orientalis x P. occidentalis) - Platanul hibrid, Platanul englezesc

Caracterizare morfologică. Ajunge la 35 m înălţime. Are coroana largă,

trunchiul puternic, acoperit de o scoarţă subţire, ce se exfoliază în plăci mari.
Frunzele sunt palmat-lobate, cu 3-5 lobi dinţaţi, cu sinusuri care pătrund
până la 1/3 din lungimea frunzei (fig. 278). Toamna devin galben-arămii şi cad.
Peţiolul este lung de 4-10 cm, dens păros.

Fig. 278. Frunzele la speciile de Platanus

Capitulele fructifere sunt sferice şi atârnă câte 1-2 (3) pe un peduncul co-
mun (fig. 279).
Particularităţi biologice şi ecologice. Sunt specii care preferă solurile pro-
funde, revene. Exemplarele mature sunt rezistente la ger, la perioade de secetă, la
fum. Sunt vătămate uneori de vânt, care le rupe ramurile.
Înmulţire. Platanii se înmulţesc prin
seminţe care se seamănă primăvara de tim-
puriu la suprafaţa solului (2-3 mm), în
rigole distanţate la 30 cm, şi care se udă
zilnic. După 2 ani se pot repica deja.
Platanus orientalis se înmulţeşte bine prin
marcotaj, iar specia Platanus hybrida, prin
butăşire (butaşi cu cârlig, recoltaţi de la
puieţii tineri obţinuţi prin sămânţă).
Altoirea se practică mai rar, primăvara, în
ochi, în despicătură şi placaj sau în iunie,
Fig. 279. Fructul la Platanus hybrida prin apropiere, pe portaltoi de Platanus
hybrida.
Folosire. În cuprinsul spaţiilor verzi platanul este mult întrebuinţat izolat
sau în grupuri, şi în special ca arbore de alei. Poate fi folosit la executarea zidurilor
verzi, deoarece suportă bine tunderea. Platanus hybrida poate fi folosit pe alei,
unde realizează efecte foarte interesante, deoarece culoarea trunchiului său imită
marmura iar frunzişul toamna are o culoare galben-arămie foarte plăcută.
143
 6.9. Subclasa HAMAMELIDAE
Ordinul URTICALES
Familia ULMACEAE

Conţine 15 genuri şi cca. 150 de specii aproape cosmopolite. În ţara noastră

se întâlnesc 5 genuri.

6.9.1. Genul ULMUS L.

Cuprinde cca. 18 specii de interes ornamental şi forestier, originare din

Africa, Asia, America şi Europa.

6.9.1.1. Ulmus minor Mill. (U. foliacea Gilib., U. carpinifolia Gleditsch.,

U. campestris L.) - Ulm de câmp
Caracterizare morfologică. Este un
arbore care ajunge până la 30 m înălţime. Are
lujerii anuali subţiri, mugurii ovoizi, frunzele
eliptice, ovate sau obovate, la bază asi-
metrice, dublu-serate, cu circa 12 perechi de
nervuri laterale, pe faţă verzi-închis, iar pe
dos verzi-deschis, cu smocuri de peri în
axilele nervurilor (fig. 280). Florile sunt
hermafrodite, sesile şi apar în martie-aprilie,
înaintea înfrunzirii. Fructele sunt samare,
obovate, de 1,5-2 cm, cu nucula aşezată în
partea superioară a aripii.
Particularităţi biologice şi ecologice.
Dintre varietăţi cităm: var. Dampieri (are co-
roana îngust piramidală), var. Umbraculifera
(coronamentul rotund, mai des), var. Pendula
Fig. 280. Ulmus minor (coronamentul pletos), var. Wredei-aurea
(frunze gălbui) ş.a.
Particularităţi biologice şi ecologice. Este o specie ce vegetează bine pe
soluri bogate, afânate, revene. Este rezistentă la uscăciune si la inundaţii scurte,
suportă praful şi fumul, este însă atacată în masă de grafioză.

6.9.1.2. Ulmus glabra Huds. (U. montana Stokes, U. scabra Mill.) -

Ulm de munte

Caracterizare morfologică. Este un arbore de 35 m cu scoarţa trunchiului

netedă, cu frunzele lat eliptice, mari, de 8-16 cm, la vârf brusc acuminate, la bază
asimetrice, pe margine acut dublu-serate, cu flori în fascicule dese şi fructul
samară, lat eliptică.

144
 Particularităţi biologice şi ecologice. În parcuri se cultivă mai multe va-
rietăţi: var. grandifolia (frunze mari, indicat pentru bulevarde); var. Pendula (cu
port pendent); f. Fastigiata (cu coroana piramidală).
Este mai puţin exigent faţă de căl-
dură şi mai rezistent la grafioză.
La noi în ţară mai sunt cultivate
speciile:

6.9.1.3. Ulmus laevis Pall. (U.

effusa Willd., U. racemosa Bork.) –
Velnişul

Caracterizare morfologică. Ar-

Fig. 281. Ulmus glabra bore de până la 30 m, drajonant, cu ramu-
ri nutante şi lujerii tineri pubescenţi.
Frunzele sunt obovate până la elip-
tice, de 6-17 cm lungime, acuminate, la
bază evident asimetrice, pe margini
ascuţit - dublu - serate, pe faţa superioară
glabre, lucioase, pe dos pubescente
Florile sunt lung pedunculate iar
samarele sunt ciliate pe margini şi cu
sămânţa aşezată central (fig. 281).

6.9.1.4. Ulmus pumila L. var.

pinnato - ramosa (Kochne) Henry (U.
pumila var. arborea Lit.) - Ulmul de Fig. 281. Ulmus laevis
Turkestan

Caracterizare morfologică. Arbore cu o creştere la început piramidală, are

lujerii tineri pubescenţi, frunzele relativ mici, eliptice, ovate până la lanceolate,
lung acuminate, simplu sau dublu serate, pe
partea inferioară glabre iar pe cea supe-
rioară lucioase, la bază cu o asimetrie puţin
evidentă (fig. 282).
Particularităţi biologice şi eco-
logice. Este rezistent la grafioză, folosit
uneori ca arbore de aliniament dar cel mai
mult este utilizat pe terenurile degradate, în
plantaţiile de protecţie a câmpurilor etc.

Fig. 282. Ulmus pumila

var. pinnato-ramosa

145
 6.9.1.5. Ulmus x hollandica Mill. (U. foliacea x U. glabra)

Caracterizare morfologică. Este

un arbore de talia I, cu coroana largă,
frunzele ovale, mari (8-12 cm lungime),
verzi închis şi pe dos pubescente (fig.
283).
Particularităţi biologice şi eco-
logice. Acest hibrid are câteva cultivaruri:
 'Commelin' - arbore de talia a II-a,
coroana larg-piramidală, deasă, are
frunze verzi închis, lucioase şi re-
Fig. 283. Frunzele la U. x hollandica zistă bine la poluarea urbană;
 'Major' – arbore de talie mare, trunchi scurt, coroană largă, frunze uşor
pubescente pe dos
 'Vegeta' – arbore de talie mare, tulpina bifurcat-ramificată, scurtă.

6.9.1.6. Ulmus americana L. (U. alba Raf., U. pendula Willd.) - Ulmul

american
Caracterizare morfologică. Arbore de
20-40 m înălţime, cu ramurile nutante, frunze
lungi de până la 15 cm, ovate, la bază evident asi-
metrice, pe margini dublu-serate, pe partea supe-
rioară aspre iar pe dos păroase; florile apar îna-
intea înfrunzirii iar samarele sunt pe margini
ciliate şi cu aripa incizată până sub achenă (fig.
284).
Particularităţi biologice şi ecologice ale
genului Ulmus. Ulmul de câmp şi velnişul pretind
un climat mai călduros, fiind mai puţin rezistenţi
la ger. Faţă de apă cel mai pretenţios este velnişul,
care în mod normal creşte lângă ape şi chiar pe
teren inundabil. În general, ulmii necesită soluri
bogate, revene, calcaroase. Ulmul de Turkestan
tolerează condiţii variate de sol şi are o rezistenţă
deosebită la secetă suportând chiar sărăturarea
Fig. 284. Ulmus americana moderată. Ulmii sunt specii de semiumbră şi
chiar de lumină.
Înmulţire. Puieţii de ulm se obţin din sămânţă, marcote, butaşi, iar formele
ornamentale şi prin altoire. Semănăturile se fac la sfârşitul lunii mai. Se preferă
seminţele dezaripate, manual sau mecanizat, distribuite apoi în rigole adânci de 1-
2 cm, apoi se acoperă cu un strat subţire de pământ mărunţit sau compost.
Se tasează uşor şi se udă abundent, deoarece udate bine seminţele răsar în
aproximativ o săptămână. Dacă nu au umiditate suficientă, răsărirea poate fi
întârziată chiar şi cu un an. Până toamna puieţii ating 10-20 cm şi se pot planta în
146
sole de formare, unde rămân 3-5 ani (pentru dirijare cu tijă dreaptă şi altoire) sau 1
an (pentru folosire în masive şi amestecuri). Marcotajul se poate aplica prin mu-
şuroire, dar el se foloseşte destul de rar, ca şi butăşirea. Pentru butăşire se între-
buinţează butaşi de rădăcină. Altoirea se practică în august, în oculaţie, pe portaltoi
de Ulmus montana sau Ulmus minor. Altoirea în coroană se face în despicătură
sau triangulaţie, primăvara.
Folosire. Ulmii se pot folosi ca arbori de masiv, grupări sau chiar izolaţi;
unele specii se pretează şi pentru aliniamente (de exemplu ulmul de munte şi cel de
Turkestan).

6.9.2. Genul CELTIS L.

Acest gen cuprinde aproximativ 70 de specii, destul de greu de deosebit

între ele, răspândite în zonele temperată şi tropicală din emisfera nordică. La noi
sunt menţionate 17 specii, dintre care două cresc chiar spontan.

6.9.2.1. Celtis australis L. (C. excelsa Sal., C. aspera Lodd., C. orientalis

Mill.; C. eriocarpa Decne.) - Sâmbovina

Caracterizare morfologică. Este un

Fig. 285. Celtis australis
arbore de maxim 25 m, originar din sudul
Europei, Asia, Africa de Nord. Are coro-
namentul rar, cu ramuri divergente, lujerii
tineri, pendenţi. Frunzele sunt eliptice-
ovate, acuminate, la bază asimetrice, oblic
cordate, rotunjite sau brusc îngustate, pe
margini sunt acut-serate (fig. 285). Florile
verzi-gălbui, solitare, mici, apar puţin
înaintea înfrunzirii. Fructele sunt drupe
purpurii-violete, la maturitate brune-
negricioase şi se maturează în septembrie-
octombrie (fig. 285).
Particularităţi biologice şi ecolo-
gice. C. australis este o specie xerofilă,
termofilă, neexigentă faţă de sol.
Folosire. Indicată a se cultiva în gru-
puri, boschete sau izolat, în expoziţii sudi-
ce, pe soluri profunde, nisipoase. Este indi-
cat pentru litoral.

147
 6.9.2.2. Celtis occidentalis L. - Sâmbovina americană

Caracterizare morfologică. Specie originară din America de Nord, ajunge

la 40 m înălţime, trunchiul este acoperit de
ritidom gros, lujerii geniculaţi, frunzele
ovat-lanceolate, la bază asimetrice, în jumă-
tatea superioară serate, pe faţă netede, luci-
toare, toamna se colorează în galben-auriu.
Fructele sunt mici, oval-rotunjite, la început
verzi închis apoi portocalii până la purpurii-
închis (fig. 286).
Particularităţi biologice şi eco-
logice. C. occidentalis este mai rezistent la
ger, dar mai pretenţios faţă de umiditatea
solului. Ambele specii tolerează însă bine
semiumbra.
Înmulţire. Se realizează folosind
seminţe, semănate toamna sau primăvara.
Fructele se recoltează la maturitate
Fig. 286. Celtis occidentalis (septembrie-octombrie) şi se pot semăna
imediat sau se stratifică la 3-5 ºC, urmând a
se semăna primăvara următoare. Se recomandă tratarea seminţelor cu acid sulfuric
concentrat, timp de 30-60 min. pentru grăbirea germinării acestora. Se mai poate
face butăşirea, cu butaşi semilignificaţi (mai rar) precum şi altoirea, iarna, în sere,
pe portaltoi de C. australis de 2 ani.
Folosire. Este preţuită în parcuri pentru coronamentul său frumos colorat,
galben-auriu. Se recomandă cu succes pentru alei sau chiar pentru aliniamente
stradale.

6.10. Subclasa HAMAMELIDAE

Ordinul URTICALES
Familia MORACEAE

Această familie numără peste 60 de genuri, în ţara noastră cultivându-se sau

vegetând spontan specii aparţinând la 5 genuri. Ornamentale se consideră a fi
genurile:

6.10.1. Genul MORUS L.

Cuprinde 12 specii originare din zonele temperate şi tropicale ale emisferei

nordice, dintre care 4 sunt cultivate sau cresc spontan şi la noi.

148
 6.10.1.1. Morus alba L.- Dudul alb

Caracterizare morfologică. Este un arbore de maxim 15 m cu tulpina

dreaptă, scundă, frunzele sunt polimorfe, ovate, neregulat serate, întregi sau asi-
metric lobate, pe faţă glabre, cu peţiolul de l-5 cm, toamna devin galbene-aurii şi
se menţin până târziu. Formează flori unisexuate, uneori dioice, amenţii masculi
fiind cilindrici, iar cei femeli oblongi, apar în luna mai. Fructul compus numit
soroză poate fi alb, roz, roşu sau negru şi are gust dulce, fad.
Are multe varietăţi şi cultivaruri ornamentale din care cităm:
 pendula (cu ramuri pendule, la exem-
plarele tinere atingând pământul)
 pyramidalis (cu port îngust-piramidal),
 nana (cu port pitic, atinge maxim 50
cm)
 'Laciniata'(cu frunze profund incizate)
 'Multicaulis' (cu frunze foarte mari,
pendule) ş.a.

Fig. 287. Morus alba

6.10.1.2. Morus nigra L. - Dudul negru

Caracterizare morfologică. Creşte

mai puţin înalt (10 m), are coroana mai
deasă, rotunjită, lujerii pubescenţi, mu-
gurii mai mari. Frunzele sunt nelobate,
groase, uşor pieloase, pe margini nere-
gulat-serate, mai scurt peţiolate, iar florile
sunt dioice.
Fructele sunt mai mari, la început
purpurii apoi negre, cu gust dulce-acrişor
(fig. 288).
Varietatea Globosa este preţuită în
cultura ornamentală şi se plantează, de Fig. 288. Morus nigra
regulă, pe marginea aleilor.

6.10.1.3. Morus australis Poir. (M. japonica Bail.)

Caracterizare morfologică. Arbust sau arbore până la 8 m, cu lujeri glabri,

cu frunze ovate, de 6-15 cm lungime, acute, deseori lung acuminate, cu baza
cordate, pe margini acut sau crenat serate, uneori neregulat lobulate, pe faţă uşor
scabre, pe dos fin păroase (fig. 289); fructele sunt albe, roşii închis, comestibile,
dulci şi suculente.

149
 6.10.1.4. Morus rubra L.- Dudul roşu

Caracterizare morfologică. Arbore de până la 20 m, cu coroana largă,

scoarţa brună, solzoasă, lujerii tineri păroşi.
Frunzele sunt variabile ca
formă şi mărime, acut serate, pe
faţă scabre, pe dos moale păroase
(fig. 289).
Fructul este mare, purpuriu
închis, comestibil, dulce, zemos.
Are o varietate - Constanţa -
cu coroana deasă, emisferică.
Particularităţi biologice şi
ecologice. Duzii au creştere activă,
lăstărire viguroasă şi suportă bine
Fig. 289. Frunzele la Morus australis
tunderea. Necesită veri călduroase
dar rezistă destul de bine la ger, deşi suferă uneori de îngheţuri timpurii; rezistă la
secetă şi suportă bine semiumbra.
Înmulţire. Puieţii de dud se obţin prin sămânţă, primăvara (aprilie), după
stratificarea seminţelor timp de o lună sau umectarea lor timp de 3 zile. Mai rar
duzii se înmulţesc prin marcotaj şi butăşire, iar varietăţile ornamentale se obţin
prin altoire.
Folosire. În spaţiile verzi duzii se pot cultiva izolat, pe marginea aleilor
(doar exemplarele mascule), în plantaţiile de protecţie ş.a.

6.10.2. Genul MACLURA Nutt.

6.10.2.1. Maclura aurantiaca Nutt. (M. pomifera (Raf.) Scheind.) –

Maclură
Caracterizare morfologică. Este o
specie originară din America de Nord,
care ajunge la 20 m înălţime, cu tulpina
dreaptă,cu ritidom portocaliu-întunecat,
adânc brăzdat, ramificaţia deasă, lujerii
geniculaţi, cu spini scurţi, drepţi, frunze
simple, ovat-eliptice, acuminate, la bază
rotunjite, pe faţă lucitoare, pe dos verzi-
închis; toate părţile plantei conţin un suc
lăptos; florile sunt unisexuat-dioice apar
în mai, cele mascule sunt dispuse în spice
Fig. 290. Maclura aurantiaca scurte iar cele femele în inflorescenţe
globuloase, capituliforme.
Fructele sunt pseudopolidrupe, foarte mari (5-15 cm diametru) asemănătoare
cu fructele de citrice, verzi -gălbui, chiar portocalii uneori şi cu suprafaţa reticulat
zbârcită, în interior cu seminţe albe (fig. 290).
150
 Există o varietate foarte interesantă - var. Pulverulenta - care are frunzele
alb-prăfuite.
Particularităţi biologice şi ecologice. Maclura este o specie rezistentă la
secetă, dar mai puţin rezistentă la ger.
Înmulţire. Se înmulţeşte prin seminţe (în mai), prin butaşi de ramură cu
călcâi şi prin butaşi de rădăcină (iarna, în seră). Pentru varietatea Inermis (lipsită
de spini) se foloseşte altoirea în despicătură pe fragmente de rădăcină, plantate în
ghivece.
Folosire. Apreciate pentru frumuseţea frunzişului, exemplarele de maclură
se utilizează ca arbori izolaţi şi de alei.

6.10.3. Genul BROUSSONETIA L'Herit.

Acest gen cuprinde 3 specii originare din Asia de E., la noi fiind introduse în
cultură 2 dintre ele.

6.10.3.1. Broussonetia papyrifera (L.) L'Herit. (Morus papyrifera L.,

Papyrus japonica Poir.) - Brusoneţia

Caracterizare morfologică. Arbust

sau arboraş de maxim 15 m, cu scoarţa
cenuşie, netedă, lujerii groşi, rigizi, pu-
bescenţi, cenuşiu-roşcaţi. Frunzele sunt lat-
ovate, acuminate, cu baza cordată, serate, la
plan-tele mai tinere pot fi lobate, pe faţă
scabre, pe dos cenuşiu pubescente, cu peţi-
olul lung de 3-10 cm.
Florile sunt unisexuat-dioice, apar
primăvara, cele mascule fiind grupate în
amenţi iar cele femele în capitule globu-
loase, roşietice (fig. 291). Fructul este com-
pus, de cca. 2 cm diametru, cărnos, de Fig. 291. Broussonetia papyrifera
culoare verde la început apoi roşiatică la
maturitate.
Particularităţi biologice şi ecologice. Nu este pretenţioasă faţă de sol, dar
preferă totuşi solurile calcaroase. Rezistă bine la secetă, dar nu suportă gerurile
puternice de la noi. Este iubitoare de lumină. Lăstăreşte şi drajonează bine.
Înmulţire. Se înmulţeşte prin însămânţare, prin butaşi şi drajoni. Seminţele
se stratifică şi se seamănă în primăvară, după ce a trecut pericolul îngheţurilor
târzii. Butăşirea se recomandă vara, cu butaşi verzi sau semilignificaţi, în ră-
sadniţe reci.
Folosire. Se foloseşte mai rar în parcuri şi grădini în grupări sau izolat.

151
 6.11. Subclasa HAMAMELIDAE
Ordinul JUGLANDALES
Familia JUGLANDACEAE

Această familie cuprinde 6 genuri cu cca. 60 de specii, dispersate în emis-

fera nordică, dar unele vegetează spontan şi în cea sudică. În România au fost
introduse în cultură sau vegetează spontan specii aparţinând la 3 genuri: Juglans,
Carya şi Pterocarya.

6.11.1. Genul JUGLANS L.

Reuneşte cca. 15 specii răspândite în Europa de S., Asia de E., America de

N. şi de S. dintre care la noi în cultură şi spontan se întâlnesc 12 specii.

6.11.1.1. Juglans regia L. - Nucul comun

Caracterizare morfologică. Este un

arbore care ajunge la 30 m înălţime, cu tulpina
groasă, coronamentul sferic, larg, scoarţa este
mult timp netedă, argintiu-cenuşie, la bătrâneţe
crapă; lujerii sunt groşi, glabri, bruni-verzui, în
anul al II-lea devin bruni, lucitori; frunzele de
20-30 cm, cu 5-9 foliole eliptice, alungit-ovate
sau obovate, acute sau acu-minate, întregi, gla-
bre, pe dos cu smocuri mici de peri la subsuoara
nervurilor.
Florile sunt unisexuat-monoice, cele mas-
cule grupate în amenţi apar din toamnă iar cele
femele sunt dispuse în raceme sau spice erecte
şi apar înainte de înfrunzire; fructul este sferic,
de 4-5 cm, cu învelişul extern cărnos, verde,
neted, glabru, la maturitate caduc (fig. 292).
Nuca este ovoidă sau elipsoidală în inte- Fig. 292. Juglans regia
rior cu o sămânţă mare exalbuminată.
Particularităţi biologice şi ecologice. Arbore foarte apreciat în cultura
ornamentală pentru portul bogat şi frumos şi pentru umbra deasă. Este indicat
pentru a fi cultivat în grupări. Dintre varietăţile şi cultivarurile ornamentale de la
noi, se pot menţiona: var. laciniata - cu foliole penat-serate, var. purpurea - cu
frunzele roşiatice din primăvară, var multiflora - cu flori mult mai numeroase în
buchete, var. pendula - cu ramurile anuale pendente. ş.a..
În parcuri se mai întâlnesc cultivate următoarele specii:

152
 6.11.1.2. Juglans nigra L. - Nucul negru, Nucul american

Caracterizare morfologică. Arbore apreciat pentru înălţimea sa (maxim 50

m), trunchiul drept, coroana largă,
globuloasă, scoarţa trunchiului adânc
fisurată, brună-închis; lujerii sunt vigu-
roşi, cenuşiu păroşi.
Frunzele sunt lungi de 30-60 cm,
cu 15-23 foliole ovat-alungite, dinţate,
glabre şi puţin lucitoare, pe dos des-
pubescente şi glanduloase, care toamna
devin galbene.
Fructele sunt sferice sau piri-
forme, de 3-5 cm diametru, de culoare
verde-gălbui la început apoi negre, slab
pubescente (fig. 293).
Fig. 293. Juglans nigra
6.11.1.3. Juglans cinerea L. - Nucul cenuşiu

Caracterizare morfologică. Arbore de

talia a II-a, cu tulpina relativ dreaptă, coroana
largă, rotunjită. Scoarţa este cenuşie, la început
netedă apoi adânc fisurată; frunzele lungi de 25-
50 (70) cm, imparipenat-compuse, cu foliole
alungit-lanceolate până la ovate, acuminate şi
fin serate, pubescente pe ambele feţe, toamna
devin galbene. Florile sunt unisexuat monoice,
amenţii masculi fiind scurţi, groşi şi cilindrici.
Fructele sunt de 7-10 cm lungime, ovoide, stau
Fig. 294. Juglans cinerea câte 2÷5 împreună iar nuca are pereţii groşi,
tari, cu 8 coaste (fig. 294).
Particularităţi biologice şi ecologice. Nucul negru şi cel cenuşiu sunt mai
rezistenţi la ger decât nucul comun, totuşi suferă uneori de îngheţuri timpurii şi
târzii. Preferă soluri profunde, bogate, afânate şi revene.
Înmulţire. Nucii se înmulţesc prin seminţe care se seamănă toamna. O serie
de varietăţi se obţin prin altoire în fluier, în despicătură sau în coajă, care se
realizează pe exemplare de nuc comun.
Folosire. Aceşti arbori se pot folosi ca arbori izolaţi, pentru aliniamente sau
în grupări.

6.11.2. Genul CARYA Nutt.

Conţine cca. 20 de specii răspândite în America de Nord şi 3 specii din

China. La noi au fost aclimatizate 7 specii.

153
 6.11.2.1. Carya ovata (Mill.)K.Koch (C. alba Nutt., Juglans ovata Mill.,
Hicoria ovata (Mill.)Britt. – Nuc american, hikori

Caracterizare morfologică. Arbore de talia

I-a, cu un coronament îngust, neregulat, scoarţa
cenuşie deschis şi formează pe trunchi un ritidom
care se exfoliază în fâşii longitudinale. Frunzele se
aseamănă cu cele ale nucului (Juglans), sunt im-
paripenat compuse, cu 5-7 foliole lung acu-minate,
pubescente pe dos în tinereţe, toamna devin gal-
bene până la brune-aurii. Florile sunt unisexuat-
monoice, apar odată cu frunzele, cele mascule
fiind amenţi grupaţi câte 3. Fructele sunt sesile,
dispuse solitar sau câte 3, rotunjite, au un înveliş
gros, neted, brun-roşcat sau negricios, care se
desface în 4 valve iar nuca este elipsoidală,
albicioasă, 4 - muchiată, cu coaja subţire iar
Fig. 295. Carya ovata sămânţa este comestibilă şi dulce (fig. 295).

6.11.2.2. Carya tomentosa (Lam.) Nutt. (C. alba (Mill.) K.Koch; Juglans
alba L., Juglans tomentosa Lam.)

Caracterizare morfologică. Arbore

de 25-30 m, cu scoarţa subţire, fin crăpată,
cenuşie; lujerii tineri sunt tomentoşi iar spre
toamnă devin glabri; frunzele sunt lungi de
20-30 cm, cu 7-9 foliole alungit ovate până
la lanceolate, serate, de 8-18 cm lungime, pe
dos pubescente, la fel ca peţiolul frunzei.
Fructul este sferic sau piriform, de 3-5
cm lungime, cu coaja externă foarte groasă,
adânc canelată, care la maturitatea deplină
se desface până aproape de bază; nuca este Fig. 296. Carya tomentosa
brun-roşcată, puţin turtită şi muchiată, în
interior cu o sămânţă mică şi dulce.
Particularităţi biologice şi ecologice. Nucii americani cresc destul de încet
în tinereţe, dar pot atinge vârste apreciabile (cca. 350 ani), lăstăresc puternic şi
sunt sensibili la transplantare. Necesită un climat mai blând, deşi rezistă destul de
bine la ger, tolerează semiumbra şi creşte bine pe soluri profunde şi revene.
Înmulţire. Se poate înmulţi relativ uşor prin sămânţă. Nucile necesită stra-
tificare după recoltare până în februarie-martie, apoi se seamănă individual în
recipiente adânci şi înguste, care permit dezvoltarea pivotului rădăcinii. Plantulele
se păstrează într-o seră temperată până când se dezvoltă destul de bine (luna mai),
apoi se transplantează în teren deschis pe strat, cu mare grijă pentru a nu deranja
rădăcinile.
154
 Folosire. Se poate utiliza pentru grupări şi la marginea masivelor de arbori
şi arbuşti.

6.11.3. Genul PTEROCARYA Kunth.

Reuneşte 8 specii răspândite în Asia , dintre care la noi se află în cultură 4

specii. Mai răspândite sunt:

6.11.3.1. Pterocarya fraxinifolia Spach. (P. caucasica C.A. Mey) -

Pterocaria
Caracterizare morfologică. Arbore de
până la 30 m înălţime, originar din Asia Cen-
trală, cu coronament larg, uneori pluritulpinal
(ramificat chiar de la bază), lujeri puternici,
oliv, muguri maro-închis, nuzi, pedicelaţi.
Frunzele sunt asemănătoare celor de fra-
sin, adică lungi de 20-60 cm, imparipenat-com-
puse (până la 21 foliole), cu foliole alungit-
eliptice, ascuţit-serate, verzi-închis lucitoare.
Florile sunt unisexuat-monoice, grupate
în raceme pendule, cilindrice; cele femele sunt
dispuse în ciorchini lungi de 20-30 cm, pen-
denţi, iar fructele sunt mici cu 2 aripioare semi-
circulare (fig. 297).
Particularităţi biologice şi ecologice.
Are o creştere rapidă, este moderat pretenţioasă
faţă de temperatură, dar este sensibilă la înghe-
ţurile târzii.
Fig. 297. Pterocarya fraxinifolia Preferă lumina şi solurile mai umede,
adaptându-se chiar pe soluri mlăştinoase.
Înmulţire. Se poate înmulţi prin seminţe semănate primăvara, în răsadniţe,
după o stratificare prealabilă, prin butaşi de rădăcină, în seră sau răsadniţă, sau
prin marcotaj.
Folosire. Se poate utiliza în parcuri şi grădini, izolat sau în grupări, sau
pentru aliniamente stradale, fiind foarte apreciat pentru coronamentul larg, cu
frunziş bogat care persistă până toamna târziu.

155
 6.12. Subclasa HAMAMELIDAE
Ordinul FAGALES
Familia FAGACEAE

Fagaceele numără 6 (8) genuri cu aproximativ 600 de specii. La noi familia

este reprezentată prin 3 genuri: Fagus, Quercus şi Castanea.

6.12.1. Genul FAGUS L.

Din acest gen în ţara noastră cresc spontan 3 specii:

6.12.1.1. Fagus sylvatica L. - Fagul

Caracterizare morfologică. Este arbore indigen de 25-35 m înălţime, cu

trunchiul drept, falnic şi scoarţa netedă,
cenuşie-albicioasă, nu formează ritidom
decât în condiţii nefavorabile şi numai la
bază. Lemnul este alb-roşiatic, tare şi
greu, cu elasticitate medie şi putrezeşte
uşor în aer. Lujerii sunt geniculaţi iar mu-
gurii sunt fusiformi, mari (1-3 cm) şi
foarte depărtaţi de lujer. Frunzele de 5-10
cm lungime, ovate sau eliptice, întregi
sau sinuate, rareori acut dinţate, pe faţă
verzi-închis, lucitoare, pe dos verzi-palid
(fig. 298). Toamna devin ruginii şi
persistă o perioadă lungă după uscare
(sunt marcescente).
Fig. 298. Fagus sylvatica În tinereţe frunzele au peri
pe ambele feţe iar marginile sunt ciliate. Florile sunt monoice, în inflorescenţe
axilare; cele mascule dispuse în capitule lung pedunculate, iar florile femele câte
două în mijlocul unor bractee, formând un involucru cu 4 valve (fig. 298). Fructul
(jirul) este o achenă în formă ovoidă, cu 3 muchii, fiind grupate câte l-2 achene
într-un involucru de tip cupă, 4-valvat, acoperit la exterior cu apendici ţepoşi iar
fructificarea este odată la 4-6 ani. Pentru horticultură sunt mai importante
următoarele varietăţi ornamentale:
 var. atropunicea (cu frunze purpurii închis)
 var. atropurpurea macrophylla (cu frunze mari, purpurii)
 var. roseo-marginata (cu frunze cu bordură roşiatică)
 var. pendula. (cu habitus pendul - fig. 300)
 var. purpurea pendula (habitus pendul şi frunze roşii portocalii - fig. 299).
Particularităţi biologice şi ecologice. Fagul ocupă la noi în mod natural
32% din suprafaţa păduroasă a ţării. Lăstăreşte slab şi numai în tinereţe, creşte
relativ încet, iar longevitatea este de 200-300 de ani.
156
 Rezistă relativ bine la poluarea prin gaze. Este un arbore tipic de umbră, slab
rezistent la secetă şi arşiţă, necesitând un climat mai răcoros şi umed. Este
rezistent la ger, însă este sensibil la îngheţurile târzii. Solicită soluri revene şi
fertile.

Fig. 299. F. sylvatica Fig. 300. F. sylvatica var. pendula

purpurea pendula
6.12.1.2. Fagus orientalis Lipsky (F. macrophylla Koidz., F. winkleriana
Koidz.) - Fagul oriental

Caracterizare morfologică. Arbore de până la 30 m înălţime, cu lujerii

sericeu pubescenţi; frunzele sunt eliptice până la obovate sau obovat-oblongi,
acute sau scurt-acuminate, la bază lat-cuneate până la rotunjite, cu margini întregi
sau slab ondulate, de 6-12 cm lungime. Involucrul jirului, care înconjoară achena,
este sericeu-păros, cu apendici inegali,
verzi, foliacei.

6.12.1.3. Fagus x taurica Popl.

Caracterizare morfologică. Spe-

cie hibridă cu caractere intermediare
între F. orientalis şi F. sylvatica şi are
frunze asemănătoare cu cele de F.
orientalis dar mai mici (fig. 301). Cupa
are apendici bazali liniari, foliacei şi Fig. 301. Fagus x taurica
bruni.
Înmulţire. Materialul săditor pen-tru formele ornamentale se obţine prin:
 seminţe, semănate toamna sau primăvara, după stratificare; dacă seminţele
sunt uscate mai întâi se înmoaie în apă timp de 24 de ore şi apoi se stratifică;
157
deoarece plantulele de fag sunt sensibile la îngheţuri înainte de răsărire este
necesară protejarea semănăturilor;
 altoire - se aplică pentru varietăţi, folosindu-se portaltoaie din specia
tipică, şi se poate face în teren (primăvara, vara sau la sfârşitul verii) sau în seră
(februarie-martie). Altoirea din teren primăvara poate fi în despicătură, cu altoaie
de 2-3 ani, vara se altoieşte în copulaţie, cu ramuri de 1 an iar la finele verii se
recomandă procedeul în placaj lateral, cu incizie în formă de T, cu altoaie de 2 ani.
Folosire. În parcuri şi grădini sub formă de pâlcuri sau izolat (mai ales
varietăţile ornamentale) în perdele de protecţie sau garduri vii înalte.

6.12.2. Genul QUERCUS L.

Caracteristici generale. Cuprinde numeroase specii (peste 200), majori-

tatea răspândite în zona temperată a emisferei nordice. În ţara noastră se află în
stare spontană şi în cultură circa 65 de specii de stejar, dintre care 22 sunt hibride,
cu numeroase varietăţi şi forme, din care unele prezintă interes ornamental
deosebit.
Caracterele mai importante ale genului sunt: plante arborescente, în general
mari, existând şi specii reprezentate prin plante mai scunde. Spre deosebire de fag,
care are scoarţa lipsită de ritidom, la stejar, majoritatea speciilor au ritidom variat
ca grosime şi desen, altele au plută şi mai rar se întâlnesc specii cu scoarţă netedă.
Mugurii sunt aşezaţi spiralat pe lujer şi mai îngrămădiţi spre vârful lor. Frunzele,
sinuat lobate. Florile sunt monoice, cele mascule sunt în amenţi lungi şi pendenţi,
cele femele, fie solitare, fie câte 2-3. Fructul, o achenă (ghindă), variat ca formă,
elipsoidal, cilindric sau globulos, este prins într-o cupă, mai mult sau mai puţin
înaltă, cu solzii liberi sau concrescuţi. Majoritatea speciilor de stejar, pe lângă
utilizarea lor forestieră, prezintă şi interes horticol, pentru plantaţiile masive, de
grup şi ca arbori de aliniament.

6.12.2.1. Quercus cerris L. - Cerul

Caracterizare morfologică. Este un ar-

bore de 25-30 m înălţime, cu ritidom gros,
negricios, cu fundul crăpăturilor cărămiziu.
Lăstarii tineri sunt cenuşiu-tomentoşi, cu
muguri păroşi. Frunzele sunt pieloase, eliptice
sau oblong-lanceolate, de 5-10 (18) cm lun-
gime, cu 4-8 perechi de lobi triunghiulari şi
mucronaţi, pe partea superioară verzi-întune-
cate, în tinereţe stelat-păroase, pe cea inferioară
mate, verzi-deschis şi păroase.
Fig. 302. Quercus cerris Fructele (ghindele) sunt prinse câte l-4,
sesile sau scurt pedunculate, de 2-4 cm lun-
gime, oblong-ovoide, prinse 1-2 de o cupă emisferică cu solzi alungiţi, liniar
subulaţi, îndreptaţi înapoi, vârful ghindei fiind trunchiat (fig. 302).
158
 Particularităţi biologice şi ecologice. Este răspândit în regiunile de câmpie
şi de coline ale ţării, cu excepţia Moldovei. Se foloseşte mai rar în spaţiile verzi.

6.12.2.2. Quercus frainetto Ten.(Q. conferta Kit., Q. pannonica Booth.,

Q. hungarica Hubb.) - Gârniţă
Caracterizare morfologică. Este un
arbore de 30-40 m, cu ritidom adânc brăzdat,
lăstari la început păroşi apoi glabri, frunze de
10-20 cm lungime şi 6-12 cm lăţime, la bază
îngustate şi auriculate, îngrămădite spre vârful
ramurilor, obovat-eliptice, cu 8-9 pe-rechi de
lobi, patent-divergenţi, la maturitate glabre pe
faţă, iar dorsal păroase, cenuşii (fig. 303).
Ghindele stau câte 2-5, ajung la 1,8-2,5
cm lungime şi sunt prinse în cupe de 0,6-1,2
cm înălţime, cu solzi liniar-lanceolaţi.
Particularităţi biologice şi ecologice.
Este răspândit în silvostepă, în regiunile de
coline din Transilvania de Vest, în Banat,
Oltenia şi Moldova, mai rar în Muntenia şi
Fig. 303. Quercus frainetto
Dobrogea. Datorită frunzelor sale mari este un
frumos arbore ornamental.

6.12.2.3. Quercus pedunculiflora K.Koch. (Q. rhodopea Vel.)- Stejarul

brumăriu

Caracterizare morfologică. Este

un arbore de 25-30 m înălţime, cu riti-
dom crăpat adânc, lăstari bruni-verzui,
glabri, frunze obovat-alungite sau
eliptice de 6-26 cm lungime, adânc-
sinuat-lobate, cu 5-7 perechi de lobi
rotunjiţi, întregi, sinuaţi sau lobaţi. Faţa
frunzei este verde, mată, dorsal verde-
cenuşiu, pubescentă.
Ghindele sunt grupate câte l-4,
lung pedunculate (specific), de 2,5-4 cm
lungime, ovoide şi sunt prinse în cupe
de 1,5-2,2 cm înălţime, de formă turtită Fig. 304 Q. pedunculiflora
emisferică, solzii fiind cu marginile
concrescute ( la vârf solzii sunt îngustaţi, cei inferiori şi mijlocii sunt gheboşi) (fig.
304).
Particularităţi biologice şi ecologice. Este răspândit în silvostepă, fiind
rezistent la uscăciune şi arşiţă, în stepă vegetează satisfăcător, dacă apa freatică nu
este la peste 10 m adâncime, mai ales pe cernoziomurile loessoide.
159
 6.12.2.4. Quercus pubescens Willd. (Q. lanuginosa Thuill.)- Stejarul
pufos
Caracterizare morfologică. Este de
talie mai redusă (10-15 m), ritidom adânc
crăpat, lujeri tomentoşi, coroana largă, une-
ori mai lată decât înaltă.
Frunzele sunt relativ mici, de 4,5-8
cm lungime, pieloase, oblongi sau ovate, cu
3-6 perechi de lobi, la vârf rotunjite iar la
bază cordat-emarginate, la început pe am-
bele părţi tomentoase, apoi pe faţă devin
glabre.
Ghindele sunt sesile sau scurt pe-
dunculate, înguste, ovoide, de 0,6-1,8 cm
lungime, în cupe de 0,8-1,5 cm, prevăzute
Fig. 305. Quercus pubescens cu solzi mici, oval-lanceolaţi, strâns im-
bricaţi, cenuşiu pubescenţi (fig. 305).
Particularităţi biologice şi ecologice. Formează păduri rare în silvostepă şi
stepă. Este o specie xerofită şi heliofilă, rezistentă la geruri, puţin pretenţioasă faţă
de soluri; vegetează bine în staţiuni calde şi uscate, pe calcare.

6.12.2.5. Quercus robur L. (Q. pedunculata Ehrh.) - Stejarul

Caracterizare morfologică. Sunt arbori

de 40-50 m înălţime cu coroane largi, ne-
regulate iar ritidomul este brun-negricios,
adânc brăzdat.
Frunzele, îngrămădite spre vârful lăs-
tarilor, sunt de 6-20 cm lungime, obovate, cu
6-8 perechi de lobi obtuzi sau rotunjiţi.
Consistenţa frunzelor este pieloasă, pe faţă
sunt verzi-închis, glabre, dorsal glabre sau
uşor pubescente în lungul nervurilor.
Ghindele sunt dispuse câte 2-5, au Fig. 306. Quercus robur
pedunculi de 5-12 cm lungime, sunt ovoide,
alungite, elipsoidele, sau cilindrice, lungi de 2-4 cm, în cupe emisferice de 0,8-1,2
cm înălţime, cu solzi mici, ovat-triunghiulari, alipiţi (niciodată gheboşi), cenuşiu-
pubescenţi (fig. 306).
Alcătuieşte păduri pure sau în amestec în regiunile de câmpie şi de coline
mai joase.
După variaţia frunzelor există diferite forme (varietăţi, cultivaruri):
 fastigiata - are ramuri erecte, coroana îngustă, conică fiind apreciat pentru
aliniamente (fig. 307);
 'Concordia' - talie mică (chiar arbustivă), cu frunze galbene-aurii (fig.
308).
160
  'Heterophylla' - are frunze foarte variate ca formă, de la normale până la
adânc incizate.
 'Thomasii' - are lujerii tineri fin păroşi, frunze obovte cu 3-5 lobi şi
ghinde solitare.
 'Puberula' - are frunzele dorsal, în lungul nervurilor, puberule.

Fig. 307. Q. robur. var. fastigiata Fig. 308. Q. robur Concordia

Folosire. Pentru parcuri şi grădini se recomandă frecvent următoarele for-

me: fastigiata, preţioasă şi pentru faptul că are o creştere şi dezvoltare mai rapidă
decât a celorlalte, precum şi 'Concordia', de talie mai mică, frunze galbene-aurii
sau galben-verzui.

6.12.2.6. Quercus petraea (Matt.) Liebl. (Q. sessiliflora Salisb., Q.

sessilis Ehrh.) - Gorunul

Caracterizare morfologică. Este un arbore de 35-40 m cu ritidom subţire.

Frunzele sunt îngrămădite spre vârful lăstarilor au 8,5-12 cm lungime, sunt lat-
ovate până la eliptic-lanceolate, cu 5-8 perechi de lobi rotunjiţi, la bază sunt
trunchiate cu peţiol de 1-2,5 cm. Ghindele, câte 1-5, sesile, de 1,6-2,5 cm lun-
gime, ovoide, în cupe conic-emisferice cu solzi mici, ovat-lanceolaţi, imbricaţi,
alipiţi, plaţi (fig. 309).
Particularităţi biologice şi ecologice. Formează păduri (arborele pure sau
în amestec) în regiunea de dealuri şi submontană inferioară, mai rar în câmpie, pe
când Quercus robur cere soluri mai profunde si revene, Quercus petraea este mai
puţin exigent, vegetând bine pe cele brun-roşcate sau slab podzolite, sau chiar pe
soluri brun cenuşii, cu condiţia să nu fie prea compacte.

161
 Dintre formele mai interesante sunt:

Fig. 309. Quercus petraea

 'Laciniata' - frunzele sunt penat-fidate, cu lobii alungiţi, oblongi şi sinu-
surile înguste şi adânci;
 'Mespilifolia' - cu frunze lung acuminate, uşor sinuate, ca cele de moşmon.

6.12.2.7. Quercus polycarpa Schur. -

Gorunul transilvănean

Caracterizare morfologică. Este mai

Fig. 310. Quercus polycarpa
redus ca talie decât precedentul (20-25 m), cu
lujeri glabri, are frunze neîngrămădite la vârful
lujerilor, de 7-12 (16) cm lungime, obovate,
ovat-oblongi, cu lobi rotunjiţi, având pe faţă
culoarea verde întunecată, lucitoare iar pe dos
aspect dispers-stelat pubescent.
Ghindele, dispuse câte 2-6, sunt sesile sau
scurt pedunculate, de 1,8-2,5 cm, ovoide, prinse
în cupe emisferice, înalte de 1,5-2 cm, cu solzii
gheboşi, pubescente numai la vârf.
Particularităţi biologice şi ecologice.
Este o specie recomandată pentru parcuri, fiind
ornamentală prin port, frunze şi abundenţa fruc-
telor.

162
 6.12.2.8. Quercus rubra Michx. (Q. borealis Michx., Q. maxima (Marsh.)
Ashe) - Stejarul roşu american

Caracterizare morfologică. Este

originar din America de Nord, cu talie de
20-25 (50) m, cu scoarţa netedă, acoperită
numai la bază de ritidom, are coroană
globuloasă şi lăstari roşii-bruni, lucitori.
Frunzele sunt de 10-16 (22) cm, obovate,
cu câte 5 perechi de lobi scurţi, triun-
ghiulari până la ovaţi, divergenţi şi mu-
cronaţi, la început pubescente pe ambele
feţe, apoi glabre.
Nuanţa frunzelor este pe faţă verde-închis
Fig. 311. Quercus rubra lucitoare iar dorsal albăstrui sau galben-
verzui iar toamna devin roşii (fig. 311). Florile mascule sunt dispuse în amenţi
pubescenţi, lungi de 10-20 cm, iar cele femele, pe pedunculi glabri. Ghindele,
aşezate câte 1-2, ovoide, de 1,5-2,5 (3) cm, scurt pedunculate, în cupe de 1,5-2,3
cm, cu solzi alipiţi.
Particularităţi biologice şi ecologice. Este o specie mult apreciată pentru
frumuseţea portului şi pentru coloraţia de toamnă a frunzişului, în nuanţe de roşu-
portocaliu şi arămiu. Datorită faptului că are o creştere mai înceată şi suferă de
arsura scoarţei, stejarul roşu este mai puţin recomandat pentru străzi, fiind preferat
pentru aceasta Quercus coccinea.
Alţi stejari americani care mai pot fi întâlniţi în parcurile de la noi sunt:

6.12.2.9. Quercus coccinea Muen.

Caracterizare morfologică. Arbore

de maxim 25 m, cu coroana rotunjită, laxă,
lujerii sunt glabri, bruni-gălbui, frunzele au
9-15 cm, sunt alungit eliptice, până la obo-
vate, sinuos-penat-partite, cu lobii depărtaţi
şi puţin dinţaţi, la bază trunchiate sau lat
cuneate, pe partea superioară verde-crud,
lu-citor iar pe cea inferioară verde deschis,
glabru (fig. 312) iar toamna se colorează în
roşu stacojiu.
Ghindele sunt solitare, scurt pedun-
culate, ovate, înconjurate de o cupă cu sol-
zii alipiţi.
Fig. 312. Quercus coccinea

163
 6.12.2.10. Quercus palustris (L.) Münch. – Stejarul de baltă

Caracterizare morfologică. Arbore

exotic, de 20-40 m înălţime, cu tulpina
dreaptă, coroana lat-piramidală, frunze lat-
alungite, până la 15 cm lungime, cu lobi
înguşti şi foarte adânci, ascuţiţi, pe partea
inferioară verzi-palid cu smocuri de peri la
intersecţia nervurilor, pe cea superioară ver-
zi, toamna devin roşii (fig. 313).
Fructele au un peduncul scurt, ghinda
fiind aproape rotundă, mică, cu vârful acut
şi cupa lăţită.
Fig. 313. Quercus palustris

6.12.2.11. Quercus imbricaria Michx.

Caracterizare morfologică. Este

arbore de maxim 20 m înălţime, cu scoarţa
netedă, frunze alungit-eliptice, întregi, de
până la 18 cm lungime şi 2-5 cm lăţime,
cu vârful ascuţit, scurt, pe partea infe-
rioară pubescente iar fructele scurt-pe-
dunculate, cu ghinda emisferică, mică (fig.
314)
Particularităţi biologice şi eco-
logice. Stejarii sunt, în general, specii
Fig. 314. Quercus imbricaria
longevive, care lăstăresc bine, cu înflorire
unisexuat-monoică iar maturaţia ghindelor are loc în anul apariţiei lor, excepţie
făcând cerul şi stejarii americani care maturează ghindele în anul al II-lea.
Majoritatea stejarilor sunt răspândiţi în zonele colinare, iar în zonele de
câmpie se întâlnesc stejarii termofili (Q. pedunculiflora şi Q. pubescens), cel mai
rezistent la ger fiind considerat Q. petraea iar cea mai mare amplitudine ecologică
o are Q. robur. Stejarii originari din Europa sunt specii iubitoare de lumină iar cei
din America suportă bine semiumbra. Faţă de apă cerinţele variază, unele specii
suportând foarte bine excesul de apă (Q. palustris şi Q. imbricaria). Stejarii au
nevoie, în general, de soluri profunde, afânate, neputându-se dezvolta pe soluri
grele, compacte.
Înmulţire. Stejarii se înmulţesc uşor prin seminţe semănate toamna sau
primăvara, după stratificare, sau prin altoire, în seră prin metodele placaj, tri-
angulaţie sau oculaţie, precum şi prin butaşi, în luna martie-aprilie, în sere, sau
“tunele cu ceaţă artificială”. Krüssman (1981) recomandă recoltarea altoaielor
chiar înainte de altoire, când seva deja circulă (ramuri de 2-3 ani cu 3-4 ochi). Se
foloseşte uneori şi butăşirea pentru înmulţirea stejarilor, cu condiţia aplicării de
hormoni şi înrădăcinării în pat cald, sub ceaţă artificială.
164
 Folosire. Majoritatea stejarilor sunt arbori decorativi atât prin port, frunzele
frumoase care decorează mult timp (marcescente), dar şi prin amenţii masculi şi
ghindele care apar spre toamnă.
Se utilizează pentru plantaţii masive, grupări dar şi ca exemplare izolate.
Pentru aleile stradale se recomandă stejarii roşii americani, care rezistă mai bine la
poluare.

6.12.3. Genul CASTANEA Mill.

Cuprinde cca. 12 specii răspândite în regiunile temperate ale emisferei nor-

dice, dintre care 3 specii sunt introduse şi al noi.

6.12.3.1. Castanea sativa Mill. (C. vesca Gaerth., C. vulgaris Lam.) -

Castanul bun
Caracterizare morfologică.
Este un arbore de 25-30 m, cu
tulpină groasă şi ramificaţii joase şi
un ritidom adânc crăpat, brun închis.
Lemnul este de calitate supe-
rioară, cu duramen brun-închis, mij-
lociu de greu, elastic şi foarte trainic.
Lujerii sunt muchiaţi, brun-roşcaţi, cu
lenticele albicioase, proeminente, la
început tomentoşi, apoi glabri.
Frunzele au 12-22 cm lungime,
oblong-lanceolate cu marginile spinos
- dinţate şi nervaţiunea proeminentă,
Fig. 315. Castanea sativa pe dos la început păroase iar mai
târziu glabre (fig. 315). Florile mascule sunt dispuse în amenţi cilindrici erecţi, la
baza cărora sunt dispuse florile femele, câte 3 într-un involucru spinos.
Fructele sunt achene (castane) globuloase sau brusc acuminate, de culoare
brună castanie şi stau 1-3 închise într-o cupă ghimpoasă, care la coacere se
deschide în 4 valve (fig. 315).
Particularităţi biologice şi ecologice. Este un arbore ornamental prin as-
pectul frunzişului şi care poate fi condus cu trunchi. Are pretenţii mai ridicate faţă
de căldură şi nu suportă solurile calcaroase. Lăstăreşte bine şi drajonează. Creşte
încet în tinereţe şi are o longevitate destul de mare. Cere un climat cald şi umed şi
soluri revene, fertile. Suportă semiumbra dar nu tolerează solurile calcaroase.

165
 6.12.3.2. Castanea dentata (Marsh.) Borkh. (C. americana Raf.) –
Castanul bun american

Caracterizare morfologică. Arbore

Fig. 316. Castanea dentata
de cca 30 m înălţime, cu trunchiul foarte
gros şi coroana îngustă, scoarţa negri-
cioasă, crăpată în plăci mari; ramurile
sunt glabre.
Frunzele sunt oblong-lanceolate, de
12-24 cm lungime, pubescente pe partea
inferioară în tinereţe, apoi glabre, cu vâr-
ful acuminat, pe margini puternic serate
(fig. 316).
Particularităţi biologice şi eco-
logice. Această specie este ceva mai re-
zistentă la geruri decât specia precedentă.

6.12.3.3. Castanea pumila (L.) Mill. - Castanul pitic

Caracterizare morfologică.
Arbust sau arbore de până la 15 m
înălţime, cu lujerii bruni-roşcaţi,
tomentoşi.
Frunzele sunt îngust-eliptice
până la lanceolate, de 12-24 cm
lungime, cu baza îngust cuneată,
grosier dinţate, pe faţă galbene
verzui, pe dos mai deschise, glabre.
Achenele au cca 2,5 cm lăţi-
me şi stau câte 2-3 într-o cupă (fig.
317).
Înmulţire. Se poate realiza
uşor prin seminţe, semănate toamna
sau primăvara, după stratificare.
Folosire. În condiţii staţio- Fig. 317. Castanea pumila
nare corespunzătoare castanul pitic
se poate folosi ca arbore solitar sau pentru aliniamente.

166
 6.13. Subclasa HAMAMELIDAE
Ordinul FAGALES
Familia BETULACEAE

Betulaceele numără 3 genuri de arbori şi arbuşti, dintre care la noi cresc

spontan sau cultivate specii aparţinând la 2 genuri.

6.13.1. Genul BETULA L.

Cuprinde circa 120 de specii răspândite în emisfera nordică, din care la noi,
în cultură sau spontane sunt 51 de specii. Sunt arbori de mare efect ornamental,
rustici, întrebuinţaţi uneori ca plante pioniere.

6.13.1.1. Betula pendula Roth. (B. verrucosa Ehrh., B. alba L.p.p.) -

Mesteacănul
Caracterizare morfologică Este un
arbore care ajunge la 20 m. Are tulpina zveltă,
acoperită de o scoarţă albă, care se exfoliază în
fâşii circulare. La bătrâneţe formează un riti-
dom negricios şi adânc crăpat, numai către
baza tulpinii. Lujerii sunt subţiri, de obicei
pendenţi, lungi şi lucitori, cu numeroase lenti-
cele.
Frunzele sunt romboidal - triunghiulare,
de 4-7 cm, acuminate, cu marginea dublu-se-
rată, peţiolate (fig. 318). Florile sunt monoice,
grupate în amenţi, diferenţiază din toamnă (cei
masculi) şi apar înainte de înfrunzire. Fructele
sunt samare mici iar la maturitatea deplină (în
septembrie) amenţii fructiferi, în marea lor ma-
joritate, se dezmembrează şi pun în libertate
micile samare împreună cu solzii amenţilor.
Fig. 318. Betula pendula Dintre varietăţi (forme) se pot menţiona:
 var. fastigiata - are port piramidal,
 var. purpurea - are frunzele roşii-închis,
 forma tristis - are ramurile pletoase
 forma elegans (youngii)- are ramuri subţiri, recurbate de la bază, lujerii
foarte subţiri, penduli şi frunze mai mici (fig. 319).
 forma dalecarlica - cu frunze laciniate (fig. 320).
Particularităţi biologice şi ecologice. Este o specie ce lăstăreşte bine, în
tinereţe are o creştere rapidă iar longevitatea sa obişnuită este sub 100 de ani. De
asemenea este heliofilă, rustică, care însă rezistă greu la soluri compacte, acide, cu
ape în exces, la o umbrire puternică sau la o uscăciune accentuată. Este o specie
rezistentă la ger, fum şi gaze.

167
 Fig. 320. B. pendula forma dalecarlica

Alte specii de Betula cultivate mai ales

în parcuri dendrologice şi în grădinile bota-
Fig. 319. B. pendula f. youngii nice din ţara noastră sunt:

6.13.1.2. Betula albo-sinensis Burk.

Caracterizare morfologică. Arbore de talia a II-a originar din China, cu

scoarţa portocalie sau portocaliu-roşcată, care se exfoliază în fâşii circulare subţiri
(fig. 321).

6.13.1.3. Betula ermanii Cham.

Caracterizare morfologică. Arbore de

talia a II-a (maxim 20 m) cu coronament larg,
lax, cu scoarţa alb-gălbuie, care se exfoliază
circular în fâşii late, transversale (fig. 322),
iar amenţii sunt erecţi.

6.13.1.4. Betula nigra L.

Caracterizare morfologică. Arbore de

talia I-II-a, deseori cu aspect multitulpinal, cu
coroana largă, scoarţa care se exfoliază în
fâşii mari şi persistă crăpături roşcat-negri-
cioase (fig. 323).

Fig. 321. Betula albo-sinensis

168
 Fig. 322. Betula ermanii Fig. 323. Betula nigra

6.13.1.5. Betula papyrifera Marsh.

Caracterizare morfologică. Arbore de talia I, originar din America de

Nord, cu scoarţa albă care se exfoliază în fâşii fine, asemănătoare papirusului.

6.13.1.6. Betula pubescens Ehrh.

Caracterizare morfologică. Arbore

de talia a II-a, cu scoarţa albă care se
exfoliază în fâşii, la bază având ritidom
negricios iar lujerii pubescenţi.
Frunzele sunt rombic ovate sau ovate
la început pubescente pe ambele feţe, apoi
mai mult pe dos iar amenţii au solzii
pubescenţi (fig. 324).
Această specie are o varietate: var.
carpatica (W.&K.) K.Koch, considerată ca
fiind indigenă, răspândită la noi prin tur-
bării, în zonele montane umede. Se poate
utiliza cu succes ca arbore de aliniamente.
Fig. 324. Betula pubescens

169
 6.13.1.7. Betula nana L.- Mesteacănul pitic

Caracterizare morfologică. Este un arbust

înalt de cca. 1 m, cu lujeri subţiri, tomentoşi, frunze
subrotunde, de 1,5 cm lungime şi 2 cm lăţime,
crenate, verzi-închis pe partea superioară, toamna
devin roşii (fig. 325).

6.13.1.8. Betula pumila L.- Mesteacănul

pitic

Caracterizare morfologică. Arbust de 0,5-1

m înălţime, cu lujerii tineri dens tomentoşi, frunze
aproape circulare, de 1-3 cm, crenate, dedesubt
alburii şi des păroase, toamna devin roşiatice (fig.
Fig. 325. Betula nana 326).

6.13.1.9. Betula tortuosa Ledeb.

Caracterizare morfologică. Arbore

de talia a II-a cu scoarţa alb-cenuşie sau
gălbuie, cu ramuri sinuoase şi lujerii tineri
bruni-cenuşii cu verucozităţi (fig. 327).
Particularităţi biologice şi ecologice.
Mestecenii au o longevitate mică, sunt uşor
vătămaţi de vânturi puternice şi depunerile
Fig. 326. Betula pumila
de chiciură şi zăpadă. B. pendula este o spe-
cie heliofilă, rezistentă la ger, nepretenţioasă
faţă de fertilitatea solului, suportând cu
succes solurile sărace, nisipoase. Nu suportă
însă seceta excesivă, solurile prea calca-
roase, cele compacte şi cu exces de umi-
ditate.
Înmulţire. Mestecenii se înmulţesc
prin:
- semănături executate imediat după
recoltare, prin împrăştiere, pe strat foarte
bine pregătit, încorporarea făcându-se prin
tasare sau tăvălugire uşoară.
- altoire - se execută pentru varietăţile Fig. 327. Betula tortuosa
ornamentale, pe portaltoi de B. pendula; se poate efectua în teren deschis sau în
seră. În teren deschis altoirile pot realizate în ochi crescând (la sfârşitul lunii mai-
începutul lunii iunie) sau în ochi dormind (lunile august-septembrie), ca procedee
folosindu-se: altoirea cu ramură detaşată şi altoirea prin alipire.

170
 În seră altoirea se face în ianuarie-februarie, pe puieţi înrădăcinaţi la
ghivece, cu altoaie de 2-3 ani recoltate în repaus deplin.
Folosire. Speciile de Betula sunt foarte preţuite pentru portul lor elegant şi
frumuseţea coloritului scoarţei trunchiului. Se întrebuinţează individual sau în
grupuri, iar speciile cu port pitic sunt des folosite pentru rocării.

6.13.2. Genul ALNUS Gaertn.

Cuprinde un număr de cca. 45 de specii originare din emisfera nordică,

arbori şi arbuşti rustici, în general higrofili.

6.13.2.1. Alnus glutinosa Gaertn. - Aninul negru, Arinul negru

Fig. 328. Alnus glutinosa

Caracterizare morfologică. Este un arbore indigen care ajunge la 25 m

înălţime, are tulpina dreaptă, cilindrică, coronamentul ovoidal. Scoarţa tânără este
lucioasă şi netedă. Lujerii sunt în 3 muchii, mugurii sunt pedicelaţi, cu 2 solzi.
Frunzele sunt ovate sau obovate, emarginate, de 6-10 cm, pe margini rar si ne-
regulat dublu-serate. Pe faţă sunt verzi întunecate, pe dos verzi-gălbui, cu smocuri
de peri ruginii la baza nervurilor. În tinereţe sunt lipicioase iar toamna se menţin
mai multă vreme pe arbore (fig. 328). Florile sunt unisexuate, dispuse monoic în
amenţi; înfloresc foarte devreme, în februarie-martie.
Fructele sunt samare, pentagonale, mici de 2-3 mm, cu aripi înguste, cu saci
de aer, care se găsesc în conuri fructifere numite strobili (popular se numesc
“rânze”), mici, ovali, care persistă şi după căderea frunzelor (fig. 328).

171
 Particularităţi biologice şi ecologice.
Are câteva varietăţi decorative, cele mai
cunoscute la noi fiind: var. laciniata - care
are frunzele lobate adânc, var. imperialis -
cu frunze asemănătoare cu varietatea pre-
cedentă dar mai profund lobate (fig. 329) şi
var. incisa - cu frunze dublu lobate sau pe-
nate şi lobii laţi, rotunjiţi.
Aninul negru este o specie care cere
multă umiditate, în sol şi în atmosferă. Nu
rezistă la secetă şi la umbră.

6.13.2.2. Alnus incana (L.) Moe-

nech. - Aninul alb, Arinul alb

Fig. 329. A. glutinosa var. imperialis Caracterizare morfologică. Este un

arbore indigen care are până la 20 m
înălţime, cu scoarţa cenuşie-albicioasă, lucitoare, coroana mai bogată, frunzele
ovat-eliptice, cu vârful acut, baza rotunjită sau cordată, adânc dinţate, verzi-
cenuşii-închis pe faţă şi albe-cenuşii-pubescente pe dos (fig. 330). Florile se
deschid înainte de înfrunzire, prin februarie, mai devreme decât la aninul negru.
Fructele sunt samare, de formă pentagonală.

Fig. 330. Alnus incana Fig. 331. A. incana var. laciniata

Specia Alnus incana prezintă următoarea variabilitate: forma pendula - care

se remarcă prin ramurile pletoase şi var. laciniata - cu frunzele adânc lobate (fig.
331).
Particularităţi biologice şi ecologice. Aninul alb este o specie mai puţin
pretenţioasă faţă de sol, umiditate şi lumină decât aninul negru.

172
 Tolerează şi solurile relativ uscate, suportând semiumbra, cu o bună rezis-
tenţă la ger. Poate fi folosită în parcuri, pe coastele erodate, calcaroase, prundişuri
etc.

6.13.2.3. Alnus viridis (Chaix) DC. (A. alnobetula Harting.) - Anin verde,
Arin de munte

Caracterizare morfologică. Arbust de până la 2 m înălţime, cu tulpini

uneori târâtoare, lujerii sunt măslinii, mugurii nepedicelaţi, frunzele sunt ovat-
eliptice, cu vârful acut, au până la 10 pe-
rechi de nervuri, serate pe margini şi cu
smocuri de perişori la baza nervurilor de
pe partea inferioară (fig. 332).
Înmulţire. Se poate realiza prin se-
minţe, semănate toamna sau primăvara
foarte devreme, în mustul zăpezii.
Semănăturile se fac superficial, în
sol nisipos, se umbresc în toiul verii iar
solul se menţine permanent reavăn.
Folosire. Datorită particularităţilor
de creştere în mediu mai umed, aninii pun
Fig. 332. Alnus viridis de obicei în valoare luncile şi terenurile
cu exces de umiditate. De asemenea pot fi plantaţi pe malul apelor pentru con-
solidarea malurilor.

6.14. Subclasa HAMAMELIDAE

Ordinul FAGALES
Familia CORYLACEAE

6.14.1. Genul CORYLUS L.

Genul cuprinde cca. 16 specii de arbuşti înalţi,

rareori arbori, originare din Europa, America de
Nord şi nordul Asiei. La noi se întâlnesc mai frec-
vent următoarele specii:

6.14.1.1. Corylus avellana L. - Alun

Caracterizare morfologică. Este un arbust

Fig. 333. Corylus avellana
de 5 m înălţime , uneori chiar arboraş de până la 8
m, cu scoarţa netedă, lucioasă şi cu pete mari
albicioase, cu lujerii glanduloşi pubescenţi, geni-
culaţi, frunzele de cca 15 cm lungime, lat-obovate,
la bază cordate, la vârf ascuţite, dublu-serate sau

173
lobulate, pe dos păroase.
Florile sunt unisexuat monoice, cele mascule sunt în amenţi lungi şi apar
înaintea înfrunzirii, iar cele femele apar mai târziu şi au stigmate purpurii sau roşii.
Fructele sunt achene globuloase sau ovoide, solitare sau până la 4 grupate, cu
pericarp lemnos, înconjurate de un involucru foliaceu sau membranos, mai scurt
sau cel mult egal cu achena, adânc divizat în lobi înguşti nerecurbaţi (fig. 333).
Particularităţi biologice şi ecologice. Alunul este printre cei dintâi arbuşti
care înfloresc (florile mascule). Dintre varietăţi cităm: var. purpurea, cu frunzele
roşii, purpurii (fig. 335); var. contorta cu ramurile contorsionate (fig. 334); var.
pendula, cu ramuri pletoase, var. aurea, cu frunzele şi ramurile galbene.
Este o specie indicată pentru soluri revene, profunde, dar în condiţii de
umbră rezistă şi la o oarecare uscăciune a solului. Este rezistentă la fum si gaze şi
suportă bine tunderea.

Fig. 334. Corylus avellana var. contorta Fig. 335. C. avellana var. purpurea

6.14.1.2. Corylus colurna L. - Alunul turcesc

Caracterizare morfologică. Arbore de până la 25 m înălţime, cu scoarţa

Fig. 336. Corylus colurna
galben-cenuşie sau alb-cenuşie, lujerii
tineri glandulos-păroşi, frunze lat-ovate
până la obovate, acuminate, la bază cor-
date, de 8-12 cm lungime, pe margini
dublu-serate sau crenat-serate, uneori
lo-bulate, pe faţă aproape glabre, pe dos
pubescente, fructele sunt grupate câte 3-
10 în buchete globuloase, ascunse într-
un involucru cu lacinii liniare, rigide şi
recurbate (fig. 336).
Particularităţi biologice şi eco-
logice. Această specie creşte spontan în
Banat şi Oltenia, dar este cultivată şi în
alte regiuni, în grădini botanice, colecţii
dendrologice şi parcuri.
174
 Are însă pretenţii faţă de căldură, suportând cu greu gerurile puternice.

6.14.1.3. Corylus maxima Mill. (C. tubulosa Willd.) - Alunul cu frunza

mare
Caracterizare morfologică. Arbust
sau arbore de 10 m, cu lujerii tineri şi
peţiolii frunzelor glandulos păroşi,
frunzele orbiculare, orbicular-ovate pâ-
nă la lat-obovate, abrupt acuminate, la
bază cordate, dublu serate şi de regulă
lobulate, de 7-14 cm lungime. Fructele
sunt solitare sau câte 3, cu pedicel de
1,5-3,5 cm, involucru tu-bulos, mai
lung decât aluna şi îngustat deasupra
Fig. 337. Corylus maxima var. purpurea fructului, deseori adânc laciniat, la bază
cenuşiu pâslos iar aluna este ovoid-
oblongă.
Particularităţi biologice şi ecologice. Cea mai frecventă este varietatea
purpurea, cu frunzele purpurii închis (fig. 337). Este o specie deosebit de apre-
ciată din punct de vedere decorativ, dar este mai sensibilă la ger decât alunul
comun.
Înmulţire. Alunii se înmulţesc prin seminţe, marcotaj şi mai rar prin bută-
şire şi altoire. De obicei semănatul se execută toamna, imediat după recoltare, sau
primăvara, cu seminţe stratificate. Marcotajul se practică cu bune rezultate prin
arcuire sau muşuroire. Altoirea se practică folosind procedeul în despicătură sau
prin apropiere, la începutul sezonului de vegetaţie.
Folosire. În parcuri este indicat ca un bun subarboret, pentru masive şi
boschete, pentru liziere sau izolat (în special varietăţile ornamentale).

6.14.2. Genul CARPINUS L.

Gen originar din zonele temperate şi subtropicale ale Europei, Asiei de Est şi
Americii de Nord, care include cca. 26 de specii. În ţara noastră se întâlnesc 8
specii, două fiind spontane iar celelalte cultivate.

Fig. 338. Carpinus betulus - frunzele Fig. 339. Carpinus betulus - fructele

175
 6.14.2.1. Carpinus betulus L. - Carpen

Caracterizare morfologică. Este un arbore până la 20 m înălţime care are

coronamentul larg, des, jos, tulpina acoperită cu o scoarţă netedă, cenuşie. Lujerii
sunt subţiri, geniculaţi, mugurii sunt fusiformi. Frunzele sunt distihe, ovat-eliptice,
de 5-12 cm, dublu-serate pe margini, cu nervuri secundare drepte (fig. 338).
Florile unisexuate, dispuse monoic, în amenţi pendenţi, apar în aprilie-mai, după
înfrunzire. Fructele sunt în inflorescenţe fructifere de forma unui con lax, în
interior cu achene (nucule) care prezintă la bază un involucru membranos trilobat,
la început verde pal apoi devin bej-gălbui (fig. 339). Se maturează în acelaşi an, în
septembrie-noiembrie, când culoarea achenelor virează de la brun-verzui spre
brun.
Particularităţi biologice şi ecologice. Variabilitatea speciei este dată de
următoarele varietăţi (cultivaruri sau forme):
 purpurea (cu frunze roşii-purpurii din primăvară fig. 341);
 fastigiata (cu formă piramidală - fig. 340);
 pendula (cu ramuri pendule);
 columnaris (cu port columnar);
 incisa (cu frunze înguste, adânc lobate).

Fig. 340. C. betulus var. fastigiata Fig. 341. C. betulus var. purpurea

6.14.2.2. Carpinus orientalis Mill. (C. duinensis Scop.) - Cărpiniţa

Caracterizare morfologică. Arbore scund sau arbust indigen, care de-

păşeşte de obicei 6 m, cu lujerii tineri şi peţiolii frunzelor vilos-păroşi, frunze ovat-
eliptice, acute, la bază rotunjite, asimetrice sau slab cordate, pe margini mărunt
dublu-serate, de 2-5 cm lungime, pe faţă verzi-închis, lucitoare, pe dos cu smocuri
de peri în axila nervurilor. Fructele au involucrul ovat, dur şi neregulat serat,
nelobat (fig. 342).

176
 Fig. 342. Carpinus orientalis
6.14.2.3. Carpinus japonica Bl. (C. carpinoides Maxim., Distegocarpus
carpinus S.& Z.) - Carpen japonez

Caracterizare morfologică. Ar-

bore de maxim 15 m înălţime, cu co-
roana largă, compactă, lujerii tineri
păroşi, frunzele eliptice până la alungit-
ovate, de 5-10 cm lungime, acuminate,
la început roşiatice şi moale păroase pe
ambele feţe, mai târziu aproape glabre.
Involucrul fructului este dinţat şi
cu marginea pliată spre interior iar la
bază cu un mic lob liber (fig. 343).
Fig. 343. Carpinus japonica

6.14.2.4. Carpinus caroliniana Walt.

(C. americana Michyx., C. virginiana Michx.
f. caroliniana) - Carpen american

Caracterizare morfologică. Arbust sau

arboraş de maxim 12 m, cu ramuri pendule, frunze
alungit-ovate până la eliptice, de 6-10 cm lungime,
acuminate, la bază rotunjite, pe margini ascuţit
dublu-serate, glabre, pe dos cu peri în axilele
nervurilor. Amenţii fructifer au 5-10 cm lungime
iar involucrul fructului este neregulat-lobat (fig.
344). Fig. 344. Carpinus
caroliniana

177
 Particularităţi biologice şi ecologice. Carpenii au longevitate relativ re-
dusă (100-120 ani), lăstăresc bine dar nu drajonează, se comportă bine la tundere.
Rezistă bine la ger (până la -35 ºC) sunt sensibili la secetă, tolerează semiumbra,
rezistă destul de bine la poluarea atmosferică şi solicită soluri fertile, profunde,
afânate, constant umezite. Pe soluri compacte, argiloase rămâne scund.
Înmulţire. Carpenii se înmulţesc prin sămânţă semănată în august-sep-
tembrie sau primăvara, după ce se stratifică. Seminţele pot fi recoltate toamna
târziu, după completa maturare, dar semănate direct, fără stratificare, răsar abia în
anul al II-lea. De aceea pentru a produce semănături în primăvara următoare,
achenele se recoltează în pârgă (august-septembrie), când involucrul este încă
verde şi se seamănă imediat, cu tot cu involucru care nu poate fi îndepărtat în
această fază. Fructele care se păstrează necesită îndepărtarea involucrului şi o
deshidratare până la conţinutul de apă de maxim 10%.
Stratificarea seminţelor de carpen este obligatorie pentru achenele recoltate
la maturitatea deplină. Durata stratificării este de 18-20 săptămâni, din care 4
săptămâni la cald (20ºC) iar restul la rece (14-16 săptămâni la 3ºC). Semănăturile
se fac pe rânduri, la distanţa de 30 cm între rânduri şi la adâncimea de 2-3 cm. La
începutul răsăririi se asigură umbrirea plantulelor. După cca. 2 ani puieţii pot fi
repicaţi în sola de formare sau se plantează la loc definitiv.
Varietăţile se înmulţesc prin altoire. Procedeul folosit este în despicătură,
efectuat primăvara, cu ramuri altoi de 2 ani, pe portaltoi de Carpinus betulus. Se
poate realiza şi în sere, iarna, folosind procedeul în copulaţie, pe portaltoaie obţi-
nute din sămânţă şi cultivate la ghivece.
Folosire. Sunt specii indicate pentru formarea masivelor, zidurilor verzi şi
constituirea gardurilor vii şi a zidurilor verzi înalte, precum şi ca exemplare izo-
late sau pentru grupări, în special în cazul varietăţilor ornamenatele.

6.14.3. Genul OSTRYA Scop.

Genul cuprinde 7 specii răspândite în Europa, Asia şi America, dintre care la

noi se cultivă 3 specii, şi anume:

6.14.3.1. Ostrya carpinifolia Scop. (O. vulgaris Willd., O. italica Winkl.,

O. ostrya Karst. Carpinus ostrya L.) - Ostria

Caracterizare morfologică. Arbori de maxim 25 m, cu coronament rotund,

scoarţa este cenuşie, lujerii la început păroşi, mai târziu bruni-măslinii, lucitori.
Frunzele sunt ovate sau alungit-ovate, de 4-10 cm lungime, acuminate, pe margini
inegal acut dublu serate, pe faţă verzi închis şi cu peri rari, pe dos palid-verzi. Are
amenţi fructiferi alungit-ovaţi, de 3-5 cm lungime, cu achene ovate, cu smocuri de
peri la vârf.
Particularităţi biologice şi ecologice. Este o specie destul de sensibilă la
temperaturi scăzute, adaptându-se mai bine în zonele mai călduroase, pretinde
soluri fertile şi bine structurate. Suportă seceta şi tolerează chiar terenurile cal-
caroase.
178
 6.14.3.2. Ostrya virginiana (Mill.)
K. Koch. (Carpinus virginiana Mill., O.
italica ssp. virginiana Winkl.)

Caracterizare morfologică. Ar-

Fig. 345. Ostrya carpinifolia
bore de cca. 20 m, asemănător cu specia
precedentă, de care se deosebeşte prin
nervurile frunzelor uşor arcuite, peţiolul
mai scurt iar nuculele sunt mai alungite,
în formă de fus, la vârf glabre. În spaţiile
verzi de la noi mai frecventă este va-
rietatea glandulosa, cu lujerii tineri,
peţiolii şi pedunculii florali glanduloşi.

Particularităţi biologice şi eco-

logice. Este o specie de umbră cu creştere
înceată. Varietatea glandulosa este destul
de rezistentă la ger.
Înmulţire. Se realizează prin se-
minţe semănate imediat după recoltare (în
octom-brie), pe strat, protejându-se prin
mulcire de îngheţ.
Se mai poate face semănatul şi
primăvara, după stratificarea prealabilă a
seminţelor.
Folosire. Se recomandă pentru
plantarea izolată sau în grupuri precum şi
pentru marginea masivelor.
Fig. 346. Ostrya virginiana

6.15. Subclasa CARYOPHYLLIDAE

Ordinul POLYGONALES
Familia POLYGONACEAE

6.15.1. Genul POLYGONUM L.

Este un gen cosmopolit, având cca. 160 de specii, erbacee, rareori lem-
noase, cu tulpini erecte sau volubile. Sunt decorative mai ales în perioada înfloririi,
datorită inflorescenţelor mari, rezistente mult timp. Toamna şi iarna, datorită
lujerilor desfrunziţi situaţi mai ales către partea superioară, nu satisfac exigenţele
estetice. Pentru categoria plante lemnoase ornamentale se încadrează următoarele
specii:

179
 6.15.1.1. Polygonum aubertii (L.) Henry - Poligonum, Hrişcă

Caracterizare morfologică.
Specie originară din China, arbust vo-
lubil de maxim 15 m lungime (creştere
anuală de cca 7 m), lujerii tineri sunt
roşietici.
Frunzele sunt alterne, lung pe-
ţiolate, cele tinere îngust-lanceolate, lu-
cioase, de culoare verde-pal, la matu-
ritate devin roşietice.
Florile sunt mici, albe-verzui sau
albe, dis-puse în panicule axilare, foarte
numeroase, care apar din vară până în
toamnă (fig. 347).

Fig. 347. Polygonum aubertii

6.15.1.2. Polygonum baldschuanicum Regel (Fallopia baldschuanica

(Regel) Holub Reynoutria baldschuanica (Regel) Shinners.

Caracterizare morfologică. Arbust volubil originar din Asia, foarte vi-

guros, cu frunze lat-ovate, la bază cordate, florile sunt mici, albe-verzui, cu nuanţe
de roz, grupate în panicule mari, terminale, arcuite. Înfloresc toată vara (iulie-
septembrie) iar fructele sunt şi ele decorative, fiind achene mici cu aripioare albe
(fig. 348).
Particularităţi biologice şi ecologice.
Sunt specii rezistente la geruri şi secetă, fiind
nepretenţioase faţă de sol. Cresc bine la soare
dar şi la semiumbră.
Înmulţirea. Se face mai rar prin se-
minţe, deoarece metodele vegetative sunt
mult mai eficiente şi mai rapide. Butăşirea se
poate face fie cu butaşi de ramură (erbacei
sau lignificaţi), fie cu butaşi de rădăcină.
Marcotajul folosit este cel arcuit sau cel
şerpuit.
Folosire. Se recomandă pentru mas-
carea pereţilor, gardurilor, chioşcurilor, pre-
cum şi pentru amenajarea pergolelor şi a
teraselor.
Fig. 348. P. baldschuanicum

180
 6.16. Subclasa ROSIDAE
Ordinul SAXIFRAGALES
Familia HYDRANGEACEAE

În cadrul acestei familii sunt cuprinse cca. 75 de genuri, cu aproximativ

1500 de specii răspândite pe toate continentele. Speciile lemnoase ornamentale
pentru ţara noastră şi aparţinând la această familie sunt: Deutzia, Philadelphus şi
Hydrangea ale căror specii sunt reprezentate în majoritatea lor prin arbuşti sau
arbustoizi foarte ornamentali.

6.16.1. Genul DEUTZIA Thunb.

Caracteristici generale. Acest gen cuprinde cca. 50 de specii originare din

Asia (Himalaia) şi Mexic, reprezentate prin arbuşti cu frunze opuse, pubescente,
cu marginile serate sau crenate. Florile sunt complete, albe, roz sau purpurii în
cime, raceme sau panicule, pe lăstarii axilari. Fructul este o capsulă sferică, cu
seminţe mărunte, cu câte o mică aripioară. La noi se află în cultură cca. 20 de
specii, dintre care 4 sunt hibrizi.

6.16.1.1. Deutzia gracilis S. & Z – Deuţie

Caracterizare morfologică. Arbust care

se prezintă ca tufe de 0,5-1 m, lăstari cenuşii-
gălbui, subţiri, frunze de 3-6 (8) cm, oblong-
lanceolate, pe margini inegal serate, pe faţă cu
peri stelaţi, pe dos verzi, glabre sau aproape
glabre. Florile sunt albe, de maxim 2 cm dia-
metru, stelate, în panicule sau raceme erecte de
4-9 cm, cu înflorire în mai-iunie.
Dintre hibrizii acestei specii se întâlnesc la noi:
 'Lemoinei' (D. parviflora x D. gracilis) -
arbust de cca. 2,5 m, frunze eliptic-lanceolate,
cu vârful lung acuminat, pe dos dispers stelat-
Fig.349. D. gracilis Lemoinei păroase, flori albe în panicule sau corimbe
piramidale, apar în iunie (fig. 349).
 'Rosea' (D. gracilis x D. purpurascens) - arbust de max. 1 m, frunze ovat-
alungite până la ovat-lanceolate, acut serate, pe faţă dispers stelat păroase, cu
flori larg campanulate, palid roze, dispuse în panicule scurte.

6.16.1.2. Deutzia scabra Thunb. (D. crenata S. & Z, D. dentata Hort., D.

mitis Hort.)

Caracterizare morfologică. Specie originară din Orient, care are tufe de 2,5
m, viguroase, bine ramificate, cu lăstarii roşii-bruni, în tinereţe stelat-pubescenţi,

181
frunzele de 3-8 cm, ovate până la ovat-lanceolate, mărunt-crenate, pe ambele feţe
stelat pubescente, aspre. Florile sunt albe sau la exterior rozii, în panicule erecte de
6-12 cm lungime, stelat-pubescente, care
înfloresc în iunie-iulie. Fructele sunt
capsule cu 3 valve, în interior cu seminţe
mărunte şi numeroase.
Dintre cultivarurile ornamentale mai
frecvente sunt:
 'Candidissima' - cu flori albe du-
ble,grupate în panicule compacte,
 'Plena' - cu flori involte, numeroase,
albe cu roz-purpuriu la exterior (fig.
350).
Fig. 350. Deutzia scabra var. plena
6.16.1.3. Deutzia parviflora Bun-
ge.

Caracterizare morfologică. Arbust

înalt de cca 2 m, cu lujerii stelat-pubescenţi,
frunze de cca. 5 cm lungime, eliptice până
la ovat-lanceolate, verzi pe ambele feţe, cu
peri stelaţi; florile sunt albe, dispuse în
corimbe multiflore laxe, de 4-7 cm lăţime,
care apar vara (iunie) (fig. 351).

6.16.1.4. Deutzia discolor Hemsl.

Fig. 351. Deutzia parviflora
Caracterizare morfologică. Este ar-
bust de până la 2 m, cu scoarţa lăstarilor
roşie-brună sau castanie-brună, exfoliantă;
frunzele sunt de 3-7 cm, oblong-lanceolate,
fin serate, pe faţă scabre, dorsal verzui-
alburii, cu peri stelaţi; florile sunt mari albe
(rareori la exterior pal rozee) strânse în
corimbe dense şi înfloresc în mai-iunie
(vezi fig. 352).
Cea mai cunoscută la noi este var.
purpurascens Franch. - arbust de maxim 2
m, scoarţa brună, exfoliantă, flori de cca 2
cm diametru, la exterior purpurii, dispuse
câte 4-10 în corimbe, apar în mai-iunie.
Fig. 352. Deutzia discolor

182
 6.16.1.5. Deutzia longifolia Franch.

Caracterizare morfologică. Ar-

bust de 1-2 m înălţime, cu lujerii tineri
dens păroşi şi scoarţa brună sau brun-
cenuşie, exfoliantă; frunzele sunt alun-
git-lanceolate, de 5-15 cm lungime,
vârful lung acuminat, pe faţă scabre, pe
dos albicioase, dens păroase; florile
sunt roze-purpurii, dispuse în corimbe
dense, apa în iunie (fig. 353).

Fig. 353. Deutzia longifolia 6.16.1.6. Deutzia sieboldiana

Maxim.(Deutzia scabra S. & Z)

Caracterizare morfologică.
Arbust de cca. 2 m înălţime, cu
lujerii tineri stelat-păroşi şi scoarţa
brună, exfoliantă, frunzele ovate de 3-8
cm lungime, scurt-acuminate, la bază
ro-tunjite, dentat serulate, pe faţă ru-
goase, pe dos verzi stelat-pubescente;
florile sunt albe, dispuse în panicule lat
piramidale, laxe, care apar în iunie-iulie
(fig 354).
Fig. 354. Deutzia sieboldiana

6.16.1.7. Deutzia vilmorinae Lem.

Caracterizare morfologică. Specie arbustivă de maxim 2 m, lujerii au

scoarţa palid brună, care se exfoliază târziu, frunzele sunt ovate până la oblong-
lanceolate, de 3-9 cm lungime, pe faţă scabre, pe dos cenuşii-verzi, foarte păroase;
florile sunt albe, dispuse în corimbe axilare de 5-7 cm lăţime şi apar în mai-iunie.
Particularităţi biologice şi ecologice. Speciile de Deutzia sunt uşor termo-
file, mai sensibilă la ger fiind D. gracilis. Se dezvoltă bine atât la lumină cât şi la
semiumbră; sunt puţin pretenţioase faţă de sol şi destul de rezistente la secetă.
Înmulţire. Se înmulţesc prin seminţe şi butaşi. Semănatul de foloseşte mai
puţin deoarece metodele vegetative de înmulţire sunt mai economice şi mai rapide.
Se seamănă primăvara devreme, în sere sau răsadniţe, în pământ de frunze bine
descompus iar plantulele răsar destul de repede. Butăşirea este procedeul cel mai
uşor de obţinere a puieţilor, putând folosi butaşi de vară (recoltaţi în iunie-iulie)
sau butaşi lignificaţi (recoltaţi toamna înainte de gerurile puternice). Se mai poate
face marcotajul, primăvara, prin muşuroirea progresivă a lăstarilor tineri.

183
 Folosire. Sunt mult utilizate în grădini şi parcuri, ca tufe în masiv sau pe
marginea grupelor sau masivelor de arbori. Se pot obţine şi flori tăiate în cultură
sau forţate în cursul iernii.

6.16.2. Genul PHILADELPHUS L.

Cuprinde cca. 40 de specii provenite din America de Nord, Asia şi sudul

Europei, foarte răspândite şi apreciate pentru înflorirea bogată, în majoritate cu
flori parfumate. În ţara noastră se întâlnesc cca. 38 de specii (dintre care 11 sunt
hibrizi).
Plantele acestui gen sunt arbuşti-tufe, cu frunze căzătoare, opuse, întregi sau
dinţate pe margini, flori albe complete, solitare sau în raceme şi cime. Fructul este
o capsulă cu seminţe mici. Cele mai frumoase şi mai folosite specii sunt:

6.16.2.1. Philadelphus coronarius L. (Ph. pallidus Hayek.) - Iasomie

falsă, Lămâiţă, Filadelfus

Caracterizare morfologică. Este o

specie originară din Europa sudică şi
zona caucaziană, care se prezintă ca tufe
de 3 m înălţime, ramuri drepte, puternice
care se exfoliază, lăstarii bruni-castanii,
frunze de 4-8 cm ovate, ovat-oblongi,
acu-minate, cu dinţi pe margini, glabre pe
ambele feţe.
Florile sunt albe-crem, foarte parfu-
o mate, câte 5-7 raceme şi înfloreşte în
Fig. 355. Ph. coronarius aureus
iunie.

Particularităţi biologice şi eco-

logice. Cele mai întâlnite varietăţi sau
cultivaruri sunt:
 Var. aureus (frunze galbene-verzui -
fig. 355)
 'Duplex' (cu flori duble)
 'Primuliflorus' (flori solitare sau câte
2-3, albe-crem, involte, mari)
 'Zeyheri' (flori albe, mari până la
5 cm diametru, în raceme bogate
- fig. 356)
Fig. 356. Ph. coronarius Zeyheri

184
 6.16.2.2. Philadelphus gordonianus Lindl (Ph. lewisii Pursh var.
gordonianus Lindl., Ph. columbianus Koeh.)

Caracterizare morfologică. Are tufe de

4 m, lăstari păroşi, ramurile cenuşii-gălbui nu
se exfoliază, frunze de 4-8 cm ovate, ovat-
lanceolate, cu marginea dinţată rar, aproape
întreagă, pe faţa superioară complet glabre, pe
cea inferioară slab pubescente; florile sunt
albe, câte 7-11 în raceme strânse, slab miro-
sitoare, cu înflorire în iunie-iulie.
Este o specie rezistentă la ger şi apre-
ciată pentru înflorirea sa bogată.
Fig. 357. Ph. gordonianus
6.16.2.3. Philadelphus delavayi L.
Henry

Caracterizare morfologică. Se pre-

zintă ca tufe până la 5 m, lăstari tineri sunt
purpurii, brumaţi, ramurile cu scoarţa cenu-
şie-brună sau castanie, se exfoliază cu cră-
pături transversale. Frunze sunt de 3-6 cm,
ovat-oblongi sau lanceolat-ovate, pe faţa su-
perioară verzi-închis şi scurt pubescente, pe
cea inferioară cenuşiu-tomentoase; florile sunt
albe, foarte mirositoare, grupate câte 5-11 în
raceme, înflorire în iunie (fig. 358). Fig. 358. Ph. delavayi

6.16.2.4. Philadelphus inodorus L.

var. grandiflorus (Willd.)A. Gray (Ph.
grandiflorus Willd., Ph. speciosus Koeh.)

Caracterizare morfologică. Este un

arbust de 3 m cu lujerii curbaţi, frunze oblong-
ovate, de 5-12 cm, pe faţa superioară lucioase,
verzi-întunecate; flori de 4-5 cm diametru (fig.
359), solitare sau în raceme câte 7-9, cu în-
florire în iunie, foarte puţin mirositoare.
Fig. 359. Ph. inodorus
Este un arbust apreciat prin frunzele sale var. grandiflorus
lucitoare, prin florile albe mari ca şi prin
forma arcuită a lăstarilor.

185
 6.16.2.5. Philadelphus x lemoinei
Lem. (Ph. microphyllus x Ph. coronarius)

Caracterizare morfologică. Hibrid

Fig. 360. Ph. x lemoinei
de cca 1,5 m înălţime, cu frunze alungit-
eliptice, cu marginea întreagă, pe partea in-
ferioară moderat păroase, pe cea superioară
glabre, lucioase, de cca. 3,5 cm lungime,
scurt-peţiolate. Florile sunt foarte parfu-
mate, albe-crem, de cca. 2 cm diametru, în
raceme de 3-7 flori, apar în iunie-iulie (fig.
360).

6.16.2.6. Philadelphus pubescens

Loise. (Ph. latifolius Schrad.)

Caracterizare morfologică. Este ar-

bust de cca. 3 m, cu scoarţa lujerilor maturi
cenuşie, fără exfoliere, cu frunze ovate până
la eliptice, pe margini depărtat dinţate, pe
partea superioară verzi, glabre iar pe partea
inferioară cenuşii-pubescente; florile apar
Fig. 361 Ph. pubescens
vara, sunt albe-crem şi la exterior caliciul
este pubescent, puţin mirositoare (fig. 361).

6.16.2.7. Philadelphus x falconeri

Sarg. (Ph. coronarius x Ph. inodorus var.
laxus)

Caracterizare morfologică. Arbust

cu ramuri pendente, frunze verzi-închis,
ovat-lanceolate, acuminate, pe margini fin
dinţate, pe partea inferioară cu peri în axila
nervurilor.
Fig. 362. Ph. x falconeri Florile sunt numeroase, mari, albe, cu
petale liniare, stelate, sunt dispuse câte 3-5
în raceme, sunt uşor mirositoare şi apar în iunie.

6.16.2.8. Philadelphus floridus Beadle (Ph. magnificus Rehd.)

Caracterizare morfologică. Arbust de maxim 3 m înălţime, cu lujeri brun-

întunecat, cu frunze ovat-eliptice până la lat-eliptice de 4-10 cm lungime, pe partea

186
superioară scurt-pubescente iar pe cea inferioară dens pubescente; florile sunt
nemirositoare, albe, păroase, în raceme de maxim 5 flori, apar în iunie.

6.16.2.9. Philadelphus hirsutus

Nutt. (Ph. godohokeri Kirchn., Ph. villosus
Muhl.)

Caracterizare morfologică. Specie

arbustivă de maxim 2,5 m, cu ramuri nu-
tante, lujeri brun-roşcaţi cu scoarţa exfo-
liantă; frunzele sunt ovate până la oblong-
ovate, pe partea superioară aproepe glabre
iar pe cea inferioară dens cenuşiu pubes-
Fig. 363. Ph. hirsutus cente; florile de obicei grupate câte 3, sunt
albe, evident pubescente, neparfumate, apar
prin mai-iunie (fig. 363).
Particularităţi biologice şi ecologice. Iasomiile cresc repede, lăstăresc bine,
se pot butăşi şi suportă tunderea. Rezistă bine la ger, dar suportă greu seceta. Sunt
puţin pretenţioase faţă de sol, se comportă bine chiar pe solurile calcaroase şi
sărace. Înflorirea este mai abundentă în plin soare dar se adaptează destul de bine
şi la semiumbră. Rezistă destul de bine la poluare.
Înmulţire. Deoarece se înmulţeşte destul de greu prin seminţe, datorită di-
mensiunilor foarte mici ale seminţelor şi dificultăţii recoltării şi semănării aces-
tora, se recomandă butăşirea ca metode de bază pentru înmulţirea speciilor de
Philadelphus. Butăşirea se poate efectua vara, cu butaşi verzi dar şi toamna sau
iarna, cu butaşi lignificaţi. Butaşirea în verde se recomandă pentru speciile şi
cultivarurile cu lăstari subţiri, butaşii urmând a fi plantaţi în răsadniţe sau sere
umbrite. Butaşii lemnificaţi se confecţionează din toamnă târziu până în februarie-
martie, folosind ramuri viguraose de 1-2 ani, care se plantează în câmp pe substrat
nisipos. Marcotajul se foloseşte mai rar în pepiniere, dar este uneori preferat de
cultivatorii amatori. Se recomandă marcotajul prin muşuroire.
Folosire. Pentru frumuseţea înfloririi şi parfumul foarte plăcut se preferă
deseori a se planta speciile de Philadelphus solitar sau în grupări, mai ales în
apropierea aleilor. Datorită rezistenţei la semiumbrire se pot amplasa aceste specii
şi în masive, la marginea plantaţiilor de arbori precum şi pentru garduri vii.

6.16.3. Genul HYDRANGEA L.

Caracteristici generale. Cuprinde numeroase specii (cca. 35) originare din

Asia (China, Japonia) şi America. Deoarece unele specii ale genului Hydrangea
(hortensii) au fost tratate mai pe larg în cursul de floricultură ca plante de seră, în
cursul de faţă se vor descrie în plus speciile arbustive ale acestui gen.
Se reaminteşte că plantele cuprinse în acest gen, ca habitus pot fi semi-
arbuşti, arbuşti şi chiar arbori de talie potrivită (Hydrangea paniculata, în con-
diţiile din China şi Japonia). Hortensiile au frunze opuse, simple, cu marginea
187
crenată. Florile complete, cele fertile, hermafrodite, spre centru, iar cele sterile
spre marginea inflorescenţei, cu sepale petaloide. Culoarea acestora poate fi alb,
roz şi albastru, de nuanţe şi tonuri variate. Fructul este o capsulă cu 2-5 loji,
seminţele sunt mici, mai mult sau mai puţin aripate.
În ţara noastră se găsesc în cultură 8 specii, dintre care mai importante sunt:

6.16.3.1. Hydrangea arborescens L. (H. arborescens var. cordata

Torr.et A.Gray, H. vulgaris Michx.) - Hortensie mare

Caracterizare morfologică. Este plantă arbustiferă de 0,8-1 (3) m înăl-

ţime, cu lăstari dispers păroşi. Frunzele sunt de 6-20 cm lungime, ovate până la
eliptice, serate, la vârf acuminate. Florile albe, în inflorescenţe de tip corimb, de 5-
15 cm diametru, cele sterile adesea lipsesc, majoritatea florilor fiind fertile, mici şi
mai puţin decorative (fig. 364). Înflorirea are loc vara (iunie-iulie).
Particularităţi biologice şi eco-
logice. Forma grandiflora, este mult mai
decorativă decât specia de bază, având
toate florile sterile, albe, în capi-tule
globuloase turtite de 10-18 cm diametru.
Această specie este rezistentă la
gerurile medii şi suportă umbra uşoară a
masivelor pe lângă care este plantată.

6.16.3.2. Hydrangea bretschneideri

Dipp. (H. pekinensis hort., H. vestita var.
pubescens Maxim)

Caracterizare morfologică. Arbust Fig. 364. Hydrangea arborescens

de până la 3 m înălţime, având lăstarii des
păroşi, iar ramurile de peste 2 ani de
culoare brună-măslinie cu numeroase
lenticele. Frunzele de 7-12 cm sunt ovate
până la eliptice, cu vârful acuminat, pe
partea superioară glabre iar pe cea infe-
rioară viloase.
Florile sunt albe dispuse în pani-
cule de 10-15 cm diametru, cele sterile
fiind roz-purpurii (fig. 365).

Fig. 365. Hydrangea bretschneideri

188
 Particularităţi biologice şi ecologice. Este mai sensibilă faţă de geruri si
umbră.
Fig. 366. H. macrophylla
Fig. 367. Hydrangea paniculata
Fig. 368. Hydrangea petiolaris
inflorescenţe aplatizate de cca. 22 cm diametru, care apar vara (fig. 368).
6.16.3.3. Hydrangea macrophylla
(Thunb.) Ser. (H. opuloides K. Koch, H.
hortensis Smith)- Hortensia de grădină
Caracterizare morfologică. Arbust ori-
ginar din Orient, la noi cu talie mică (maxim 4
m), cu lujeri glabri, cu frunze ovate sau lanceo-
late, mari (7-15 cm lungime), pe margini
dinţate, pe un peţiol lung de 1-3 (4) cm, florile
sunt mari, roz, albăstrui, mai rar albe, cele
sterile de pe margini sunt foarte mari şi sunt
dispuse în inflorescenţe de tip panicul umbeli-
form de 15-20 cm lăţime (fig. 366), înflorirea
având loc vara (iunie-iulie).
6.16.3.4. Hydrangea paniculata S.&
Z.
Caracterizare morfologică. În arealul de
origine ajunge până la 9 m, dar la noi atinge
maxim 2 m, cu port erect, frunze eliptice sau
ovate de 5-12 (15) cm lungime, acuminate, pe
dos pubescente în lungul nervurilor; florile sunt
mari, albe (cele sterile devin mai târziu roze), în
panicule mari, terminale, de cca. 25 cm dia-
metru, aproape toate florile sunt sterile, înflo-
rirea este din iulie până în august (fig. 367).
6.16.3.5. Hydrangea petiolaris S.& Z.
(H. scandens Maxim.)
Caracterizare morfologică. Plantă căţă-
rătoare de peste 7 m lungime, cu ramuri şi lujeri
prevăzuţi cu rădăcini aeriene pentru fixarea pe
pereţi, stâlpi, arbori ş.a.
Frunzele sunt lat-ovate, peţiolate, la vârf
ascuţite, verzi-lucioase iar florile sunt albe, cele
fertile mici, cu stamine lungi care dau un aspect
plumos iar cele sterile au petale mari, dispuse în
189
 Particularităţi biologice şi ecologice. Hortensiile de grădină sunt sensibile
la ger şi necesită adăpost, chiar protecţie peste iarnă. Celelalte specii sunt relativ
rezistente la ger. Specia H. paniculata preferă lumina, iar celelalte specii cresc
bine şi la semiumbră. Toate hortensiile preferă un sol bogat, reavăn, lipsit de
calcar activ (sunt specii calcifuge) şi necesită udări frecvente.
Hortensiile de grădină cu flori roz sau roşu pot să ajungă să aibă flori
albastre sau mov prin acidifierea solului.
Înmulţire. Hortensiile se pot înmulţi atât pe cale generativă cât şi vege-
tativă. Semănatul se face în răsadniţe, primăvara, primul repicat urmând a fi
efectuat tot în răsadniţă iar la al doilea repicat se trec direct în câmp. Butăşirea este
uşor de realizat la hortensii, folosindu-se butaşi semilignificaţi, confecţionaţi vara,
prin iunie-august. Butaşii se plantează în sere înmulţitor sau răsadniţe, la o
temperatură de 16-18ºC, într-un amestec de nisip şi perlit sau turbă în proporţie de
3 : 1.
Folosire. Hortensiile cu habitus arbustoid se utilizează ca tufe pe peluze sau
pe lângă grupuri de arbori şi arbuşti. Cele cu habitus de semiarbuşti, adăpostite în
cursul iernii în răsadniţe sau încăperi speciale, pot fi scoase vara pentru a forma
covoare, platbande şi rabate mult apreciate prin decorul frunzelor şi al florilor.

6.17. Subclasa ROSIDAE

Ordinul SAXIFRAGALES
Familia GROSSULARIACEAE

6.17.1. Genul RIBES L.

Gen originar din America, Asia şi Europa care cuprinde aproximativ 150 de
specii de arbuşti, dintre care mai frecvente la noi sunt peste 30 de specii.
Cele mai ornamentale specii ale genului Ribes sunt:

6.17.1.1. Ribes aureum Pursh. - Coacăz

auriu, cuişor

Caracterizare morfologică. Arbust de

Fig. 369. Ribes aureum
maxim 2 m, originar din America de Nord, fără
spini, cu lujerii tineri cu 4 muchii, bruni, frunzele
rotunjite, trilobate, late de 3-5 cm, glabre sau cu
peri disperşi, toamna devin roşietice.
Florile sunt galbene-aurii, mici, tubu-loase,
reunite în raceme pendule de 5-6 cm lungime,
foarte parfumate cu miros de cuişoare, care apar
în aprilie-mai (fig. 369). Fructele sunt bace brune-
purpurii până la negre, lucioase.

190
 6.17.1.2. Ribes nigrum L.- Coacăz negru

Caracterizare morfologică. Arbust ne-

spinos de 1-2 m înălţime, cu tulpini erecte,
negricioase. Frunzele apar odată cu florile,
sunt ascuţite la vârf, cu 3-5 lobi, cordiforme,
dinţate, mai rar păroase. Florile sunt albe
verzui, în interior roşietice, păroase, în raceme
pendente, la subsuoara frunzelor. Fructele sunt
bace negre, comestibile (fig. 370).

6.17.1.3. Ribes sanguineum Pursh.

Fig. 370. Ribes nigrum
Caracterizare morfologică. Este specia
de Ribes cea mai cultivată la noi, se prezintă
ca un arbust de maxim 2 m, cu lujeri brun-
roşcaţi, aromatici, frunze cu 3-5 lobi, crenat-
dentate, de 5-10 cm lungime, la bază cordi-
forme, pe partea inferioară gri-pâsloase.
Acest arbust este foarte decorativ dato-
rită florilor mici, roşii-purpurii (rareori albe),
grupate în raceme pendule, glandulos pubes-
cente, lungi de cca. 8 cm, cu înflorire în
aprilie-mai. Fructele sunt negre-albăstrui, Fig. 371. Ribes sanguineum
făinoase.
Particularităţi biologice şi ecologice.
Această specie are câteva cultivaruri foarte
apreciate din punct de vedere ornamental:
 'King Edward VII' - este un arbust de
cca 1,5 m, formează tufe dese, florile
sunt mai mari decât la specia de bază,
roşii, în raceme mai lungi.
 'Pulborough Scarlet' - este un arbust de
peste 2 m, florile sunt roz intens, cu mij-
locul alb, în raceme foarte mari (fig.
371). Fig. 372. Ribes petraeum

6.17.1.4. Ribes petraeum Wulf. - Coacăz de stâncă, Păltior

Caracterizare morfologică. Se prezintă ca un arbust de până la 1,5 m

înălţime, tufos, cu lujeri care se exfoliază, frunze deseori cu 3 lobi ascuţiţi, margini
dentate, ciliate, pubescente pe partea inferioară (pe nervuri). Florile sunt mai puţin
decorative (verzi cu puncte roz-roşietice), apar primăvara-vara (fig. 372) iar fruc-
tele sunt bace roşii.

191
 Particularităţi biologice şi ecologice. Speciile de Ribes cresc repede, re-
zistă la ger, secetă şi sunt nepretenţioase faţă de sol. Totuşi preferă solurile uşoare.
Se dezvoltă frumos şi înfloresc abundent în staţiuni însorite. După înflorire se
recomandă tăierea lemnului bătrân pentru a permite apariţia de lemn tânăr.
Înmulţirea. Se poate realiza prin semănături efectuate în martie-aprilie,
direct în câmp sau în răsadniţe. După cca. 2 ani se pot repica puieţii la loc
definitiv. Totuşi, cel mai indicat procedeu de înmulţire la coacăz este butăşirea. Se
face butăşirea în uscat, toamna devreme sau în iunie-iulie cu butaşi semi-
lemnificaţi. Se mai poate efectua marcotajul prin muşuroire iar pentru varietăţi se
recomandă altoirea în oculaţie sau în copulaţie, iarna, în sere, sau primăvara direct
în câmp.
Folosire. Se pot utiliza izolat, în grupări sau pentru garduri vii netunse, fiind
foarte apreciate speciile care au înflorirea bogată şi timpurie, imediat după
Forsythia.

6.18. Subclasa ROSIDAE

Ordinul ROSALES
Familia ROSACEAE

Cuprinde numeroase genuri (peste 100) şi specii (peste 3500), cu arealul mai
ales în emisfera nordică, unele fiind cosmopolite.
Pentru arboricultura ornamentală prezintă interes numai 3 subfamilii şi
anume: Rosoideae, Maloideae (Pomoideae) şi Prunoideae.
Majoritatea speciilor sunt decorative prin florile lor divers colorate, dar
există şi specii ale căror frunze şi fructe au, alături de flori, o importanţă orna-
mentală deosebită.

6.18.1. Subfamilia ROSOIDEAE

Grupează plante arbustifere, tufe de diverse mărimi, cu frunze caduce, sim-

ple, întregi, lobate sau compuse , lăstari subţiri, cu muguri mici. Florile mici, gru-
pate în inflorescenţe: raceme, corimb şi panicule. Fructele uscate, polifolicule.

6.18.1.1. Genul SPIRAEA L.

Gen originar din sudul Europei, Asia de

Nord şi America care cuprinde cca 85 de
specii de arbuşti sub formă de tufă cu tulpini
drepte sau arcuit-pendente, de diferite talii,
mergând până la 2 m. Dintre speciile genului,
mai frecvente la noi sunt:
Fig. 373. Spiraea x arguta

192
 6.18.1.1.1. Spiraea x arguta Zab. (S. thunbergii x S. multiflora) - Spirea
de zăpadă

Caracterizare morfologică. Se prezintă sub formă de tufă de 1,5-2 m cu

ramuri răsfirate, arcuite, cu frunze alungite-obovate până la lanceolate, mici de
maxim 4 cm, cu flori axilare, albe, mici, foarte numeroase, în raceme umbe-
liforme ce apar primăvara, înainte de înfrunzire (fig. 373). Fructul are 5 folicule
dehiscente.
6.18.1.1.2. Spiraea x biliardii Henriq. (S.
douglasii x S. salicifolia)

Caracterizare morfologică. Arbust cu tufe

de 1,5-2 m, cu lujerii pubescenţi, bruni.
Frunze alungit-lanceolate, mari (5-8 cm
lungime), dublu-serate, cu reversul cenuşiu.
Florile sunt roz-deschis în panicule mari de
maxim 30 cm, aparent păroase (datorită stami-
nelor lungi) înfloreşte în iulie-august (fig. 374).

6.18.1.1.3. Spiraea x bumalda Burv. (S.

Fig. 374. Spiraea x biliardii
albiflora x S. japonica)

Caracterizare morfologică. Arbust de talie

redusă (60-80 cm) cu colorit general roşcat, dato-
rat frunzelor tinere; frunzele sunt ovat-lanceolate;
florile sunt albe-roz, în corimbe compuse, aplati-
zate, care înfloresc în iulie.

6.18.1.1.4. Spiraea cantoniensis Lour.

(S. lanceolata Poir., S. reevesiana Lindl)

Fig. 375. S. cantoniensis Caracterizare morfologică. Specie origi-

nară din China şi Laponia, cu aspect de arbust de
maxim 1,5 m cu tufe largi; ramurile sunt arcuite şi
frunzele lanceolate, dinţate sau trilobate.
Florile sunt albe şi se găsesc în inflores-
cenţe foarte bogate, de cca. 5 cm lăţime, care apar
prin mai-iunie (fig. 375).

6.18.1.1.5. Spiraea chamaedrifolia L.

(S. flexuosa Fisch.) - Cununiţă

Caracterizare morfologică. Arbust cu as-

Fig. 376. S. chamaedrifolia pect de tufe de 1-2 m, cu tulpini erecte şi vârfurile
193
aplecate, muchiate, galbene-cenuşii. Frunzele sunt ovate, oblongi-lanceolate, mari
iar florile sunt în raceme umbeliforme albe (fig. 376). Înfloreşte în mai-iulie.
Suportă bine umbrirea.

6.18.1.1.6. Spiraea crenata L.(S. crenifolia C.A.Mey, S. vaccinifolia

hort.)

Caracterizare morfologică. Arbust de maxim 1 m înălţime, cu ramuri ro-

tunde, frunze ovate sau spre partea superioară invers-lanceolate, crenate, cu 3
nervuri principale proeminente; florile sunt albe sau albe-gălbui în corimbe umbe-
liforme, dispuse terminal, pe ramuri scurte şi apar prin mai-iunie (fig. 377).

6.18.1.1.7. Spiraea douglasii Hook.

Caracterizare morfologică. Specie originară din America de Nord, foarte

ase-mănătoare cu S. x biliardii, fiind de altfel genitor al acestui hibrid.
Se prezintă ca o tufă erectă, înaltă de maxim 2 m, puternic drajonantă, cu
frunze alungit-eliptice de 5-9 cm lungime; florile sunt roz-purpurii şi au staminele
mai lungi decât petalele, fapt ce conferă inflorescenţei un aspect plumos (fig. 378),
înflorirea are loc vara (iulie-august).

Fig. 377. Spiraea crenata Fig. 378. Spiraea douglasii

6.18.1.1.8. Spiraea hypericifolia L.

Caracterizare morfologică. Arbust cu ramuri subţiri, arcuit-pendente, talie

maximă de 1,5 m, frunze mici, verzi-cenuşii, pe partea inferioară glauce, flori mici
albe, dispuse în corimbe umbeliforme cu puţine flori. Înfloreşte primăvara târziu-
vara.

194
 6.18.1.1.9. Spiraea japonica L. (S.
callosa Thunb.)

Caracterizare morfologică. Arbust de

Fig. 379. Spiraea japonica
cca. 1,5 m, cu lăstari drepţi, puţin ramificaţi;
frunzele sunt oval-alungite, de 2-8 cm lun-
gime; florile sunt mici, roz-pal până la roz-
închis, dispuse în inflorescenţe corimbiforme
mari, terminale, apar în iunie-iulie (fig. 379).
Particularităţi biologice şi ecologice.
Foarte preţuite de către peisagişti sunt varie-
tăţile şi cultivarurile:
 'Little Princess' - care are talie pitică
(cca 0,5 m) şi flori roz-intens grupate în
inflorescenţe mici, de 3-4 cm, aplatizate
şi foarte nume-roase.
 Var. atrosanguinea - cu flori roz în-
chis, în inflorescenţe puternic tomen-
toase şi lujerii foarte păroşi.
 Var. variegata - cu frunzele alb-mar-
ginate.

6.18.1.1.10. Spiraea nipponica

Maxim. (S. bracteata Zab.)
Fig. 380. S. nipponica Caracterizare morfologică. Tufă de
cca 2 m înălţime, cu ramuri drepte, frunze
ovat-rotunde, până la 3 cm lungime, de cu-
loare verde-crud; florile sunt mari, albe-
gălbui, dispuse în raceme umbeliforme şi apar
la începutul verii (fig. 380).

6.18.1.1.11. Spiraea prunifolia S.&

Z. (S. prunifolia var. plena Schneid.)

Caracterizare morfologică. Arbust de

maxim 2 m înălţime, cu lujeri lungi, pendenţi,
muchiaţi, cei tineri pubescenţi; frunzele sunt
Fig. 381. Spiraea prunifolia lucioase, eliptice sau oblonge, fin-dinţate, pe
partea superioară verde-crud iar pe cea infe-
rioară gri-pubescente; florile sunt albe-imaculat, involte, mari (au cca. 1 cm
diametru), dispuse câte 3-6 în umbele sesile (fig. 381); înfloreşte primăvara înainte
de înfrunzire.

195
 6.18.1.1.12. Spiraea thunbergii Sieb.

Caracterizare morfologică. Arbust cu tufe

largi de 0,5-1,5 m, cu ramuri fine, pendente; lujerii
apar foarte devreme, sunt cilindrici, arcuiţi, la
început uşor pubescenţi, mai târziu glabri; frunzele
apar după înflorire, sunt liniar-lanceolate, până la 9
cm lungime, cu vârful lung, ascuţit, fin serate pe
margini, toamna devin galbene-arămii; florile albe,
simple, mici, dispuse până la 7 în umbele sesile,
late, inserate de-a lungul ramurilor; înflorirea are
loc în primăvara devreme (fig. 382).

6.18.1.1.13. Spiraea salicifolia L.

Fig. 382. Spiraea thunbergii
Caracterizare morfologică. Specie originară
din sudul Europei, nord-estul Asiei şi Japonia, cu
aspect de tufe 1,5-2 m, ramuri erecte, se exfoliază în
fâşii. Frunzele sunt oblong-lanceolate până la lan-
ceolate. Florile sunt roz în panicule multiflore,
erecte, pubescente, care înfloresc primăvara-vara
(fig. 383).
Particularităţi biologice şi ecologice. Există
câteva varietăţi dintre care foarte apreciate la noi
sunt:
 Var. nana - talie mică 30-50 cm, cu toate
organele de proporţii reduse;
 Var. grandiflora - cu flori mari de culoare roz
deschis.
Fig. 383. Spiraea salicifolia
6.18.1.1.14. Spiraea x superba (Froeb.) Zab. (S. albiflora x S.
corymbosa) (S. callosa var. superba Froeb.)

Caracterizare morfologică. Arbust scund, cu lujeri erecţi, bruni, striaţi, cu

frunze îngust eliptice până la oblongi, de 4-7 cm lungime, scurt acuminate, simplu
sau dublu serate, pe partea superioară mate; florile sunt roz deschis, adunate în
corimbe terminale solitare, apar vara-toamna (fig. 384).

6.18.1.1.15. Spiraea x vanhouttei (Briot.) Zabel - (S. cantoniensis x S.

trilobata) - Cununiţa miresei

Caracterizare morfologică. Arbust viguros, de cca 2 m înălţime, cu ramuri

arcuite, puternice; frunzele sunt rombic-ovate, slab lobate către vârf, pe faţă verde-

196
închis, dorsal albăstrui, toamna devin roşii-ruginii iar florile sunt albe, mici, în
corimbe multiflore, laterale, care apar în mai-iunie (fig. 385).

Fig. 385. Spiraea x vanhouttei Fig. 384. Spiraea x superba

Particularităţi biologice şi ecologice. Este specia cea mai răspândită în

cultură, fiind apreciată pentru abundenţa florilor mici, albe, pe toată lungimea
ramurilor. S. x vanhouttei are plasticitatea ecologică cea mai mare.
În general, speciile de Spiraea nu sunt pretenţioase faţă de sol, dar totuşi
preferă solurile revene. Se cultivă atât în plină lumină cât şi la umbră. Rezistă bine
la poluarea atmosferică.
Înmulţirea. Puieţii de Spiraea se obţin doar prin metode vegetative, în
practică fiind exclusă înmulţirea generativă.
Butăşirea este metoda de bază pentru înmulţirea spireelor şi se poate efec-
tua iarna, cu butaşi lemnificaţi sau vara (iulie-august) cu butaşi semilemnificaţi,
înrădăcinaţi în sere reci. Butăşirea se recomandă în special pentru speciile S. x
arguta, Spiraea prunifolia şi Spiraea thunbergii.
Marcotajul pin muşuroire dă rezultate bune la majoritatea speciilor, dar cel
mai indicat este pentru S. bumalda şi S. arguta. Se poate efectua şi despărţirea
tufei, cu randament mai scăzut, mai ales pentru S. x vanhouttei.Plantele mamă se
divizează toamna sau primăvara devreme.
Folosire. Datorită marei varietăţi a genului Spiraea, aceşti arbuşti pot fi
folosiţi izolaţi, sub formă de boschete, de grupări sau pentru alcătuirea de garduri
vii şi chiar în compoziţia stâncăriilor (speciile pitice).

6.18.1.2. Genul SORBARIA A.Br.

Genul conţine cca. 10 specii originare din Asia, dintre care 7 se regăsesc şi
la noi în cultură.
Cele mai frecvente specii de la noi sunt:

197
 6.18.1.2.1. Sorbaria sorbifolia (L.) A.Br. (Spiraea sorbifolia L., S.
pinnata Mnch.) - Sorbaria

Caracterizare morfologică. Ar-

Fig. 386. Sorbaria sorbifolia
bust de 2-3 m, cu ramurile la bază
târâtoare, lujerii tineri păroşi, frunzele
lungi de 12-30 cm, late de 6-12 cm,
compuse din 13-25 de foliole, aproape
sesile, lanceolate sau ovat-lanceolate,
dublu-serate, pe dos păroase.
Florile sunt albe, cu numeroase
stamine lungi, în panicule terminale
păroase, lungi de până la 30 cm, apar în
iunie-iulie (fig. 386). Fructul este for-
mat din 5 folicule libere.

6.18.1.2.2. Sorbaria arborea Schneid.

Caracterizare morfologică. Arbust de maxim 6 m, cu frunze compuse din

13-17 foliole ovat-alungite până la lanceolate, pe dos stelat-păroase, florile sunt
dispuse în panicule care ajung la maxim 40 cm lungime, late, uşor pendente, apar
vara (iulie-august) (fig. 387).
6.18.1.2.3. Sorbaria kirilowi
Maxim. (Spiraea kirilowi Rgl.)

Caracterizare morfologică. Ar-

bust de 2-3 m, cu lujerii tineri glabri, cu
frunze care sunt compuse din 12-19
foliole ovat-alungite, serate, aproape
complet glabre, flori care sunt dispuse
în panicule cu lăţimea aproape egală cu
înălţimea şi care apar vara (iunie-iulie)
Fig. 387. Sorbaria arborea
(fig. 388).
Particularităţi biologice şi ecologice.
Sorbariile este specii foarte rezistente la
temperaturile scăzute şi destul de rezistente la
secetă. Uneori sunt afectate de îngheţurile
târzii. Se adaptează bine atât la lumină cât şi la
umbră, suportând chiar solurile grele şi cele
acide. Preferă tăieri anuale care să favorizeze
înflorirea.
Înmulţirea se realizează cel mai frec-
vent prin despărţirea tufei şi prin butaşi de Fig. 388. Sorbaria kirilowi

198
rădăcină, deoarece este o specie slab drajonantă.
Folosire. Sorbariile se recomandă pentru parcuri şi grădini, în grupări, în al-
cătuirea masivelor dar şi pentru garduri vii.

6.18.1.3. Genul PHYSOCAR PUS (Camb.) Maxim.

Genul cuprinde 13 specii de arbuşt cu frunze lobate, flori hermafrodite în

corimbe, foarte decorative prin flori şi fructe. La noi se întâlnesc în cultură şi în
colecţii aproximativ 9 specii, mai importante fiind speciile:

6.18.1.3.1. Physocarpus opulifolius (L.) Maxim. (Spiraea opulifolia L.)-

Fizocarpus, Tavalgă
Caracterizare morfologică. Arbust
nord-american, viguros, înalt de peste 3 m,
cu ramuri la început erecte, mai târziu pa-
tente sau pendule. Scoarţa tulpinilor este
roşiatică şi se exfoliază, lujeri glabri;
Frunzele sunt oval-rotunjite, cu 5
lobi dublu-dinţaţi, cu vârful ascuţit, caduce
de timpuriu; florile sunt albe sau roz-pal,
apoi albe, mici (cca. 8 mm diametru),
dispuse în corimbe terminale; înfloreşte
foarte abundent în iunie (fig. 389) iar
fructele sunt capsule mici, roşcate, cu
seminţe galbene, lucioase.
Această specie prezintă câteva varie-
tăţi ornamentale:
o Var. luteus - cu frunze neuniform pa-
naşate cu galben;
o Var. tomentellus - cu axa florală şi
caliciul floral tomentoase;
Fig. 389. Physocarpus opulifolius
6.18.1.3.2. Physocarpus amurensis
Maxim. (Spiraea amurensis Maxim., Opu-
laster amurensis O.Ktze.)

Caracterizare morfologică. Specie

Fig. 390. Physocarpus amurensis
arbustivă, de maxim 3 m înălţime, cu lujeri
glabri până la puţin cenuşiu-păroşi, cu frun-
ze ovate, subcordate până la trunchiate, de
5-10 cm lungime, lobate (3-5 lobi), cu lobii
acuţi sau acuminaţi, dublu-seraţi, pe faţă
verzi, glabre, pe dos verzui-albicioase,
păroase.

199
 Florile sunt albe, uşor rozii, mai mari ca la specia precedentă, dispuse în
corimbe laxe, care apar primăvara (fig. 390).
Caracteristic are pedunculii florali, caliciul şi fructele gri-alb-pâsloase.
Particularităţi biologice şi ecologice. Aceşti arbuşti cresc repede, lăstăresc
bine, suportă tunderea, rezistă la ger şi secetă, suportă bine semiumbra. Se
comportă destul de bine în microclimatul urban.
Înmulţirea se realizează uşor prin butaşi lemnificaţi.
Folosirea acestor arbuşti este pentru grupări arbustive dar şi pentru garduri
vii.

6.18.1.4. Genul RHODOTYPOS S. & Z.

Genul cuprinde doar o specie:

6.18.1.4.1. Rhodotypos scandens (Thunb.) Mak. (R. kerrioides S. & Z, R.

tetrapetala Mak.) – Rodotipos

Caracterizare morfologică.
Arbust originar din China şi Japonia,
de maxim 2 m înălţime la noi, cu
lujeri opuşi, verzi-maronii, la bază
solzoşi.
Frunzele sunt de 4,5-8,5 cm
lungime, ovate până la alungit-ovate,
opuse, cu vârf ascuţit, dublu-serate,
verzi-deschis şi glabre; florile sunt
albe, solitare, pe tipul 4, dispuse în
vârful lujerilor, apar abundente
primăvara-vara.
Fig. 391. Rhodotypos scandens
Fructele sunt drupe uscate, cu
pericarp negru, lucios şi tare, stau reunite câte 4-5, înconjurate de sepale
persistente (fig. 391).
Particularităţi biologice şi ecologice. Este o specie subtermofilă, fără
pretenţii, cu rezistenţă bună la secetă.
Înmulţirea. Se poate face prin seminţe, fie imediat după recoltarea din
august (când fructele au încă culoarea verde), fie primăvara, după stratificarea
seminţelor timp de o lună, la 25-30 ºC, urmată de 3 luni la 5ºC. Se mai poate
efectua şi butăşirea în verde, în intervalul iulie-august.
Folosire. Se recomandă pentru grupări şi în alcătuirea masivelor arbustive,
mai ales pe terenurile mai puţin umede.

200
 6.18.1.5. Genul KERRIA DC.

Are doar o singură specie:

6.18.1.5.1. Kerria japonica (L.) DC. (Corchorus japonicus Thunb., Rubus

japonicus L.) - Kerie, Teişor
Caracterizare morfologică. Specie
originară din Japonia, China, mult răs-
pândită în grădinile noastre, este un semi-
arbust de 1,2-1,5 m (rareori 3 m) ce
formează tufe pluritulpinale; lăstarii sunt
verzi intens. Frunzele sunt alterne, oblong-
ovate, lung-acuminate, dublu serate, par
plisate datorită nervaţiunii proeminente a
limbului, pe faţă glabre, iar dorsal pubes-
cente, de culoare verde-palid.
Fig. 392. Kerria japonica Florile sunt solitare, galbene, mari (au
cca. 3 cm diametru - fig. 392), apar în
aprilie-mai şi uneori chiar şi în toamnă; fructele sunt poliachene, brune negri-
cioase, monosperme.
Câteva varietăţi mai preţuite la noi sunt:
 Var. pleniflora Witte - are florile foarte involte, galben-intens, cu lăs-
tarii uşor arcuiţi şi talia de maxim 2,5 m - fig. 393.
 Var. picta Wym. - cu frunzele alb-marginate - fig. 394.

Fig. 393. K. japonica var. pleniflora Fig. 394. K. japonica var. picta

Particularităţi biologice şi ecologice. Specia creşte destul de repede, dra-

jonează, rezistă destul de bine la ger (doar în iernile aspre vârfurile lăstarilor
degeră), preferă semiumbra deoarece soarele puternic provoacă arsuri florilor. Se
recomandă un sol suficient de fertil (pentru înflorire bogată) şi nu suportă solurile
calcaroase şi cele cu exces de umiditate.
Înmulţirea. Se înmulţesc prin butăşire în verde (vara, în răsadniţe), prin
drajoni şi prin despărţirea tufei, primăvara devreme.

201
 Folosire. Se utilizează fie izolat, fie împreună cu alţi arbuşti sau pe lângă
masive de arbori şi în lungul gardurilor, la semiumbră.

6.18.1.6. Genul RUBUS L.

Este un gen răspândit pe tot globul, cu apro-

ximativ 400 de specii de arbuşti şi semiarbuşti, agă-
ţători sau târâtori, rareori erecţi, de obicei cu spini
sau peri tari.

6.18.1.6.1. Rubus caesius L.- Mur

Caracterizare morfologică. Arbust cu tulpini

erecte sau târâtoare, cu ghimpi şi peri mici, frunze
trifoliate, ovate, subţiri, rugoase, dinţate pe margini
dinţate, pe partea inferioară puţin păroase; florile
sunt albe, mari, în raceme scurte (fig. 395), apar de
primăvara până toamna; fructele sunt polidrupe ne- Fig. 395. Rubus caesius
gre, comestibilă.

6.18.1.6.2. Rubus idaeus L. – Zmeur

Caracterizare morfologică. Arbust cu tulpini aproape erecte, talia maximă

de 2 m, ramuri verzi albăstrui, cu spini scurţi. Frunzele sunt cu 3-7 foliole, ovate,
dentate, pe partea inferioară alb-tomentoase, pe cea superioară glabre.

Fig. 396. Rubus idaeus Fig. 397. Rubus odoratus

Florile sunt albe, dispuse în raceme scurte, păroase (fig. 396); fructele sunt
subglobuloase, roşii, uşor păroase, cu miros plăcut.

6.18.1.6.3. Rubus odoratus L.

Caracterizare morfologică. Arbust de cca. 2,5 m înălţime, cu lujeri glabri,

fără ghimpi, păroşi, glanduloşi, cu frunze pentalobate, cu lobii triunghiulari, brusc
202
acuminaţi, neregulat dublu-seraţi, flori mari (cca. 4 cm diametru), roz-roşiatice,
mirositoare, dispuse în panicule multiflore scurte (fig. 397) şi înfloreşte toată vara.

6.18.1.6.4. Rubus discolor Weihe et

Ness

Caracterizare morfologică. Arbust de

cca. 2 m înălţime, cu lujeri puternici, arcuiţi, cu
ghimpi viguroşi, scurţi, frunze mari, cu 5 foliole
alungit-eliptice, dentate pe margini, pe partea
superioară glabrescente şi pe partea inferioară
alb-tomentoase; florile sunt mici, la început
palid-roz, în panicule frunzoase iar fructele au
Fig. 398. Rubus discolor de obicei două culori: roşu cele nemature şi
negre cele mature (fig. 398).
Particularităţi biologice şi ecologice. Speciile de Rubus rezistă bine la ger,
la secetă, dar este pretenţios faţă de lumină. Rezistă bine la poluarea cu fum şi
praf. Preferă soluri cu textură mijlocie, nisipo-argiloase şi potrivit de umede.
Înmulţirea. Se poate realiza cu uşurinţă prin butaşi, marcote şi uneori chiar
prin seminţe.
Folosire. Se utilizează în parcuri şi grădini pentru consolidarea şi deco-rarea
versanţilor (are sistem radicular bine ancorat în sol şi care explorează o mare
suprafaţă), precum şi pentru poieni, garduri vii ş.a.

6.18.1.7. Genul EXOCHORDA Lindl.

Gen originar din Asia Centrală până în Coreea, cuprinde 4 specii de arbuşti de
3-4 m înălţime. La noi se întâlnesc speciile:

6.18.1.7.1. Exochorda racemosa

(Lindl.) Rehd. (E. grandiflora Hook.) -
Exocorda

Caracterizare morfologică. Arbust

de maxim 4 m, cu scoarţă maronie, aspră,
frunzele sunt eliptice sau alungit-obovate,
alterne, mucronate, întregi sau crenat-serate
în jumătatea superioară, pe partea inferioară
verzi-gălbui, pe cea superioară verzi-
deschis; florile sunt albe, pedunculate, mari
Fig. 399. Exochorda racemosa (diametru de cca. 4 cm), grupate 6-10 în
raceme erecte, apar prin lunile aprilie-mai (vezi fig. 399). Fructele sunt capsule cu
5 muchii care mai târziu se desfac în 5 folicule, fiecare cu câte 1-2 seminţe aripate.

203
 6.18.1.7.2. Exochorda giraldii
Hesee. (E. racemosa var. giraldii Rehd.)

Caracterizare morfologică. Specie

arbustivă cu lujerii tineri de culoare roz
sau brun-roşcată, frunze alterne, lanceolat-
eliptice, până la 8 cm lungime, cu margi-
nea întreagă şi mucronate, cu peţiolii şi
nervurile roşii; florile sunt albe, până la 25
mm diametru, dispuse câte 8 în raceme
erecte, la vârful ramurilor curbate în jos şi
apar primăvara (fig. 400). Fig. 400. Exochorda giraldii

6.18.1.7.3. Exochorda albertii

Regel. (E. korolkowii Lavall.)

Caracterizare morfologică. Arbust

erect de cca. 4 m înălţime,cu ramurile ti-
nere subţiri, brune-purpuriu, cu frunze
ovat-alungite de cca. 6 cm lungime, în-
soţite de stipele, verzi deschis pe faţă şi
gri-verzi pe dos; florile sunt albe, dispuse
Fig. 401. Exochorda albertii
cca. 8 în raceme erecte, lungi de cca. 8 cm
(fig. 401); înflorirea are loc primăvara.
Particularităţi biologice şi ecologice. Sunt specii destul de rezistente la ger;
necesită staţiuni aerate şi însorite; nu suportă solurile prea calcaroase deoarece
determină clorozarea plantelor; drajonează destul de slab.
Înmulţire. Se poate face prin seminţe, semănate primăvara, în răsadniţă sau
în seră sau în iunie, în teren deschis; se mai poate face butăşirea în verde, în luna
mai, cu folosirea stimulatorilor de înrădăcinare.
Folosire. Este foarte apreciată pentru abundenţa şi efectul decorativ al flo-
rilor, motiv pentru care se poate cultiva solitar sau în grupări, mai ales în locuri
însorite şi pe soluri fertile şi permeabile.

6.18.1.8. Genul ROSA L.

Caracteristici generale. Genul cuprinde peste 400 de specii şi peste 10.000

de soiuri şi hibrizi. La noi în ţară au fost menţionate peste 145 de specii spontane
şi cultivate. Trandafirii sunt arbuşti erecţi, urcători sau târâtori, cu talia variabilă,
cu-prinsă în funcţie de specie şi varietate, între 0,3-5 m. Tulpinile sunt acoperite cu
ghimpi şi sete; frunzele de regulă sunt imparipenat-compuse, stipelate, lucioase
sau mate. Florile, solitare sau în inflorescenţe corimbiforme sau umbeliforme, sunt
foarte variate ca formă, număr de petale, colorit si parfum, înfloresc o singură dată
(trandafiri neremontanţi) sau continuu în cursul perioadei de vegetaţie (trandafirii
remontanţi).
204
 Fructele (numite măceşe) la foarte multe specii sunt decorative prin abun-
denţă, formă şi coloritul intens. Trandafirii sunt plante cu o deosebită valoare or-
namentală, cultivaţi din cele mai vechi timpuri.
În decorul parcurilor şi grădinilor trandafirii au multiple utilizări: plantaţi în
borduri, rabate si masive cu contur neregulat (trandafirii de talie mică), ca plante
izolate sau în grupuri (speciile botanice, trandafirii de talie mare, trandafirii cu
trunchi), palisaţi pe portice, treiaje sau pergole (trandafirii agăţători), plantaţi în
vase şi jardiniere (trandafirii pitici).
Gruparea trandafirilor după habitus şi folosinţă se poate face în modul
următor:
1. măceşi decorativi (specii spontane) şi trandafirii de parc;
2. trandafirii de grădină şi pentru flori tăiate, cu mai multe subgrupe:
- trandafiri remontanţi;
- trandafiri Thea;
- trandafiri perneţieni;
- trandafiri hibrizi de Thea;
- trandafirii acoperitori de sol.
3. trandafiri pentru platbande şi ghivece
- trandafiri poliantha;
- trandafiri hibrizi de poliantha;
- trandafiri floribunda;
- trandafiri miniatur.
4.trandafiri urcători şi semiurcători.

GRUPA MACEŞILOR DECORATIVI ŞI A TRANDAFIRILOR DE PARC

Această grupă include specii spontane ale

genului Rosa şi soiurile acestora. Sunt plante puţin
pretenţioase, rezistente la ger. Majoritatea cresc ca
tufe mari, cu ramuri arcuite şi înfloresc o singură
dată.

6.18.1.8.1. Rosa rugosa Thunb. (R. ferix

Ait., R. regeliana Andre et Lindl.)

Caracterizare morfologică. Este un arbust

erect, înalt de maxim 2 m, foarte viguros, cu ra-
Fig. 402. Rosa rugosa muri ghimpoase, tomentoase, cu frunze tipice, cu 5-
9 foliole ovate sau îngust-eliptice, simplu-serate, rugoase, flori mari (6-8 cm),
roşii-movii până la albe, parfumate (fig. 402), fructe globuloase roşii, mari (2-2,5
cm), foarte decorative. Are câteva varietăţi şi cultivaruri mai frecvente la noi:
 Var. alba - cu flori albe, mari;
 'Hollandica' - cu flori mici, roze;
 'Plena' - cu flori involte.

205
 6.18.1.8.2. Rosa foetida J.Herrm. (R.
eglanteria Mill., R. lutea Mill.)

Caracterizare morfologică. Creşte înalt de

0,5-2 m, are flori solitare sau în inflorescenţe, gal-
bene, cu diametrul 3-6,5 cm, cu miros mai puţin
plăcut şi fructe globuloase, roşii. Este rustic si
foarte florifer (iunie-iulie).
Varietăţile mai decorative sunt:
 Var. bicolor - cu flori la interior roşcat-
portocalii sau roşii-arămii.
 Var. persiana - cu flori mari, galbene (fig.
403).

6.18.1.8.3. Rosa rubiginosa L. (R.

Fig. 403. Rosa foetida eglanteria L.)
var. persiana
Caracterizare morfologică. Este arbust de
2 m, des ramificat, cu ghimpi de mărimi diferite,
cu flori roz (grupate câte 1-3) indicat pentru
garduri vii. Florile şi frunzişul sunt plăcut miro-
sitoare, mai ales pe vreme umedă.
Câteva varietăţi (cultivaruri) sunt mai
utilizate în parcurile de la noi:
 Var. microphylla - cu ramuri cu ghimpi
mici, uniformi, cu foliole mci şi foarte mici,
pe dos păroase.
Fig. 404. Rosa r. Umbellata  'Umbellata' - cu foliole mari, cu flori roze în
umbele multiflore (fig. 404).

6.18.1.8.4. Rosa centifolia L. - Tranda-

firul de dulceaţă

Caracterizare morfologică. Arbust de pâ-

nă la 2 m, cu ghimpi viguroşi, curbaţi; este deo-
sebit prin florile roşii, roz sau albe, involte, par-
fumate (fig. 405).
Cultivat de multă vreme, are numeroase so-
iuri (cultivaruri) ornamentale, printre care grupa
„Muscosa" cu flori mari (de exemplu 'Blanche
Moreau' - cu flori albe) şi grupa „Pomponia" cu
talie mică (50 cm) şi flori mici [soiurile 'Black
Fig. 405. Rosa centifolia Boy' (grena închis), 'Parkjuwel' (flori foarte mari,
roşii) ş.a.].

206
 6.18.1.8.5. Rosa gallica L. (R. austriaca Cr., R. pumila Jacq., R. rubra
Lam.) - Trandafirul de Provence

Caracterizare morfologică. Este prin-

tre cele mai vechi specii luate în cultură, şi de
la care s-au obţinut numeroase soiuri. Specia
tip are flori roze până la purpurii, de 4-8 cm
diametru (fig. 406), fructe globuloase sau piri-
forme de culoare roşu închis-brun.

6.18.1.8.6. Rosa damascena Mill. (R.

belgica Mill., R. gallica var. damascena Fig. 406. Rosa gallica
Voss., R. polyanthos Roessig.) - Trandafirul
de Damasc

Caracterizare morfologică. Creşte pâ-

nă la 2 m înălţime, este foarte decorativ prin
florile involte, roz sau roşii, foarte parfumate,
grupate câte 3-5. Este folosit şi pentru ex-
tragerea „esenţei de trandafir”. Are câteva va-
rietăţi mai des folosite în parcuri:
 Var. balcanica - cu flori roz, mari (fig. Fig. 407. R. damascena balcanica
407).
 Var. trigintipetala - cu flori roşii, semi-
involte, de cca 7 cm diametru.

6.18.1.8.7. Rosa moschata J. Herrm.

(R. ruscinonensis Des.) - Trandafirul cu
parfum de mosc

Caracterizare morfologică. Are ramuri

arcuite şi agăţătoare, florile sunt semiinvolte, Fig. 408. Rosa moschata
roz, câte 4-5 în inflorescenţe corimbiforme
(fig. 408) Este o specie sensibilă la ger.

6.18.1.8.8. Rosa wichuraiana Crép.

Caracterizare morfologică. Este un ar-

bust cu tulpini repente, lungi de 3 - 5 m,
cu frunziş semisempervirescent, lucios şi flori
albe, mirositoare, de 4 - 5 cm diametru, în
corimbe piramidale (fig. 409).
Fig. 409. Rosa wichuraiana

207

Fig. 410. Rosa hugonis
Fig. 411. Rosa chinensis
Fig. 412. Rosa multiflora
ramurilor, cu sepalele răsfrânte care se păstrează mult timp.
6.18.1.8.9. Rosa hugonis Hemsl.
Caracterizare morfologică. Este un arbust
de maxim 2,5 m, foarte apreciat pentru înflorirea
bogată, florile albe-gălbui sau galbene, solitare
(fig. 410) şi fructele globuloase, stacojii până la
negru-roşiatic.
6.18.1.8.9. Rosa chinensis Jacq. (R. indica
Lour. R. indica var. bengalensis K.Koch)
Caracterizare morfologică. Este un arbust
de 1-2 m, cu flori variat colorate (roşii, roze până
la albe), grupate sau rareori solitare (fig. 411).
6.18.1.8.10. Rosa multiflora Thunb.ex
Murr. (R. dubia Carr., R. intermedia Carr., R.
polyantha S. & Z.)
Caracterizare morfologică. Este un arbust
viguros, urcător, care are ramuri roşiatice şi
ghimpoase, cu flori de obicei albe, mici, dispuse
în panicule umbeliforme (fig. 412).
Are o formă ornamentală - cathayensis -cu
flori roşii şi duble ca dimensiuni faţă de forma tip.
6.18.1.8.11. Rosa canina L.
Caracterizare morfologică. Se prezintă
sub formă de arbust ghimpos, înalt de 2-3 m, cu
ramuri arcuite în afară. Ramurile sunt lungi,
lucioase, ghimpoase, cu spini puternici, com-
primaţi, încovoiaţi ca o seceră, lungi de 3-10 (15)
mm, mai ales pe ramurile tinere. Frunzele sunt
dispuse altern, sunt penat-compuse, cu 5-7 foliole,
lungi de 2-4 cm, late de 1-2 cm, ovale, cu
marginea dinţată, pe dos glabre. Florile sunt
solitare sau grupate câte 2-3, aşezate la vârful
208
 Fig. 413. Rosa canina Fig. 414. Măceşe
Petalele sunt roz, emarginate, lungi de 2-2,5 cm, cu stamine şi stile nume-
roase (fig. 413). Fructul numit măceaşă este un pseudofruct provenit din rece-
ptaculul florii care devine cărnos, care are o formă alungită şi o culoare carac-
teristică, cu nuanţe de la portocaliu la roşu închis (fig. 414). În interior sunt
numeroase achene triunghiulare, cu peri aspri.

GRUPA TRANDAFIRILOR DE GRĂDINĂ ŞI PENTRU FLORI TĂIATE

Reuneşte soiuri cu habitus arbustiform, de talie mică si mijlocie (0,50-1,20

m) cu înflorire continuă; florile sunt mari, solitare sau grupate câte 2-3, de obicei
parfumate, cu o mare variaţie a coloritului.
Din cadrul acestei grupe, trandafirii remontanţi, trandafirii Thea şi trandafirii
perneţieni, altădată foarte cultivaţi, cedează locul hibrizilor de Thea, mai rezistenţi
şi mai viguroşi.
Trandafirii remontanţi (trandafirii Thea x Rosa damascena sau Rosa gallica)
au deschis în secolul trecut seria trandafirilor cu înflorire continuă. Cuprind soiuri
cu flori mari şi involte albe, roz sau roşii. Foarte apreciaţi sunt trandafirii tip
„Lambertiana".
Trandafirii Thea sunt soiuri cu flori mari, elegante, parfumate, proveniţi din
specia Rosa odorata (sin. R. indica odoratissima Lindl.), sensibile la ger, indicate
pentru staţiuni calde.
Trandafirii perneţieni obţinuţi iniţial din Rosa foetida au flori galbene,
arămii, portocalii, roz cu nuanţe galbene şi portocalii: Rudolf Palocsay (galben-
portocalii), President Herbert Hoower (portocaliu), Comtesse Vandal (roz-
portocaliu) ş.a.
Trandafirii hibrizi de Thea cei mai cultivaţi în prezent (Rosa thea hybrida)
sunt superiori prin vigoare şi rezistenţa la ger, înflorirea susţinută şi marea
diversitate a formei şi culorii florilor. Dintre soiurile cele mai valoroase şi mai
recente, grupate pe culori, cităm:
 roşu închis: Norita, Mister Lincoln, Tatjana, ş.a.

209
  roşu viu: Proud Land, Melina, Red Queen, ş.a.
 roz intens: Electron (fig. 416), Shannon, First Lady, ş.a.
 roz: Carina, Pariser Charme, Royal Highness, ş.a.
 galben: Mabela, Landora, Whisky, ş.a.
 portocaliu-alb: Lolita, Royal Dane, Valencia, ş.a.
 lila-albăstrui: Meinzer Fastnacht, Kolner Karneval, Silver Star, ş.a.
 bicolore: Neue Revue (gălbui bordat cu roşu intens), Susan
(galben bordat cu roz), Königin der Rosen (portocaliu cu reversul
galben intens).
Trandafirii acoperitori de sol
Sunt destinaţi pentru spaţii ample, în cadrul parcurilor sau peisajelor cu
caracter natural, provenind din diferite specii de Rosa. Wagner în 1989 face
următoarea clasificare a acoperitorilor:
- Trandafiri târâtori de vigoare mică: de exemplu Nozomi (are talia de maxim
30 cm, cu flori roz-albicioase, mici) şi Snow Carpet (maxim 20 cm înălţime şi
flori albe, involte);
- Trandafiri târâtori de talie mare: Repens Meilland (cu flori albe, mici, dese),
Immensee (cu flori roz, parfumate), Repandia (mai viguros, cu flori roz).

Fig. 415. Rosa “Bonica” Fig. 416. Rosa “Electron”

Fig. 417. Rosa “Rumba” Fig. 418. Rosa “Fresh Pink”

- Trandafiri pitici şi semipitici (cu ramuri răsfirate şi recurbate): Candy Rose

(talie de maxim 1m dar diametrul tufei ajunge la 2,5 m, cu flori roz-somon),

210
 Bonica (fig. 415 - tufe de maxim 1m cu flori roze remontante), White
Meidiland (talie mai mică, frunze dese, mici şi flori albe care apar continuu).

GRUPA TRANDAFIRILOR PENTRU PLATBANDE ŞI GHIVECE

Trandafirii polyantha şi hibrizii de polyantha cuprind soiuri de talie mică sau

mijlocie, cu flori mici sau mijlocii, simple sau duble, de diferite culori în general
neparfumate. Dintre soiurile recente, grupate pe culori se menţionează câteva:
 roşu: Wörishofen, Gruss an Bayern, Tornado, ş.a.
 roşu-portocaliu: Esperanza, Gărtnerfreude, Topsi ş.a.
 portocaliu: Finale, ş.a.
 violet: News, ş.a.
 galben cu portocaliu şi roşu: Rumba (fig. 417), ş.a.
 alb: Schneewittchen ş.a.
 roz: Tip Top ş.a. .
Trandafirii floribunda au caractere intermediare între hibrizii de poliantha şi
hibrizii de Thea: flori mai mari, inflorescenţe cu un număr mai mic de flori, talie
variabilă. Este grupa cea mai apreciată pentru decorul parcurilor şi grădinilor,
având o mare gamă de soiuri, de o largă variaţie cromatică.
Printre cele mai frumoase soiuri recente se situează:
 roşu: Foc de tabără, Meggido, Mercy, Ponderosa ş.a.;
 portocaliu: Anabell, Belinda, Zorina, Bonfire, Houston ş.a.
 roz: Anita, Sonia, Faberge, Mambo ş.a.;
 alb: Akito, Schneewalzer, Weisse The Queen Elisabeth Rose ş.a.;
 galben: Friesia, Norris Pratt ş.a.
Trandafirii miniatur sau trandafirii pitici, au talia mică (30-35 cm), florile
relativ mici, involte, în general lipsite de parfum. Sunt indicaţi pentru platbande
joase şi ghivece.
 roşie: Coralin, Starina Scarlet Gem , ş.a.
 roz: Little Sunset, Rosmarin, Fresh Pink (fig. 418), ş.a.
 galben-portocaliu: Baby Maskerade ş.a.
 galben: Bit O'Sunshine ş.a.

Fig. 419. Rosa “New Dawn” Fig. 420. “Rosa Arthur Bell”
211
 GRUPA TRANDAFIRILOR URCĂTORI ŞI SEMIURCĂTORI

Cuprinde specii şi soiuri cu tulpini lungi, flexibile, cu flori mici sau mari,
care înfloresc o singură dată sau continuu.
Trandafiri urcători neremontanţi. Rosa wichuraiana este una din cele mai
frumoase specii urcătoare, cu frunziş lucios şi flori parfumate, albe, de 4-5 cm în
diametru, grupate în corimbe, cu înflorire tardivă (august). Specia şi hibrizii sunt
sensibili la ger. Dintre soiurile mai frecvente la noi se pot aminti: Excelsa (roşu),
Dorothy Perkins (roz), Golden Climber (galben), Pauls's Scarlet Climber (roşu).
În aceeaşi grupă se încadrează hibrizii urcători obţinuţi din Rosa multiflora [Stella
(roşu), Tausendschön (roz)], sau din Rosa rubiginosa [Flammentanz (roşu),
Roteflamme (roşu)].
Trandafirii urcători remontanţi grupează hibrizi de Rosa alpina, Rosa
setigera, Rosa multiflora, Rosa wichuraiana, forme urcătoare (mutaţii) din grupele
hibrizi de Thea, hibrizi de poliantha şi floribunda. Sunt preferaţi pentru înflorirea
permanentă, oferind un decor continuu.
Printre cele mai apreciate soiuri, în prezent se numără:
- soiuri cu flori mari: Climbing-The Queen Elisabeth Rose (roz), Casino
(galben), Cordon Rouge (roşu-portocaliu), Schwansee (alb-roz), Coral Dawn (roz-
coral), Arthur Bell (galben intens -fig. 420) ş.a.;
- soiuri cu flori mijlocii: Solo (roşu), Royal Gold (galben), Morgengrus
(roz), Golden Showers (galben), New Dawn (roz pal - fig. 419) ş.a..
Particularităţi biologice şi ecologice. În general, trandafirii preferă un sol
uşor, bogat în humus şi reavăn. În cultură se recomandă fertilizarea periodică cu
gunoi de grajd (toamna) precum şi cu îngrăşăminte chimice (toamna sau primă-
vara şi după primul val de înflorire).
Sunt plante iubitoare de lumină, preferându-se plantarea în locuri însorite
pentru asigurarea unei creşteri normale precum şi a unei înfloriri bogate şi fru-
moase.
Pretenţiile faţă de căldură variază însă, cei mai rezistenţi la geruri fiind
consideraţi trandafirii spontani şi cei pentru parcuri (rezistă până la -30ºC), iar
rezistenţă medie au trandafirii urcători din grupa Wichuraiana şi unele soiuri din
grupa Floribunda şi unii hibrizi de Thea (Foc de Tabără, Orange Triumph, Enna
Harkness, New Yorker ş.a.).
Cerinţele faţă de apă sunt moderate, acestea fiind mai mari în timpul creş-
terii lăstarilor şi formării bobocilor. Se consideră că ploile pot deprecia calitatea
florilor la unele soiuri cu flori involte sau cu pedunculul floral moale.
Cele mai indicate soluri pentru trandafiri sunt cele lutoase sau luto-nisi-
poase, permeabile, cu pH de 5,5-7,5, fertilitate medie, cu un conţinut de humus de
minim 2%. Pe solurile uşoare trandafirii suferă de ger, secetă şi lipsa de calciu.
Înmulţire. Trandafirii se înmulţesc prin seminţe (speciile sălbatice), prin
altoire (soiurile), butăşire în uscat (trandafirii urcători provenind din Rosa
multiflora şi Rosa wichuraiana), butăşire în verde (trandafirii poliantha pitici şi
trandafirii miniatur).

212
 Înmulţirea prin seminţe. Pentru asigurarea unei germinaţii satisfăcătoare
seminţele se recoltează în momentul optim în funcţie de specie: la Rosa canina în
faza de pârgă a fructelor (altfel repausul seminal este lung şi răsărirea foarte
neuniformă, chiar în condiţii de stratificare a seminţelor), la R. multiflora ş.a. în
faza de coacere completă. Seminţele extrase din pulpă se stratifică în nisip reavăn.
Semănatul se recomandă să se facă toamna pentru R canina şi primăvara pentru
celelalte specii.
Puieţii din semănătură, în vârstă de un an, sunt plantaţi în pepinieră pentru
formare ca plante decorative sau pentru altoire.
Înmulţirea prin altoire este procedeul cel mai frecvent folosit pentru soiurile
de trandafiri. Ca portaltoi se folosesc specii spontane, îndeosebi Rosa canina şi
mai puţin Rosa multiflora (indicat pentru trandafirii de ghivece, pentru polyantha
şi urcători), Rosa rubiginosa (pentru hibrizii de R. lutea), Rosa rugosa (pentru
trandafirii de ghiveci si pentru cei cultivaţi în soluri umede, humifere, unde nu
reuşesc pe Rosa canina sau Rosa multiflora).
Cele mai importante selecţii de portaltoi Rosa canina sunt:
- inermis, aproape lipsit de spini, până în prezent cel mai bun pentru
trandafirii urcători şi polianta, pentru trandafirii cu trunchi;
- „Favorit": (selecţie germană) - fără spini, cu afinitate bună pentru toate
soiurile.
- „Braşov 1”- varietate selecţionată în ţara noastră, este de asemenea fără
spini şi prezintă o foarte bună afinitate pentru altoire (Wagner, Şt.,1993 citat de
Draghia, L. 2000).
Pentru obţinerea de trandafiri tufă se plantează puieţi cu grosimea de 4-6
mm, care se altoiesc în acelaşi an, la colet, în ochi dormind. Pentru obţinerea
trandafirilor cu trunchi se plantează puieţi groşi (6-12 mm); după 2 ani se elimină
ramurile crescute, cu excepţia celei mai bune. Pe aceasta se execută altoirea în
oculaţie (3 muguri) la înălţimea dorită, cel mai frecvent 100-120 cm, iar pentru
trandafirii pletoşi 140-180 cm (cu altoaie de trandafiri urcători).
Butăşirea in verde se execută în iunie-iulie, în răsadniţe, folosind lăstari
semilemnificaţi. Pentru trandafirii miniatur, butăşirea se face în seră în martie-
aprilie, în urma forţării plantelor mamă cultivate în ghivece.
La butăşirea în uscat, la unele specii se recomandă eliminarea tuturor
mugurilor din partea inferioară a butaşilor (R. rugosa, R. multiflora). Butaşii se
plantează în teren în martie-aprilie. În general plantele din butaşi sunt mai puţin
viguroase, au o rezistenţă mai mică la ger şi o longevitate mai mică, dar prezintă
avantajul că nu drajonează.
Îngrijirea trandafirilor la loc definitiv. Pentru plantările în scop ornamental
se recomandă fertilizarea iniţială a terenului cu 3-8 kg gunoi fermentat, 10-12 g
P2O5 şi 12-15 g K2O pe m². Solurile acide (pH 5,5-5,9) se corectează cu
amendamente calcaroase, în cantitate de 200-300 g/m². Ulterior solul se desfundă
la 40-45 cm în august, dacă se plantează toamna, sau până în noiembrie pentru
plantările de primăvară.
Trandafirii fasonaţi şi mocirliţi se plantează individual la distanţe în funcţie
de vigoarea plantelor: în rabate, de la 25/25 cm (trandafirii miniatur) până la 70/70
213
cm (trandafirii foarte viguroşi) iar trandafirii urcători se plantează minim 1,5 m.
După plantare se muşuroiesc iar plantele nu se descoperă decât după ce lăstarii noi
ajung la 5-10 cm. Apoi solul se mulceşte cu gunoi bine descompus, turbă sau
rumeguş. În primul an este recomandat ca bobocii să fie eliminaţi imediat după
formare, pentru a favoriza dezvoltarea viguroasă a plantei.
Tăierile se aplică diferenţiat, după caracteristicile biologice ale speciilor
(soiurilor) şi forma de creştere. Speciile spontane şi trandafirii de parc nu ne-cesită
tăieri speciale, făcându-se doar eliminarea ramurilor uscate şi a celor rău
poziţionate. La trandafirii urcători proveniţi din R. multiflora şi R. wichuraiana,
care au capacitatea de a lăstări anual de la bază, se îndepărtează ramurile de doi şi
mai mulţi ani iar ramurile florifere rămase se scurtează la 50-150 cm, în funcţie de
poziţie. La urcătorii remontanţi hibrizi de Thea, care produc ramuri noi către
partea superioară a plantei, se execută tăieri scurte (cepi) către baza plantei, pentru
a stimula formarea de ramuri noi, tăierea uşoară a ramurilor lungi şi scurtarea
lăstarilor laterali floriferi inseraţi pe acestea.
În general, se recomandă tăieri moderate, pentru a nu slăbi vigoarea şi
longevitatea plantelor. La trandafirii de grădină, la poliante şi la floribunde se reţin
3-7 ramuri anuale cu poziţie echilibrată; numărul lor este în funcţie de vigoarea
plantelor şi capacitatea de lăstărire; scurtarea acestora se face la 4-10 muguri în
funcţie de vigoare (mai scurt se taie ramurile slabe şi mai lung cele puternice şi
groase).
Se îndepărtează ramurile rupte, bolnave, cele din centrul tufei, ramurile mai
bătrâne de 3 ani şi drajonii. Ramurile slabe se elimină sau se scurtează în cepi.
Trandafirii necesită o bună aprovizionare cu macro şi microelemente (mai
ales bor, mangan şi zinc). Se recomandă administrarea de gunoi de grajd bine
descompus, toamna, în cantitate de 2-4 kg/m² anual sau la doi ani, prin în-
corporare la săparea adâncă a solului.Fertilizarea chimică se face cu îngrăşăminte
complexe N,P,K în proporţii diferite: toamna 11:22:22 iar vara 27:13:13. Se
preferă administrarea lor în 3 reprize: ¼ din azot şi ½ din fosfor şi potasiuse dau
toamna, iar din rest se aplică ½ la dezmugurit şi ½ înainte de înflorit. O dată la 3
ani se administrează sulfat de magneziu 3-4 g/m² şi borax 4-5 g/m².
Necesarul de apă se asigură prin udarea solului, deoarece prin aspersiune se
depreciază florile şi pot favoriza apariţia bolilor criptogamice. Dacă este secetă se
udă înainte de primul şi al doilea val de înflorire, iar în restul perioadei de
vegetaţie, de câte ori este nevoie cu 20-30 l/m² (Wagner, Şt.,1993.).

214
 6.18.2. Subfamilia MALOIDEAE (Pomoideae)

6.18.2.1. Genul MALUS Mill.

Cuprinde 33 de specii, din care majoritatea sunt decorative, în parcuri şi

grădini sunt folosiţi în mod individual sau în grupe mici, pe peluze, lângă locuinţe
sau în aliniamente fiind foarte decorativi prin înflorirea bogată, prin coloritul şi
forma fructelor, prin frunze etc.
În ţara noastră există spontan sau în cultură peste 31 de specii de Malus
dintre care 10 sunt hibride.
6.18.2.1.1. Malus pumila Mill. (M.
communis Poir., M. dasyphilla Borkh.) - Mărul
pitic

Caracterizare morfologică. Este un ar-

Fig. 421. Malus pumila
boraş de cca 7 m (rareori ajunge la 15 m) cu
coroana rotundă, ramuri nespinoase, frunze de 4-
10 cm lungime, eliptice până la ovate, pe margini
crenate. Florile sunt albe suflate cu roz, de cca 5
cm diametru iar fructul este globulos, de 2-6 cm
diametru şi parţial roşiatic (fig. 421).
Particularităţi biologice şi ecologice. Are
câteva varietăţi ornamentale, printre care mai deo-
sebită este var. Niedzwetzkyana - de talie mică,
cu frunzele la început roşii-închis, mai târziu
brun-bronzate, florile în buchete, roşii-închis iar
fructele roşii-închis, globuloase şi dulci.

6.18.2.1.2. Malus baccata (L.) Borkh. -

Mărul siberian sau bacifer

Caracterizare morfologică. Arbore sau ar-

boraş cu lăstarii tineri subţiri, glabri, brun-pur-
purii, frunze ovate, acute, fin şi ascuţit serate,
verzi-des-chis, lucioase, flori în corimbe, mari,
albe, fructe mici, galbene nuanţate cu roşu.
Fig. 422. M. baccata Jackii Are unele varietăţi (cultivaruri) ornamentale:
- 'Jackii' - are frunze lat-eliptice, flori albe pur
şi mari iar fructele sunt roşii intens şi lucioase (fig. 422).
- var. mandshurica - arbust înalt cu flori albe iar fructele sunt mai mari roşii
intens şi se colorează de timpuriu;
- 'Dolgo' - arbore până la 12 m înălţime, cu flori albe ce apar în luna mai, fructe
sferice până la 1 cm, galbene sau roşietice, cu peduncul foarte lung, ceea ce îi
măreşte valoarea decorativă.

215
 6.18.2.1.3. Malus coronaria (L.) Mill. - Mărul odorant

Caracterizare morfologică. Este un ar-

bustoid de maxim 7 m, originar din America, cu
ramuri rigide, la început alb-lanate, frunze de 5-
10 cm lungime, la început flocos-tomentoase,
apoi glabre, ovate, neregulat-serate, puţin lobate,
toamna se colorează în roşu-stacojiu sau porto-
caliu. Florile sunt roz, odorante, dispuse în
corimbe (fig. 423) iar fructele sunt verzi-gălbui,
turtit-globuloase, de cca 4 cm diametru şi miro-
sitoare.
Fig. 423. Malus coronaria 6.18.2.1.4. Malus floribunda Van Houtte

Caracterizare morfologică. Este originar

din Japonia, este arbust de până la 4 m sau arbore
de cca 10 m, are coroana frumoasă, deasă, cu
ramuri subţiri, pendente şi frunze ovate, de 4-8
cm lungime, pe margini acut-serate. Florile sunt
mari, extrem de bogate, aşezate de-a lungul
întregului lujer, în boboci carmin-închis ce devin
la înflorire rozii, iar la final se decolorează
Fig. 424. M. floribunda devenind alburii (fig. 424). Fructele sunt mici (de
obicei sub 1 cm diametru) lung pedunculate, gal-
bene pe partea însorită rosietice.

6.18.2.1.5. Malus spectabilis (Ait.) Borkh.

Caracterizare morfologică. Originar din

China, acest arbust are talie mare (5-8 m), cu
coroana globuloasă extinsă, frunze ovate, alun-
gite, dinţate, verzi-întunecate, flori în boboc roz-
în-tunecat iar la înflorire roz-deschis (fig. 425),
Fig. 425. Malus spectabilis
fructe globuloase, de cca. 3 cm diametru, galbene
şi acre.

6.18.2.1.6. Malus toringo Sieb. ex Carr. (M. sieboldii (Rgl.)Rehd.)

Caracterizare morfologică. Este originar din Japonia, ajunge la maxim 4 m

înălţime, are coroana largă şi ramurile brun-purpurii, adesea spinoase, frunze
întregi sau lobate, pe ambele feţe dispers păreoase, de culoare verde-crud, toamna
devin colorate în roşu şi galben.

216
 Florile sunt roz la înflorire iar apoi devin
aproape albe iar fructele sunt mici, galbene-
brune, lung pedunculate şi decorează până
iarna.

6.18.2.1.7. Malus sargentii Rehd.

Caracterizare morfologică. Arbust ori-

ginar din Japonia, ajunge la maxim 2 m
înălţime, are ramuri roşcate, dispuse mai mult
orizontal, foarte dese şi de obicei spinoase,
frunze ovate, dentate, uneori trilobate, de
culoare verde-crud iar toamna devin porto-
calii, flori numeroase roz-palid, la înflorire
devin albe (fig. 427). Fig. 426. Malus toringo
Fructele sunt mici, roşii aprins, care
rămân adesea pe plantă până primăvara vii-
toare.

6.18.2.1.8. Malus halliana Koehne

Caracterizare morfologică. Arbust de

2-4 m înălţime, cu coroana largă, laxă, lăstari
roşii-brunii, frunze ovat-alungite, în tinereţe
păroase, crenate, flori simple sau semiinvolte
în boboc roşii la culoare, la înflorire roze, în
buchete pendente (fig. 428).
Fructul este piriform, purpuriu, care se
maturează toamna târziu. Fig. 427. Malus sargentii

6.18.2.1.9. Malus x purpurea (Barb.)

Rehd. - Mărul roşu

Caracterizare morfologică. Arbust sau

arboraş mic, cu ramuri foarte lungi, frunzele
sunt ovate, caute, crenate, la început roşii-
brunii, mai târziu verzi-întunecate, lucioase.
Florile sunt la deschidere roşii-purpurii, apoi
se decolorează foarte repede.
Fructul este globulos, roşu-purpuriu,
lung-pedungulat.
Are câteva varietăţi (cultivaruri) apre- Fig. 428. Malus halliana
ciate pentru valoare decorativă:

217
 - 'Aldehemensis' - are flori în boboc roşii-intens, la înflorire roşii-bordo,
semi-involte, de cca 2,5 cm diametru.
- 'Eleyi' - are frunze roşii-întunecate, pr dos pubescente, florile sunt roşii-
bordo iar fructul este roşu-purpuriu.
- Var. lemoinei - are frunze în tinereţe purpurii-întunecate, la maturitate
bronzate sau verzi-întunecate, flori purpurii şi fructe purpurii-întunecate.

6.18.2.1.10. Malus x zumi (Matsum.)

Rehd.

Caracterizare morfologică. Arbore mic,

cu coroana conică, lujerii tineri tomentoşi,
bruni-purpurii, frunze ovate, obovate până la
eliptice, acuminate, la început sunt păroase pe
ambele feţe, apoi glabre. Florile sunt roze în
boboc iar la înflorire devin albe. Fructele sunt
Fig. 429. M. x purpurea Eleyi roşii, globuloase.
Are o varietate mai frecventă: varietatea
calocarpa - care are flori albe, ceva mai mici şi
fructe roşii sau portocalii, numeroase, care
rămân pe ramuri până iarna (fig. 430).
Particularităţi biologice şi ecologice.
Speciile de Malus au o longevitate de peste 100
de ani şi ritm de creştere mediu.
Doar M. pumila lăstăreşte şi drajonează.
Cele mai rezistente la temperaturile scăzute
sunt: M. baccata, M. coronaria, M. floribunda,
M. pumila, celelalte specii fiind indicate pentru
Fig. 430. Malus x zumi zona de câmpie. Merii înfloresc mai bine la
var. calocarpa lumină dar tolerează şi semiumbra. Au nevoie
de soluri uşoare, revene, mai puţin calcaroase şi
nu suportă bine seceta.
Înmulţirea. Se poate realiza prin seminţe semănate fie în toamna anului de
fructificaţie, fie în primăvara viitoare. Semănăturile de toamnă se fac cu 30-45 de
zile înaintea primelor geruri. Semănatul primăvara se realizează cu seminţe strati-
ficate şi se seamănă la 2-2,5 cm (faţă de 3-4 cm pentru semănatul de toamnă).
Butăşirea se recomandă pentru portaltoaie şi unele specii de Malus, folo-
sindu-se butaşi lignificaţi rezultaţi din ramuri de 1 an. Se mai poate face, mai rar,
şi butăşirea în verde, cu ramuri recoltate în iulie.
Altoirea se recomandă pentru merii care nu se reproduc fidel prin seminţe.
Portaltoiul poate fi din speciile M. sylvestris, M. baccata, M. pumila ş.a. sistemul
folosit fiind altoirea în T cu ochi dormind, efectuată în august-septembrie.
Marcotajul se foloseşte mai ales pentru obţinerea unor puieţi portaltoi.

218
 Folosire. Merii ornamentali se folosesc în parcuri şi grădini pentru grupări
sau individual datorită frumuseţii şi abundenţei florilor precum şi aspectul frun-
zelor şi fructelor la unii dintre ei.

6.18.2.2.Genul PIRUS L (PYRUS )

Acest gen are menţionate în ţara noastră, în flora spontană şi cultivată cca.
18 specii dintre care una este hibridă.
Speciile mai decorative sunt:

6.18.2.2.1. Pirus nivalis Jacq. (P. communis ssp. nivalis (Jacq.)Gams) -

Părul de zăpadă
Caracterizare morfologică. Arbore înalt
de 10-17 m, cu lujerii tineri alb-tomentoşi,
nespinoşi, frunze sunt subrotunde, obovate, în-
tregi sau spre vârf uşor serate, în tinereţe pe
ambele feţe tomentoase, mai târziu pe faţă devin
glabre şi lucioase; florile sunt grupate în inflo-
rescenţe albe tomentoase (vezi fig. 431).
Fructul este subglobulos galben-verzui şi
ajunge la maturitate târziu, după căderea primelor
Fig. 431. Pirus nivalis
zăpezi.

6.18.2.2.2. Pirus serotina Rehd. (P. pyrifolia (Burm.)Nakai

Fig. 432. Pirus serotina - florile Fig. 433. P. serotina - fructele

Caracterizare morfologică. Arboraş de 5-10 m, cu lujeri glabri sau uşor

păroşi la început, cu frunze ovat-alungite, rar ovate, de 7-12 cm lungime, lung
acuminate, acut dinţate pe margini (dinţi terminaţi cu sete), în tinereţe slab
păroase. Florile sunt albe, dispuse în corimbe (fig. 432) iar fructele aproape
sferice, brune.

219
 6.18.2.2.3. Pirus eleagrifolia Pall. (P. nivalis var. eleagrifolia Schneid.)

Caracterizare morfologică. Arbore scund,

Fig. 434. Pirus eleagrifolia
uneori arbust cu ramuri brune-cenuşii, de obicei
spinoase.
Frunzele sunt ovat-lanceolate, obovat-lanceo-
late sau obovate, de 3-7 cm lungime, întregi, rar fin
dinţate, în tinereţe alb tomentoase pe ambele feţe, la
maturitate cenuşiu tomentoase pe dos.
Florile sunt albe, în inflorescenţe alungite, to-
mentoase (fig. 434) iar fructele sunt mici, verzi,
globuloase şi foarte tari.

6.18.2.2.4. Pirus betulaefolia Bge.

Caracterizare morfologică. Arbore de 5-10 m,

cu frunze rombic-ovate până la oblong-ovate,
acuminate, cu baza lat-cuneată, de 4-7 cm lungime, pe
margini ascuţit serate pe faţă verzi lucitoare, pe dos
tomentoase până la glabrescente; florile sunt albe
dispuse în corimbe tomentoase iar fructul este glo-
bulos, brun cu pete albe (fig. 435).

Fig. 435. Pirus betulifolia 6.18.2.2.5. Pirus amygdaliformis Vill. (P.

boveana Decne., P. parviflora Desf.)

Caracterizare morfologică. Arbust sau arboraş

de până la 6 m , spinos, cu frunze ovate, obovate sau
oblongi, de 2-7 cm lungime, întregi sau slab-crenate,
cu flori albe-rozii în corimbe tomentoase (fig. 436),
iar fructul este subglobulos, brun-gălbui.
Particularităţi biologice şi ecologice generale.
Perii ornamentali au creştere relativ înceată, dar o
longevitate mai mare decât a merilor ornamentali.
Sunt specii rezistente la ger şi secetă, iubitoare de
Fig. 436. P. amygdaliformis căldură şi de lumină. Preferă solurile profunde şi
fertile.
Înmulţirea. Se poate realiza prin seminţe (mai ales pentru înmulţirea
speciilor pure şi pentru ob-ţinerea de portaltoaie), prin altoire, prin butăşire şi prin
marcotaj. Semănatul se face de obicei primăvara, cu seminţe stratificate timp de
85-90 de zile, la temperaturi de 1-4 °C. Altoirea folosită este cea în oculaţie (în
august) sau în despicătură (pentru formele cu trunchi bine evidenţiat). Butăşirea se
realizează cu butaşi verzi sau butaşi lignificaţi, trataţi cu biostimulatori, care vor

220
emite rădăcini în 2-3 săptămâni. Marcotajul se foloseşte doar pentru producerea de
portaltoaie.
Folosire. Se recomandă ca arbori solitari sau în grupări şi la marginea
masivelor.

6.18.2.3. Genul CHAENOMELES Lindl.

Genul conţine 4 specii originare din China şi Japonia, plus 2 specii hibride,
precum şi numeroase cultivaruri şi varietăţi ornamentale. La noi se află în cultură
5 specii dintre care una hibridă.

6.18.2.3.1. Chaenomeles japonica (Thunb.)Lindl. (Ch. maulei Schn.,

Cydonia maulei T.Moore, Pyrus japonica Thunb., Pyrus maulei Mast.) - Gutui
japonez

Caracterizare morfologică. Arbust cu talia de 2-3 m, în general compact,

cu ramuri spinoase,cu frunze lat-ovate, obovate, de 3-5 cm lungime, pe margini
grosier crenat-serate, glabre, lucitoare; florile sunt solitare, sau câte 3, apar
timpuriu (martie-aprilie) iar prin coloritul lor în diverse nuanţe si tonuri de roşu,
roz şi chiar alb sau oranj, dau acestor plante un aspect decorativ, din cele mai
apreciate primăvara devreme (fig. 437). Fructele sunt rotunjite, verzi-gălbui, de 4-
5 cm diametru, puternic mirositoare, necomestibile (fig. 438).

Fig. 437. Ch. japonica - flori Fig. 438. Ch. japonica - fructe

Fig. 439. Ch. japonica Nivalis Fig. 440. Ch. japonica Colette

221
 Chaenomeles japonica are peste 30 de varietăţi (cultivaruri) din care mai
importante sunt: 'Nivalis' (flori albe - fig. 439), 'Colette' (roşu somon - fig. 440),
'Boule de feu', 'Atrococcinea', 'Incendie', 'Columbia' (roz), 'Cardinalis',
'Pygmaea' (pitic-oranj), 'Umblicata' (roz), 'Simeni' (roşu), 'Superba' (roşu),
'Grandiflora rosea' ş.a.
6.18.2.3.2. Chaenomeles speciosa
(Sweet) Nakai (Ch. lagenaria (Loisel.)
Koidz.

Caracterizare morfologică. Arbust

Fig. 441. Chaenomeles speciosa
originat din China, Japonia, mai viguros
decât specia precedentă, formând tufe
compacte, cu ramuri glabre, spinoase,
frunze ovat-alungite, acute, pe margini acut
- serate, pe faţă lucitoare; florile sunt sta-
cojii, solitare sau în fascicule şi apar în
martie-aprilie pe lemn mai vechi de 1 an
(fig. 441) iar fructele sunt puţin mai mari ca
la specia precedentă şi sunt uşor roşiatice la
maturitate.

6.18.2.3.3. Chaenomeles cathayensis

(Hemsl.) Schneid. (Ch. lagenaria var.
cathayensis (Hemsl.)Rehd.

Caracterizare morfologică. Arbust

erect de 2-2,5 m cu lujerii cu spini scurţi,
rigizi, frunze eliptic-lanceolate, lanceolate
de 3-10 cm lungime, fin serate pe margini,
Fig. 442. Ch. Cathayensis Wilsonii de culoare verde-închis pe faţă, pe dos verzi
deschis şi uşor pubescente, florile apar tot
devreme (martie-aprilie) sunt albe şi grupate câte 2-3 la un loc iar fructul este lung de
10-15 cm.
Specia are un cultivar mai cunoscut - Wilsonii - cu frunze scurt brun-pă-
roase pe faţa inferioară, florile sunt roze iar fructul este foarte mare şi verde (fig.
442).

6.18.2.3.4. Chaenomeles x superba (Frahm) Rehd. (Ch. japonica x Ch.

speciosa)

Caracterizare morfologică. Specie hibridă care se deosebeşte de Ch.

speciosa prin ramurile tinere la început păroase, iar de Ch. japonica prin frunzele
mai înguste, acut serate şi florile mai mari.
Are câteva cultivaruri foarte preţuite:
 'Coral Sea '- cu flori roz-stacojii şi cu înflorire foarte lungă;
222
  'Crimson and Gold '- cu flori foarte mari, roşu-închis şi cu anterele galbene-
aurii - fig. 443;
 'Ernst Finken' - cu flori roşii, strălucitoare, solitare şi foarte mari;
 'Fire Dance' - cu flori roşii intens;
 'Rosea '- cu flori pendule de culoare alb-rozii;
 'Nivalis' - cu flori albe pur - fig. 444, ş.a.

Fig. 443. Ch. x superba Fig. 444. Ch. x superba Nivalis

Crimson and Gold
Particularităţi biologice şi ecologice. Gutuii japonezi rezistă bine la ger şi
la secetă, adaptându-se uşor şi pe diferite soluri; preferă însă solurile fertile, fără
exces de calcar sau prea compacte. Se pot cultiva atât în plin soare cât şi la
semiumbră.
Înmulţire. Gutuii japonezi se pot înmulţi prin seminţe dar prezintă dez-
avantajul că puieţii sunt neuniformi în privinţa aspectului florilor. Seminţele
necesită stratificare aproximativ 2 luni iar semănatul se poate face direct în câmp.
Este preferată însă înmulţirea vegetativă, la aceste specii putându-se efectua
butăşirea (atât în verde cât şi în uscat), marcotajul (prin muşuroire) şi altoirea prin
metoda oculaţiei (iarna sau vara).
Folosire. Aceste specii sunt foarte apreciate pentru înflorirea timpurie şi
foarte frumoasă, putându-se planta izolat, în grupări, masive sau chiar garduri vii
libere sau tunse.

6.18.2.4. Genul SORBUS L.

Genul are cca. 80 de specii şi multe forme hibride, răspândite în toată

emisfera nordică. La noi sunt menţionate, în flora spontană şi cultivată, cca. 60 de
specii (inclusiv cele hibride). Este reprezentat prin specii cu fructe comestibile
(Sorbus domestica este studiat şi la pomicultură) şi prin specii cu frunze, flori şi
fructe decorative.

6.18.2.4.1. Sorbus aucuparia L. (Aucuparia silvestris Medik., Mespilus

aucuparia All., Pyrus aucuparia Gaertn. - Scoruşul păsăresc, sorb de munte

Caracterizare morfologică. Această specie creşte spontan în ţara noastră,

fiind arbore ce creşte înalt de 8-12 m.

223
 Are coroana rotundă, lujerii tineri cenuşii sau bruni-roşcaţi. Frunzele sunt
compuse, cu 9-17 foliole oblong-lanceolate, sesile, acute sau obtuze, acut-serate pe
margini, pe faţă verzi întunecate iar pe dos verzi-deschis, glabre sau păroase,
toam-na devin roşiatice.
Florile sunt albe, în corimbe tomen-
toase de 10-15 cm lăţime, apar în mai-iunie-
(fig. 445). Fructele sunt fructe false,
cărnoase, mici, roşii aprins, rămân pe plantă
până iarna (fig. 446).
Cele mai frecvent folosite în parcuri
sunt:
 Ssp. glabrata - cu frunzele glabre din
tinereţe;
 Ssp. sibirica - cu foliolele frunzelor
Fig. 445. Sorbus aucuparia - vara
treptat îngustate spre vârf, până la acute.
 Var. lanuginosa - cu frunze păroase chiar şi la maturitate;
 Var. fastigiata - cu coronament conic;
 Var. dulcis (edulis) - cu fructe mai mari, slab-acide, comestibile.
 Var. xanthocarpa - cu fructele galbene-portocalii.

Fig. 446. Sorbus aucuparia - toamna Fig. 447. Sorbus aria

6.18.2.4.2. Sorbus aria (L.) Cr. (Aria nivea Host., Crataegus aria L.,
Mespilus aria Scop., Pyrus aria Ehrh.) - Sorb

Caracterizare morfologică.
Arbore care atinge maxim 20 m,
coroana este ovată, rareori se poate întâlni
ca arbust. Lujerii tineri sunt alb-cenuşiu
tomentoşi, mai târziu glabri, brun-verzui
sau roşcaţi, frunzele sunt ovate sau
eliptice, late până la 9 cm, acute sau
obtuze, la bază rotunjite sau cuneate, pe
margini neregulat dublu-serate până la
Fig. 448. Sorbus aria macrocarpa
224
slab lobulate, pe faţă la început tomentoase apoi glabrescente, pe dos alb to-
mentoase. Florile sunt albe, dispuse în corimbe tomentoase, apar în mai-iunie (fig.
447) iar fructele sunt globulos-ovate, mai lungi decât late, roşii-portocalii, cu
numeroase lenticele.
Varietăţile cele mai frecvente la noi sunt:
 Var. cyclophyla - cu frunzele suborbiculare sau rotund-ovate, pe margini
dublu-serate iar pe dos alb-tomentoase;
 Var. longifolia - cu frunzele alungit-eliptice, lungi de 7-14 cm şi late de 3,5-
7 cm;
 Var. macrocarpa - cu fructele mari (până la 2 cm diametru) - fig. 448.

6.18.2.4.3. Sorbus domestica L. (Mespilus domestica All., Pyrus

domestica Smith) - Scoruş
Caracterizare morfologică. Arbore
de până la 15 m, cu mugurii cleioşi, lujerii
tineri cenuşiu-tomentoşi, mai târziu gla-
brescenţi.
Frunzele au câte 11-21 foliole sesile,
alungit-eliptice, lungi de 3-5 cm, cu mar-
ginile serate în jumătatea superioară, pe dos
mai mult sau mai puţin tomentoase; florile
sunt în corimbe alb-tomentoase, late de 6-
10 cm, apar în mai-iunie iar fructul este
piriform sau maliform, galben-verzui sau
brun-verzui, cu pete roşii.

Fig. 449. Sorbus domestica 6.18.2.4.4. Sorbus torminalis (L.)

Cr. (Crataegus torminalis L., Pyrus
torminalis Ehrh.) - Sorb

Caracterizare morfologică. Arbore

Fig. 450. Sorbus torminalis
de până la 25 m înălţime, cu lujerii la
început verzui-tomentoşi, mai târziu ce-
nuşii, bruni glabri, lucioşi.
Frunzele sunt lat-ovate, de 5-10 cm
lungime, la bază uşor cordate, penat-lobate,
de obicei cu 3 perechi de lobi triunghiulari,
acuţi, acuminaţi, rar obtuzi, neregulat seraţi.
Florile sunt albicioase, în inflores-
cenţe de 10-12 cm în diametru şi apar în
mai-iunie (fig. 450) iar fructele sunt la
început roşii-gălbui apoi devin brune, cu
numeroase lenticele.

225
 6.18.2.4.5. Sorbus koehneana Schneid.

Caracterizare morfologică. Arbust de

2-3 m, cu lujerii tineri bruni-roşcaţi, glabri,
frunzele sunt cu 17-25 foliole alungite, acute,
serate până aproape de bază, pe dos cenuşiu-
verzui, pe faţă verde-crud.
Florile sunt albe în inflorescenţe de 4-8
cm diametru, apar în mai-iunie iar fructele
sunt mici, globuloase, albe cu pedunculul de
culoare roşie (vezi fig. 451).

6.18.2.4.6. Sorbus umbellata (Desf.)

Fritsch (S. aria var. flabellifolia Wenz., S.
Fig. 451. S. koehneana flabellifolia Schau).

Caracterizare morfologică. Arbust sau arboraş de maxim 7 m, foarte ase-

mănător cu S. aria, cu frunzele lat-obovate, cu 4-6 perechi perechi de nervuri,
lobate în jumătatea superioară, cu lobii acuţi sau rotunjiţi şi dinţaţi, pe dos dens
alb-tomentoase. Fructul este globulos, gălbui sau portocaliu-roşcat.
Particularităţi biologice şi ecologice generale. Sorbii sunt destul de rezis-
tenţi la geruri, preferă soluri uşoare, revene, au nevoie de umiditate atmosferică
destul de ridicată şi preferă semiumbra.
Înmulţirea. Se poate face prin semănături efectuate cel mai bine toamna,
după recoltarea fructelor. Se mai poate face semănatul şi primăvara dar este
necesară stratificarea de lungă durată (4 luni la 0-1ºC) sau de scurtă durată (o
săptămână la 10-12 ºC, urmată de păstrarea sub zăpadă până la semănare).
Se mai poate face înmulţire vegetativă prin altoire în oculaţie (în august) sau
în copulaţie (primăvara). Ca portaltoaie se folosesc puieţi din specia tipică sau
chiar alte rosacee (Crataegus monogyna, Pyrus pyraster ş.a).
Folosire. Sorbii sunt foarte apreciaţi pentru frumuseţea frunzişului, florilor
şi fructelor precum şi pentru rusticitatea lor, motiv pentru care se folosesc ca
arbori izolaţi, ca arbori de alei sau în grupări.

6.18.2.5. Genul CRATAEGUS L.

Este un gen foarte bogat în specii şi varietăţi decorative (are în jur de 1000
de specii) reprezentat la noi prin 4 specii care cresc spontan şi 123 de specii
cultivate, care sunt încadrate în 24 de secţii. Cele mai importante din punct de
vedere ornamental sunt:

226
 6.18.2.5.1. Crataegus monogyna Jacq. (C. aegica A.Poj.,C. azarella
Gris., C. calycina Lind.var. cuneata Diap. ş.a.) - Păducel, Gherghinar

Caracterizare morfologică. Arbore

Fig. 452. Crataegus monogyna
Fig. 453. Crataegus monogyna
sau arbust cu talie de 2-8 m, cu ramuri
ascendente, spinoase, cu frunze lat-ovale,
cu 3-5 lobi acuţi, înguşti, cu puţini dinţi
spre vârf, pe partea superioară glabre,
verzi-închis iar pe dos verzi palid şi uşor
pubescente. Florile în corimbe multiflore,
albe sau rozii, apar în luna mai (fig. 452).
Fructul este mic, roşu, cu o singură
sămânţă (fig. 453).
Varietăţile mai cunoscute la noi sunt:
 Var. pendula - cu lujerii şi ramurile
pendule;
 Var. rosea - cu flori simple, roze;
 Var. semperflorens - arbust scund,
cu ramuri subţiri, înflorire continuă
sau cu intermitenţe până în august;
 Var. variegata - cu frunze panaşate
cu alb;
 Var. heterophylla - cu frunze de for-
me diferite pe aceleaşi ramuri;
 Var. splendens - cu frunze groase,
pieloase, lucitoare, verzi-închis, 5-7
lobate.

6.18.2.5.2. Crataegus oxyacantha L. (C. laevigata (Poir.)DC., C. oxya-

canthoides Thuill.)

Caracterizare morfologică. Arbust sau arbore larg răspândit la noi, de

maxim 5 m înălţime, cu ramuri divergente, spinoase, cu frunze 3-5 lobate, cu lobii
obtuzi sau acuţi, uşor dinţaţi, verzi-întunecaţi.
Florile sunt în inflorescenţe terminale sunt roz carmin şi apar în mai (fig.
454) iar fructul este subglobulos, stacojiu, cu 2-3 seminţe în fruct (fig. 455).
Varietăţile cele mai frecvente la noi sunt:
 Var. candidoplena - cu flori albe, involte;
 Var. paulii - cu flori stacojii, duble (fig. 454);
 Var. plena - cu flori albe, duble care după înflorire devin roz-albicioase;
 Var. rosea - cu flori simple, roz-deschis, la mijloc albe.

227
 Fig. 454. Crategus oxyacantha- flori Fig. 455. Crategus oxyacantha - fructe

6.18.2.5.3. Crataegus crus-galli L. (C. lucida Mill.)

Caracterizare morfologică. Arbo-

raş de maxim 6-8 m, cu coroana lat-
rotunjită şi plată; ramurile sunt sinuoase,
glabre, cu spini foarte numeroşi, drepţi sau
uşor curbaţi şi mari, frunze obovate până la
eliptice, de 2-10 cm lungime, pe margini fin
serate spre vârf, în tinereţe subţiri, mai
târziu pieloase, cu o reţea densă de nervuri,
la început roşiatice, toamna se colorează în
roşu-portocaliu sau roşu. Florile sunt albe
Fig. 456. Crataegus crus-galli
dispuse în corimbe spre vârful ramurilor,
apar în mai-iunie (fig. 456), fructele sunt
mai mari, (1-1,5 cm diametru), verzui, apoi
devin roşu mat, decorative mult timp pe
plantă şi sunt comestibile.

6.18.2.5.4. Crataegus pentagyna

Waldst. et Kit. (C. melanocarpa M.B.)

Caracterizare morfologică. Arboraş

de 3-8 m înălţime, cu lujerii la început
mătăsos-pubescenţi, cu spini numeroşi, sub-
ţiri, frunzele sunt lat-ovat-rombice sau
ovate, 3-5(7) lobate sau partite, pe dos dens
Fig. 457. Crataegus pentagyna pubescente; florile sunt albe dispuse în
corimbe de cca 10 cm diametru, apar în
mai-iunie; fructele sunt globuloase, negre sau negre-purpurii, în interior cu 5
seminţe trimuchiate (fig. 457).

228
 6.18.2.5.5. Crataegus sanguinea Pall. (Mespilus purpurea Poir.)

Caracterizare morfologică. Arbust de 4-6

m, cu ramuri cu puţini spini sau fără spini, frunze
obovate sau lat-rombice, cu 3-7 lobi seraţi, pe
ambele feţe uşor păroase, toamna devin galbene
şi cad foarte repede, florile sunt albe, în corimbe
dense, apar în mai iar fructele sunt mai mari,
lucioase roşii-sângerii (fig. 458).
Particularităţi biologice şi ecologice.
Speciile de Crataegus sunt rustice, rezistente la
ger şi la secetă, care suportă semiumbra dar creşte Fig. 458. Crataegus sanguinea
foarte bine în plină lumină, pe soluri calcaroase, mijlocii, nu prea umede.
Înmulţirea se face prin seminţe şi altoire. Seminţele se stratifică 1 an şi se
seamănă a doua toamnă, pe straturi. Cu excepţia speciei Crataegus monogyna,
seminţele celorlalte specii germinează greu, de aceea este necesară păstrarea lor 4
luni la 21°C şi 5 luni la 5°C sau tratarea cu acid sulfuric. Varietăţile se altoiesc pe
Crataegus oxyacantha, folosindu-se procedeele oculaţie sau despicătură.
Folosire. Păduceii se folosesc ca exemplare solitare, în grupări, în compo-
nenţa masivelor dar şi ca garduri vii (C. monogyna şi C. oxyacantha suportă bine
tunderea).

6.18.2.6. Genul COTONEA STER Ehrh.

Genul este originar din Nordul Africii, Asia şi Europa având cca. 55 de
specii de arbuşti cu port variabil. Frunzele sunt simple, caduce sau persistente,
florile sunt albe sau roz, mici, solitare, geminate sau în corimbi axilari. Fructele
sunt mici, divers colorate şi persistă pe plante până iarna.
Dintre cele mai decorative specii cităm :

Specii târâtoare cu frunze persistente

6.18.2.6.1. Cotoneaster dammeri

Schneid. (C. humifusus Duth.) - Coto-
neaster, bârcoace

Caracterizare morfologică. Este un

arbust sempervirescent cu ramuri re-pente,
radicante care are frunze eliptice sau ob-
ovat-oblongi, pieloase, lucitoare.
Florile sunt solitare sau câte două,
Fig. 459. Cotoneaster dammeri
albe iar fructele roşii, globuloase (fig. 459).

Are câteva varietăţi (cultivaruri) mai des întâlnite:

229
  Var. radicans - arbust lipit de sol, cu frunze mici, ovale, lucioase şi
ramurile mai puternic radicante decât la specia tip;
 'Skogsholmen' - este obţinută în Suedia prin selecţie şi are o creştere
foarte puternică, repentă, cu frunze eliptic-alungite, de 1-2 cm, verzi-închis,
lucitoare.

6.18.2.6.2. Cotoneaster microphyllus Wall.

Ex Lindl.

Caracterizare morfologică. Arbust sem-

pervirescent, semitârâtor, dens ramificat, cu frunze
mici, pieloase, obovate până la alungit-obovate, pe
partea superioară verzi-închis lucioase, pe dos
cenuşiu-păroase.
Florile sunt albe, solitare sau câte două iar
fructul este globulos şi roşu (fig. 460).
Fig. 460. C. microphyllus Este un arbust sensibil la geruri puternice.

Specii cu forme prostrate şi frunze caduce

6.18.2.6.3. Cotoneaster horizontalis Decne.

Fig. 461. Cotoneaster Fig. 462. Cotoneaster praecox

horizontalis

Caracterizare morfologică. Este cel mai cunoscut cotoneaster şi prezintă

creştere prostrată, cu talia sub 1 m, frunze mici, lucioase, verzi închis, semi-
persistente, toamna devin roşietice, flori câte l-2, aproape sesile, roz iar fructele
sunt numeroase, roşii aprins, sferice (fig. 461).

230
 6.18.2.6.4. Cotoneaster praecox Vilm. (C. adpressus var praecox (Vilm.)
Bois rt Berth.)

Caracterizare morfologică. Arbust cu frunze căzătoare, talia maximă de 80

cm, asemănător cu specia precedentă dar este mai puţin aplatizat, ramurile sunt
mai arcuite iar frunzele, florile şi fructele sunt asemănătoare dar puţin mai mari
(fig. 462) .

Specii erecte de talie medie şi cu frunze caduce

6.18.2.6.5. Cotoneaster dielsianus

Pritz. (C. applanatus Duthie)

Caracterizare morfologică. Este arbust

erect, până la 2 m înălţime, originar din China,
cu ramuri lungi, arcuite, frunze de 1.2,5 cm
lungime, verzi închis, pubescente pe ambele
feţe, pe dos cenuşii şi puternic nervate. Florile
sunt roz sau albe cu roşu, câte 3-7 în cime
păroase, apar în mai-iunie; fructele sunt roşii,
lucioase, globuloase.
Fig. 463. C. dielsianus
6.18.2.6.6. Cotoneaster divaricatus
Rehd. Et Wils.

Caracterizare morfologică. Arbust de

Fig. 464. C. divaricatus
până la 2 m, cu ramuri divergente, frunze
eliptice până la ovat-eliptice, căzătoare, de cu-
loare verde închis pe faţă, lucioase; florile sunt
albe cu baza roşiatică, dispuse câte 2-4 pe
ramuri scurte laterale, apar în iunie iar fructele
sunt elipsoidale, de culoare roşu-închis (fig.
464).

6.18.2.6.7. Cotoneaster foveolatus

Rehd. Et Wils.

Caracterizare morfologică. Arbust erect

cu frunze lungi de până la 8 cm, eliptice, pe faţa
superioară verzi-închis, lucioase, pe cea infe-
Fig. 465. C. buxifolius rioară dispers păroase, cu flori albe cu nuanţe
roşiatice, în inflorescenţe păroase, apar în iunie iar fructele sunt la început roşii
apoi devin negre.

231
 Specii de talie medie cu frunze sempervirescente

6.18.2.6.8. Cotoneaster buxifolius Wall. Ex Lindl.

Caracterizare morfologică. Arbust de până la 1,8 m, bogat ramificat, cu

frunzele persistente, eliptice sau obovate, de 5-15 mm lungime, verzi-închise pe
faţă şi albe-gălbui-tomentoase pe dos; florile sunt albe cu stamine roşii-mov,
dispuse pe ramuri laterale scurte, apar în iunie (fig. 465); fructele sunt roşii,
globuloase.

6.18.2.6.9. Cotoneaster amoenus Wils.

Caracterizare morfologică. Arbust de

până la 1,5 m înălţime, dens tufos, cu ramuri
scurte, viguroase, frunze persistente, ovate, de 1-
2,2 cm lungime, pe faţă verzi-închis, lucioase, pe
dos cenuşiu-tomentoase, flori albe, uneori uşor
roşietice iar fructul este stacojiu, globulos.
Fig. 466. C. bullatus Specii de talie mare cu frunze caduce

6.18.2.6.10. Cotoneaster bullatus Bois.

Caracterizare morfologică. Arbust de

până la 3,5 m, cu creştere laxă, are frunze de 3-8
cm, verzi-închis pe faţă şi zbârcite, pe dos gălbui
sau cenuşiu tomentoase; florile sunt roşietice, câte
4-12 în inflorescenţe păroase, apar în mai-iunie
iar fructele sunt sferice roşii deschis (fig. 466).
Fig. 467. C. multiflorus
6.18.2.6.11. Cotoneaste multiflorus
Bge.

Caracterizare morfologică. Arbust de pâ-

Fig. 468. C. salicifolius var.
floccosus
nă la 4 m înălţime, lăstarii tineri sunt la început
dens pubescenţi, apoi devin glabri, brun-roşcaţi,
frunzele sunt căzătoare lat-ovate sau lat-obovate,
pe faţă de culoare verde intens, pe dos verzi-
cenuşii, florile albe, foarte numeroase, în corimbe
de până la 20 de flori, erecte, apar în iunie (fig.
467) iar fructele sunt globuloase, roşii.
Nu rezistă prea bine la ger.

232
 Specii de talie mare cu frunze semi-persistente

6.18.2.6.12. Cotoneaster salicifolius Franch.

Caracterizare morfologică. Arbust de până la 6 m înălţime, cu ramuri

divergente, frunze semipersistente, îngust-lanceolate, de 3-8 cm, pe partea supe-
rioară verzi-închis, pe cea inferioară albicios tomentoase, toamna devin roşietice,
florile sunt mici, albe în corimbe, apar în iunie iar fructele sunt globuloase, roşii.
Există o varietate foarte apreciată: var. floccosus Rehd. &Wils. (fig. 468), la
care toamna unele frunze se colorează în galben până la roşu-deschis.

6.18.2.6.13. Cotoneaster franchetii Bois.

Caracterizare morfologică. Arbust de

până la 3 m, are ramuri divergente, frunze semi-
persistente, eliptice sau ovat-lanceo-late, de 2-3,5
cm lungime, flori albe până la roz-roşiatice, mici,
câte 5-15 în cime tomentoase, apar în iunie iar
fructele sunt roşii-portocalii, ovoide şi lung
pedunculate (fig. 469).
Fig. 469. Cotoneaster franchetii
Particularităţi biologice şi ecologice generale. Majoritatea speciilor de
Cotoneaster au rezistenţă medie faţă de temperaturile scăzute (sensibile la geruri
fiind C. microphyllus şi C. multiflorus). Cresc bine pe soluri variate, preferabil mai
puţin umede, suportând bine şi seceta. Speciile care toamna au frunzele variat
colorate au pretenţii faţă de lumină, celelalte specii cresc şine şi în semiumbră. C.
dammeri suportă bine chiar umbrirea.
Înmulţirea. Speciile de Cotoneaster se înmulţesc prin seminţe, butaşi, mar-
cotaj, altoire. Semănăturile se recomandă pentru majoritatea speciilor (de exemplu
C. horizontalis şi C. salicifolia nu se reproduc fidel). Seminţele scoase după ma-
cerarea pulpei si apoi stratificate se seamănă pe strat prin împrăştiere, în ianuarie-
februarie când timpul permite (îngheţul nu produce daune). Se acoperă cu 1-2 cm
de pământ şi un strat subţire de turbă sau cetină. În primul an germinează C.
franchetii, C. bullatus, C. dielsianus, iar C. divaricatus în al doilea an. Pentru
speciile care germinează greu este necesară stratificarea iniţială la 21°C 4 luni şi
apoi 5 luni la 5°C, sau tratarea cu acid sulfuric concentrat 90-150 minute şi
stratificarea ulterioară la rece, 3-4 luni.
Butăşirea (cu călcâi) se face sub sticlă, în iunie-iulie pentru speciile cu
frunze caduce şi august-septembrie pentru cele cu frunze persistente.
La C. bullatus, C. dielsianus, C. horizontalis se aplică şi butăşirea în uscat.
Marcotajul se execută în mai-iunie, la C. dammer şi C. microphyllus.
Altoirea este recomandată numai pentru varietăţi pe portaltoi: C. acutifolius
şi C. dielsianus, în martie.
Folosire. Se folosesc izolate, în grupuri, pe stâncării, la marginea masi-
velor, fiind deosebit de apreciate pentru frumuseţea portului, a florilor şi fructelor.
233
 6.18.3. Subfamilia PRUNOIDEAE

6.18.3.1. Genul PRUNUS L.

Cuprinde numeroase specii şi varietăţi ornamentale, arbori şi arbuşti, cu o

largă utilizare în cadrul spaţiilor verzi, decorând prin florile frumoase, albe sau
roz, simple sau duble, uneori parfumate. Abundenţa înfloririi în cursul primăverii
este pusă în valoare prin plantarea izolată, în grupuri sau în combinaţii cu alte
specii, la marginea masivelor. Numeroase specii fiind tratate în cadrul disciplinei
de Pomicultură, de aceea din cadrul genului se vor caracteriza morfologic şi
biologic numai speciile şi varietăţile ornamentale.
Genul cuprinde cca. 200 de specii, la noi fiind cultivate ca plante decorative
79 de specii (dintre care 5 sunt hibride), ori-
ginare de pe tot cuprinsul Globului.

Grupa migdalilor şi piersicilor orna-

mentali

6.18.3.1.1. Prunus tenella Batsch

(Amygdalus nana L., Prunus nana Stok.) -
Migdalul pitic
Fig. 470. Prunus tenella
Caracterizare morfologică. Este un ar-
bust de talie mică (60-100 cm), care drajo-
nează mult, întâlnit spontan în zonele de stepă.
Frunzele sunt lanceolate sau obovat-
lanceolate, pieloase, pe faţa superioară verzi-
deschis. Decorează prin florile roz-intens, mici
si solitare sau grupate câte 2(3), care îmbracă
ramurile (fig. 470). Fructul este ovoidal, to-
mentos.
Particularităţi biologice şi ecologice.
Rezistă bine la uscăciune şi se foloseşte în
grupuri şi masive omogene.

6.18.3.1.2. Prunus triloba Lindl.

(Amygdalus triloba Ricker.) - Migdalul
japonez

Caracterizare morfologică. Este un

arbust termofil şi heliofil, originar din China şi Fig. 471. P. triloba multiplex
Japonia cu talia 3-5 m, frunzele sunt lat-
eliptice, uneori trilobate la vârf, dublu-serate pe margini, florile sunt roz pal,
grupate câte 2 sau solitare, apar înainte de înfrunzire.
234
 Particularităţi biologice şi ecologice. La noi se cultivă îndeosebi varietatea
multiplex - cu flori duble (2-3 cm) (fig. 471), atât pentru parcuri cât şi în scopul
obţinerii de lăstari floriferi tăiaţi.

6.18.3.1.3. Prunus persica (L) Batsch (Amygdalus persica L., Persica

vulgaris Mill.)- Piersicul

Caracterizare morfologică. Arboraş de maxim

6 m, are lujerii brun-purpurii, muchiaţi, frunzele
oblong-lanceolate, de 7-15 cm lungime, pe margini
serate sau crenat-serate. Florile sunt numeroase, roze,
(fig. 472) iar fructele de 4-8 cm diametru, catifelate
galbene-roşiatice la maturitate.
Particularităţi biologice şi ecologice. Prezintă
varietăţi de interes pentru parcuri şi anume: atro-
purpurea (cu frunze purpurii şi flori roz), duplex (cu
flori duble roz), albo-plena (cu flori duble, albe) şi
pendula (cu ramuri pendente).

Grupa cireşilor ornamentali

Fig. 472. P. persica

6.18.3.1.4. Prunus avium L. (Cerasus avium (L.)Mnch.) - Cireşul

păsăresc

Caracterizare morfologică. Arbore de până la 24 m înăţime, cu port

piramidal, ramuri orizontale puternice şi lujeri glabri, scoarţa se exfoliază în benzi
ca hârtia; frunzele sunt moi, oblong-ovate, crenat-serate, uşor rugoase pe faţă şi
pubescente pe dos; florile sunt albe (fig. 473) sau rozii, în umbele sesile multiflore.

Fig. 473. Prunus avium Fig. 474. Prunus avium plena

Particularităţi biologice şi ecologice. Varietăţile ornamentale cele mai
preţuite la noi sunt:
 plena - cu flori duble, roze (fig. 474);
 salicifolia - cu frunze foarte înguste;

235
  juliana – are fructul ovoidal, cu mezocarp moale, suculent, roşu-
întunecat la culoare.
6.18.3.1.5. Prunus cerasus (Cerasus vulgaris Mill.) - Vişinul
Fig. 475. Prunus cerasus persiciflora
Fig. 476. P. serrulata Kazan
Fig. 477. P. serrulata Royal
Burgundy
Caracterizare morfologică. Arbore
de până la 10 m, cu coroana globuloasă,
frunze eliptic-ovate până la ovate, de 5-8
cm, acute, fin şi adesea dublu-serate, pu-
bescente pe dos, flori albe, apar după în-
frunzire, în buchete dense.
Particularităţi biologice şi eco-
logice. Mai des se întâlnesc varietăţile:
plena (cu flori albe, duble), persiciflora (cu
flori roz, duble - fig. 475), semperflorens
(remontant, cu flori roz), austera (cu fructe
roşii-închis).
Se comportă bine şi la semiumbră,
având o bună rezistenţă la secetă şi ger.
6.18.3.1.6. Prunus serrulata (C.
serratifolia Lindl., C. serrulata G.Don., P.
pseudocerasus Kom.) - Cireşul japonez
Caracterizare morfologică. Specia
prezintă arbori de 10-15 m, frecvent însă la
noi se întâlneşte ca arboraş de 3-6 m, cu
frunze ovat-lanceolate, de 6-12 cm lungime,
serate pe margini şi flori albe sau roze câte
3-5 în raceme, înflorind înainte de în-
frunzire.
Particularităţi biologice şi ecologi-
ce. Deosebit de apreciate sunt cultivarurile:
'Hisakura' (cu flori duble, roz), 'Yashino'
(cu flori albe), 'Ukon' (cu flori galbene-
verzui, duble), 'Kazan' (cu flori involte
roze-pal - vezi fig. 476), 'Royal Burgundy'
(cu flore involte roze şi frunze purpurii -
fig. 477) ş.a.
Rezistă destul de bine la ger şi
necesită soluri revene, profunde.
236
 6.18.3.1.7. Prunus mahaleb (Cerasus mahaleb Mill., Padus mahaleb (L.)
Borkh.) - Vişinul turcesc

Fig. 478. P. mahaleb - florile Fig. 479. Fructele la P. mahaleb

Caracterizare morfologică. Arbore de cca 10 sau uneori arbust, cu lujerii
glandular-pubescenţi, frunzele eliptic-ovate până la obovat-oblongi, de 4-7 cm
lungime, acuminate, crenat-serate, glabre sau uşor pubescente pe dos, cu flori albe,
parfumate, în corimbe tip racem, scurte, apar în iunie (fig. 478), iar fructele sunt
ovoide, mici, negre la maturitate (fig. 479).
Particularităţi biologice şi ecologice. Mai frecvente sunt varietăţile:
pendula (decorativă prin portul pletos), monstruosa (are coroana compactă,
globuloasă, cu ramuri scurte şi groase) şi xanthocarpa (cu fructe galbene).

6.18.3.1.8. Prunus cerasifera Ehrh (P. domestica var. myrobalan L., P.

korolkowii Wilm., P. myrobalana Loisel.) – Corcoduş

Fig. 480. P. cerasifera var. pissardii Fig. 481. P. cerasifera atropurpurea

Caracterizare morfologică. Arbore de până la 8 m înălţime, uneori cu ţepi,
cu frunze eliptice sau ovate, de 3-6 cm lungime, fin obtuz serate, verzi-deschis;
florile sunt solitare, albe şi apar devreme (martie-aprilie) iar fructul este sub-
globulos, roşu, uşor-brumat.

237
 Particularităţi biologice şi ecologice. Prezintă câteva varietăţi (cultivaruri)
mai decorative:
 var. atropurpurea - cu frunze roşii, flori roz,
fructe roşii (fig. 481);
 var. nigra - cu flori movii închis (fig. 482);
 'Hesse' - cu frunze brune marginate cu gălbui;
 'Elegans'- cu ramuri subţiri, lungi;
 'Pissardii' - cu frunze mai mari, purpurii, flori
roze, fructul roşu-moviu întunecat (fig. 480).

6.18.3.1.9. Prunus tomentosa Thunb. (C.

tomentosa (Thunb) Wall., C. trichocarpa (Bge.)
Wall., P. trichocarpa Bge.) - Cireşul pufos

Caracterizare morfologică. Arbust de 1 3

m, cu lujeri dens tomentoşi şi ramuri brun-închis,
Fig. 482. P. cerasifera nigra
frunzele obovate până la eliptice, de 5-7 cm
lungime, inegal dublu-serate, rugoase, pe faţa
superioară verzi-mate şi pubescente, pe dos
viloase; florile sunt solitare sau câte două, roz-pal,
apar devreme (martie-aprilie) (fig. 483) iar fructul
este roşu, uşor pubescent şi comestibil.
Particularităţi biologice şi ecologice. Are o
varietate mai deosebită: leucocarpa, care prezintă
fructele albicioase.

Grupa mălinilor ornamentali (cu flori în

raceme)

6.18.3.1.10. Prunus padus (Cerasus

Fig. 483. P. tomentosa
padus (L.) Delabre., Padus avium Mill., Padus
racemosa (Lam.)Schn., P. racemosus Lam.) –
Mălinul

Caracterizare morfologică. Arbore sau ar-

bust de 3-15 m, care drajonează puternic, lujerii
sunt zvelţi, erecţi sau penduli, cu numeroase
lenticele, scoarţa miroase urât dacă este ruptă,
frunzele sunt obovate până la eliptic-oblongi, de 6-
10 cm lungime, acut şi fin serate, pe faţă verzi-
închis, glabre, pe dos verde-deschis, cu smocuri de
peri în axilele frunzelor.
Florile sunt albe, parfumate, grupate câte 15- Fig. 484. Prunus padus
35 în raceme lungi de 10-15 cm, pendente, apar în
aprilie-mai (fig. 484), iar fructul este subglobulos, negru, lucios, necomestibil.
238
 Particularităţi biologice şi ecologice. Mai frecvente sunt varietăţile:
pendula, flore-plena, aurea, aucubaefolia (frunzele pătate cu galben) ş.a. Este o
specie cu mare amplitudine ecologică care rezistentă bine la poluarea urbană.

6.18.3.1.11. Prunus serotina (Cerasus serotina Loisel., Padus serotina

Agardh) - Mălinul american

Caracterizare morfologică. Arbore

de maxim 30 m, cu lujeri glabri şi scoarţa
brun închis, frunze oblong-ovate, de 8-12
cm lungime, cu marginea serulată, cu dinţi
mici, curbaţi, pe faţă lucioase, pe dos verzi
deschis. Florile sunt albe, în raceme cilin-
drice de 10-14 cm lungime (fig. 485), iar
fructul este globulos la început roşietic apoi
brun-negricios, comestibil (fig. 486).
Fig. 485. Prunus serotina
Particularităţi biologice şi ecologice.
Mai ornamentale se consideră varietăţile: salicifolia (cu frunzele lanceolate, lung
acuminate) şi pyramidalis (cu port conic). Este o specie neexigentă faţă de
condiţiile staţionare, rezistentă la ger şi secetă.

6.18.3.1.12. Prunus pennsylvanica L. (Cerasus borealis Michx., C.

pennsylvanica Loisel.) - Mălin de Pennsylvania

Fig. 486. Prunus serotina Fig. 487. Prunus pennsylvanica

Caracterizare morfologică. Arbust sau arbore mic, de maxim 12 m înăl-
ţime, cu ramuri zvelte roşiatice, frunze ovate până la oblong-lanceolate, acute sau
acuminate, rotunjite la bază, fin şi ascuţit serate, glabre şi lucioase pe ambele feţe,
toamna se colorează în galben-auriu sau galben-roşcat. Florile sunt câte 2-5 în
umbele sau raceme scurte, sunt albe şi apar odată cu frunzele iar fructele sunt
globuloase, roşii, nebrumate.

239
 6.18.3.1.13. Prunus laurocerasus (Cerasus laurocerasus Loisel., Lauro-
cerasus officinalis Roem., Padus laurocerasus Mill.) - Laurocireşul

Fig. 488. Prunus laurocerasus Fig. 489. P. laurocerasus -

florile fructe
Caracterizare morfologică. Este o specie de talie mică (1-3 m, rareori 6
m), foarte decorativă prin frunzele persistente, lucioase, oblongi sau obovat-
oblongi, de 5-15 cm lungime, pe margini întregi sau foarte fin serate, florile sunt
mici, albe, în raceme erecte, de 10-12 cm lungime, apar în aprilie-mai (fig. 488),
iar fructul este globulos-ovat, negru-albăstrui, lucios (fig. 489).
Particularităţi biologice şi ecologice. Este o specie termofilă şi xerofită.
Foarte preţuite pentru spaţiile verzi sunt următoarele cultivaruri:
 'Caucasica' - cu port erect, cu frunze mari şi mai rezistent la frig;
 'Otto Luyken' - cu port compact, scund (1,5 m), frunze mai mici şi mai
înguste, orientate în sus;
 'Zabeliana' - are portul dezvoltat mai mult pe orizontală, frunzele mai
mici, lanceolate şi are mare rezistenţă la frig.
Înmulţire. Se poate realiza prin semănături (pentru înmulţirea speciilor pure
şi pentru obţinerea de portaltoi), efectuate toamna, în octombrie, după o lună de
stratificare în nisip bine umectat, sau, cel mai bine, primăvara, după stratificarea
sâmburilor în condiţii controlate, în funcţie de specie.
Înmulţirea vegetativă se recomandă varietăţilor şi formelor decorative de
Prunus, putându-se efectua:
- Altoirea - pe portaltoi de Prunus avium (pentru cireşi şi vişini) sau P.
cerasifera (pentru migdali,piersici şi chiar mălini).
- Butăşirea - se foloseşte mai puţin, preferând la P. laurocerasus butaşii de
vară iar butaşii lignificaţi se recomandă la P. cerasifera.
- Marcotajul - se foloseşte pentru înmulţirea unor portaltoaie vegetative (de
exemplu P. avium ).
Folosire. Se recomandă folosirea speciilor de Prunus ca plante izolate sau în
grupări, iar unele dintre specii pot avea localizări mai variate (de exemplu P.
laurocerasus- pentru garduri vii, P. tenella - pentru mici masive, P. spinosa -
pentru marginea masivelor şi pentru consolidarea terenurilor, etc.).

240
 6.19. Subclasa ROSIDAE
Ordinul FABALES
Familia MIMOSACEAE

Este o familie alcătuită din 2 genuri (Mimosa şi Albizzia), dintre care cu

scop decorativ în parcuri şi grădini se cultivă doar genul Albizzia.

6.19.1. Genul ALBIZZIA Durazz.

Gen originar din Asia, Africa şi Australia care cuprinde cca. 49 de specii de
arbori foarte decorativi, dintre care la noi întâlnim doar o specie:

6.19.1.1. Albizzia julibrissin Durazz.- Albiţia, Arborele de mătase

Caracterizare morfologică. Arbore

Fig. 490. Albizzia julibrissin Rosea
Fig. 491. Albizzia julibrissin-
flori şi frunze
natul se va face în primăvară, cu seminţe umectate, pe strat. Puieţii cresc rapid şi
dezvoltă un sistem radicular puternic, pivotant, încă din anul I, fapt care permite ca
de maxim 12 m, cu o coroană etalată, puţin
ramificată, cu ramuri divergente; cu frunze
bipenate, alcătuite din 12 perechi de foliole
care la rândul lor se compun din mici
foleole falcate cu vârful ascuţit.
Florile apar din iunie până în august,
sunt roze, în capitule sferice cu filamente
mătăsoase (staminele), dispuse în vârful
ramurilor (fig. 491).
Fructele sunt păstăi plate, de 10-13
cm lungime, de culoare brun-deschis, inde-
hiscente.
Particularităţi biologice şi eco-
logice. Cultivarul 'Rosea' (fig. 490) este cel
mai răspândit în ţara noastră, atât datorită
frumuseţii florilor roze-intens, cât şi dato-
rită rusticităţii acestuia.
Este o specie repede crescătoare, ter-
mofilă, care necesită climate mai blânde,
poziţii adăpostite şi însorite. În iernile grele
ramurile tinere şi lăstarii anuali degeră, dar
planta se reface după tăiere prin regenerare
naturală.
Înmulţire. Se poate realiza destul de
uşor prin seminţe, cu condiţia ca recoltarea
păstăilor să aibă loc în octombrie iar semă-

241
toamna să fie scoşi şi depozitaţi la adăpost de ger, urmând ca primăvara viitoare să
fie replantaţi în pepinieră (Iliescu, A.F., 1998).
Folosire. Ca arbore solitar, în grupări sau chiar aliniamente.

6.20. Subclasa ROSIDAE

Ordinul FABALES
Familia CAESALPINIACEAE

Această familie cuprinde specii ornamentale de subarbuşti, arbuşti şi arbori

cu frunze compuse, flori hermafrodite grupate în inflorescenţe şi fructele păstăi.

6.20.1. Genul CERCIS L.

Cuprinde 5-7 specii de arbuşti sau arbori răspândiţi în Europa de sud-est,

Asia de est şi America de Nord. Au muguri alterni, frunze simple, întregi, palmat-
nervate; florile în fascicule sau în raceme, apar înainte sau odată cu frunzele, chiar
şi pe tulpină; fructele sunt păstăi dehiscente.

6.20.1.1. Cercis siliquastrum L.

- Arborele Iudei

Caracterizare morfologică. Este o

specie de arbust sau arbore care poate
ajunge la 10 m înălţime. Are tulpina
acoperită de o scoarţă negricioasă, cu
crăpături fine, coronamentul lat-oval, lu-
jerii, brun-roşcaţi, glabri, cu lenticele
mici, numeroase şi mugurii ovoid as-
Fig. 492. Cercis siliquastrum cuţiţi alipiţi de lujer, pubescenţi.
Frunzele sunt alterne, simple, re-
niforme, verzi intens în tinereţe, albastre-
verzui mai târziu, glabre, lung peţiolate.
Florile au culoarea roz-violaceu, în
fascicule, şi apar în perioada aprilie-mai,
înaintea înfrunzitului, pe lemn de toate
vârstele, chiar şi pe trunchi (fenomenul
de cauliflorie) (fig. 493).
Fructele sunt păstăi de 7-10 cm
Fig. 493. Fenonemul de cauliflorie
lungime, de culoare negricioasă, care se
păstrează mult timp pe arbore.
Seminţele sunt ovat- eliptice, turtite, tari, de culoare brună.
Particularităţi biologice şi ecologice. Dintre varietăţi menţionăm: var.
alba, cu flori albe (vezi fig. 494) şi var. variegata, cu frunze striate cu alb.

242
 Este o specie deosebit de ornamentală prin forma frunzelor şi prin abundenţa
florilor ce apar timpuriu, înaintea înfrunzitului, chiar pe tulpină.
Este o specie termofilă, sensibilă la
ger şi îngheţuri târzii, care vegetează bine
în locuri adăpostite, pe soluri nisipoase.
Rezistă bine la uscăciune.

6.20.1.2. Cercis canadensis L.

Caracterizare morfologică. Este

un arbore care ajunge la 12 m înălţime, cu
lujeri verzi, muguri roşii, frunze ovate, la
bază cordate, la vârf scurt acuminate, de
8-14 cm lungime, cu florile mai mici, de
culoare roz-deschis,grupate câte 4-8 în
fascicule, mai puţin decorative ca specia
precedentă, cu fructele păstăi de 6-8 cm
(fig. 495).
Particularităţi biologice şi eco- Fig. 494. Cercis siliquastrum alba
logice. Este o specie mai rustică şi mai
rezistentă la ger, dar mai puţin decorativă
decât Cercis siliquastrum.
Înmulţire. Speciile de Cercis se în-
mulţesc prin seminţe, altoire şi butăşire.
Au fost făcute şi încercări reuşite de
marcotare. Semănarea în pepinieră se face
toamna, după recoltare, sau primăvara
când se foloseşte sămânţa stratificată.
Semănarea se mai poate face în
februarie-martie, în răsadniţe, în lădiţe.
Altoirea se poate face în ianuarie, în seră.
Se folosesc puieţi de un an, păstraţi în
lădiţe cu muşchi umed. Se practică alto-
irea în despicătură, folosindu-se lujerii din Fig. 495. Fructele la Cercis canadensis
sezonul precedent de vegetaţie. Puieţii
altoiţi se plantează în vase de lut conţinând pământ nisipos. Butăşirea se practică
mai rar, primăvara, în seră, cu butaşi lignificaţi.
Folosire. În parcuri şi grădini aceste specii se întrebuinţează în mod
individual sau în grupuri, fiind preţuite pentru înflorirea abundentă, timpurie,
înaintea înfrunzitului şi prin forma particulară a frunzelor.

243
 6.20.2. Genul GLEDITSIA L.

Cuprinde cca 11 specii originare din Europa, Asia, Japonia, Africa tropi-
cală, Argentina etc. La noi în cultură există 5 specii.
Sunt arbori spinoşi, cu frunze alterne, uneori fasciculate, cu flori poligame în
raceme sau panicule, cu fructul o păstaie turtită.

6.20.2.1. Gleditsia triacanthos L.- Glădiţă, Plătică, Roşcov sălbatic.

Caracterizare morfologică. Este un

Fig. 496. Gleditsia triacanthos
Fig. 497. G. t. var. inermis
arbore originar din partea de sud-est a
Americii de Nord care ajunge la noi la
înălţimea de 40 m. Atunci când se dezvoltă în
masiv are tulpina dreaptă. Scoarţa este de
culoare cenuşie-deschis si formează ritidom
subţire, care mai târziu devine solzos.
Coroana este largă şi răsfirată, iar ra-
murile, lujerii si uneori chiar tulpina prezintă
spini lungi, simpli sau ramificaţi. Frunzele
sunt simplu sau dublu paripenat-compuse, cu
7-12 perechi de foliole de cca 3 cm lungime,
oblong-lanceolate, lucioase, pe margini puţin
crenate, verzi, toamna capătă o frumoasă
culoare galbenă.
Florile, în raceme înguste, sunt mici,
galbene-verzui, mirositoare, melifere şi apar
târziu, în iunie-iulie. Fructul este o păstaie
indehiscentă, de 30-40 cm lungime şi 3-4 cm
lăţime, ce conţine seminţe obovate, brune, cu
tegumentul tare. Păstăile rămân pe arbore
până primăvara (fig. 496).
Particularităţi biologice şi ecologice.
Fructifică anual şi abundent. Lăstăreşte mai
slab decât salcâmul şi drajonează. Are o
creştere rapidă şi o longevitate de peste 100
de ani.
În cultură sunt cunoscute mai multe
varietăţi: var. inermis, cu ramuri fără spini
(fig. 497); var. elegantissima, cu ramuri
subţiri, pendule, forma piramidalis, cu port
piramidal, var. sunburst - cu frunze galbene
din primăvară (fig. 498).

244
 6.20.2.2. Gleditsia japonica L. - Glădiţa japoneză

Caracterizare morfologică. Este un

arbore care ajunge până la 25 m înălţime,
spinos, cu lujerii tinerii purpurii, frunzele de
25-30 cm lungime, simplu sau dublu penate,
cu foliole ovate, oblongi, pe faţă lucitoare, cu
flori scurt pedunculate, în raceme şi cu fruc-
ele păstăi răsucite, roşietice, de 25-30 cm
lungime (fig. 499).
Particularităţi biologice şi ecologice.
Glădiţa japoneză are mare nevoie de lumină şi
cere un climat mai călduros. Suportă bine se-
ceta. Rezistă mai bine decât alte specii la inun-
daţii, pe terenuri sărăturoase, pe soluri bogate
în carbonaţi. Este puţin atacată de dăunători şi
este destul de vătămată de vânt.
Înmulţire. Glădiţele se înmulţesc prin Fig. 498. G. triacanthos Sunburst
sămânţă. Semănăturile de toamnă (după 15
septembrie) dau rezultate bune, chiar dacă se
fac cu seminţe nepregătite, recoltate în aceeaşi
toamnă. Semănăturile de primăvară se fac cu
seminţe pregătite prin forţare. Forţarea se
execută ţinând seminţele 1-2 minute în apă la
100°C şi apoi 10-12 ore în apă caldă la 60-
70°C. Se mai pot trata seminţele cu ajutorul
unei soluţii de HCl 37% în care se ţin timp de
30 minute. Pentru varietăţile ornamentale se
poate face altoirea.
Folosire. Glădiţele sunt întrebuinţate în
parcuri si grădini, în special pentru gar-duri vii
înalte, impenetrabile, care au însă dezavantajul
că se răresc cu timpul, necesită completări şi
Fig. 499. Gleditsia japonica
se tund cu o oarecare greutate. Sunt folosite de
asemenea ca arbori izolaţi, în masive, grupuri şi pe alei, fiind preţuite pentru
creşterea rapidă, marea rusticitate, pentru frumuseţea frunzişului şi fructele
decorative, care rămân pe ramuri în timpul iernii.

6.20.3. Genul GYMNOCLADUS L.

Gen originar din America de Nord şi China care cuprinde doar 2 specii de
arbori înalţi (peste 20 m), cu ramuri foarte groase, noduroase.

245
 6.20.3.1. Gymnocladus dioicus K.Koch. (G. canadensis Lam.) -
Roşcov de Canada

Caracterizare morfologică. Arbore de talia a II-a, cu înrădăcinare super-

ficială, coronamentul rar, ritidomul solzos brun-cenuşiu, ramurile groase, as-
cendente, iar frunzele sunt foarte mari, lungi de până la 80 cm, dublu-penat-
compuse, cu foliole de 5-8 cm, ovate, glabre, pieloase, cu vârful ascuţit şi
marginea întreagă; frunzele apar primăvara târziu şi au coloraţie rozie, iar spre
toamnă devin galbene-aurii şi cad de timpuriu (fig. 500).

Fig. 500. Gymnocladus dioicus

Fig. 501. Fructul la

G. dioicus

Fig. 502. Aspectul de toamnă la Gymnocladus

Florile sunt unisexuat-monoice sau dioice, verzi-închis, grupate în raceme
lungi, terminale, apar prin iunie (fig. 500), iar fructul este o păstaie maro-închis,
lată, groasă şi lungă de cca. 23 cm (fig. 501), în interior cu seminţe maro-închis, cu
tegumentul foarte dur.

246
 Particularităţi biologice şi ecologice. Creşte repede în tinereţe, drajonează
puternic şi până la distanţe mari. Necesită un climat mai călduros şi însorire, soluri
fertile, cu umiditate în sol de la puţină spre medie.
Înmulţire. Se poate realiza prin seminţe care înainte de semănare necesită
tratare cu acid sulfuric concentrat, în două reprize de câte 1 oră sau scarificarea
seminţelor. Se mai poate face butăşirea prin utilizarea butaşilor de rădăcină
(fragmente de cca. 5 cm) care se plantează orizontal în ghivece, în seră.
Folosire. Aspectul interesant al ramurilor, scoarţei, al frunzişului şi al păs-
tăilor îl recomandă ca arbore izolat sau în grupări, spre marginea acestora.

6.21. Subclasa ROSIDAE

Ordinul FABALES
Familia FABACEAE (LEGUMINOSAE)

6.21.1. Genul SOPHORA L.

Acest gen este originar din Asia şi America de Nord, cuprinzând cca. 22
specii de arbori, arbuşti şi mai rar subarbuşti.
Dintre speciile genului, la noi se cultivă:

6.21.1.1. Sophora japonica L. - Salcâmul japonez, sofora

Fig. 503. Sophora japonica Fig. 504. Păstăile la S. japonica

Caracterizare morfologică. Este arbore originar din China şi Coreea, unde
ajunge la înălţimea de peste 20 m. Are tulpina acoperită cu o scoarţă la început
netedă, de culoare verde-închis, apoi cenuşie, cu ritidom subţire; formează ritidom
de timpuriu. Coroana este globuloasă, deasă, iar lujerii sunt verzi, glabri.
Mugurii sunt alterni, mici, îngropaţi parţial în cicatrice, iar frunzele sunt im-
paripenat compuse, de 15-25 cm, cu 7-11 foliole ovate sau ovat-lanceolate, verzi-
închis şi lucitoare pe faţă, pe dos glauce şi alipit pubescente.
247
 Florile sunt galben-pal, mai mici decât ale salcâmului, în panicule terminale,
erecte (fig. 503). Înflorirea are loc vara (iulie-august). Păstaia este indehiscentă,
strangulată între seminţe, de culoare verde, de 5-10 cm lungime (fig. 504). Se
maturează toamna târziu, dar se menţin pe ramuri mult timp, pe timpul iernii
păstăile se fragmentează şi cad. Seminţele sunt ovale, negre.
Particularităţi biologice şi ecologice. În cultură se cunosc vaeietăţile:
 pendula, cu port pletos şi nu înfloreşte (fig. 505);
 variegata, cu foliolele striate cu alb-gălbui;
 columnaris, cu portul piramidal.
Sofora este o specie de lumină care suportă în tinereţe umbrirea. Preferă
staţiunile mai calde, ferite de geruri. Rezistă la secetă, fum şi gaze. Necesită soluri
profunde, fertile, cu textură medie spre uşoară. Suportă prezenţa calcarului în sol.
Creşte destul de încet în primii ani şi lăstăreşte destul de bine.
Înmulţire. Se înmulţeşte prin sămânţă
şi prin altoire. Seminţele, chiar neforţate, se-
mănate primăvara devreme, răsar în aceeaşi
primăvară; totuşi este bine ca, înainte de se-
mănat, să fie ţinute în apă 12-14 ore.
Înmulţirea varietăţilor ornamentale se
face prin altoirea în despicătură, în sere.
Portaltoaiele sunt puieţi de 2-3 ani,
obţinuţi din sămânţă, transplantaţi de primă-
vara în ghivece de pământ şi aduşi în seră cu
două săptămâni înainte de altoit. Altoaiele se
confecţionează din lujerii formaţi în sezonul
curent de vegetaţie, lungimea lor fiind de 8-
Fig. 505. Sophora japonica pendula 10 cm.
Folosire. Sofora este un arbore orna-
mental, cultivat în parcuri şi grădini, solitar,
în grupuri sau la marginea masivelor, fiind
preţuit pentru coronamentul său globulos,
plângător sau piramidal, pentru frumuseţea
frunzelor sale lucitoare, dispuse ordonat şi
înflorirea sa târzie.
Se evită folosirea ca arbore de alinia-
ment din cauza păstăilor care se fragmentează
şi cad, murdărind trotuarele şi provocând
alunecarea pietonilor.

Fig. 506. Cladastris lutea

6.21.2. Genul CLADASTRIS Raf.

Este un gen originar din America şi Asia, cuprinzând 4 specii de arbori şi

arbuşti. Dintre speciile genului, la noi se cultivă:
248
 6.21.2.1. Cladrastis lutea (Michx) K.Koch (Virgilia lutea Michx., C.
tinctoria Raf.) - Cladastris

Caracterizare morfologică. Este o specie originară din America de Nord şi

Asia de Est cu talia de 5-15 m înălţime.
Are scoarţa trunchiată netedă, cenuşie-închis, coroana largă, deasă, cu
ramuri fragile iar lujerii sunt bruni, glabri.
Mugurii sunt alterni, nuzi, suprapuşi, înconjuraţi de o cicatrice în formă de
potcoavă. Frunzele sunt penat-compuse, mari de peste 20 cm lungime, cu 7-9
foliole ovat-eliptice de 7-10 cm; toamna se colorează în galben-auriu (fig. 506).
Florile sunt albe, în laxe panicule
pendule de 25-44 cm, mirositoare; apar în
mai-iunie (fig. 507).
Fructele sunt păstăi de 7-8 cm, tur-
tite, târziu dehiscente.
Particularităţi biologice şi eco-
logice. Este o specie exigentă faţă de sol
şi climă. Necesită cultivarea pe soluri fer-
tile profunde, revene, în lumină, dar cu
adăpost lateral. Zăpada şi furtunile îi
provoacă rupturi în coronament.

Fig. 507. Florile la Cladastris lutea 6.21.2.2. Cladastris sinensis

Hemsl.

Caracterizare morfologică.
Arbore mai înalt decât specia pre-
cedentă, cu frunze compuse din 9-13
foliole alungit-lanceolate, de 5-10 cm
lungime, pe partea inferioară gri-verzui;
florile sunt albe-roşietice, dispuse în
panicule mari, care apar târziu (iulie-
august) (fig. 508).
Înmulţire. Se înmulţeşte prin se-
minţe şi butaşi. Semănăturile se fac de
obicei în perioada februarie-martie, în
Fig. 508. Cladastris sinensis seră. Butăşirea se practică în decembrie,
cu butaşi de rădăcină de 5-8 cm lungime
iar după înrădăcinare, în aprilie, se plantează în pepinieră.
Folosire. În parcuri şi grădini acest arbore este foarte apreciat pentru
inflorescenţele mari, mirositoare, care în momentul scuturării, prin abundenţa lor,
dau impresia unei ninsori căzute împrejurul arborelui. Culoarea frunzelor, care
toamna devin galbene-aurii, îl recomandă, de asemenea, ca un frumos arbore de
ornament. Se foloseşte în mod individual sau în grupuri.

249
 6.21.3. Genul GENISTA L.
Gen originar din Africa, Asia şi Europa care are cca. 98 de specii ierboase,
subarbuşti şi arbuşti. La noi există câteva specii spontane şi cultivate ca plante
ornamentale chiar dacă sunt, în general, puţin răspândite în ţara noastră.
Fig. 509. Genista tinctoria
Fig. 510. Genista germanica
Fig. 511. Genista hispanica
6.21.3.1. Genista tinctoria L. - Drobiţă,
Grozamă
Caracterizare morfologică. Este un sub-
arbust răspândit în Europa, Asia şi America de
Nord, care ajunge la 0,3-0,6 m, cu ramuri lungi,
virgate, uneori în formă de mătură, muchiate, de
culoare verde, cele mai multe terminate cu in-
florescenţă. Frunzele sunt simple, lanceolate, de l-
4 cm, oblongi până la oblong lanceolate, ciliate pe
margini, verzi-închis pe faţa superioară.
Florile sunt galbene, în raceme terminale,
apar vara (fig. 509). Fructele sunt păstăi turtite de
2-3 cm lungime, late de 3-5 mm, conţinând 5-10
seminţe orbiculare de culoare verzuie.
Dintre speciile care se mai cultivă în parcuri
şi grădini în ţara noastră, cităm:
6.21.3.2. Genista germanica L.
Caracterizare morfologică. Subarbust de
maxim 60 cm, cu ramuri pubescent-spinoase, flori
mici, galbene, care apar vara (fig. 510) şi este
indicată a se cultiva pe marginea aleilor.
6.21.3.3. Genista hispanica L.
Caracterizare morfologică. Sub-arbust de
maxim 30 cm înălţime, spinos, care înfloreşte
vara, cu flori mici, galbene, în ciorchini (vezi fig.
511).
Particularităţi biologice şi ecologice.
Datorită portul adesea radicant este folosită pe
stâncării, în jurul tulpinii arborilor, ca un covor
des.
250
 6.21.3.4. Genista sagittalis L.

Caracterizare morfologică. Arbust mic, cu flori galbene, în raceme care

apar primăvara-vara (fig. 512).
Particularităţi biologice şi ecologice. Aceste specii sunt, în general, puţin
exigente faţă de sol, preferind totuşi solurile nisi-
poase, permeabile şi locuri însorite. Rezistă bine
la ger şi la secetă.
Înmulţire. Aceste specii se înmulţesc prin
seminţe, butaşi sau prin altoire. Seminţele, care se
recoltează imediat după coacere, se seamănă în
februarie, în răsadniţe.
Butăşirea se practică la Genista tinctoria în
septembrie-octombrie, la pat rece, iar la începutul
iernii, butaşii se trec în vase de pământ. Butaşii se
con-fecţionează din lujerii laterali, semilignificaţi
cu călcâi şi au o lungime de 5-10 cm. Se mai
practică altoirea (în despicătură), în sere, primă-
Fig. 512. Genista sagittalis vara pe portaltoi de Laburnum anagyroides, în-
rădăcinat în ghiveci.
Folosire. Plantele de drobiţă sau grozamă
se folosesc în parcuri la lizierele de masive, ca
borduri de alei, în grupări sau, cele mai deco-
rative, în mod izolat. Mai nou se utilizează frec-
vent pentru decorarea rocăriilor.

6.21.4. Genul CYTISUS L.

Gen originar din Europa, Africa de Nord şi

Asia de Est, cu cca 60 de specii de arbuşti de
maxim 2 m înălţime. Cele mai frecvente specii la
Fig. 513. Cytisus scoparius noi sunt:

6.21.4.1. Cytisus scoparius (L.) Link. (Sarothamnus scoparius (L.)

Wimm.) - Mătura verde, Drob.

Caracterizare morfologică. Este un arbust originar din Europa sudică, care

ajunge până la 1,5 m înălţime. Are tulpinile des ramificate, verzi, cu 5 muchii,
relativ sărace în frunze. Frunzele sunt alterne, trifoliate, sau cele superioare, reduse
la o foliolă, obovate sau obovat-lanceolate, de 0,8-2 cm lungime.
Florile sunt galbene-aurii, foarte rar albe, fiind aşezate la subsuoara frun-
zelor câte l-2; în-floreşte în mai-iunie (fig. 513). Fructele sunt păstăi înguste,
dehiscente, conţinând 8-15 seminţe brune, negricioase.

251
 Particularităţi biologice şi ecologice. Există numeroase cultivaruri apre-
ciate şi anume:
 'Andreanus' - cu flori galbene cu roşu-închis (fig. 514);
 'Goldfinch' - cu flori galbene cu roşu;
 'Red Wings '- cu flori roşii-carmin;
 'Cornish Cream' - cu flori galben-pal. (Iliescu, A.- F.,1998).
Este o specie rustică, vegetând bine pe soluri sărace, uscate, dar lipsite de
calcar. Suferă din cauza gerurilor.
Înmulţire. Drobul se înmulţeşte prin sămânţă. Aceasta se pregăteşte la fel ca
cea de salcâm şi se seamănă în aprilie, la 2
cm adâncime. Puieţii devin apţi de plantat la
vârsta de un an.
Folosire. În parcuri şi grădini se în-
trebuinţează la margini de masive, sub for-
mă de boschete sau izolat, pe terenuri
sărace, uscate; poate fi cultivat şi pe haldele
miniere.

6.21.4.2. Cytisus nigricans L.

(Lembotropis nigricans (L.)Griseb.) -
Lemnul bobului, Bobiţel. Fig. 514. C. scoparius Andreanus

Caracterizare morfologică. Este o

specie spontană în regiunea de dealuri din
ţara noastră, ajungând la l-2 m înălţime. Are
tulpina ascendentă sau erectă, cu scoarţa
cenuşie-închis, ramurile subţiri, verzi, cu
peri argintii, alipiţi. Frunzele sunt trifoliate,
lung peţiolate, cu foliole acute, de 1-3 cm,
eliptice sau ovate, pe dos pubescente.
Florile galben-aurii sunt în raceme
terminale, erecte; apar în mai-iunie (fig.
515). Fructele sunt păstăi mici de 2-3 cm,
păroase, conţinând 5-6 seminţe de culoare
castanie-închis.
Particularităţi biologice şi ecologice.
Este o specie nepretenţioasă faţă de con-
diţiile de sol şi climă, preferând însă solurile Fig. 515. Cytisus nigricans
nisipoase, drenate şi locurile luminate.
Înmulţire. Se înmulţeşte prin sămânţă, prin butaşi sau prin altoire.
Semănăturile se fac primăvara direct în pepinieră, sau în luna martie, în seră
(în acest caz se repică la pat rece, când puieţii au câţiva centimetri). Butăşirea
se practică în septembrie-octombrie, la pat rece, utilizându-se butaşii lignificaţi de
8-15 cm lungime, cu călcâi, ce se plantează într-un amestec de 2/3 turbă, 1/3
nisip; în primăvară, butaşii înrădăcinaţi se plantează în ghivece.
252
 Altoirile se execută în seră folosindu-se ca portaltoi puieţii de 2 ani de
Laburnum anagyroides, care în primăvara precedentă altoirii au fost transplantaţi
în vase de pămînt. Altoaiele sunt lujeri de 10-15 cm, lignificaţi, formaţi în sezonul
precedent de vegetaţie. Altoirea se face în luna martie, în despicătură sau sub
scoarţă.
Folosire. În cuprinsul spaţiilor verzi Cytisus nigricans se amplasează în
platbande, pe marginea bordurilor, a boschetelor, pentru decorarea stâncilor şi a
locurilor uscate şi însorite.

6.21.4.3. Cytisus x praecox Bean. (C. multiflorus x C. purgans) - Drob,

Citisus.
Caracterizare morfologică. Este o
specie hibridă originară din Anglia, care creşte
sub formă de tufe globuloase, înalte de 1,5 m,
foarte ramificate, cu numeroşi lăstari subţiri,
verzi, ascendenţi, cu frunze mici. Este foarte
ornamental prin înflorirea timpurie, deosebit de
bogată. Florile sunt galben-crem neplăcut miro-
sitoare, dar numeroase şi foarte decorative (fig.
516).
Particularităţi biologice şi ecologice.
Dintre formele ornamentale cităm: Zeellandia
(cu flori albe-crem cu lila), Albus (flori albe şi
talie mică), All Gold (cu flori galbene aurii) ş.a.
Fig. 516. Cytisus x praecox Alte specii de interes ornamental sunt:
Cytisus austriacus L. - cu ramuri argintii
păroase, înflorire vara târziu, flori galbene şi
fructe păros-lanate;
Cytisus ardoinii Fourn. - cu creştere com-
pactă, mică, de maxim 30 cm, semitârâtor, cu
flori galbene închis care înfloresc primăvara;
Cytisus purpureus L. - cu florile purpurii,
foarte ornamentale (fig. 517).
Necesită soluri nisipoase, bine drenate;
vegetează bine în plină lumină; pentru men-
ţinerea capacităţii decorative necesită tăieri
după înflorire iar înmulţirea se face la fel ca la
specia C. scoparius.
Folosire. Foarte apreciaţi pentru abun-
Fig. 517. Cytisus purpureus denţa înfloririi şi coloritul viu, arbuştii de
Cytisus se pot planta izolat sau în grupări, ra-
reori chiar se constituie în masive.
C x praecox nu se va amplasa prea aproape de locuri de joacă, bănci sau în
apropierea locuinţelor deoarece degajă un miros neplăcut (florile). Unele specii se
pretează chiar pentru cultura în recipiente mari. Pentru o plăcută şi uniformă
253
înflorire se recomandă tăierea arbuştilor imediat după înflorire (destul de sever la
plantele tinere).

6.21.5. Genul LABURNUM Fabr.

Cuprinde 3 specii răspândite în Europa de sud şi Asia de vest, preţuite în

cultura ornamentală, dintre care la noi este cultivat:

6.21.5.1. Laburnum anagyroides Medik. (L. vulgare Bercht.et Presl.,

Cytisus laburnum L.) - Salcâmul galben

Fig. 518. Laburnum anagyroides

Caracterizare morfologică. Este un arbust indigen întâlnit frecvent la noi şi
chiar spontan în pădurile montane din S-V Olteniei, ajunge la 7 m înălţime şi
adeseori are port de arbore. Are scoarţa măslinie, lujerii verzi-cenuşii, pubescenţi.
Frunzele sunt alterne trifoliate, lung peţiolate, cu foliole eliptice de 3-8 cm,
aproape sesile (fig. 518). Florile în racem, lax, pendul, lung până la 30 cm, de
culoare galben-auriu, melifere; înfloreşte în mai-iunie. Fructul este o păstaie de 5-6
cm lungime, alungită, pubescentă, cu 3-7 seminţe mici, care se maturează în
august.
Particularităţi biologice şi ecologice. Dintre varietăţi (cultivaruri) cităm:
'Alschinge'r (cu foliole albăstrui-cenuşii), aureum (cu foliole panaşate cu galben),
pendulum (cu ramuri subţiri, pendente) etc.
Este o specie heliofilă, rezistentă la secetă şi destul de rezistentă la ger, puţin
exigentă faţă de sol (nu suportă terenurile compacte), rezistă la fum şi la praf, la
umbrire. Scoarţa, frunzele, fructele şi seminţele sunt toxice, deoarece conţine un
alcaloid periculos pentru om şi animale (citisina).

254
 Se mai cultivă la noi:
 Laburnum alpinum - specie mai rezistentă la ger;
 Laburnum x watereri (L. alpinum x L. anagyroides) - mult mai
de- corativ decât speciile precedente deoarece are inflorescenţe mult
mai lungi ( până la 50 cm lungime) şi florile mirositoare (fig. 519).
Înmulţire. Se înmulţeşte prin sămânţă, prin altoire şi prin butăşire. Se-
mănarea se face primăvara, fără strati-
ficare, ci doar o umectare a seminţelor în
apă timp de 2-3 ore. Altoirea se execută
în iulie, în oculaţie; se mai poate altoi în
luna aprilie, în despicătură, după ce port-
altoiul a fost retezat deasupra primului
mugure de la bază.
Butăşirea se practică în noiembrie,
folosindu-se butaşi lignificaţi din sezonul
curent de vegetaţie, având lungimea de
20-25 cm şi la bază un mic călcâi. Butaşii
se plantează direct în pepinieră.
Folosire. În parcuri şi grădini, sal-
câmul galben este preţuit pentru inflo-
rescenţele mari, pendente, de culoare gal-
benă-aurie.
Se întrebuinţează la marginea ma-
sivelor, în compoziţia boschetelor sau
Fig. 519. Laburnum x watereri
chiar izolat. Este indicat pentru spaţiile
verzi industriale şi pentru zona litoralului.

6.21.6. Genul AMORPHA L.

Gen originar din America de Nord

şi Mexic care include cca 13 specii de
arbuşti rezistenţi la secetă.
La noi se întâlneşte frecvent:

6.21.6.1. Amorpha fruticosa L.

- Salcâmul mic, amorfa

Caracterizare morfologică. Este

un arbust care ajunge obişnuit la circa 3
Fig. 520. Amorpha fruticosa
m înălţime şi, mai rar, chiar până la 6 m.
Are o înrădăcinare puternică şi drajonează; tulpinile cu ramuri lungi, subţiri, cur-
bate, formează o coroană rară. Frunzele sunt imparipenat-compuse, mari, cu
foliole numeroase (11-25), ovat-eliptice, lungi până la 4 cm, înfrunzeşte târziu, la
sfârşitul lunii mai. Florile mici, albastre-violacee, în raceme spiciforme, apar mai
târziu decât ale salcâmului, în iunie-iulie şi sunt melifere (fig. 520).
255
 Fructele sunt păstăi foarte mici, de 7-9 mm, curbate, indehiscente (fig. 521),
cu o singură sămânţă de circa 5 mm, brună, lucitoare.
Particularităţi biologice şi ecologice. Este o specie heliofilă, care preferă
staţiunile calde, cu sezon lung de vegetaţie, rezis-
tentă la secetă, nepretenţioasă faţă de sol, dar
preferându-le pe cele nisipoase, revene.
Dintre varietăţile întrebuinţate în cultura
ornamentală se menţionează la noi: var. albiflora
- cu flori albe, var. pendula - cu ramuri pendule,
var. crispa - cu frunzele ondulate, ş.a.
Altă specie, mai rar întâlnită, este:

6.21.6.2. Amorpha canescens Nutt.

Caracterizare morfologică. Subarbust de

Fig. 521. Fructele la amorfa
Fig. 522. A. canescens
maxim 1 m, cu frunze compuse din foarte multe
foliole (până la 45) ovat-eliptice, mai mici,
(maxim 2 cm lungime), pubescente, cenuşii; flo-
rile sunt mici, albastre, în raceme lungi, ter-
minale, apar vara (fig. 522), iar fructul este o
păstaie mică, dreaptă, păroasă.
Înmulţire. Amorfa se înmulţeşte prin se-
minţe care se seamănă primăvara, fără a fi pre-
gătite în prealabil prin stratificare sau prin for-
ţare. Mai rar se practică butăşirea. În acest caz
butaşii se execută cu călcâi.
Această specie are varietatea pendula, care
se obţine prin altoire, primăvara, în despicătură,
pe portaltoi de Amorpha fruticosa.
Lăstăreşte şi drajonează puternic.
Folosire. Amorfele sunt preţuite pentru par-
curi şi grădini pentru interesantele lor inflores-
cenţe de culoare liliachie-albăstruie şi pentru for-
ma păstăilor. Sunt întrebuinţate în boschete şi la
marginea masivelor şi pentru consolidarea tere-
nurilor în pantă şi a coastelor degradate.

6.21.7. Genul WISTERIA Nutt.

Gen originar din America de Nord şi Asia de Est care include 9 specii de
liane înalte, căţărătoare. La noi se întâlnesc speciile:

256
 6.21.7.1. Wisteria sinensis (Sims)Sweet. - Glicina

Caracterizare morfologică. Este o liană originară din China, care ajunge la

20 m lungime. Lujerii şi frunzele sunt la început păroase, apoi glabrescente.
Frunzele sunt alterne, imparipenat-compuse, lungi până la 30 cm, cu 7-11 (13)
foliole ovat-lanceolate, până la eliptice, de 4-8 cm lungime, lung acuminate.
Florile sunt albastre-violet, mirositoare, de 2,5 cm, în raceme pendente, lungi de
15-30 cm, înfloresc în mai-iunie, cu înflorire aproape simultană a florilor (fig.
523). Fructul este o păstaie păroasă, coriacee, de 10-15 cm, conţinând 1-3 seminţe.

Fig. 523. W. sinensis Fig. 524. W. sinensis var. alba

Particularităţi biologice şi ecologice. Dintre varietăţile mai frecvente la noi

se citează varietatea alba, cu flori albe (fig. 524).
Este o specie care necesită soluri bogate, revene, uşoare, locuri însorite, la
adăpost de curenţii reci. Este destul de rezistentă la geruri. Glicinele se taie de
două ori pe an: - în martie, când se păstrează lăstarii formaţi pe ramurile bătrâne,
precum şi baza ramurilor de 1 an, garnisită cu boboci; - vara, în luna august, când
se scurtează creşterile lăstarilor lungi, care au poziţii necorespunzătoare.
Înmulţire. Se înmulţeşte prin sămânţă, marcotaj, butăşire şi altoire.
Semănatul se execută primăvara, la sfârşitul lunii aprilie, în pepinieră sau în
seră, unde se poate semăna toamna târziu şi chiar iarna, în cutii, într-un amestec de
1/2 pământ lutos, 1/4 turbă sau humus de pădure şi 1/4 nisip. Prin marcotaj se
înmulţeşte primăvara, aplicându-se marcotajul şerpuit la lăstarii din anul prece-
dent. Pentru asigurarea înrădăcinării se face o incizie la un mugur aflat în pământ.
Butăşirea se practică cu butaşi de rădăcină de 13-14 cm lungime, care se plantează
257
primăvara în pământ nisipos, în răsadniţe reci se poate executa butăşirea în verde,
în vederea altoirii se folosesc portaltoaie de Wisteria sinensis (puieţi de l-2 ani)
proveniţi din seminţe. Se mai practică altoirea pe butaşi înrădăcinaţi, cu rădăcină
goală. Altoirea se face în despicătură, în lunile februarie-martie; după altoire se
plantează în ghivece, iar după prindere se plantează la loc definitiv.
Folosire. Glicinele sunt plante agăţătoare mult preţuite pentru ornamentarea pe
verticală a pereţilor, balcoanelor, pergolelor, chioşcurilor ş.a..

6.21.7.2. Wisteria floribunda (Willd.)

D.C. - Glicina japoneză

Caracterizare morfologică. Este o liană

Fig. 525. Wisteria floribunda
originară din Japonia, care ajunge la 8 m lun-
gime. Are frunze compuse, cu foliole mai nu-
meroase (13-19), eliptice, la bază rotunjite şi la
vârf acuminate.
Florile sunt violete în raceme mai lungi
decât ale speciei precedente (până la 50 cm) şi
mirositoare (fig. 525). Păstaia este îngustă la
bază, catifelat-pubescentă şi lungă de 10-15 cm.
Particularităţi biologice şi ecologice.
Are multe varietăţi (cultivaruri) foarte deco-
rative, deosebit de preţuite pentru cultura
ornamentală, cum sunt: alba, longissima alba,
'Kuchi Beni' (cu flori albe), rosea (cu flori roz),
'Ben Fugi', violaceo-plena (cu flori violet
deschis), 'Geisha' (cu flori violet-albăstrui).
Înmulţirea lor se face prin altoirea pe ră-
dăcină, în seră, în februarie-martie.

6.21.8. Genul ROBINIA L.

În acest gen sunt cuprinse cca. 18 specii

de arbuşti şi arbori originari din America de
Nord, care au fost introduşi în Europa începând
cu anul 1601. Au lujerii spinoşi, cu spini aşezaţi
perechi, muguri mici, ascunşi, frunze impari-
penat compuse, cu foliole opuse, peţiolate,
florile în raceme şi fructul este o păstaie turtită
cu numeroase seminţe.
Fig. 526. Robinia pseudacacia

258
 6.21.8.1. Robinia pseudacacia L. - Salcâmul

Caracterizare morfologică. Este un arbore care ajunge până la 25 m înăl-

ţime, cu înrădăcinarea lung trasantă, cu tulpina ce capătă ritidom gros, cu coro-
namentul neregulat, lujerii muchiaţi şi spinoşi. Frunzele sunt imparipenat com-
puse, cu 7-19 foliole eliptice, de 3-4 cm lungime, glabre, pe partea inferioară glau-
cescente; înfrunzeşte târziu, în cursul lunii mai.
Florile sunt albe, uneori roz-deschis foarte parfumate, în raceme pendule de
10-25 cm lungime, apar în mai-iunie (fig. 526). Fructul este o păstaie brun-negri-
cioasă de 5-10 cm, cu 3-10 seminţe reniforme, brune, tari.
Particularităţi biologice şi ecologice. Salcâmul are numeroase varietăţi şi
cultivaruri ornamentale, clasificate după următoarele însuşiri:
1. după forma de creştere: 'Bessoniana' (coronament ovoidal-rotunjit, afâ-
nat, înflorire rară - fig. 527), 'Umbraculifera' (coronament sferic, cu frunze mici,
verzi-deschis, nu înfloreşte - vezi fig. 528); 'Pendula' (coronament plângător);
'Appalachia', pyramidalis, 'Rectissima', 'Stricta' (cu forma coronamentului pre-
lungă); 'Tortuosa' (cu lujerii tortuoşi), ş.a.
2. după forma frunzei: 'Amorphifolia', 'Linearis', 'Microphylla' (cu frunze
mici şi înguste); 'Pendulifolia' (cu frunzele atârnând); 'Crispa' (cu frunzele
ondulate); 'Unifolia' (cu frunze simple,cu o singură foliolă) ş.a.
3. după culoarea frunzelor: 'Aurea' (verzi-gălbui), 'Glaucescens' (culoare
verde albăstrui); purpurea (roşiatice)
4. după înflorire: semperflorens (cu înflorire din iunie până în toamnă);
'Decaisneana' (cu flori roz).

Fig. 527. R. pseudacacia Bessoniana Fig. 528. R. pseudacacia Umbraculifera

259
 Salcâmul este o specie de lumină, care poate însă suporta o umbrire late-
rală. Necesită un sezon lung de vegetaţie şi căldură estivală. Este sensibil la ger şi
îngheţuri, fiind vătămat de către vânturile puternice. Se dezvoltă în bune condiţii
pe solurile permeabile, revene, fertile şi suferă pe soluri calcaroase, lutoase, com-
pacte, pe terenuri înţelenite. Nu suportă apa stagnantă.
Înmulţire. Se înmulţeşte prin seminţe, prin marcotaj, butăşire, altoire.
Semănarea se face primăvara, după trecerea îngheţurilor târzii, cu seminţe
forţate. Forţarea se face prin ţinerea seminţelor în apă rece, caldă sau clocotită,
prin scarificarea mecanică, prin tratament chimic (acid sulfuric). Pentru forţarea cu
apă rece, seminţele se ţin timp de 48 de ore, înainte de semănat, în apă rece. În apă
caldă seminţele sunt ţinute la forţat numai 24 de ore, iar în apă clocotită, câteva
minute. Scarificarea se execută cu maşina de scarificat sau se tratează seminţele cu
acid sulfuric timp de 60 de minute.
Marcotajul se execută prin muşuroirea drajonilor, care se pot obţine prin
rănirea rădăcinilor, cu ajutorul cazmalei, la începutul sezonului de vegetaţie.
Butăşirea se face cu butaşi de rădăcină, de circa 8 cm lungime, confecţionaţi
în luna decembrie şi conservaţi în nisip.
Altoirea se practică pe puieţi de salcâm (Robinia pseudacacia) plantaţi sau
pe puieţi cu rădăcina goală, după care se plantează în pepinieră la distanţa de 80
cm între rânduri si 50 cm pe rând. În vederea formării de arbori de alei, puieţii de
salcâm se recepează în anul al doilea de la plantare şi după l-2 ani se practică o
altoire în coronament la înălţime de 2,2-2,4 m pentru cultivarurile: Bessoniana,
Inermis, Umbraculifera etc. şi la colet pentru varietăţile semperflorens, pyra-
midalis etc. După prindere, altoaiele trebuie tutorate. După plantarea lor definitivă
exemplarele de Bessoniana, Umbraculifera etc. se taie scurt în coronament anual,
sau la 2-3 ani, în vederea îndesirii coronamentului.
Folosire. Salcâmul este o specie folosită în cuprinsul spaţiilor verzi ca
arbore de alei, bulevarde, străzi, sub formă de boschete sau pâlcuri şi în mod
izolat, fiind preţuit fie pentru port, fie pentru înflorirea bogată şi plăcut mirositoare
sau pentru rapiditatea de creştere şi cultura sa relativ uşoară.

6.21.8.2. Robinia hispida L. -

Salcâmul roşu

Caracterizare morfologică. Acest

arbust nu ajunge la înălţimi mai mari de 3
m. Are lujerii acoperiţi cu peri roşcaţi, cu
florile roşii, roz sau purpurii, mirositoare,
care înfloresc în iunie, uneori a doua oară în
toamnă (fig. 529) iar lujerii nu au spini.
Păstăile sunt acoperite cu peri lungi, rigizi.
Particularităţi biologice şi eco-
logice. Este o specie de arbust foarte orna-
mentală în perioada înfloririi, rezistentă la
Fig. 529. Robinia hispida
ger şi la uscăciune.
260
 6.21.8.3. Robinia neomexicana Gray - Salcâmul mexican

Caracterizare morfologică. Este un arbust sau un arbore care ajunge la cca.

10 m înălţime, cu lujerii spinoşi, cu frunze având cca 15 foliole eliptic-lanceolate,
lungi, pe dos mătăsos pubescente, cu florile palid roz în raceme multiflore, care
apar în lunile iulie-august. Are fructul de 6-10 cm, glandulos-hispid.
Particularităţi biologice şi ecologice. Este preţuit pentru înflorirea sa
bogată. Se dezvoltă viguros şi este indicat pentru solurile uscate, pietroase, pe
terenuri însorite, puternic, unde alte specii se dezvoltă mai slab.

Fig. 530. Robinia neomexicana Fig. 531. Robinia viscosa

6.21.8.4. Robinia viscosa Vent. - Salcîmul roşu

Caracterizare morfologică. Este o specie care ajunge la 12 m înălţime, cu

coronamentul globulos. Lujerii sunt glanduloşi, vâscoşi, nespinoşi sau cu spini
mici, roşii, iar frunzele au foliole numeroase (13-25), ovate, de 3-4 cm lungime,
glabre; florile sunt mari, de culoare roz, în raceme dese, scurte, cu înflorire în mai-
iunie (fig. 531). Păstăile sunt lungi de 5-8 cm, cu peri roşietici, glandulos-vâscoşi.
Particularităţi biologice şi ecologice. Este rezistent la ger şi secetă; vege-
tează şi pe soluri compacte.
Folosire. În parcuri şi grădini este folosit la marginea masivelor, ca arbore
de alei, pe lângă clădiri.

6.21.9. Genul COLUTEA L.

Cuprinde circa 10 specii din Europa de sud şi până în Asia, din care la noi se
găsesc 5 specii (una spontană şi 4 cultivate).

6.21.9.1. Colutea arborescens L. – Băşicoasă

Caracterizare morfologică. Este un arbust originar din Europa de Sud, care

ajunge la maxim 4 m înălţime.

261
 Are tufa largă, lujerii erecţi, frunze imparipenat-compuse, cu 7-13 foliole
obovate sau larg eliptice terminate cu un vârf ascuţit, pe dos pubescente; florile
sunt galbene, dispuse câte 8 în raceme axilare, care înfloresc din iunie în august
(fig. 532) iar fructele sunt păstăi veziculoase, conţinând 20-30 seminţe reniform-
turtite (fig. 532), care decorează arbustul şi după căderea frunzelor.
Particularităţi biologice şi ecologice.
Este o specie puţin exigentă faţă de sol, care
poate vegeta pe soluri sărace şi calcaroase. Este
rezistentă la secetă, fum si praf.
Înmulţire. Se înmulţeşte prin sămânţă
stratificată timp de 15-30 de zile. Se mai poate
înmulţi şi prin butaşi cu călcâi, din lujeri anuali.

Alte specii de interes ornamental mai sunt:

6.21.9.2. Colutea orientalis Mill. (C.

cruenta Ait.)
Fig. 532. Colutea arborescens Caracterizare morfologică. Este un ar-
bust ce atinge 2 m înălţime, cu coroana pira-
midală, frunzele sunt imparipenat-compuse, cu
7-11 foliole groase, obovate, verzi-albăstrui, pe
dos pubescente, pe faţă glabre; florile sunt mari,
de culoare brun-roşcată sau portocalie, dispuse
câte 2-5 în raceme, care înfloresc până în sep-
tembrie (fig. 533). Fructul este o păstaie lungă
de până la 5 cm, care are vârful bifurcat şi
culoarea violet-purpurie.

6.21.9.3. Colutea x media (Colutea

Fig. 533. Colutea orientalis arborescens x Colutea orientalis)

Caracterizare morfologică. Arbust care

are florile de culoare brun-roşcată sau porto-
calie (fig. 534) şi fructul de 6-7 cm, tivit cu
portocaliu.
Folosire. În grupări, perdele de protecţie
şi chiar izolat.

Fig. 534. Colutea x media

262
 6.21.10. Genul CARAGANA Lam.

Cuprinde numeroase cca 55 de specii din Europa de est şi Asia. Cele mai
frecvente la noi sunt:

6.21.10.1. Caragana arborescens Lam. - Caragana

Caracterizare morfologică. Este o spe-

cie cu înălţimea de 5-7 m, cu ramurile erecte,
lujerii groşi, verzi-gălbui, îndreptaţi în sus;
frunzele sunt paripenat-compuse (6-12 foli-
ole), foliole eliptice cu vârful mucronat, verzi-
deschis, glabre.
Florile sunt galbene-aurii, dispuse soli-
tar sau câte 2-4 în fascicule, pe pedunculi
lungi, la subsuoara frunzelor, sunt melifere şi
apar în luna mai (fig. 535).
Fructul este o păstaie liniar-cilindrică,
de 5 cm, în interior cu seminţe brun-roşcate.
Particularităţi biologice şi ecologice.
Este o specie de lumină foarte rezistentă la
secetă, puţin exigentă faţă de sol, indicată pen-
tru cultura în spaţiile verzi din stepă şi de pe
litoral.
Dintre varietăţile ornamentale foarte Fig.535. Caragana arborescens
preţuită se consideră var. pendula, cu lujerii
pendenţi (fig. 536).
Înmulţire. Se înmulţeşte uşor prin să-
mânţă, butaşi şi prin altoire.
Semănăturile se pot face primăvara, în
aprilie-mai, însă semănăturile de toamnă sunt
mai reuşite.
Butăşirea se foloseşte mai rar. Altoirea
se practică pentru înmulţirea var. Pendula, pe
portaltoi din specia tipică, folosind procedeul
în despicătură sau triangulaţie, în luna aprilie.
Folosire. Caragana este o specie deco-
rativă prin flori şi prin frunziş, în cuprinsul
spaţiilor verzi se întrebuinţează în amestec cu
alte specii la alcătuirea boschetelor, precum şi
izolat (var. pendula).
În parcuri şi grădini se mai întâlnesc: Fig. 536. C. arborescens var.
pendula

263
 6.21.10.2. Caragana frutex K.Koch. (C. frutescens L.)

Caracterizare morfologică. Arbust de maxim 3 m, cu frunze paripenat-

compuse din 4 foliole foarte apropiate, verzi-închis, rar păroase; florile sunt
galbene, solitare sau câte 3 în buchete, la subsuoara frunzelor, apar în mai-iunie
(fig. 537).

Fig. 537. Caragana frutex Fig. 538. Caragana microphylla

Particularităţi biologice şi ecologice. Această specie este mai rezistentă la
secetă decât specia precedentă.

6.21.10.3. Caragana microphylla Lam.

Caracterizare morfologică. Arbust de maxim 3 m, cu frunze paripenat-

compuse, cu 12-18 foliole, mici, ovoide, glabre, flori galbene, solitare sau câte
două, care apar primăvara-vara, foarte decorative. Fructele sunt foarte decorative
datorită culorii roşietice toamna, la maturitate (fig. 538).

6.21.11. Genul LESPEDE ZA Mich.

Gen originar din Australia, Asia şi America de Nord care cuprinde cca 55 de
specii se subarbuşti şi arbuşti. La noi întâlnim:

6.21.11.1. Lespedeza thunbergii (D. C.) Nakai (L. formosa Koeh., L.

sieboldii Miq.) - Lespedeza

Caracterizare morfologică. Arbust care ajunge la maxim 2 m, la noi

frecvent de talie mai mică, cu ramuri lungi, în tinereţe pubes-cente, puternic
curbate, atârnând spre sol. Frunzele sunt trifoliate, cu foliole oblong-eliptice, de
3,5-5,5 cm lungime, pe dos pubescente. Florile sunt roz-purpurii, în raceme mici
reunite în panicule lungi de 60-80 cm şi apar din septembrie (fig. 539).

264
 6.21.11.2. Lespedeza bicolor Turcz.

Caracterizare morfologică. Arbust care

Fig. 539. Lespedeza thunbergii
poate ajunge la maxim 3 m, cu ramuri brun-
roşcate, lujerii tineri muchiaţi şi pubescenţi,
frunzele trifoliate cu foliole lat-ovate, pe dos
gri-verzui, uşor-pubescente iar pe faţă verzi-
închis (de aici denumirea bicolor - fig. 540).
Florile sunt roze sau roşii-violet, mult
timp persistente, dispuse în raceme care alcă-
tuiesc panicule mari, terminale, melifere, apar
vara-toamna.
Particularităţi biologice şi ecologice.
Sunt specii termofile, în iernile de la noi tul-
pinile degeră dar se regenerează în primăvară.
Baza plantelor se protejează peste iarnă
prin acoperire cu frunze şi crengi iar primăvara
se recepează. Pretind soluri uşoare şi staţiuni în-
sorite.
Înmulţire. Se poate face prin marcotaj
muşuroit şi prin butaşi erbacei (în luna iunie) cu
condiţia păstrării plantelor tinere peste iarnă în
sere.
Folosire. Aceşti arbuşti sunt apreciaţi
pentru frumuseţea ramurilor arcuite bogate în
flori şi se pot utiliza ca plante izolate sau în
grupări, pe terenuri orizontale sau în pantă.

Fig. 540. Lespedeza bicolor

6.22. Subclasa ROSIDAE

Ordinul ELAEAGNALES
Familia ELAEAGNACEAE

6.22.1. Genul ELAEAGNUS L.

Gen originar din America de Nord, Asia, sudul Europei, care include cca. 38
de specii ornamentale şi de interes ameliorativ, arbori şi arbuşti care se pot utiliza
pe soluri sărăturate şi uscate. Sunt rezistente la gaze şi pot fi cu succes între-
buinţate în spaţiile verzi industriale. La noi se cultivă frecvent următoarele:

265
 6.22.1.1. Elaeagnus angustifolia L. -
Sălcioara, Salcia mirositoare

Caracterizare morfologică. Este un arbust

sau arbore care poate ajunge la 7 m înălţime, cu
lujerii spinoşi, în tinereţe argintii; frunzele sunt
oblong-lanceolate (4-8 cm), pe faţă verzi, pe dos
argintii, solzos păroase.
Florile sunt galbene cu exteriorul argintiu,
mici, foarte mirositoare, dispuse câte 2-3 pe lăs-
tarii de 2 ani, apar în mai-iunie (fig. 541).
Fructele sunt false drupe elipsoidale, gal-
bene cu pete argintii.
Fig. 541. Elaeagnus angustifolia Dintre speciile exotice de sălcioară mai
decorative se menţionează:

6.22.1.2. Elaeagnus commutata Bernh.

(E. argentea Pursh.) - Sălcioara americană

Caracterizare morfologică. Specie arbus-

tivă originară din America de Nord, înalt de 3-4
m, fără spini şi este preţuită pentru frunzele oval-
alungite, argintii pe ambele feţe, mirosul puternic
al florilor mici, galbene, care apar în mai-iunie
(fig. 542).

6.22.1.3. Elaeagnus pungens Thunb. -

Fig. 542. E. commutata Sălcioara japoneză

Caracterizare morfologică. Arbust cu ori-

gine japoneză, are frunziş persistent, atinge ma-
xim 4 m, dar la noi frecvent este mai scund, cu
spini, frunzele sunt pieloase, tari, eliptic-alungite,
verzi-închis, lucitoare, pe dos mat-argintii.
Varietatea maculata are frunzele persis-
tente panaşate cu alb-gălbui. Este foarte preţuit
pentru frunzele persistente, care suportă bine tun-
derea (fig. 543).

Fig. 543. E. commutata

var. maculata

266
 6.22.1.4. Elaeagnus multiflora Thunb. (E. edulis Carr., E. longipes Gray)

Caracterizare morfologică. Arbust originar din China, Japonia, cu lujerii

bronzaţi, frunzele pe faţă verzi iar pe dos bronz-argintii, flori numeroase, mici,
crem-gălbui, care apar primăvara şi cu fructele roşii-portocalii, ornamentale dar şi
comestibile.
Particularităţi biologice şi ecologice. Speciile de sălcioară sunt rustice,
rezistente la secetă, fum şi la gaze. E. angustifolia şi E. commutata drajonează şi
lăstăresc bine, chiar marcotează natural. E. pungens este termofilă, necesitând
protecţie peste iarnă. Se dezvoltă bine la lumină, tolerează semiumbra şi se
acomodează bine pe soluri uscate, nisipuri şi chiar pe sărături şi soluri degradate.
Înmulţirea. Sălcioarele se înmulţesc prin seminţe, marcote şi butaşi. Semă-
năturile se fac toamna sau primăvara, cu seminţe stratificate. Marcotajul se aplică
prin muşuroire. Butăşirea este mai rar întrebuinţată şi se execută cu butaşi cu
călcâi.
Folosire. În spaţiile verzi sunt utilizate individual sau în grupuri, pe peluze,
la marginea masivelor, în plină lumină, fiind preţuite pentru frunzele argintii şi
florile plăcut mirositoare.

6.22.2. Genul HIPPO PHAË L.

6.22.2.1. Hippophaë rhamnoides L. - Cătina de râu, Cătina albă

Caracterizare morfologică. Este un arbust sau mic arbore care ajunge la 8

m înălţime, are lujerii laterali puternic spinoşi, acoperiţi cu peri argintii-cenuşii.
Frunzele sunt liniar-lanceolate, alterne, cenuşii-argintii pe ambele feţe.
Sunt plante dioice iar florile sunt mici, puţin decorative, galbene-verzui şi
apar înaintea înfrunzirii (aprilie). Fructul este o bacă falsă, ovoidă, cărnoasă, porto-
calie, rămâne iarna pe ramuri (fig.
544).
Particularităţi biologice şi
ecologice. Este o specie puţin exi-
gentă faţă de condiţiile staţionare.
Lăstăreşte şi drajonează viguros,
marcotează în mod natural, creşte
rapid iar pe rădăcini se instalează
bacterii fixatoare de azot.
Pentru fructificare plantele de cătină
femele au nevoie de prezenţa celor
Fig. 544. Hippophaë rhamnoides mascule în raport minim de 6/1.
Este o specie rezistentă la ger şi la secetă, dar este iubitoare de lumină. Se adap-
tează uşor pe solurile sărace, nisipoase şi chiar pe sărături.
Înmulţirea. Se înmulţeşte prin sămânţă, drajoni, marcote, butaşi. Semă-
năturile se fac imediat după recoltare sau primăvara, după o stratificare de 3 luni.

267
Marcotajul se aplică prin muşuroire. Se poate înmulţi şi prin butăşire, prin uti-
lizarea lujerilor lignificaţi.
Folosire. Este preţuită în cultura ornamentală pentru coloritul frunzelor şi al
fructelor, care rămân pe ramuri din toamnă până în primăvară. Se utilizează de
asemenea pentru garduri vii, fixarea taluzurilor, terenurilor nisipoase etc.

6.23. Subclasa ROSIDAE

Ordinul CORNALES
Familia CORNACEAE

6.23.1. Genul CORNUS L.

Gen originar din zona temperată a emisferei

nordice, care include cca. 40 de specii de arbuşti
sau arbori cu frunze simple opuse, cu nervurile
laterale arcuite, florile în cime, albe sau galbene
iar fructul este o drupă elipsoidală.
Cele mai cunoscute specii de Cornus de la
noi sunt:

6.23.1.1. Cornus mas L. – Cornul

Caracterizare morfologică. Este un arbust

Fig. 545. Cornus mas
Fig. 546. Fruct matur la C. mas frecvente fiind:
Fig.547. C. mas Elegantissima
sau arbore ce poate ajunge la 8 m (frecvent 3-5
m), cu coronamentul rar, luminos, lujerii păroşi,
mugurii opuşi, frunzele ovat-eliptice, cu 4-6 pe-
rechi de nervuri curbate, pe faţă lucitoare, iar pe
dos cu peri la baza nervurilor, cu florile în umbele
mici, de culoare galbenă, care apar înaintea în-
frunzirii (fig. 545) (februarie-martie); fructele
sunt elipsoidale, roşii, lucioase, acrişoare şi nu-
mite polular „coarne” (fig. 546).
Particularităţi biologice şi ecologice.
Există câteva forme ornamentale, cele mai
 forma variegata - frunzele au margini albe;
 forma aurea - are frunzele galbene-aurii;
 'Elegantissima' - cu frunze panaşate cu roz
(fig. 547)
 forma dulcis - fructele mici, roşii-stacojii, din
care se pot prepara dulceţuri şi lichioruri.
Este o specie puţin exigentă faţă de con-
diţiile de climă şi sol, puţin rezistentă la săruri şi
la excesul de umiditate din sol.

268
 Folosire. Este indicat pentru garduri vii şi în liziera masivelor (suportă
semiumbra).

6.23.1.2. Cornus sanguinea L. - Sângerul

Caracterizare morfologică. Este un arbust

care ajunge la 4 m înălţime, cu lujerii roşii sau verzi,
subţiri, cu frunzele lat-eliptice, pubescente pe am-
bele feţe, de 4-8 cm lungime cu 3-5 perechi de
nervuri curbate, toamna devin roşii-sângerii, mai
ales la exemplarele însorite.
Florile sunt albe-verzui, în cime umbeliforme;
apar în mai-iunie după înfrunzire. Fructele sunt drupe
negre, sferice (fig. 548).
Particularităţi biologice şi ecologice. Va-
rietatea variegata are frunzele variegate cu galben şi
alb. Este un arbust umbrofil exigent faţă de sol şi
climă, rezistent la geruri, secetă, fum şi praf, preţuit
pentru culoarea lujerilor, frunzelor.
Folosire. Este întrebuinţat izolat sau în ames-
tec pe liziere, la marginea boschetelor, pe peluze etc.

6.23.1.3. Cornus alba L. - Sânger tătărăsc

Caracterizare morfologică. Specie originară Fig. 548.C. sanguinea

din Asia, se remarcă prin lujerii săi roşii, erecţi, prin
frunzele oval-ascuţite pe dos glaucescente, care
toamna capătă o culoare roşie-arămie, prin florile
albe, mici, în corimbe mici, ce apar în mai-iunie şi
fructele albe-albăstrui (fig. 549).
Foarte apreciate sunt var. (cult.) ornamentale:
 var. sibirica - cu lujerii roşii aprins;
 'Elegantissima' - cu frunzele puternic striate cu
alb (fig. 550);
 'Spaethii' - cu frunze striate cu galben-auriu ş.a.. Fig. 549. Cornus alba

6.23.1.4. Cornus florida L.

Caracterizare morfologică. Este un arbust

sau un arbore de talie mică, originar din America de
Nord, decorativ prin ramurile divergente, frunzele
eliptic-ovate, mari, de 8-15 cm lungime, care toamna
capătă nuanţe vii de roşu; florile sunt albe-verzui sau
galbene cu 4 bractee petaloide mari (4-5 cm), albe Fig. 550. C. alba
sau roz, care înconjoară inflorescenţa mică, centrală, Elegantissima
269
simulând astfel o floare de 8-10 cm diametru (fig. 551), apar în luna mai iar
fructele sunt roşii, de 1-1,5 cm diametru, coronate de caliciul persistent. Există şi
un cultivar foarte apreciat - Rubra - cu flori roşii-rozii (fig. 552).

Fig. 551. Cornus florida Fig. 552. C. florida Rubra

6.23.1.5. Cornus stolonifera Michx. - Sânger american

Caracterizare morfologică. Este

un arbust de 2-3 m înălţime, cu tulpini
stolo-nifere şi lujeri arcuiţi, roşii sân-
gerii, foarte decorativi iarna (fig. 553).
Florile albe grupate în cime de 3-5
cm diametru, apar în mai-iunie; arbustul
este ornamental şi prin fructele albe sfe-
rice.
Foarte apreciată este varietatea
flaviramea care se remarcă prin colo- Fig. 553. Cornus stolonifera
ritul galben al lăstarilor (fig. 554).
Particularităţi biologice şi eco-
logice. Speciile de Cornus cresc destul
de repede, lăstăresc repede, iar unele
specii (de exemplu Cornus alba şi C.
stolonifera) marcotează natural.
C. mas şi C. sanguinea se pretea-
ză bine la tundere. Majoritatea speciilor
rezistă bine la ger şi cresc bine la lumină
şi semiumbră. C. mas şi C. sanguinea
suportă un grad mai mare de umbrire. Se
pot adapta atât pe soluri umede cât şi pe
soluri uscate, excepţie făcând C. florida
care necesită soluri revene, uşoare, nisi-
Fig. 554. Cornus stolonifera flaviramea
poase, lipsite de calcar.

270
 Înmulţire. Speciile de corn se înmulţesc prin seminţe, butaşi, marcotaj şi
altoire. Semănatul se execută imediat după recoltare şi înlăturarea pulpei (condiţie
pentru asigurarea germinaţiei în primul an) la C. mas şi C. sanguinea şi după un an
de stratificare la C. florida. Butăşirea în uscat se aplică la C. alba şi C. stolonifera.
Varietăţile acestor specii se înmulţesc prin marcotaj arcuit sau prin muşuroire, în
mai-iunie. Altoirea se practică în ochi dormind (pentru varietăţile de C. mas).
Folosire. În parcuri şi grădini, pentru garduri vii, boschete, grupări, izolat
dar mai ales la marginea masivelor, în apropierea aleilor.

6.24. Subclasa ROSIDAE

Ordinul CELASTRALES
Familia CELASTRACEAE

6.24.1. Genul EUONYMUS L. (EVONYMUS)

Gen originar din America, Asia, Europa,

Australia ş.a. care numără cca. 170 de specii de
arbuşti erecţi, mai rar agăţători sau târâtori sau
chiar arbori. Sunt în general specii de interes
ornamental sau industrial, rezistente la poluare.

6.24.1.1. Euonymus europaea L. -

Salba moale, Voniceriu

Caracterizare morfologică. Este un ar-

Fig. 555. Euonymus europaea
bust sau arbore care poate ajunge la 7 m, cu
port erect, cu ramurile netede, obişnuit verzi, cu
lujerii muchiaţi, frunze opuse, ovat-eliptice, de
4-11 cm, caduce, glauce; florile galbene-verzui,
grupate în cime terminale, pe peduncule axilare,
apar primăvara-vara. Fructul este o capsulă roşie
-rozie, cu seminţele albicioase înconjurate de
un aril galben-auriu, foarte decorative (fig.555).
Există doar câteva varietăţi, cele mai pre-
ţuite fiind:
 var. atropurpurea - are frunzele roşii;
 var. alba - cu fructele albe.

6.24.1.2. Euonymus verrucosus Scop.

- Salba râioasă, Lemn râios
Fig. 556. Euonymus verrucosus
Caracterizare morfologică. Este un arbust de 2-3 m, cu ramurile şi lujerii
rotunzi, verzi, cu verucozităţi brune-negricioase.

271
 Frunzele ovate până la lanceolat-ovate, crenat serate, de maxim 7 cm
lungime, florile brune-gălbui sau verzi-gălbui, cu miros neplăcut, apar din primă-
vară până la începutul verii. Fructele sunt capsule cu 4 lobi rozacei, în interior cu
seminţe lucioase, negre, acoperite parţial de un aril roşu-portocaliu (fig. 556).
Aceste seminţe rămân mai mult timp atârnate de peduncul după ce capsula s-a
desfăcut. Este foarte decorativă, în special toamna, când frunzele capătă nuanţe
frumoase de roşu.
Dintre numeroasele alte specii folosite în cultura ornamentală se mai
întâlnesc la noi:

6.24.1.3. Euonymus fortunei (Turcz.) Hand.-Mazz. (E. radicans var.

acutus Rehd.) - Salbă târâtoare

Caracterizare morfologică. Arbust cu port repent sau agăţător, cu ramuri

subţiri, frunzele sunt persistente, mici, argintii, care formează “covoare” care înlo-
cuiesc gazonul, mai ales în zonele umbrite. Plantat lângă un zid, acest arbust se
caţără pe acesta.
Are multe varietăţi, dintre care la noi
se cultivă: argenteo-marginata, aureo-
marginata (vezi fig. 557), reticulata (cu
pete albe în lungul nervurilor etc.).

6.24.1.4. Euonymus nanus Bieb. -

Salba pitică

Caracterizare morfologică. Arbust

erect sau târâtor de maxim 75 cm înălţime,
este sempervirescent, cu lujerii muchiaţi, cu
verucozităţi, frunzele sunt lanceolate, cu Fig. 557. E. fortunei var. aureo-
margini fin dinţate şi revolute, florile sunt marginata
mici, numeroase şi roşiatice, apar vara iar
fructele sunt capsule mici, roze. Este folosită
pentru decorarea stâncăriilor.

6.24.1.5. Euonymus japonicus

Thunb. - Salba japoneză

Caracterizare morfologică. Arbust

foarte ramificat, cu frunze persistente, ob-
ovate, flori albe (fig. 559) şi fructe roşii.
Este o specie termofilă (nu rezistă la tem-
peraturi sub -16 ºC) de aceea este utilizată la
ghivece iar în zonele cu temperaturi mode-
rate iarna se poate cultiva pentru borduri (se
poate tunde), grupări vegetale etc. Fig. 558. Euonymus nanus
272
 Sunt specii ce rezistă la umbră, la fum şi la gaze şi care pretind soluri
revene.

6.24.1.6. Euonymus latifolius Mill. - Salbă moale

Caracterizare morfologică. Arbust de maxim 6 m, cu ramuri cilindrice,

netede, comprimate, frunze opuse, late, subţiri, la bază rotunjite, uşor serate pe
margini, florile sunt verzi cu marginile roşii, apar primăvara-vara iar fructele sunt
capsule roşii, cu seminţe acoperite de un aril roşu-portocaliu (fig. 560).
Înmulţire. Salbele se înmulţesc prin seminţe, marcote (procedeul prin ar-
cuire şi muşuroire), butăşire şi prin altoire (în despicătură sau oculaţie).
Semănăturile se recomandă mai ales pentru speciile cu frunze căzătoare,
folosind toamna seminţe abia culese, înainte de uscarea lor sau primăvara, după o
stratificare de 5-6 luni. Puieţii au creştere lentă prima repicare având loc după cca
2 ani.
Butăşirea este o metodă de înmulţire cel mai des folosită la salbe, putând
realiza butaşi de ramură sau butaşi de rădăcină. Butaşii semilignificaţi au un pro-
cent mare de înrădăcinare şi se confecţionează în iunie-iulie, când începe for-
marea fructelor. Butaşii de rădăcină se recoltează primăvara, înainte de pornirea în
vegetaţie.

Fig. 559. Euonymus japonicus Fig. 560. Euonymus latifolius

Folosire. În cadrul spaţiilor verzi se întrebuinţează la marginea masivelor, la

umbră, pe lângă ziduri, uneori ca înlocuitori de gazon (Euonymus fortunei).

6.25. Subclasa ROSIDAE

Ordinul CELASTRALES
Familia AQUIFOLIACEAE

Cuprinde arbuşti cu frunze persistente, spinos dinţate, pielos rigide, având ca

fruct o drupă baciformă. La noi sunt prezente următoarele genuri:

273
 6.25.1. Genul ILEX L.

Gen originar din vestul şi sudul Europei, din nordul Africii, Asia şi ţi-
nuturile mediteraneene care cuprinde până la 310 specii de arbuşti sau arbori de
talie mică, mereu verzi sau numai vara verzi.

6.25.1.1. Ilex aquifolium L. - Laur, Ilex

Caracterizare morfologică. Este un arbust

care ajunge la 2,5 m înălţime (uneori arbore de
maxim 15 m). Are lujerii de culoare verde-
măsliniu, cu scoarţa netedă, frunze persistente,
simple, ovat-eliptice, până la 7 cm lungime,
rigide, lucitoare, pe margini ondulat-dinţate, cu
dinţii spinoşi (fig. 561).
Florile sunt dioice sau poligame, albe, mi-
rositoare, în fascicule mici la subsuoara frunzelor,
apar primăvara-vara.
Fructul este o drupă baciformă, sferică, de
culoare roşie-strălucitoare, care persistă multă
vreme pe ramuri (fig. 561).
Particularităţi biologice şi ecologice. În
Fig. 561. Ilex aquifolium unele zone mediteraneene se consideră ramurile
de Ilex cu fructe drept un simbol al sărbătorilor de
iarnă.
Are mai multe varietăţi şi cultivaruri, cele
mai frecvente la noi fiind:
 albomarginata (frunzele cu marginea albă);
 aureomarginata (frunzele pestriţe verde cu
galben - fig. 563);
 ferox argentea (frunze foarte spinoase,
panaşate cu alb);
 pyramidalis (cu formă conică şi frunzele
inferioare mai spinoase);
 'Silver Queen' (formă femelă cu frunze
eliptice bordate cu alb - fig. 562);
 'Golden King' (formă masculă cu frunzele
Fig. 563. Ilex aquifolium late, spini mici şi bordate neregulat cu auriu)
aureomarginata ş.a.

6.25.1.2. Ilex crenata Thunb.

Caracterizare morfologică. Arbust originar din Orientul Îndepărtat (în

special Japonia), care ajunge la cca. 3 m, este foarte des ramificat, cu frunzele

274
mici, de 2-3 cm lungime, eliptice până la îngust-lanceolate, crenate pe margine,
verzi-închis, lucioase, florile sunt în buchete de câte 4 şi apar în mai-iunie iar
fructele sunt negre, sferice.
Cea mai folosit cultivar de la noi
este Helleri - cu lujerii roşietici şi
frunzele mici, crenate.

6.25.1.3. Ilex decidua Walt.

Caracterizare morfologică.
Arbust sau arbore de maxim 10
m, cu frunze invers-ovat-oblonge, lungi
până 7 cm, mărunt obtuz-dentate, pe
partea superioară verzi-închis, lucioase,
Fig. 562. I. aquifolium Silver Queen dispuse pe ramuri cenuşii, pendente.
Florile sunt solitare iar fructele
sunt rotunde, roşii-oranj (fig. 564).
Particularităţi biologice şi eco-
logice. Sunt specii care necesită umi-
ditate atmosferică ridicată, soluri bo-
gate, revene, uşor acide, adăpost îm-
potriva gerurilor. Ilex crenata este însă
destul de rezistentă la ger. Rezistă la
umbră, la fum şi gaze. Cresc destul de
încet şi suportă bine tunderea.
Înmulţire. Se înmulţeşte prin
Fig. 564. Ilex decidua seminţe, marcotaj si altoire. Seminţele
se stratifică 18 luni şi se seamănă în
pepinieră în aer liber. Puieţii se repică de 2-3 ori înainte de a fi plantaţi la loc
definitiv. Marcotajul se practică în octombrie, în acest scop, lujerii se curbează, se
ancorează şi se acoperă cu un amestec de două părţi nisip şi o parte turbă. Altoirea
se poate practică în oculaţie, în iunie-august.
Folosire. Sunt specii foarte ornamentale prin frunzişul persistent, verde
întunecat, care împreună cu fructele roşii le dau un aspect foarte interesant, în
special iarna. Cultura laurului este însă limitată de geruri. Se poate utiliza ca plante
solitare, în grupuri dar şi garduri vii tunse.

275
 6.26. Subclasa ROSIDAE
Ordinul EUPHORBIALES
Familia BUXACEAE

6.26.1. Genul BUXUS L.

Cuprinde cca. 30 de specii răspândite în Europa, Asia de est şi America, în

general arbuşti de maxim 7 m.

6.26.1.1. Buxus sempervirens L. - Buxus, Cimişir, Merişor

Caracterizare morfologică. Este un arbust

care poate atinge 6 m înălţime, uneori arbore mic,
cu portul compact, foarte ramificat, lujerii 4-
muchiaţi, frunzele persistente, eliptic-ovale, cu
marginea întreagă, pe faţă verzi-închis, iar pe dos
palid verzi, foarte scurt peţiolate, cu florile albe-
verzui în inflorescenţe mici, unisexuat-monoice,
alcătuite dintr-o floare femelă şi câteva flori mas-
cule, apar mai ales la exemplarele bine luminate
(fig. 565).
Fructele sunt capsule globuloase, de culoare
roşie, cu 3 valve conţinând 6 seminţe negre, ovale,
lucioase.
Particularităţi biologice şi ecologice. Are
Fig. 565. B. sempervirens
foarte multe varietăţi, mai frecvente fiind:
 argentea (cu frunzele panaşate cu alb (fig. 566),
 aureovariegata (frunzele panaşate cu galben),
 marginata (cu frunzele având marginea galbe-
nă);
 arborescens (cu talia variabilă până la 8 m
înăl- ţime), care are la rândul ei câteva forme şi
culti- varuri:
- f. angustifolia;
- f. grandifolia;
- f. rotundifolia ş.a.
Specia Buxus sempervirens are un tempera-
ment de umbră dar suportă bine şi lumina directă.
Înfloreşte şi fructifică la noi foarte rar şi numai în
plină lumină. Vegetează în bune condiţii pe terenuri
calcaroase, fertile, cu suficientă umiditate în sol. Nu
suportă excesul apei în sol. Este o specie rezistentă
Fig. 566. B. sempervirens la geruri, secetă, fum şi praf.
argentea
La geruri sub -30°C are însă de suferit.

276
 Înmulţirea. Se înmulţeşte prin seminţe, marcotaj, butăşire, altoire.
Înmulţirea prin seminţe este mai puţin utilizată, deoarece în condiţiile din
ţara noastră specia B. sempervirens înfloreşte şi fructifică rar. Se seamănă imediat
după recoltare (vara) iar germinarea are loc până în toamnă.
Marcotajul se aplică primăvara, prin muşuroire. Butăşirea se face tot primă-
vara, în răsadniţe reci, cel mai potriviţi fiind butaşii cu călcâi.
Altoirea se execută în placaj, pe puieţi înrădăcinaţi în ghivece sau pe puieţi
la masa de lucru, după care se plantează în ghivece.
Folosirea. Această specie este una dintre cele mai întrebuinţate în parcuri şi
grădini, pentru garduri vii, borduri etc. Suportă bine tunderea, poate fi modelată în
diferite forme geometrice (arta topiarilor).

6.26.2. Genul PACHYSANDRA Michx.

Gen originar din America şi Asia care include cca. 7 specii de arbuşti scunzi
şi liane. La noi se întâlnesc:

6.26.2.1. Pachysandra terminalis S.& Z. - Pachisandra

Caracterizare morfologică.
Subarbust de talie foarte mică
(cca. 20 cm) originar din Japonia, cu
frunzele persistente, tulpinile semi-
lignificate care se dezvoltă uşor trasant,
formând mici tufe.
Frunzele sunt lungi de cca. 8
cm, obovate, verzi-lucioase şi dinţate
pe margini (fig. 567).
Florile sunt albe, nesemnificative,
dispuse în spice mici, terminale şi apar
prin aprilie.
Particularităţi biologice şi eco-
Fig. 567. Pachysandra terminalis
logice. Este specie drajonantă şi acope-
ritoare pentru sol, preferând pe cele revene şi bogate în humus. Suportă bine gerul
şi tolerează umbra.
Înmulţire. Se înmulţeşte uşor prin despărţirea tufei, la sfârşitul verii şi prin
butaşi de rădăcină.
Folosire. Se recomandă ca plantă de covor verde în parcuri şi grădini, pe sub
arbori, unde nu creşte gazonul dar şi pentru formarea de borduri, rocării sau chiar
în combinaţie cu specii floricole.

277
 6.27. Subclasa ROSIDAE
Ordinul RHAMNALES
Familia RHAMNACEAE

6.27.1. Genul PALIURUS Mill.

Gen originar din sudul Europei, vestul Asiei, China, Coreea, Japonia şi cu-
prinde cca. 9 specii de arbuşti sau arbori spinoşi.

6.27.1.1. Paliurus spina-christi Mill. (P. aculeatus Lam., P. australis

Gaerth.) - Paliur, Spinul lui Cristos.

Caracterizare morfologică. Este un arbust răspândit din Europa de sud

până în Asia. Ajunge la 3 m înălţime, are lujerii geniculaţi, spinoşi, cu câte doi
spini. Frunzele sunt alterne, distihe, ovate sau eliptice, întregi sau mărunt serate, pe
faţă verzui-închis, pe dos verzi-deschis, albăstrui (fig. 568). Florile sunt her-
mafrodite, galbene-verzui, în raceme axilare cu puţine flori, pe tipul 5 şi apar în
iunie-august. Fructul este subglobulos brun-gălbui la maturitate, cu sâmbure lem-
nos şi înconjurat de o aripă circulară (fig. 568).
Particularităţi biologice
şi ecologice. Este exigent faţă
de sol, rezistent la secetă, dar
mai puţin rezistent la geruri.
Arbust indicat pentru culturile
din stepă.
Înmulţirea. Această specie
se înmulţeşte prin seminţe, care
se semănă toamna sau primă-
vara, folosind sămânţă strati-
ficată. Se mai poate înmulţi şi
prin butaşi de rădăcină.
Folosirea. Este o specie or-
namentală prin culoarea frun-
zelor şi forma interesantă a
Fig. 568. Paliurus spina-christi
fructelor.
Se poate întrebuinţa pentru decorarea interioarelor în zonele mai reci iar în
zonele mai calde chiar şi pentru garduri vii.

6.27.2. Genul RHAMNUS L.

Gen originar din marea majoritate a regiunilor temperate din emisfera

nordică, (unele sunt chiar şi din Brazilia şi Africa de Sud) cu cca. 150 de specii de
arbuşti sau arbori mici.

278
 6.27.2.1. Rhamnus catharticus L. - Spinul cerbului

Caracterizare morfologică. Este un arbust de 3 m, cu ramurile opuse

terminate într-un spin, frunze opuse, de formă ovat-eliptică, care pe margini fin-
dinţate, glabre, subţiri, cu nervurile laterale arcuite, pe faţă verzi întunecate, pe dos
verzi-deschis (fig. 569).
Florile mici, verzi-gălbui, sunt dispuse câte 2-5 în cime fasciculate şi apar în
mai-iunie. Fructul este drupă sferică (0,6-0,8 cm), de culoare neagră, rar galbenă
(fig. 569).
Particularităţi biologice şi ecolo-
gice. Frunzele sunt atacate de Puccinia
coronata, care atacă unele graminee şi
face ca în parcuri cultivarea lui să fie
limitată.
În parcuri se mai utilizează speciile:
- Rhamnus japonica, cu frunzişul verde
lucitor şi flori plăcut mirositoare;
- Rhamnus pumilus, care atinge maxim
20 cm înălţime, este repent şi preţuit
pentru stâncării;
Fig. 569. Rhamnus catharticus - Rhamnus tinctoria - indicat pentru lo-
curi uscate, pietroase.
Înmulţire. Se înmulţesc prin să-
mânţă, semănată toamna sau primăvara
(după stratificare) şi mai rar, prin bută-
şire.
Folosire. Se întrebuinţează în ma-
sive, la alcătuirea lizierelor, pentru gar-
duri vii, uneori pentru stâncării (pentru R.
pumilus şi R. tinctoria) etc.

6.27.3. Genul FRANGULA L.

6.27.3.1. Frangula alnus Mill.

(Rhamnus frangula L.) - Cruşin,
Fig. 570. Frangula alnus Paţachină

Caracterizare morfologică. Este un arbust sau arbore de talie mică (3 m),

cu coroană rară, nespinos, lujerii sunt bruni-cenuşii, subţiri, ascendenţi şi mugurii
verzi. Frunzele sunt alterne, ovat-lanceolate, întregi, cu nervurile drepte, paralele şi
la marginea frunzei arcuite, pe partea superioară verzi-lucioase iar pe cea infe-
rioară verde-deschis şi pubescente de-a lungul nervurilor.

279
 Florile sunt alb-verzi, mici, hermafrodite, dispuse în fascicule axilare şi apar
în mai-iunie (fig. 570). Fructele sunt drupe globuloase, roşii la început iar apoi
devin negre şi conţin 2-3 seminţe comprimate.
Înmulţirea. Se înmulţeşte prin seminţe.
Folosire. Se foloseşte la marginea masivelor, în locuri umede, pe malul
apelor.

6.27.4. Genul CEANOTHUS L.

Gen originar din America de N. şi Centrală care include cca. 60 de specii de

arbuşti scunzi (maxim 1 m) foarte decorativi mai ales prin flori. Frecvent la noi se
cultivă:

6.27.4.1. Ceanothus americanus

L. - Ceanotus

Caracterizare morfologică. Arbust

de talie mică (maxim 1 m) cu lăstari sub-
ţiri, erecţi, frunzele ovat-oblongi, verzi-
deschis, pe margini neregulat-denticulate.
Florile sunt mici, albe, în panicule abun-
dente mari, terminale şi axilare şi apar din
iulie până în octombrie (fig. 571). Fructele
Fig. 571. Ceanothus americanus
sunt capsule.

6.27.4.2. Ceanothus coeruleus

Lag. (C. azureus Desf.)

Caracterizare morfologică. Are flo-

rile albastre-deschis şi înfloresc în sezonul
vară-toamnă.

6.27.4.3. Ceanothus x delilianus

Späth. (C. americanus x C. coeruleus ) -
Fig. 572. Ceanothus x delilianus Gloire de Versailles"

Caracterizare morfologică. Hibrid foarte preţuit în Europa de Vest, cu

frunze caduce, flori bleu-mov şi apariţie a lor vara (fig. 572).
Particularităţi biologice şi ecologice. C. americanus este o specie rezis-
tentă la geruri dar celelalte specii şi cultivarurile hibride sunt mai termofile, iarna
protejându-le prin muşuroire sau acoperire. Preferă solurile revene, uşoare, bogate
în humus şi chiar cele turboase, dar nu suportă cele cu exces de calcar. Sunt specii
iubitoare de lumină.

280
 Înmulţire. Se poate realiza prin seminţe stratificate imediat după recoltare,
până în primăvară când se seamănă afară pe strat sau pe pat de însămânţare. Se
mai pot realiza butaşi erbacei sau lignificaţi, marcotaj prin arcuire şi altoire cu
ramură detaşată, iarna, în sere.
Folosire. Se recomandă în grupări sau la marginea unor masive de arbuşti,
precum şi pentru borduri, în locaţii mai adăpostite, cu un climat mai blând.

6.28. Subclasa ROSIDAE

Ordinul RHAMNALES
Familia VITACEAE

6.28.1. Genul PARTHENOCISSUS Planch.

Cuprinde cca. 14 specii de liane, originare din Europa, America de Nord,

Asia de Est, regiuni tropicale din Asia şi Mexic. Cele mai frecvente la noi sunt
speciile:

6.28.1.1. Parthenocissus tricuspidata

(S.& Z.) Planch. (Ampelopsis veitchii var.
robusta hort.) - Viţa japoneză

Caracterizare morfologică. Este o liană

de 10-12 m, cu ramuri subţiri, prevăzute cu
cârcei şi discuri aderente, cu frunzele trilobate
mari (10-20 cm), lucitoare, cele din vârful ra-
murilor sunt de obicei nelobate, care toamna se
colorează în diverse nuanţe de roşu arămiu.
Florile sunt galbene-verzui şi apar vara iar
fructele sunt albastre-negre, sferice, brumate, de
cca. 8 mm diametru.
Particularităţi biologice şi ecologice. Fig, 573. P. tricuspidata
Foarte frecventă este var. purpurea, care are
frunze roşii-purpurii, mai ales spre toamnă.

6.28.1.2. Parthenocissus inserta Fritsch.

- Viţă de Canada

Caracterizare morfologică. Este o liană

mai rustică decât precedenta. Nu are rădăcini
aeriene, de aceea poate fi şi repentă, agăţarea
realizându-se doar cu ajutorul cârceilor rami-
ficaţi. Frunzele sunt palmat-compuse, cu 5 foli-
ole eliptic-alungite, lungi de până la 12 cm, Fig. 574. Parthenocissus inserta
acuminate, dentate, verzi-închise care toamna devin toamna roşii-arămii (fig. 574).
281
 Florile sunt în cime bipolare pe un peduncul lung de maxim 6 cm. Fructul
este negru, brumat.
Particularităţi biologice şi ecologice. Sunt specii rustice, care evită însă
solurile sărace, uscate; pot fi cultivate în plin soare, dar rezistă şi la umbră.
Varietatea macrophylla are frunzele mari (foliole de maxim 18 cm), iar var.
laciniata are foliole laciniate.

6.28.1.3. Parthenocissus quinquefolia (L.) Planch. (Ampelopsis hedera-

caea DC., A. quinquefolia Michaux.) - Viţa ornamentală

Caracterizare morfologică. Liană viguroasă, de maxim 10 m, cu lujerii

roşietici cu cârcei ramificaţi şi cu vârfuri dilatate în formă de ventuză. Frunzele
Fig. 575. P. quinquefolia
Fig. 576. Staphylea pinnata
sunt palmat-compuse, cu 5 foliole alungit-
eliptice, scurt peţiolate, glabre, acuminate,
verzi-mat pe partea superioară şi glauce pe
cea inferioară, toamna devin roşii.
Florile sunt verzi, dispuse în panicule
terminale care apar vara iar fructele sunt ba-
ce albastre-închis, cu 2-3 seminţe (fig.575).
Înmulţirea. Se înmulţesc prin se-
minţe, marcotaj, butăşire şi altoire.
Semănăturile se fac toamna, direct în
pepinieră, sau primăvara, cu sămânţă strati-
ficată. Marcotajul se aplică prin procedeul
şerpuit.
Butăşirea se practică iarna, cu butaşi
de 20-30 cm, sau vara în răsadniţe. Altoirea
se execută în despicătură, copulaţie sau
triangulaţie, pe butaşi lemnificaţi, înrădă-
cinaţi sau neînrădăcinaţi din specia P.
quinquefolia.
Folosire. Se întrebuinţează cu mult
succes la decorarea zidurilor, stâncăriilor,
pergolelor.

6.29. Subclasa ROSIDAE

Ordinul SAPINDALES
Familia STAPHYLEACEAE

6.29.1. Genul STAPHYLEA L.

Gen originar din emisfera nordică şi cuprinde cca 12 specii de arbuşti cu

frunze caduce.
Cele mai frecvente specii la noi sunt:
282
 6.29.1.1. Staphylea pinnata L. - Stafilea, Clocotiş

Caracterizare morfologică. Arbust

indigen care atinge 2-5 m înălţime, cu scoarţa
gri-maro-închis, cu lujerii glabri şi cu lenticele
albicioase; frunzele sunt imparipenat-com-
puse, cu 5-7 foliole, ovat-alungite, acuminate,
fin-dentate, pe dos glauce iar pe faţă verzi-
proaspăt.
Florile sunt albe cu vârfurile roşcate,
grupate în panicule terminale, pendente, de
cca. 12 cm lungime, apar în mai-iunie (fig.
576). Fructele sunt capsule veziculoase verzi-
deschis, de formă caracteristică, rotunjită şi cu Fig. 577. Fructele la stafilea
2 vârfuri prelungite (fig. 577). La maturitate
seminţele se desprind şi ajung să sune în
interior, putând fi consumate (au gustul ase-
mănător fisticului).

6.29.1.2. Staphylea bumalda DC.

Caracterizare morfologică. Arbust de

cca. 2 m, stufos, cu lujerii îndepărtaţi, cu
frunze imparipenate având 3 foliole ovat-
eliptice, crenat-dinţate, verzi-deschis. Florile
sunt albe, în panicule răsfirate, erecte, care
apar vara (fig. 578). Fig. 578. S. bumalda

6.29.1.3. Staphylea trifolia L.

Caracterizare morfologică. Arbust ori-

ginar din America de Nord, de maxim 4 m, cu
frunzele compuse din 3 foliole eliptice sau
ovate, cu vârful ascuţit, serate, verzi-închis, pe
partea inferioară pubescente. Florile sunt albe,
în panicule terminale, pendente, mai scurte ca
la S. pinnata şi cu fructele mai alungite (fig.
579).
Particularităţi biologice şi ecologice.
Sunt specii rezistente la ger, suportă umbrirea Fig. 579. S. trifolia
dar cresc foarte bine la semiumbră. Preferă so-
lurile fertile şi revene.
Înmulţire. Se poate realiza prin seminţe semănate imediat după recoltare, în
răsadniţe reci sau cu seminţe stratificate şi semănate primăvara. Se mai poate face

283
marcotajul în iunie-iulie, precum şi butăşirea toamna, cu ramuri lemnificate, din
creşterile laterale scurte.
Folosire. În parcuri şi grădini ca exemplare izolate sau în diverse grupări.
Unele specii se pretează pentru decorarea interioarelor.

6.30. Subclasa ROSIDAE

Ordinul SAPINDALES
Familia ACERACEAE

6.30.1. Genul ACER L.

Cuprinde cca. 120 de specii de arbori (mai rar arbuşti) originari din America de
Nord, Asia, Europa, şi Africa de nord.
Cele mai frecvente specii de Acer la noi sunt:

6.30.1.1. Acer pseudoplatanus L. -

Paltinul de munte

Caracterizare morfologică. Este un

arbore care ajunge la peste 30 m înălţime.
Are o coroană largă, trunchiul acoperit cu o
scoarţă mult timp netedă. Lujerii sunt glabri.
Mugurele terminal este mai mare, iar ceilalţi
mai mici şi opuşi. Frunzele sunt mari, cu 5
lobi ovaţi, pe margine crenat-seraţi, pe faţa
superioară verzi-închis, pe partea inferioară
verzi-deschis, toamna devin galbene-aurii. Fig. 580. Acer pseudoplatanus
Florile sunt galben-verzui, în raceme
lungi, pendente, apar la sfârşitul primăverii
(fig. 580). Fructele sunt disamare, cu sama-
rele în unghi drept spre ascuţit, cu achenele
bombate (fig. 581).
Particularităţi biologice şi ecologice.
Dintre varietăţile ornamentale cităm: var.
atropurpureum (cu frunzele pe dos purpu-
rii), var. flavo-variegatum (frunzele cu pete
galbene), var. variegatum (frunzele varie-
gate cu alb), var. erythrocarpum (cu fructele
colorate în roşu-viu) etc.
Este o specie cu o mare amplitudine
altitudinală, care necesită soluri profunde şi
afânate. Este rezistent la ger şi la gaze.
Fig. 581.Fructe la A. pseudoplatanus

284
 6.30.1.2. Acer platanoides L. - Paltinul de câmp

Caracterizare morfologică. Este un arbore de circa 30 m, cu coroana

deasă, ovoidală; frunzele sunt mari, palmat-lobate, cu 5 lobi prelung-acuminaţi,
sinuat-dinţaţi, verzi-deschis, lucitoare, toamna devin galbene, frumoase.
Florile sunt galbene-verzui, strălucitoare, aşezate în corimbe erecte ce îm-
podobesc arborele înainte de înfrunzire, începând din aprilie. Disamarele au unghi
obtuz şi devin pendente la maturitate (fig. 582).
Particularităţi biologice şi ecologice. Dintre cele mai frumoase varietăţi şi
cultivaruri, la noi întâlnim:
 var. schwedleri - are frunzele
tinere roşii, strălucitoare, apoi
verzi-închis, cu nervurile şi peţio-
lurile roşcate;
 var. variegatum - cu frunzele
având pete mari, albe;
 var. globosum - cu coronamen-
tul sferic;
 var. palmatifidum - cu frunzele
palmat-adânc-sectate şi lobii ter-
minaţi în sete;
Fig. 582. Acer platanoides  'Crimson King' - cu
frunzele purpurii-închis, ş. a.
Este o specie pretenţioasă faţă
de sol, ce se poate cultiva în plină
lumină, sau semiumbră. Nu se reco-
mandă pentru spaţii verzi industriale.
Folosire. Este indicat pe alei,
bulevarde, străzi, în componenţa gru-
părilor, fiind preţuit pentru port, frun-
zişul care toamna devine galben şi
frumuseţea varietăţilor sale ornamen-
tale.

6.30.1.3. Acer campestre L.

- Jugastrul
Fig. 583. Acer campestre
Caracterizare morfologică. Este un arbore de 15-17 m, uneori întâlnit ca
arbust, cu tulpina dreaptă şi co-roana rotundă, frunzele palmat- lobate, cu 3-5 lobi
inegali, cu marginea întreagă şi vârful rotunjit, glabre, verzi iar toamna devin rugi-
nii. Florile sunt mici, verzi-gălbui, în corimbe erecte care apar în mai. Fructele
sunt disamare cu aripile orizontale (fig. 583).
Particularităţi biologice şi ecologice. Este o specie care se poate cultiva cu
succes în zonele de câmpie, fiind rezistentă la secetă. Este puţin pretenţioasă faţă
de sol, rezistentă la umbră. Suportă bine tăierile.
285
 Folosire. În cadrul spaţiilor verzi se utilizează pentru garduri şi ziduri verzi, ca
specie de amestec în masive, în grupuri, sau ca arbore de alei.

6.30.1.4. Acer tataricum L. - Arţarul

tătărăsc

Caracterizare morfologică. Este un

Fig. 584. Acer tataricum
arbust sau arbore ce poate ajunge la 7 m
înălţime, cu scoarţa gri-închis, netedă, cu
frunzele întregi, lat-ovate, neregulat dublu-
serate, lungi de maxim 10 cm, pe faţă verzi-
închis cu peţiolul roşu iar toamna devin roşii-
portocalii; florile sunt gălbui, în raceme la
început erecte iar fructele sunt disamare cu
aripi paralele care la maturitate devin roşii-
purpurii (fig. 584).
Particularităţi biologice şi ecologice.
În parcuri este folosit ca arbore ornamental
pentru coloraţia frunzelor toamna şi pentru
fructele sale roşii-purpurii. Este bun şi pentru
garduri vii deoarece suportă bine tunderea.
Este puţin pretenţios faţă de sol, rezistent la
secetă, la umbră, la fum, la gaze.

6.30.1.5. Acer negundo L. - Arţarul

american

Caracterizare morfologică. Este un

arbore de maxim 17 m înălţime, care for-
mează deseori o tulpină neregulată şi o co-
roană largă, cu lujerii verzi, lucitori, brumaţi,
frunzele imparipenat-compuse, cu 3-5 foli-
olele ovate, asimetric dinţate, cea terminală cu
3 lobi, colorate în verde deschis, apar după
înflorire. Florile sunt unisexuat-dioice, cu
Fig. 585. Acer negundo
apariţie timpurie (la sfârşitul lunii martie),
galben-verzui, cele femele în raceme pendule, lung-pedunculate iar cele mascule
în corimbe mici, pedunculate.
Fructele sunt disamare la început verzi apoi cenuşii-albicioase, cu aripile
lungi, aşezate aproape paralel (fig. 585).
Particularităţi biologice şi ecologice. Dintre varietăţi cele mai frumoase
sunt:
 var. argenteo-variegatum (cu foliolele panaşate cu alb - fig. 586),
 var. aureo-variegaţum (cu foliolele pătate cu galben),
 var. auratum (cu frunzişul auriu) ş.a..
286
 Este o specie de lumină, puţin pretenţioasă faţă de sol, rezistentă la secetă şi
fum, dar sensibilă la geruri.
Ca defect menţionăm faptul că lăstă-
reşte şi drajonează abundent, stânjenind
uneori alte specii.
Înmulţirea. Se înmulţeşte prin să-
mânţă, iar varietăţile ornamentale se obţin
prin altoire în oculaţie pe puieţi din specia
tipică. În parcuri arţarul american este pre-
ţuit pentru creşterea lui rapidă şi mai ales
pentru varietăţile ornamentale.

6.30.1.6. Acer saccharinum L. (A.

dasycarpum Ehrh.) - Paltinul argintiu

Caracterizare morfologică. Este un

arbore care ajunge la 24 m înălţime (chiar 40 Fig. 586. A. negundo
m în condiţii favorabile), cu coroana largă, var. argenteo-variegata
ramuri roşcate, lucioase; frunzele sunt pal-
mat-lobate cu 5 lobi adânci, dublu-seraţi,
având o coloraţie verde deschis pe faţă şi
argintiu-albicios pe dos (fig. 587), toamna
devin galbene; florile sunt verzui, poligame,
în raceme care apar în aprilie. Disamarele
sunt foarte mari, cu aripile aproape paralele.
Particularităţi biologice şi ecologice.
Formele ornamentale mai frecvente la noi
sunt: forma laciniatum (cu frunzele partite),
forma pyramidale (cu portul columnar),
forma wieri (cu lujerii larg recurbaţi şi
frunzele lobat-laciniate), ş.a.
Este un frumos arbore decorativ prin
port şi frunze, care toamna devin galben Fig. 587. Acer saccharinum
deschis.
Alte specii ornamentale sunt:

6.30.1.7. Acer ginnala Maxim. - Arţar de Manciuria

Caracterizare morfologică. Arbore sau arbust de maxim 6 m, cu frunze

trilobate, cu lobul central alungit, serate, lungi de maxim 8 cm, pe partea
superioară verzi-închis, pe dos verzi-deschis, toamna devin roşii (fig. 588); florile
sunt gălbui-verzui, în raceme simple sau compuse, apar după înfrunzire (fig. 588),
iar fructele sunt disamare cu aripile aproape paralele, care toamna devin roşii.
Particularităţi biologice şi ecologice. Suportă bine gerul, seceta, poluarea
dar nu suportă umbra.
287

Fig. 588. Acer ginnala
Fig. 589. Acer rubrum
Fig. 590. Acer palmatum
 'Ornatum' - cu frunzişul asemănător var. dissectum dar de culoare roşu-pur-
puriu, ş.a.
 'Butterfly'- cu frunze panaşate cu alb (fig. 591).
Preferă solurile acide, rezistă greu la secetă şi la climatele reci.
288
6.30.1.8. Acer rubrum L. -
Paltinul roşu
Caracterizare morfologică.Arbore
care poate ajunge până la 40 m, cu
scoarţa gri, netedă până la bătrâneţe, când
se formează ritidom crăpat care se ex-
foliază; cu frunzele de mărime medie,
palmate, cu 3-5 lobi dinţaţi şi sinusurile
ascuţite, pe faţă sunt verzi-închis, pe dos
albăstrui, iar toamna devin de la roşu-
puternic până la portocaliu (fig. 589).
Florile sunt roşii-închis, sunt dioice şi
dispuse în corimbe; disamarele sunt roşii
încă din tinereţe şi sunt reunite în raceme
pendule.
Particularităţi biologice şi eco-
logice. Suportă greu seceta şi preferă un
climat mai blând.
6.30.1.9. Acer palmatum Thunb. -
Arţarul japonez
Caracterizare morfologică. Ar-
bore mic sau arbust preţuit pentru frun-
zişul verde foarte decorativ care toamna
se colorează în roşu-carmin (fig. 590).
Frunzele sunt palmate, adânc-lobate, cu
5-11 lobi lanceolaţi, iar florile sunt mici,
purpurii, în raceme lungi, apar vara.
Particularităţi biologice şi eco-
logice. Are numeroase cultivaruri, forme
şi varietăţi:
 'Atropurpureum' - cu frunze cu 5
lobi, colorate în roşu-închis:
 'Dissectum' - cu frunzele fine şi
cu lobii decupaţi până aproape de
bază şi adânc penat-sectaţi;
 6.30.1.10. Acer monspessulanum L. - Jugastru de Banat

Caracterizare morfologică. Este

un arbore de talia a III-a (8-12 m), cu
coroana rotundă, apreciat pentru frun-
zele pieloase, trilobate, cu lobii triun-
ghiulari, pe partea superioară verzi-
închis, lucioase iar pe dos albăstrui.
Florile sunt verzi-gălbui grupate
în corimbe, mai întâi erecte apoi pen-
dule, iar fructele sunt samare roşii, mici
(2-2,5 cm), cu aripile aproape paralele
(fig. 592).
Particularităţi biologice şi eco- Fig. 591. A. palmatum Butterfly
logice. Specia este termofilă, indicată
pentru locuri adăpostite. Se comportă
bine pe solurile calcaroase, rezistă la
gaze şi suportă tunderea.
Înmulţirea speciilor de Acer se
face prin: seminţe, marcotaj, altoire şi
mai rar, prin butăşire. Semănăturile se
fac toamna sau primăvara, după strati-
ficarea seminţelor timp de cca. 4 săptă-
mâni; înmulţirea prin marcotaj se poate
executa aplicând procedeul prin muşu-
roire sau prin marcotaj chinezesc.
Altoirea se practică pentru înmul- Fig. 592. Acer monspessulanum
ţirea varietăţilor ornamentale, pe puieţi
din speciile tipice, folosind procedeul oculaţiei, la colet sau pe tijă.
Folosire. Se pot folosi pentru aliniamente, masive şi perdele, solitar sau în
grupri şi chiar pentru garduri vii tunse.

289
 6.31. Subclasa ROSIDAE
Ordinul SAPINDALES
Familia SAPINDACEAE
6.31.1. Genul KOELREUTERIA Laxm.
Gen originar din Asia care cuprinde 7 specii de arbori cu frunze caduce
Fig. 593. Koelreuteria paniculata
Fig. 594. Frunze şi fructe la
Koelreuteria paniculata
grupuri mici.
6.31.1.1 Koelreuteria paniculata
Laxm. - Coelreuteria
Caracterizare morfologică. Arbore
originar din China, care ajunge la 10 m înăl-
ţime, are coroana largă, cu ramuri fragile,
frunzele imparipenat-compuse, bipenate, cu
lungi de până la 35 cm, cu 7-15 foliole ovate,
neregulat serate, la bază lobulate (fig. 594),
de culoare roşietică la început, verzi-închis
vara şi galbene toamna. Florile sunt galbene,
în panicule lungi de până la 35 cm, erecte şi
apar vara (fig. 593). Fructul este o capsulă
veziculoasă, ovoid-oblongă cu vârful ascuţit,
la început verzi-deschis apoi devin ruginii
(fig. 594).
Particularităţi biologice şi ecologice.
Este o specie de lumină, nepretenţioasă faţă
de sol, dar suferă datorită gerurilor. Are creş-
tere rapidă, longevitate redusă şi lăstăreşte
bine. Preferă solurile uşoare, moderat calca-
roase şi tolerează o oarecare salinitate.
Înmulţire. Se înmulţeşte prin sămânţă
şi, mai rar, prin marcotaj şi prin butăşire.
Semănăturile se fac în februarie-martie
în răsadniţe, toamna se repică, iar în toamna
următoare puieţii se pot planta la loc definitiv.
Butăşirea se execută în decembrie, cu
butaşi de rădăcină plantaţi orizontal în ghi-
vece. Marcotajul se aplică prin muşuroire.
Folosire. Specia este preţuită în cultura
ornamentală pentru frunzişul frumos, inflo-
rescenţele şi fructele foarte decorative.
Se întrebuinţează izolat pe peluze sau în
290
 6.32. Subclasa ROSIDAE
Ordinul SAPINDALES
Familia HIPPOCASTANACEAE

6.32.1. Genul AESCULUS L.

Gen originar din Europa, America de

Nord, Asia, care cuprinde cca. 24 de specii de
arbori şi arbuşti, înalţi de maxim 30 m şi cu
coroana deasă.

6.31.1.1. Aesculus hippocastanum

L. - Castanul porcesc, Castanul de India

Caracterizare morfologică. Este un

Fig. 595. Aesculus hippocastanum
Fig. 596. Fructele la A.
hippocastanum
condiţiuni pe soluri profunde, bogate, revene, nisipoase. Este rezistentă la ger, dar
vătămată de secetă, fum, arşiţă. Nu suportă solurile sărace, compacte, uscate.
arbore originar din zona balcanică, de circa
25 m, cu trunchiul drept, acoperit de o scoarţă
cu ritidom ce se exfoliază în plăci; are coro-
namentul larg, ovoid-globulos. Lujerii sunt
groşi, mugurii mari, cleioşi. Frunzele sunt
digitat-compuse, cu 5-7 foliole îngustate la
bază, sesile, oblong-obovate, pe margini din-
ţate, cu florile albe, galbene sau roz, pătate cu
roz-roşu, dispuse în panicule mari, terminale,
erecte, ce dau arborelui în perioada înfloririi
un aspect de candelabru (fig. 595).
Fructul este o capsulă mare, verde, căr-
noasă, ghimpoasă, cu l-3 seminţe mari, brune-
castanii, lucioase, care la maturitate cad (fig.
596).
Particularităţi biologice şi ecologice.
Dintre varietăţi şi forme care se întâlnim la
noi se pot cita: flore-plena (cu flori duble),
pendula (cu ramuri pendule), pyramidalis,
umbraculifera, albo-variegata, ş.a.
Este o specie ce vegetează în bune

291
 Alte specii interesante sunt:

6.31.1.2. Aesculus pavia L. -

Castanul roşu

Caracterizare morfologică. Arbust

care ajunge la maxim 6 m, cu muguri
necleioşi, frunze cu 5 foliole radiale, îngust-
eliptice, lungi de până la 14 cm, cu peţioli
scurţi şi cu margini dinţate; florile sunt roşii-
deschis, dispuse în panicule lungi de maxim
16 cm şi apar vara (fig. 597).

6.31.1.3. Aesculus x carnea Hayne

(A. hippocastanum x A. pavia) (A. rubi-
cunda Loisel.) - Castanul roz hibrid Fig.597. Aesculus pavia

Caracterizare morfologică. Arbore

de 15-20 m înălţime, cu lujeri gri-gălbui,
pubescenţi, muguri cleioşi, frunzele sunt
compuse din 5-7 foliole.
Florile sunt de culoare roz închis spre
roşu, apar primăvara-vara (fig. 598) iar
fructul are ghimpi mici.
Suportă tunderea şi rezistă la ger.

6.31.1.4. Aesculus octandra Marsh.

(A. lutea Wangenh., A. flava Soland.) - Fig. 598. Aesculus x carnea
Castanul galben

Caracterizare morfologică. Arbore

înalt pe maxim 22 m, cu muguri nerăşinoşi,
frunzele sunt cu 5 foliole de la oblonge la
îngust-eliptice, lungi de până la 15 cm, pe
partea superioară verzi-închis iar pe cea
inferioară verde-deschis.
Florile sunt verzi-gălbui cu caliciul
roz şi apar primăvara-vara (fig. 599). Fructul
este fără ghimpi.

Fig. 599. Aesculus octandra

292
 6.31.1.5. Aesculus parviflora Walt. (A. macrostachya Michx.) - Castanul
pitic
Caracterizare morfologică. Arbust de
maxim 4 m, cu ramuri puţin ramificate, cu
muguri necleioşi, frunze palmate cu 5-7 fo-
liole oblongi, lungi până la 20 cm, ascuţite la
vârf; florile sunt albe cu antere roşii, dispuse în
panicule terminale lungi de până la 30 cm,
apar vara.
Particularităţi biologice şi ecologice.
Castanii sunt rezistenţi la ger şi pot fi cultivaţi
până în zona montană inferioară. Suferă totuşi
de îngheţuri în primii doi ani de viaţă.
În general suportă greu seceta şi suferă
de arşiţa din oraşe. În combinaţie cu poluarea
urbană poate determina căderea timpurie a
Fig. 600. Aesculus parviflora frunzelor. Suportă semiumbra uşoară. Pretind
soluri profunde, bogate, cu textură uşoară.
Castanul roz suportă chiar poluarea urbană.
Înmulţire. Se înmulţeşte prin seminţe care se seamănă toamna, pe rigole
distanţate la 30 cm, la o adâncime de 5-7 cm, cu pata albă în sus. Puieţii sunt buni
de plantat pe alei după 5-7 ani.
Se înmulţeşte şi prin altoire pe tulpină sau la colet, în despicătură, în placaj
sau oculaţie, pe specia tipică, în octombrie sau primăvara.
Folosire. Speciile de castan sunt mult întrebuinţate datorită portului lor
regulat, frunzişului timpuriu, frumuseţii şi mirosului florilor. Se cultivă pe bule-
varde, în masive, în grupuri mari sau izolat, pe peluze.

6.32. Subclasa ROSIDAE

Ordinul RUTALES
Familia ANACARDIACEAE

6.32.1. Genul COTINUS Miller

Gen originar din America de Nord, sudul Europei şi Asia de mijloc care
conţine specia:

6.32.1. 1. Cotinus coggygria Scop. (Rhus cotinus L.) - Scumpie

Caracterizare morfologică. Este un arbust considerat spontan în zonele

Dobrogea, Banat şi insular în alte zone, care ajunge la înălţimea de 5 m, are o
scoarţă solzoasă, fină, lujerii roşcaţi, glabri, lucitori, la tăiere secretă un suc lăp-
tos, cu frunze simple, eliptice până la obovate, la bază cuneate, la vârf rotunjite sau
uşor emarginate (prin zdrobire emană un miros asemănător cu cel de morcov),

293
 primăvara de culoare roşie-violetă, vara verzi şi toamna roşii-purpurii. Florile sunt
mari, în panicule verzi-gălbui, care apar în mai-iunie. Fructul este o drupă mică,
uscată, iar după fecundare pedunculii
florilor devin lungi şi plumoşi (florile
sterile vor avea pedunculii mai lungi
şi păroşi).
Aceste inflorescenţe plumoase
sunt la început rozii iar apoi devin
cenuşii, durează o lună şi sunt foarte
decorative (vezi fig. 601).
Particularităţi biologice şi
ecologice. Varietatea purpureus are
frunze mari şi inflorescenţa purpurie
iar cultiv. 'Royal purple' are frunzele
roşii-închis iar paniculele roşcate.
(fig. 602)
Are un temperament de lumină
Fig. 601. Cotinus coggygria
dar poate suporta si o oarecare um-
brire. Este o specie puţin pretenţioasă
faţă de sol, dar le preferă pe cele cu
carbonaţi. Este uşor termofilă, rezis-
tentă la secetă, fiind indicată pentru
cultura de stepă. Nu rezistă la vânturi
puternice. Este rezistentă la fum şi
praf.
Înmulţire. Se înmulţeşte prin
sămânţă, marcote şi mai rar prin bu-
taşi verzi (lăstăreşte abundent).
Semănăturile se fac pe soluri uşoare,
nisipo-lutoase, revene, toamna sau
primăvara, cu seminţe stratificate, în
răsadniţe reci. Marcotajul se practică
înainte de începerea sezonului de
Fig. 602. C. coggygria Royal purple vegetaţie, folosindu-se procedeul prin
arcuire şi muşuroire.
Folosire. În cuprinsul spaţiilor verzi se foloseşte pe liziere, în grupuri,
izolat, fiind foarte decorativă prin coloritul frunzelor, florilor şi fructelor sale
interesante.

6.32.2. Genul RHUS L.

Cuprinde cca. 148 de specii de arbuşti (uneori agăţători) sau arbori, foarte
decorativi prin frunzişul lor, care toamna capătă culori diferite (portocalii, roşii-
purpurii), prin forma frunzelor, fructele foarte interesante, etc.

294
 6.32.2.1. Rhus typhina L. - Oţetar roşu
Fig. 603. Rhus typhina
Fig. 604. R. typhina laciniata
Fig. 605. Coloritul frunzelor toamna
la Rhus
Caracterizare morfologică. Este un
arbust sau arbore care ajunge la 10 m
înălţime, cu lujerii groşi, erecţi, foarte
păroşi, frunzele mari de circa 40 cm, cu 11-
13 foliole oblong-lanceolate, lung-acumi-
nate, serate, verzi-închis, lucitoare, pe dos
cenuşii-albăstrui, care toamna capătă nuanţe
diferite, de la portocaliu la roşu. Florile sunt
galbene-verzui, în panicule dese. păroase,
terminale, lungi de 10 20 cm. Fructul este o
drupă roşie, des păroasă, care formează
inflorescenţe fructifere erecte care împodo-
besc mult timp planta, chiar şi după căderea
frunzelor (fig. 603).
Particularităţi biologice şi eco-
logice. Are câteva varietăţi:
 var. dissecta are foliolele penat-sectate
de culoare mai închisă, care toamna iau
diverse nuanţe de purpuriu.
 var laciniata are foliolele şi bracteele
adânc laciniate, dinţate şi inflorescen-
ţele parţial transformate în bractei răsu-
cite (fig. 604); frunzele în toamnă
capătă culori roşii, arămii, purpurii (fig.
605).
În ţară mai sunt cultivate speciile:
6.32.2.2. Rhus glabra L.
Caracterizare morfologică. Arbust
care prezintă ramurile şi peţiolii frunzelor
roşietici, dar lujerii tineri sunt de regulă
glabri, glauci; frunzele sunt imparipenate,
roşii-strălucitoare, pe dos glabre iar florile
sunt verzi în panicule dese, apar vara.
Se consideră foarte decorativă prin
frunzişul roşu strălucitor şi florile verzi în
panicule dese care apoi devin drupe roşi-
atice, pedunculate (fig. 606).
295
 6.32.2.3. Rhus canadensis Marsh. (Rh. aromatica Ait.) - Oţetarul
canadian

Fig. 606. Rhus glabra Fig. 607. Rhus canadensis

Caracterizare morfologică. Arbust originar din America de Nord, care

ajunge la maxim 1,5 m, cu întreaga plantă care emană un miros aromatic, frunzele
trifoliate, ovate, aproape sesile, crenat-serate pe margini, toamna devin portocalii
şi roşii; florile sunt gălbui, în raceme mici sau chiar solitare, care apar primăvara.
Este o specie rezistentă la ger.

6.32.2.4. Rhus chinensis Mill. - Oţetarul chinezesc

Caracterizare morfologică.
Arbust asiatic (din Extremul Orient)
care ajunge la cca. 8 m, cu lujerii
gălbui, glabri, frunzele cu 7-13 foliole
ovat-alungite, de cca. 10 cm lungime,
crenat-serate, pe dos maro-pubes-
cente, pe faţă de culoare verde-închis,
care toamna devin roşii.
Florile sunt gălbui în inflores-
cenţe de cca. 40 cm lungime, apar
vara-toamna, iar fructele sunt porto-
calii.
Particularităţi biologice şi
ecologice generale. Specii heliofile, Fig. 608. Rhus chinensis
dar care suportă şi semiumbra.
Toate speciile de Rhus au o mare amplitudine ecologică; se dezvoltă şi pe
soluri nisipoase, sărace, pe malul apelor, rezistă pe sărături, pe soluri podzolite,
sunt rezistente la secetă, fiind indicate pentru culturi în stepă şi silvostepă.
296
 Înmulţire. Se înmulţesc prin seminţe, primăvara cu seminţe stratificate.
Cele mai indicate metode sunt însă înmulţirile prin butaşi de rădăcină şi drajoni.
Butăşirea se practică în iunie-iulie sau toamna (octombrie-noiembrie), la pat cald.
Folosire. În cuprinsul spaţiilor verzi sunt mult întrebuinţate individual
(lângă clădiri), sau în alcătuirea boschetelor, unde pot realiza interesante acorduri de
culoare cu alte specii, pe taluzuri etc.

6.33. Subclasa ROSIDAE

Ordinul RUTALES
Familia SIMAROUBACEAE

6.33.1. Genul AILANTHUS Desf.

Cuprinde cca. 16 specii de arbori

originari din Asia de Est şi Australia de
Nord.

6.33.1.1. Ailanthus altissima

(Mill.) Swing. (A. glandulosa Desf.) -
Cenuşar, Fals oţetar

Caracterizare morfologică. Este

Fig. 609. Ailanthus altissima
un arbore care ajunge la circa 18 m
înălţime. Are înrădăcinare trasantă, un
coronament larg, scoarţa este netedă,
subţire, lujerii foarte groşi, păroşi, de
culoare gălbuie-brună.
Frunzele sunt imparipenat-com-
puse, mari, de 40 - 100 cm lungime, cu
multe foliole (3÷25) care sunt
lanceolat-ovate, peţiolate, pe faţă verzui
închis, iar pe dos cenuşii-albăstrui.
Florile sunt grupate în panicule
mari, terminale; ele apar în luna iunie-
iulie. Fructele sunt samare, la început
de culoare verzuie-gălbuie (vezi fig.
609), la sfârşitul verii devin roşietice iar
apoi brun-deschis şi persistă pe arbore
şi în timpul iernii.

Fig. 610. A. altissima var. erytrocarpa

297
 Particularităţi biologice şi ecologice. Are câteva varietăţi decorative, mai
frecvente fiind: albo-variegata (cu frunze variegate cu alb) şi erythrocarpa (cu
fructele roşii intens încă de la formarea lor - fig. 610) etc.

6.33.1.2. Ailanthus vilmoriniana Dode.

Caracterizare morfologică. Se aseamănă cu specia precedentă dar are

deosebirea că ramurile şi peţiolii sunt spinoşi.
Particularităţi biologice şi ecologice. Cenuşarul este o specie heliofilă,
pretenţioasă faţă de căldură (gerurile mari provoacă degerarea vârfurilor ramu-
rilor). Deşi puţin exigentă faţă de sol, evită terenurile compacte. Fiind rezistentă la
secetă, specia poate fi cultivată în stepă şi silvostepă. Are creştere rapidă şi
longevitate mică. Cenuşarul este rezistent la fum (poluarea urbană) şi poate fi
cultivat cu succes în cuprinsul spaţiilor verzi industriale. Are o creştere foarte
activă si drajonează puternic, mai ales după recepare.
Deşi este specie introdusă în cultură la ora actuală este considerată subspon-
tană, având o mare capacitate de înmulţire.
Înmulţirea. Se înmulţeşte prin seminţe, toamna după recoltarea fructelor
sau primăvara, cu sămânţă stratificată timp de 5-6 luni. Înmulţirea se poate mai
face şi prin drajoni, a căror recoltare este indicată toamna sau primăvara şi prin
butaşi de rădăcini.
Folosire. În cuprinsul spaţiilor verzi se întrebuinţează plantat individual sau
în grupuri, ca arbore de alei şi în alcătuirea masivelor. Poate fi plantat şi pe
rupturile de pantă sau pe terenurile cu pericol de alunecare, deoarece prin sistemul
radicular bogat şi prin drajonarea sa puternică, fixează bine solul.

6.34. Subclasa ROSIDAE

Ordinul RUTALES
Familia RUTACEAE

6.34.1. Genul PTELEA L.

Gen originar din America de Nord şi Mexic şi cuprinde cca. 9 specii de

arbuşti aromatici cu frunze caduce.

6.34.1.1. Ptelea trifoliata L.- Ptelea

Caracterizare morfologică. Este o specie arbustivă ce ajunge la 8 m

înălţime. Coronamentul îl are rar, de formă regulată.
Lujerii tineri sunt pubescenţi, de culoare maro-oliv. Mugurii sunt păroşi şi
îngropaţi în cicatrice, iar frunzele sunt alterne, cu 3 foliole ovat-eliptice de 6-12
cm lungime, alungit-eliptic-ovate, pe faţă verzi lucioase, pe dos verzi-deschis.

298
 Florile sunt galbene-verzi, dispuse în panicule umbeliforme şi apar în iunie.
Fructul este o samară obovata, cu două seminţe la mijloc.
Particularităţi biologice şi ecologice. Este o specie rustică, indicată pentru
cultura în plină lumină şi pentru spaţiile verzi industriale (rezistentă la fum, gaze şi
praf). Poate fi cultivata cu succes în zona de stepă si silvostepă.

Fig. 611. Ptelea trifoliata Fig. 612. Fructele la ptelea

Mai rar la noi se întâlneşte şi specia:

6.34.1.2. Ptelea caldwinii Torr. et Gr.

Caracterizare morfologică. Arbust cu frunze

compuse din 3 foliole pe faţă verzi-închis, pe dos
pubescente iar florile dispuse în corimbe terminale în
vârful ramurilor.
Înmulţire. Se înmulţeşte prin seminţe, semă-
nate în teren imediat după recoltare (septembrie) şi
prin marcotaj.
Folosire. În parcuri şi grădini, în grupări sau
izolat, mai ales în zonele cu pericol de poluare cu
fum, praf şi alte noxe.

Fig. 613. Ptelea caldwinii

6.35. Subclasa ROSIDAE

Ordinul APIALES
Familia ARALIACEAE

6.35.1. Genul HEDERA L.

Gen originar din sudul Europei, nordul Africii şi Asia care cuprinde 7 specii de
arbuşti agăţători.
Cele mai frecvente specii de la noi sunt:
299
 6.35.1.1. Hedera helix L. - Iedera

Caracterizare morfologică. Este o liană ce poate ajunge la 30 m lungime şi

care se fixează pe ziduri şi arbori prin rădăcinile sale adventive. Are lujerii păroşi,
frunzele simple, de culoare verde închis, polimorfe, alterne, persistente, digitat-
nervate, cele de pe lujerii sterili au 3-5 lobi, iar cele de pe lujerii floriferi sunt
ovate sau romboidale. Florile sunt de culoare galbenă-verzuie dispuse în umbele
globuloase iar fructele sunt drupe baciforme, negre-albăstrui.
Particularităţi biologice şi ecologice. Există în cultură numeroase varietăţi,
forme şi cultivaruri, cele mai frecvente fiind cele cu frunze colorate: marginata
(cu alb-gălbui şi toamna roşii), marmorata (pătate cu alb), aureo-variegata (pătate
cu galben), cele cu frunze mici (baltica) şi formele arborescente (arborescens,
conglomerata), precum şi varietatea hibernica (iedera de Irlanda) care este foarte
viguroasă, cu frunzele mari, late, de culoare verde-închis.

Fig. 614. Hedera helix

Fig. 615. Fructele la H. helix
6.35.1.2. Hedera canariensis Willd. (H. algerensis hort., H. maderensis
K. Koch.)

Caracterizare morfologică. Este o specie agăţătoare sau târâtoare cu frun-

ze triunghiulare, persistente, 3-5 lobate, de cca. 18 cm lungime şi 8 cm lăţime, cu
baza cordiformă iar cele de pe lujerii floriferi sunt mici, ovate şi nelobate.
Are multe forme decorative cea mai apreciată fiind forma variegata cu
frunzele panaşate cu alb-gălbui (fig. 616).
Particularităţi biologice şi ecologice. Hedera helix este o specie puţin
exigentă faţă de sol, care se dezvoltă atât în umbră cât şi în plină lumină, rezistentă
la fum şi gaze dar este sensibilă la geruri (degeră parţial la temperaturi prea
coborâte). Mai rezistentă la geruri este forma baltica iar forma variegata se
comportă mai bine la semiumbră. Suportă destul de bine seceta.
Înmulţire. Se înmulţeşte prin sămânţă, marcote, butaşi şi altoire. La formele
agăţătoare se practică butăşirea în sere. Se folosesc butaşi semilemnificaţi recoltaţi

300
în august-septembrie. Varietăţile arborescente se înmulţesc prin altoire pe rădăcină
în lunile noiembrie-ianuarie.
Folosire. În parcuri se foloseşte la
decorarea zidurilor, pavilioanelor, chioş-
curilor, arborilor (în special cei uscaţi),
executarea de covoare verzi în amena-
jările cu locuri umbrite ş.a..

6.35.2. Genul ARALIA L.

Gen originar din Japonia, China,

America de N. şi Australia care include
aproximativ 22 de specii.
Fig. 616. H. canariensis f. variegata La noi se întâlnesc următoarele
specii:

6.35.2.1. Aralia elata (Miq.)

Seem. - Aralia

Fig. 617. Aralia elata
Fig. 618. Aralia chinensis
Caracterizare morfologică.
Arbust puţin ramificat, care poate
ajunge la maxim 15 m, cu tulpini robuste
şi spinoase, frunzele sunt foarte lungi
(maxim 1,2 m), cu foliole ovate sau ovat-
eliptice, pe faţă verzi închis iar pe dos
albăstrui. Florile sunt mici, albe, în pani-
cule mari, terminale care apar în august
(fig. 617).
Particularităţi biologice şi eco-
logice. Are câteva cultivaruri, cele mai
preţuite fiind:
 Aureo-variegata - cu foliole striate
cu galben;
 Variegata - foliole cu striaţii alb-găl-
bui.
La ambele cultivaruri foliolele de-
vin toamna albe-argintii.

6.35.2.2. Aralia chinensis L.

Caracterizare morfologică. Arbust de cca 5 m, cu ramuri erecte, spinoase,

frunze lungi de maxim 75 cm şi florile în panicule terminale ramificate (fig. 618).
Particularităţi biologice şi ecologice. Aceste specii cresc destul de repede,
sunt drajonante, sensibile la îngheţurile timpurii.
301
 Acestea au nevoie de un sol fertil, uşor şi destul de reavăn.
Înmulţire. Este preferabil ca înmulţirea să se realizeze vegetativ, seminţele
putând deseori lipsi. De obicei înmulţirea se face prin drajoni, prin butaşi de
rădăcină, în sere sau prin altoire pe puieţi înrădăcinaţi la ghivece.
Folosire. Speciile de Aralia sunt apreciate pentru aspectul decorativ al
frunzişului şi inflorescenţelor, evidenţiindu-se bine prin plantare individuală, în
zone ferite de geruri puternice sau în asociere cu alte specii.

6.36. Subclasa DILLENIIDAE

Ordinul PAEONIALES
Familia PAEONIACEAE

6.36.1. Genul PAEONIA L.

Gen originar din Asia, America şi Europa care cuprinde 33 de specii perene,
erbacee sau semilemnoase, semiarbuşti şi arbuşti.

6.36.1.1. Paeonia suffruticosa Andr. (P. arborea Don., P. moutan Sims.)

- Bujor mare

Caracterizare morfologică. Este un arbust originar din China, de maxim 2

m înălţime, cu frunzele dublu-tripenate, de 10-25 cm, cu 3-5 lobi şi peţiolul de 5-
10 cm. Florile solitare sunt foarte mari (la formele de cultură ajung şi la 30 cm), de
culoare albă-rozie sau uneori roşie, cu pete mari la baza fiecărei petale care
înconjoară staminele galbene, cu înflorire timpurie. Fructele sunt compuse din
câteva folicule mari, sunt polisperme şi păroase.
Particularităţi biologice şi ecologice. În cultura ornamentală sunt nume-
roase cultivaruri: 'Athlete' - cu flori mari albe, 'Conte de Flandre' - cu flori duble
roze (fig. 620), 'Atrosanguinea' - cu flori duble stacojii, 'Bijou de Chusan' - cu
flori albe, involte, 'Golden Bird' - cu flori galben intens, foarte mari (fig. 619) ş.a.

Fig. 619. P. sylvatica Fig. 620. P.sylvatica

Golden Bird Conte de Flandre

302
 În cultură se mai întîlnesc speciile:
6.36.1.2. Paeonia lutea Delavay. -
Bujorul galben

Caracterizare morfologică. Subarbust

de până la l m înălţime, cu frunze mari, tri-
penate, cu diviziunile neregulate, lucioase, gri-
verzui, cu flori mari, galbene-aurii care apar
primăvara-vara (fig. 621).

6.36.1.3. Paeonia delavayi Franch.

Fig. 621. Paeonia lutea
Caracterizare morfologică. Arbust de
maxim 2 m înălţime, cu frunzele tripenate, pe
dos gri-verzi iar florile sunt roşii-purpurii, larg
campanulate, în formă de stea, care apar vara
(fig. 622).
Particularităţi biologice şi ecologice
generale. Sunt specii exigente faţă de sol, care
suferă datorită îngheţurilor târzii şi curenţilor
reci. Se dezvoltă în condiţii mai bune pe soluri
uşoare, bogate în humus, cu puţini carbonaţi, în
Fig. 622. Paeonia delavayi locuri cu climat mai călduros şi pe terenurile
adăpostite. Bujorii cer multă apă în perioada de
înflorire.
Înmulţire. Se înmulţesc obişnuit prin altoire pe fragmente de rădăcină
proprie sau pe Paeonia albiflora, în lunile iulie-august, folosindu-se procedeul în
despicătură sau în triangulaţie. Se mai pot înmulţi prin marcotaj, despărţirea tufei
toamna, dar şi prin seminţe şi uneori prin butaşi, care se practică mai rar, deoarece
nu dau rezultate eficiente.
Folosire. În parcuri şi grădini se întrebuinţează în mod izolat sau în grup pe
peluze.

6.37. Subclasa DILLENIIDAE

Ordinul MALVALES
Familia TILIACEAE

6.37.1. Genul TILIA L.

Cuprinde între 30-50 de specii de arbori răspândiţi în regiunile temperate ale

emisferei nordice. Cele mai frecvente specii de Tilia la noi sunt:

303
 6.37.1.1. Tilia tomentosa Moench. (T. argentea Desf., T. alba Ait.) -
Teiul argintiu, teiul alb

Caracterizare morfologică. Este

una din speciile cele mai ornamentale
ale genului. Arbore de 30 m înălţime,
are coroana deasă şi ovoid-rotunjită,
lujerii alb-tomentoşi.
Frunzele subrotunde, cordiforme,
brusc acuminate, serat dinţate, pe faţă
verzi-închis, pe dos argintii-tomentoase;
florile sunt galbene, foarte mirositoare,
au sepalele stelat-tomentoase, dispuse
câte cca. 10 în corimbe pendente (fig.
623).
Fructele sunt achene sferice, dis-
puse pe un peduncul lung, concrescut cu
o aripă foliacee îngust-alungit-eliptică;
Fig. 623. Tilia tomentosa
au pereţii tari, cu câte 5 coaste şi 1-2
seminţe în interior.
Particularităţi biologice şi eco-
logice. Este foarte preţuit pentru frun-
zele verzi-argintii şi pentru florile par-
fumate puternic.

6.37.1.2. Tilia cordata Mill. (T.

parviflora Ebrh., T. ulmifolia Scop.)-
Teiul cu frunza mică, Teiul pucios,
Teiul de deal

Caracterizare morfologică. Ar-

bore care ajunge la 20 m înălţime, pre-
zintă un coronament piramidal.
Scoarţa este gri-maro-închis, luje-
rii şi mugurii sunt maro-gălbui; frunzele Fig. 624. Tilia cordata
sunt mai mici, subrotunde sau lat-ovate, cordate asimetric, rotunjite, până la 6 cm
lungime, crenat dinţate, la bază verzi-închis, pe dos cu smocuri de peri ruginii în
axilele nervurilor; florile sunt mici, albe-gălbui, dispuse câte maxim 11 în raceme
orizontale sau pendente; apar mai târziu decât cele de la T. platyphyllos. Fructul
este o capsulă cu pereţii moi, netedă sau cu 5 coaste (fig. 624).
Particularităţi biologice şi ecologice. Există varietatea pyramidalis - care
are port îngust-piramidal şi var. candida - cu frunzele albicioase pe dos.
Este preţuit în cultura ornamentală pentru portul său compact şi pentru flo-
rile sale plăcut mirositoare. Nu este indicat pentru bulevarde şi străzi, deoarece
insolaţia şi uscăciunea atmosferică determină pârlirea timpurie a frunzelor.
304
 6.37.1.3. Tilia platyphillos Scop. (T. grandifolia Ehrh.) - Teiul cu
frunza mare
Caracterizare morfologică. Este
un arbore de peste 30 m înălţime, care
formează coroană mare, largă, rotunjită,
cu ramuri groase, lujerii maro-închis-
roşietici şi scoarţa trunchiului gri-des-
chis; frunzele sunt mari, subrotunde, la
bază adânc cordate, mucronat dinţate,
până la 12 cm lungime, pe faţă verde-
închis iar pe dos verde-albicios, uni-
form des păroase.
Florile sunt mari, verzi-gălbui, cu
smo-curi de peri albicioşi, dispuse câte
cca. 9 în corimbe pendente, sunt plăcut
mirositoare şi înfloresc mai devreme
decât la ceilalţi tei (fig. 625).
Fructul este globulos, ovoidal sau
piriform, tomentos.
Fig. 625. Tilia platyphillos Particularităţi biologice şi eco-
logice. Dintre varietăţile ornamentale:
var. aurea - are frunzele galbene, var.
laciniata - are frunze laciniate şi var.
rubra (f.. corallina ) - cu lujerii roşii-
portocalii.
Alte specii de tei, care mai sunt
folosite în cadrul spaţiilor verzi, sunt:

6.37.1.4. Tilia x vulgaris

Hayne (T. cordata x T. platyphillos) (T
x europaea L., T. hollandica K.Koch.) -
Teiul comun

Caracterizare morfologică. Ar-

bore de maxim 40 m, cu coroana ovoi-
dală până la rotunjită. Frunzele sunt
cordiforme, scurt-peţiolate, verzi-închis
Fig. 626. Tilia x vulgaris
şi glabre pe partea superioară iar pe dos
verzi-deschis şi pubescente, iar florile sunt gălbui, parfumate, dispuse în cime la
vârful unui peduncul lung, apar vara, mai târziu (fig. 626). Fructul este o achenă
rotunjită, costată şi pubescentă.

305
 6.37.1.5. Tilia x euchlora K. Koch. - Teiul cu frunza lucioasă

Caracterizare morfologică.
Arbore de talia a II-a, cu co-
roană ovoidal-globuloasă, lăstarii pen-
denţi şi chiar ramurile bazale pen-
dente.
Frunzele au o formă oval -
rotunjită, sunt cordate la bază, scurt
acuminate la vârf, de culoare verde-
închis, lucioase, cu reversul verde-
deschis (fig. 627). Florile sunt gălbui,
mai puţin numeroase şi apar în iulie.
Fig. 627. Tilia x euchlora
6.37.1.6. Tilia americana L.
(T. glabra Verit.) - Teiul american

Caracterizare morfologică.
Arbore de până la 40 m, cu frunze
mari, lat-ovate, la bază cordate, de
până la 20 cm lungime, verzi-deschis,
glabre, pe margini dinţate; florile sunt
mari, dispuse până la 15, în raceme
pendente, apar la începutul verii.
Particularităţi biologice şi eco-
logice generale. Teii sunt specii care,
deşi preferă soluri bogate, condiţii
staţionale cu suficientă umiditate şi
fără geruri puternice, se adaptează to- Fig. 628. Tilia americana
tuşi la diferite condiţii de mediu, fiind
mult întrebuinţaţi pe marginea arterelor de circulaţie, la formarea masivelor cât şi
în mod izolat. Cresc destul de încet în primii ani, apoi creşterea devine mai activă.
Lăstăresc viguros din zona coletului şi drajonează. Longevitatea estimată pentru
zona urbană este de maxim 200 de ani.
Teiul cu frunza mică este rezistent la ger şi cere o climă mai răcoroasă şi mai
umedă, teiul argintiu necesită un climat mai cald şi este adaptat la secetă iar teiul
cu frunza mare are un comportament intermediar. Teiul cu frunza mică to-lerează
mai bine umbra decât ceilalţi tei, cel mai pretenţios faţă de lumină fiind teiul
argintiu. Aceste specii sunt preţuite pentru portul lor compact, umbra deasă şi
mirosul plăcut al florilor.
Înmulţire. Se înmulţesc prin seminţe, marcotaj, altoire. Semănăturile se fac
toamna, cu seminţe în pârgă, sau primăvara, cu seminţe stratificate. Se cunoaşte
faptul că seminţele ajunse la maturitate nu germinează bine, motiv pentru care se
impune stratificarea lor. Marcotajul se aplică prin muşuroire. Altoirea se practică
primăvara în despicătură, copulaţie sau în coajă, iar toamna în oculaţie.
306
 Pentru obţinerea formelor pletoase, teii se altoiesc în coronament. Arborii de
alei se formează în pepiniere, prin recepare şi alegerea unui lăstar, care se conduce
pentru formarea coroanei la 2,2-2,5 m înălţime. Pentru obţinerea plantelor de talie
mare se foloseşte transplantarea repetată (de 2-3 ori la interval de câţiva ani), până
când se realizează o grosime de circa 15 cm la baza tulpinii. Se transplantează la
loc definitiv cu balot de pământ la rădăcină, în special iarna când pământul este
îngheţat.
Folosire. Teii pot fi folosiţi astfel:
 în masive (T. cordata, T. platyphyllos), în grupări sau solitari;
 în aliniamente stradale şi pentru aleile parcurilor (de exemplu T. euchlora, T.
tomentosa, ş.a.) cu inconvenientul că prin drajonare pot ridica asfaltul sau
pavajul.

6.38. Subclasa DILLENIIDAE

Ordinul MALVALES
Familia MALVACEAE

6.38.1. Genul HIBISCUS L.

Gen originar din regiunile tropicale şi subtropicale ale Indiei, China, şi

insulele Canare, care cuprinde aproximativ 200 de specii erbacee, arbustive sau
arborescente, anuale sau perene.
Pentru arboricultura ornamentală interesează următoarele specii:

6.38.1.1. Hibiscus syriacus L. - Trandafir chinezesc, Hibiscus

Caracterizare morfologică. Este arbust ori-

ginar din China, Coreea (unde este considerată sim-
bol naţional) de maxim 3-4 m înălţime, cu aspect de
tufă, ramurile erecte, lujerii tineri cu peri moi,
frunze caduce, alterne, rombic ovate, de ma-xim 12
cm lungime, acut şi neregulat dinţate, în partea
superioară chiar trilobate.
Florile sunt albe, violete, roşii-violacee, sim-
ple sau involte, sunt solitare pe ramurile de 1 an şi
apar în iulie-septembrie iar fructul este o capsulă
Fig. 629. H. syriacus dehiscentă cu 5 valve, în interior cu seminţe ovate,
Hamabo cu peri albicioşi.

Particularităţi biologice şi ecologice. Această specie are numeroase culti-

varuri dintre care cităm:
- cu flori duble: 'Albus-plenus' (albe), 'Violaceus-plenus' (violete), 'Roseus
-plenus' (roz- violacee), ş.a.;

307
 - cu flori simple: 'Sharon' (albe-rozii fig. 631), 'Amaranthus' (roşii);
'Colestis' (albastre-deschis), Hamabo (roz-carmin - fig. 629), 'Aphrodite'
(roze - fig.630), ş.a.
- cu flori semiduble: 'Violaceus semiplenus' (violete); 'Lady Stanley' (alb-
roz) ş.a..

Fig. 630. H. syriacus Fig. 631. H.syriacus

Aphrodite Sharon

6.38.1.1. Hibiscus moscheutos L.

Caracterizare morfologică. Arbust de

Fig. 632. Hibiscus moscheutos
Fig. 633. H. moscheutos Scarlet
maxim 1 m, care rezistă destul de bine la iernile
de la noi, asemănător cu specia precedentă, are
flori albe, alb-panaşate cu diverse nuanţe sau
chiar roşii intens (vezi cult. Scarlet - fig. 633)
Particularităţi biologice şi ecologice.
Sunt specii heliofile, subtermofile, destul de re-
zistente la secetă, care vegetează bine pe soluri
permeabile, cu suficiente substanţe nutritive,
su-portă chiar solurile calcaroase.
Înmulţire. Se înmulţesc prin seminţe (ne-
stratificate), care se seamănă primăvara.
Butăşirea se practică în verde (august-
septembrie), în răsadniţe reci. Altoirea se exe-
cută la colet, la începutul lunii ianuarie, prin
procedeul în despicătură.
Folosire. În parcuri se întrebuinţează izo-
lat sau în grupuri, garduri vii (suportă tunderea).
Pentru a se stimula o înflorire mai abundentă,
lujerii se taie scurt primăvara. Este o specie
indicată pentru litoral.

308
 6.39. Subclasa DILLENIIDAE
Ordinul TAMARICALES
Familia TAMARICACEAE

6.39.1. Genul TAMARIX L.

Cuprinde cca. 78 de specii răspândite în Europa. sudul Africii, estul Asiei,

India şi Japonia, preţuite pentru frumuseţea frunzişului lor fin şi abundenţa florilor
mici, roze.

6.39.1.1. Tamarix ramosissima Ldl. - Cătina roşie, Tamarix

Caracterizare morfologică.
Este un arbust de l-3 m înălţime, cu
ramurile erecte, de culoare roşu-închis, cu
len-ticele nume-roase, cu frunze mici,
ovat-lanceolate, de 2-3 mm, de culoare
verde-albăstrui, cu florile pentamere, roz
sau albe, care înfloresc în iunie, dispuse în
raceme spiciforme foarte dense de cca. 7
cm lungime reunite în panicule mari ter-
minale (fig.634) iar fructul este o capsulă
piramidal-prismatică de 0,3-0,4 cm.

Fig. 634. Tamarix ramosissima

6.39.1.2. Tamarix tetrandra Pall.
- Cătina roşie

Caracterizare morfologică.
Specie originară din S-E Europei şi
Orient, considerată un arbust viguros, de
2-4 m înălţime, bogat în ramuri arcuite,
subţiri şi lăstari foarte subţiri purpurii.
Frunzele sunt foarte mici, ovat-lanceolate
iar florile sunt dispuse în raceme spici-
forme, care apar înainte sau odată cu frun-
zele (în lunile aprilie-mai) şi au culoarea
roz-violaceu (fig. 635).

Fig. 635. Tamarix tetrandra

309
 6.39.1.3. Tamarix pentandra Pall.

Caracterizare morfologică.
Arbust de până la 5 m înălţime,
cu ramuri maro-roşietice, orientate
erect. Frunzele sunt fine şi dau un aspect
plumos, albăstrui sau verzi-deschis iar
florile sunt alb-roşietice, sunt dispuse
în raceme mic reunite în panicule
mari, terminale care apar vara-toamna
(fig. 636).

6.39.1.4. Tamarix gallica L.

Fig. 636. Tamarix pentandra
Caracterizare morfologică.
Arbust de talie mare (poate ajun-
ge în arealul de origine până la 10 m),
cu ramuri subţiri, maro-roşietice.
Frunzele sunt mici, ovat-lan-
ceolate, de culoare verde-albăstrui iar
florile sunt roz, rareori albe, în raceme
spiciforme dense de cca. 5 cm lungime
dispuse pe lujerii din anul precedent,
apar vara.

6.39.1.5. Tamarix parviflora

DC.
Fig. 637. Tamarix parviflora
Caracterizare morfologică.
Arbust cu lujerii subţiri, maro-roşietici, deseori pendenţi, frunze mici, ovate
iar florile sunt numeroase şi roze, dispuse în raceme de maxim 4 cm lungime, apar
primăvara-târziu (fig. 637).
Particularităţi biologice şi ecologice. Sunt arbuşti rustici, nepretenţioşi faţă
de sol (se acomodează pe sărături şi nisipuri), rezistenţi la secetă şi moderat
rezistenţi la geruri. Sunt specii iubitoare de lumină.
Înmulţire. Speciile de Tamarix se înmulţesc prin butăşire în uscat.
Folosire. Specia este mult întrebuinţată în spaţiile verzi, pentru frunzişul
delicat, fin si florile frumoase, izolat, în grupări, pe peluze, pe malul apelor sau pot
alcătui chiar garduri vii.

310
 6.40. Subclasa DILLENIIDAE
Ordinul SALICALES
Familia SALICACEAE

6.40.1. Genul SALIX L. (Sălciile şi răchitele)

Speciile acestui gen sunt alcătuite din cca. 300 de specii, plante de talie
diversă, de la 25-30 cm la Salix retusa, până la 25 m la Salix alba şi Salix fragilis.
De regulă, lăstarii sunt flexibili, cu frunze alterne având la subsuoară câte un
mugur cu un singur solz protector. Florile la majoritatea speciilor sunt dioice,
formând amenţi care, de cele mai multe ori, apar înaintea frunzelor.
Fructul este o capsulă bivalvată, dehiscentă, cu numeroase seminţe mici,
prevăzute cu peri lungi, mătăsoşi, argintii. Deoarece îşi pierd repede facultatea
germinativă, se recomandă însămânţarea în scurt timp de la maturarea lor.
Se vor aminti în această lucrare numai speciile cu utilizări în horticultură (de
ornament şi pentru legat şi împletituri).

6.40.1.1. Salix alba L. - Salcia albă

Caracterizare morfologică. Este

un arbore cu înălţimea până la 25 m, are
înrădăcinarea trasantă şi tulpina ne-
regulată, acoperită cu un ritidom brun-
cenuşiu. Lăstarii sunt brun-verzui sau
galbeni, flexibili şi poartă frunze lance-
olate lungi de 4-10 cm, cu marginile fin
serate; partea inferioară a frunzelor este
albăstruie sau albicioasă, pubescentă.
Florile sunt dioice, dispuse în amenţi şi
apar primăvara odată cu frunzele, la
începutul lunii aprilie, amenţii masculi
Fig. 638. Salix alba
fiind mai decorativi prin forma şi prin
coloritul galben.
Particularităţi biologice şi ecologice. Specia lăstăreşte abundent, este
rezistentă la ger şi vegetează bine în locuri umede, pe malul râurilor, pe soluri
uşoare. Suportă inundaţiile îndelungate dar şi lipsa de apă.
Varietăţile decorative cele mai preţuite la noi sunt:
 var. sericea (argentea) - are frunzele argintii mătăsos-păroase pe ambele
feţe;
 var. vitellina - are lujerii intens coloraţi galben roşcat (fig. 640);
 var. tristis - este interesantă prin lujerii pendenţi (fig. 639), ş.a.;

311
 Fig. 639. Salix alba tristis
Fig. 641. Salix babylonica -
detaliu lujeri cu frunze
Fig. 642. Salix babylonica
Fig. 640. Salix alba vitellina
6.40.1.2. Salix babylonica L. -
Salcia plângătoare
Caracterizare morfologică. Arbore
exotic care are talia de până la 15 m, cu lujerii
glabri, gălbui, cu frunze îngust lanceolate sau
liniar-lanceolate, de 8-16 cm lungime, dorsal
verzi cenuşii (fig. 641).
Florile dispuse în amenţi verzi-gălbui
apar primăvara înainte sau odată cu înfrun-
zirea.
Particularităţi biologice şi ecologice.
Este o specie termofilă, iubitoare de umidi-
tate.
Folosire. Se foloseşte mult în parcuri
pe malul lacurilor sau în peluze, fiind apre-
ciată pentru portul plângător (fig. 642) şi
frunzele lungi şi înguste.
312
 6.40.1.3. Salix caprea L. - Salcia căprească, Iovă

Caracterizare morfologică. Arbust

înalt sau arboraş de maxim 8-9 m, cu lujerii
tineri gri-pubescenţi, frunze lat-eliptice din-
ţate sau crenate, lucioase, pe partea supe-
rioară verzi-închis iar dorsal alb-cenuşii, to-
mentoase (fig. 643).
Amenţii sunt compacţi, cei masculi
de 2-3 cm, cei femeli de 6 cm lungime şi
apar primăvara înaintea înfrunzirii (fig.
644).
Fig. 643. Salix caprea - frunzele Particularităţi biologice şi ecologi-
ce. Specia lăstăreşte şi drajonează abundent.
Se butăşeşte foarte greu. Nu este preten-
ţioasă la climă şi sol, reuşind bine şi în
zonele reci şi umede dar se plantează în
poziţii însorite.
Folosire. Se foloseşte ca specie pio-
nier, fiind repede crescătoare, precum şi
pentru fixarea coastelor.

6.40.1.4. Salix matsudana Koidz. -

Fig. 644. Salix caprea - florile Salcia japoneză

Caracterizare morfologică. Este de

talie până la 13 m, cu ramuri erecte sau
înclinate, frunze îngust-lanceolate de 5-8
cm lungime, dorsal alburii sau glaucescente.
Particularităţi biologice şi ecolo-
gice. În cadrul speciei întâlnim:
 forma tortuosa - are ramurile puter-
nic geniculate, tortuoase (uneori şi frun-
zele sunt răsucite) - fig. 645;
 forma pendula - cu lujerii penduli.
Este o specie răspândită în parcurile din ţara
noastră destul de frecvent.

6.40.1.4. Salix purpurea L. -

Răchita roşie
Fig. 645. Salix matsudana tortuosa
Caracterizare morfologică. Este un
arbust de până la 4 m, cu lăstari elastici, roşii-purpurii sau gălbui, lucitori.
Frunzele de pe lăstarii lungi sunt aşezate opus, iar cele de pe lujerii scurţi sunt

313
aşezate altern, sunt lungi de 4-7 cm, obovat-lanceolate, până la liniar-lanceolate cu
vârful îngust şi serat; pe faţă sunt verde-închis, iar pe dos verzi-albăstrui.
Particularităţi biologice şi ecologice.
Dintre formele ornamentale mai frecvente
sunt: forma gracilis cu ramuri roşietice,
foarte subţiri (fig 646) şi f. pendula cu
ramuri subţiri şi pendule, ş.a..
Se întrebuinţează la împletituri din
răchită şi ca plantă ornamentală, decorând
prin lujerii purpurii. Rezistă bine la secetă şi
la fum.

6.40.1.5. Salix viminalis L. -

Răchita, Mlaje Fig. 646. Salix purpurea gracilis

Caracterizare morfologică. Creşte ca

arbust cu înălţimea de maxim 4 m, lujerii
sunt elastici, subţiri, erecţi, verzi-cenuşii iar
frunzele liniare sau lanceolate, lungi de cca..
13 cm, pe dos alb-pubescente.
Particularităţi biologice şi ecologice.
Se foloseşte pentru împletituri fine. În par-
curi sunt apreciate var. splendens, cu frun-
zişul discolor (fig. 647) şi f. tenuifolia, cu
frunze liniare.

6.40.1.6. Salix rosmarinifolia L. -

Salcie de nisipuri
Fig. 647. S. viminalis splendens
Caracterizare morfologică. Este un
arbust de 0,8-1 m cu frunze mici (1,5-5 cm)
eliptice sau lanceolate.
Dintre formele cultivate frecvent la noi
cităm: angustifolia - cu frunze liniare - vezi
fig. 648; latifolia - cu frunze oblong-lan-
ceolate ş. a..
Particularităţi biologice şi ecologice.
Specie de mare amplitudine ecologică, este
folosită atât ca plantă ornamentală, cât şi
pentru fixarea nisipurilor.

Fig. 648. S. rosmarinifolia

angustifolia

314
 6.40.1.7. Salix triandra Wild.

Caracterizare morfologică. Este o salcie cu talia până la 5 m, cu frunze

oblong-lanceolate şi amenţi de 3-8 cm, foarte mult utilizată la împletituri.
Particularităţi biologice şi ecologice. Formele întâlnite mai frecvent în
cultură sunt: f. glaucophylla - cu frunzele glauce pe dos (vezi fig. 649); f.
semperflorens - cu înflorire remontantă, ş.a.
Necesită soluri bogate, revene, afânate; suportă inundaţiile temporare.

Fig. 649. S. trianda glaucophylla Fig. 650. Salix pentandra

6.40.1.8. Salix pentandra L.

Caracterizare morfologică. Este decorativă prin ramurile purpurii-închis-

lucioase, frunzele de 4-12 cm lungime, ovat-eliptice, lucioase, verzi-închis pe
partea superioară şi verzi-deschis pe dos (fig. 650) iar la început frunzele, lujerii şi
mugurii sunt cleioşi.
Particularităţi biologice şi ecologice. Vegetează bine pe soluri umede.

6.40.1.9. Salix reticulata L. - Salcia pitică

Caracterizare morfologică. Arbust de stâncărie care ajunge la cca. de 20-

30 cm înălţime, care formează un covor des, are frunzele lat-ovate, verzi-închis
lucioase (fig. 651).

6.40.1.10. Salix retusa L.- Salcia pitică

Caracterizare morfologică. Arbust de maxim 30 cm, târâtor (fig. 652)

existent, alături de specia precedentă, în etajul alpin al vegetaţiei din ţara noastră. Se
poate utiliza cu succes la executarea alpinetelor (stâncăriilor).

315
 Particularităţi biologice şi ecologice generale. Sălciile sunt specii repede
crescătoare, cu longevitate mică şi lăstărire bună, cu excepţia speciei Salix caprea
care drajonează. Rezistă bine la ger salcia albă şi cea căprească, mai sensibile fiind
salcia plângătoare şi cea japoneză. Toate sălciile au cerinţe mari faţă de lumină şi
necesită soluri uşoare.
Înmulţire. Majoritatea sălciilor se înmulţesc cu uşurinţă prin intermediul
butaşilor lemnificaţi. Salix caprea nu înrădăcinează bine, de aceea se multiplică
prin altoire pe alte specii de salcie. Altoirea se poate face iarna, la masă pe S.
viminalis, sau în teren, pe tijă, pentru forma pendula.
Folosire. Majoritatea speciilor de Salix se pot utiliza pe malurile apelor sau
în locuri joase, umede, pe terenuri cu apa freatică superficială, ca exemplare
izolate, în grupări sau chiar în compunerea masivelor, în poziţii mai luminate.

Fig. 651. Salix reticulata Fig. 652. Salix retusa

6.40.2. Genul POPULUS L.

Cuprinde numeroase specii şi hibrizi (cca. 45), cu foarte multe varietăţi şi

forme ornamentale. Datorită rapidităţii creşterii şi a multiplelor utilizări, plopii s-
au extins atât în cultura forestieră cât şi în cea ornamentală. Sunt arbori de talie
variată, de la 16 m (Populus simonii) până la 60 m (Populus trichocarpa).
Lăstarii sunt flexibili, cu muguri mari, adesea aromatici şi răşinoşi. Frun-
zele sunt alterne, cu forme variabile în funcţie de specie: deltoide, romboidale,
subrotunde, lanceolate. Florile sunt unisexuate dispuse dioic, în amenţi. Fructele
sunt capsule cu 2-4 valve, cu seminţe mici prevăzute cu câte un smoc de peri.
Genul Populus are la noi reprezentate următoarele specii:

6.40.2.1. Populus nigra L. - Plopul negru

Caracterizare morfologică Creşte spontan la noi, sub formă de arbore cu

talia până la 35 m cu tulpina este uneori neregulată, acoperită cu ritidom negricios
adânc brăzdat, formează la baza trunchiului gâlme (foarte preţuite în industria
mobilei - fig. 653).
316
 Coroana este largă, cu ramuri groase şi lăstari de culoare galbenă-cenuşie,
galbenă-verzuie. Frunzele de pe lăstarii viguroşi sunt subdeltoide sau romboidale,
de 10-12 cm lungime, iar cele de pe lăstarii scurţi, de 6-8 cm lungime, mai mult
sau mai puţin romboidale, verzi lucitoare (fig. 654).
Florile apar primăvara timpuriu, înaintea înfrunzirii, după fecundarea lor
sunt vizibile fructele însoţite de tipica "vată" de plop.

Fig. 653. Trunchiul la P. nigra Fig. 654. Frunzele la Populus nigra

Particularităţi biologice şi ecologice. Plopul negru lăstăreşte viguros şi
drajonează puţin. Este destul de rezistent la ger, reuşind bine în zonele de coline şi
câmpie, pe soluri revene.
Folosire. Se foloseşte pe marginea
drumurilor şi a şoselelor dar şi în alcătuirea
masivelor, pe terenurile umede sau cu pân-
za freatică accesibilă.
Are câteva varietăţi frecvent folosite
la noi:

6.40.2.1.1. Populus nigra var.

italica Muenchh. (P. pyramidalis Roz.) -
Plopul negru piramidal, Plopul negru
italian

Caracterizare morfologică. Arbore

Fig. 655. Populus nigra italica
care creşte de 30 m înălţime având o co-
roană îngust-piramidală (fig. 655).
Frunzele sunt mai mici, romboidale,
verzi-închis, lucioase, apar cu 2-3 săptă-
mâni mai devreme decât la celelalte varie-
tăţi. Este mult apreciat, în special, ca arbore
de aliniament.

317
 Particularităţi biologice şi ecologice. Are numai forma masculă (are avan-
tajul că nu produce "vată"). Este rezistent la uscăciune, neexigent faţă de sol şi se
înmulţeşte numai prin butaşi.

6.40.2.1.2. Populus nigra var. thevestina (Dode) Bean. - Plopul negru

algerian

Caracterizare morfologică. Arbore de 25-30 m, cu coroana îngust-pira-

midală, transparentă, cu ramuri subţiri, erecte. Frunzele sunt triunghiular-ovate, pe
margini crenat-serate, de culoare verde-deschis şi apar mai târziu decât la plopul
italian. Florile sunt numai femele şi de aceea se înmulţeşte doar vegetativ.
Particularităţi biologice şi ecologice. Este foarte rezistent la uscăciune şi
suportă chiar sărăturile.

6.40.2.2. Populus alba L. - Plopul

alb

Caracterizare morfologică. Este un

arbore indigen care ajunge până la 30 m, are
o coroană largă regulată, tulpina acoperită în
tinereţe cu o scoarţă albă-cenuşie, lucitoare.
Ritidomul apare târziu, este adânc-brăzdat,
negricios şi înaintează încet de la bază spre
ramuri. Frunzele sunt lung peţiolate şi au
forme variabile: cele de pe lujerii lungi sunt
ovate, lobate, cu 3-5 lobi, având faţa infe- Fig. 656. Populus alba
rioară alb-tomentoasă, iar cele de pe lujerii
scurţi sunt mai mici, ovate sau oblongi, pe
margini sinuat-dinţate, cenuşiu-tomentoase
pe dos (fig. 656). Florile sunt dioice, amenţii
femeli producând capsule cu seminţe pre-
văzute cu smocuri de peri lungi, albi, ca de
vată (fig. 657). Înfloreşte devreme, la înce-
putul primăverii (martie-aprilie), fructifică
anual şi abundent.
Particularităţi biologice şi ecologice.
Plopul alb are o mare amplitudine ecologică.
Este o specie uşor termofilă, creşte bine atât
Fig, 657. Fructele la P. alba
pe solurile umede cât şi pe cele uscate,
sărace, nisipoase, drajonează puternic stânjenind dezvoltarea altor specii.
Dintre varietăţi se cultivă la noi:
 var. nivea - are frunzele adânc lobate, cu 3-7 lobi, mai intens albicioase,
care butăşeşte mai uşor decât specia tipică;

318
  var. pyramidalis (P. bolleana Lauche) - arbore de maxim 25 m, cu
port îngust-piramidal, frunze argintii pe dos, este cel mai utilizat dintre
plopii albi în spaţiile verzi, îndeosebi pentru aliniamente.
Fig. 658. Frunzele la P. tremula
Fig. 659. Florile la P. tremula
Fig. 660. Populus x canescens
6.40.2.3. Populus tremula L. -
Plopul tremurător
Caracterizare morfologică. Are talia
până la 20 m, un sistem radicular superficial
din care drajonează puternic. Tulpina este
dreaptă, cu scoarţa albicioasă, netedă, cu o
nuanţă verzie caracteristică, la bătrâneţe for-
mează la bază un ritidom gros, negricios.
Frunzele sunt variate ca formă: pe lu-
jerii lungi pot fi subrotunde până la ovate, pe
margini neregulat-crenat-dinţate, cu dinţi mari
iar pe lăstarii scurţi sunt mai mari (până la 15
cm lungime), cordiforme sau ovat - triun-
ghiulare, pubescente pe dos (fig. 658).
Caracteristic peţiolul frunzelor este
comprimat lateral, fapt care permite răsucirea
şi mişcarea laminei frunzei la cea mai uşoară
adiere de vânt (frunzele tremură). Toamna,
înainte de cădere frunzele capătă o culoare
roşcată sau gălbuie.
Florile apar timpuriu, înaintea înfrun-
zirii şi sunt grupate în amenţi mai mari decât
la plopul alb şi cel negru (fig. 659).
Capsulele se maturează la sfârşitul lunii
mai şi se împrăştie imediat şi la mari distanţe.
Particularităţi biologice şi ecologice.
Este mult mai puţin pretenţios faţă de condi-
ţiile staţionale decât plopul alb şi cel negru.
Rezistă bine la geruri şi are temperament de
lumină.
În parcuri se utilizează mult varietatea
pendula, cu lăstarii puternic pendenţi şi for-
me numai mascule.
319
 6.40.2.4. Populus x canescens Sm (Populus tremula x Populus alba var.
nivea) - Plopul cenuşiu

Caracterizare morfologică. Hibrid originar din Europa şi Asia vestică, la

noi întâlnit spontan în Delta Dunării. Are caractere intermediare între cei 2
genitori, fiind însă mai asemănător cu plopul alb.
Lujerii sunt cenuşii-tomentoşi, frunzele polimorfe, sinuat-dinţate, pe dos
cenuşii-tomentoase(figura 660), toamna devin galbene şi roşcate.
Particularităţi biologice şi ecologice. Rezistă foarte bine pe nisipuri sără-
turoase, alcaline.

6.40.2.5. Populus simonii Carr. -

Plopul chinezesc

Caracterizare morfologică. Arbore

de 14-20 m, cu tulpina dreaptă şi coroana
îngust-ovală, lujerii brun-roşcaţi, mugurii
vâscoşi, aromat-mirositor. Frunzele au 5-12
cm lungime, sunt eliptic romboidale sau
obovate, pieloase şi lucioase (fig. 661).
Particularităţi biologice şi ecologice.
Cea mai decorativă dintre varietăţi este
varietatea fastigiata, utilizată frecvent în
aliniamente intravilane.
Fig. 661. Populus simonii În culturile forestiere şi horticole se
mai află o serie de hibrizi euramericani, cunoscuţi şi sub denumirea de «plopi
canadieni» (Populus x canadensis Moench) proveniţi din încrucişarea mai multor
specii (Populus deltoides x P. nigra x P.angulata ş.a.). Aceşti hibrizi au o creştere
rapidă, având o talie medie de 35-40 m. Lăstarii sunt muchiaţi, frunzele au forme
şi mărimi variabile (cel mai frecvent deltoide) având flori de un singur sex şi
amenţii fructiferi de 15-22 cm lungime (fig. 662).
Printre cei mai răspândiţi în cultură cităm hibrizii de plop:
 P. 'Marilandica' - hibrid femel, cu coroana foarte largă;
 P.' Regenerata' - hibrid mascul cu coroana piramidală;
 P. 'Robusta' - hibrid mascul cu coroana la bază îngustă apoi lărgită şi
creştere foarte rapid (fig. 663);
 P.' Serotina' - hibrid mascul de talia I, cu coroana piramidală.

320
 Fig. 662. Populus x canadensis- Fig. 663. P. x canadensis Robusta
amenţi fructiferi nematuri
Particularităţi biologice şi ecologice generale. Plopii au creştere rapidă,
mai ales cei hibrizi şi longevitate destul de mare (300-400 de ani). Unele specii
sunt drajonante (P. alba, P. tremula, P. x canescens), majoritatea hibrizilor dra-
jonează slab, dar lăstăresc puternic şi se butăşesc uşor.
Plopul alb şi cel chinezesc sunt specii uşor termofile, cel mai adaptat la
climatul mai rece fiind plopul tremurător, singurul care este întâlnit şi în zona
montană. Plopul alb şi cel negru sunt mai puţin exigenţi faţă de apă, putându-se
acomoda atât pe terenuri umede cât şi pe cele uscate. Majoritatea plopilor preferă
însă solurile de luncă, bine aprovizionate cu apă. În general plopii sunt specii he-
liofile.
Înmulţire. Majoritatea plopilor se înmulţesc cu uşurinţă prin intermediul
butaşilor lemnificaţi, direct în teren sau în răsadniţe reci. Semănatul se practică la
P. tremula (deoarece butăşeşte greu), imediat după recoltare, în iunie, prin tăierea
ramurilor cu fructe cu puţin înainte de desfacere şi apoi se ţin puţin în apă, până se
poate face semănatul în răsadniţe reci. Altoirea se recomandă pentru Populus alba
var. pyramidalis pe butaşi înrădăcinaţi de plop canadian, iarna iar pentru Populus
tremula var. pendula, pe trunchi de Populus alba.
Folosire. Plopii se cultivă mai ales în zona de câmpie şi de deal; Populus
tremula este singura specie care reuşeşte bine în zona montană, în general preferă
solurile uşoare, fertile, bine aprovizionate cu apă. Plopii se folosesc cu succes în
aliniamente, mai ales pe căile rutiere, stradale şi în parcuri şi grădini (izolat, în
grupări, masive, perdele şi plantaţii de înverzire rapidă). În amenajările din loca-
lităţi se recomandă mai ales arborii masculi, care nu răspândesc puf.

321
 6.41. Subclasa DILLENIIDAE
Ordinul ERICALES
Familia ERICACEAE

6.41.1. Genul BRUCKENTHALIA Reichenb.

Gen originar din Europa de S-E şi din Asia Mică, care are o singură specie:

6.41.1.1 Bruckenthalia spiculifolia (Salisb.) Rchb. - Coacăz de munte

Caracterizare morfologică. Arbust mic

Fig. 664 . Bruckenthalia spiculifolia
(cca. 30 cm înălţime) cu tulpina foarte rami-
ficată şi ramuri subţiri, erecte. Frunzele sunt
numeroase, mici, rigide, liniare, aciforme (de
maxim 6 mm lungime) aşezate mai mult sau
mai puţin în verticile, rareori alterne. Florile
sunt puternic mirositoare, mici, roz-deschis sau
roşii, campanulate, numeroase, în raceme ter-
minale, erecte, care apar vara (fig. 664).
Fructul este o capsulă globuloasă. 4 valvată,
inclusă în caliciul persistent.
Particularităţi biologice şi ecologice.
Specie rezistentă la ger, indicată pentru stân-
cării, care poate fi cultivată atât pe solurile mai
uscate cât şi pe cele revene, în locuri însorite
sau semiumbrite (nu rezistă la umbrire totală).
Înmulţire. Se înmulţeşte prin seminţe şi
butaşi semilemnoşi, plantaţi în iulie-august, în
vase, cutii sau direct, pe parapet, în pământ de
turbă nisipoasă sau de ericacee, pe un strat cald
(în jur de 25ºC), după care se înlătură frunzele
de la bază. Seminţele se seamănă în februarie
pe un strat subţire, format din părţi egale de
nisip şi turbă sau humus de pădure.
Folosire. Se recomandă pentru parcuri în
amenajarea de rocării sau alte grupări, precum
şi pentru amenajări interioare.

6.41.2. Genul CALLUNA Salisb.

Gen originar din Europa şi Asia care este

Fig. 665. Calluna vulgaris reprezentat de o singură specie:

322
 6.41.2.1. Calluna vulgaris Hull (Erica vulgaris L.) - Iarbă neagră,
Caluna

Caracterizare morfologică. Subarbust indigen, de talie mică (20-100 cm),

cu ramuri subţiri, ascendente, frunzele persistente, mici, foarte înguste, imbricate,
dispuse pe 4 rânduri. Florile sunt hermafrodite, roz-violacee, mai rar albe, dispuse
în raceme spiciforme, erecte, decorative prin caliciul colorat, mai lung decât corola
campanulată şi apar în iulie-august (fig. 665). Fructul este o capsulă cu 4 valve.
Particularităţi biologice şi ecologice. Este o specie care creşte spontan în
zonele de munte, pe terenuri mai sărace şi acide. În cultură este o specie calcifugă,
care preferă solurile mai sărace, uscate sau mediu uscate, în locuri însorite sau
semiumbrite. Rezistă bine la geruri. Pentru cultură se recomandă ca substratul de
cultură să fie amestec de turbă şi nisip, peste care se aşterne un strat de turbă de
cca. 3 cm. Primăvara, anual sau la 2-3 ani se recomandă o tăiere severă pentru
obţinerea unor tufe compacte.
Înmulţire. Se poate realiza prin
seminţe semănate toamna, în răsadniţe,
pe substrat alcătuit din amestec de turbă
roşie, pământ de frunze şi nisip, după
un an repicându-se la ghivece. Se mai
poate face butăşirea, folosindu-se seg-
mente de ramuri de 1-3 ani, neflorifere,
în luna august.
Butaşii se înrădăcinează în seră,
pe parapet, iar după 1 an se pot repica
în răsadniţe.
Fig. 666. Erica carnea Folosire. Se pot cultiva la ghive-
ce, pentru decorarea apartamentelor sau
în parcuri şi grădini pentru amenajarea
rocăriilor sau bordurilor.

6.41.3. Genul ERICA L.

Gen originar din Africa de S. şi

parţial din Europa care include nume-
roase specii (cca. 500) de arbuşti erecţi,
cu frunze persistente.
Fig. 667. Erica arborea
Cele mai frecvente specii la noi sunt:

6.41.3.1. Erica carnea L. - Erica

Caracterizare morfologică.
Specie originară din zona mun-ţilor Alpi, care creşte sub formă de tufe pitice
(30-40 cm), care se aseamănă cu Calluna însă frunzele persistente sunt aciculare

323
iar florile sunt divers colorate (de la alb la roz-închis), mici, campanulate şi uşor
pendente, dispuse atât solitar cât şi în raceme unilaterale şi terminale (fig. 666).
Particularităţi biologice şi ecologice. Are numeroase soiuri cu florile
divers colorate de la alb la roşu-închis iar înflorirea se desfăşoară de la mijlocul
iernii până primăvara.
Există şi specii de Erica cu perioadă de înflorire diferită;
- E. australis - flori roz-trandafirii, mari care apar primăvara;
- E. arborea - flori albe, foarte parfu-mate care apar primăvara (fig. 667);
- E. cinerea - flori roz-purpurii care apar vara - fig. 669;
- E. gracilis - flori roz-închis, apar toamna devreme÷primăvara (fig. 668);
- E. mammosa - flori roz, albe, roşii care apar vara-toamna,
Plantele de Erica sunt rezistente la ger, preferând un sol turbos, reavăn (E.
carnea tolerază solul calcaros). În cultură se recomandă plantarea la distanţa de
minim 30 cm, deoarece în 2-3 ani acoperă solul. Pentru formarea de tufe compacte
se recomandă tăieri anuale după înflorire.
Înmulţirea. Se poate realiza prin seminţe semănate în lădiţe, în sere, în luna
martie, pe un pământ uşor şi acid. Butăşirea se face cu lăstari de 2 ani, la începutul
lunii iulie, în răsadniţă sau în seră. Se mai poate face marcotajul arcuit, în iulie,
într-un sol turbos.

Fig. 668. Erica gracilis Fig. 669. Erica cinerea

Folosire. Se folosesc ca plante de apartament care primăvara se scot afară
sau se plantează direct în grădină singure sau asociaţie cu Calluna. Se mai pot
folosi în jardiniere pentru sezonul de iarnă.

6.41.4. Genul KALMIA L.

Gen originar din America de Nord care cuprinde 8 specii de arbuşti cu

frunze persistente.
Cele mai frecvente specii la noi sunt:

324
 6.41.4.1. Kalmia angustifolia L. - Calmia

Caracterizare morfologică. Arbust

de maxim 1 m, cu port erect, frunze
persistente, oblongi, lungi de 3 - 6 cm,
verzi, scurt-peţiolate şi toxice. Florile sunt
mici, roz-purpurii, cu corola în formă de
cupă, grupate în corimbe dense, axilare
care apar vara, începând cu luna iunie (fig.
670). Fructul este o capsulă cu numeroase
seminţe.

6.41.4.2. Kalmia latifolia L.

Fig. 670. Kalmia angustifolia
Caracterizare morfologică. Arbust
de talie mai mare (până la 3 m), cu frunze
persistente, mai mari (5-10 cm), oblong-
lanceolate, verzi-lucioase, cu peţiol de cca
2 cm.
Florile sunt albe-rozii, mai mari ca
la specia precedentă, reunite în corimbe
glandulos-pubescente, terminale, care apar
primăvara-vara (fig. 671).

6.41.4.3. Kalmia polifolia Wang.

Fig. 671. Kalmia latifolia
Caracterizare morfologică. Arbust
scund, de maxim 50 cm, cu frunze nume-
roase, liniare sau lanceolate, de 3-4 cm
lungime, pieloase, glabre, pe dos glauce.
Florile sunt roze, campanulate sau
infundibuliforme, în raceme terminale şi
care apar în primăvara-vara (fig. 672).
Particularităţi biologice şi eco-
logice. Speciile de Kalmia au o rezistenţă
relativă la geruri, dar se recomandă plan-
tarea în zone cu climat mai blând, pe
soluri revene, cu pH acid şi la semiumbră.
Înmulţire. Se realizează relativ uşor
prin seminţe semănate toamna, în răsad-
niţe reci, sau prin marcotaj în august-
septembrie, în sol umed, turbos, la semi- Fig. 672. Kalmia polifolia
umbră dar înrădăcinarea se realizează după 2-3 ani. Butăşirea nu dă rezultate
satisfăcătoare.

325
 Folosire. Se pot planta sub arbori sau în umbra unor construcţii în asociere cu
alte ericacee.

6.41.5. Genul VACCINIUM L.

Gen originar din emisfera nordică, din

regiunile arctice până în munţii din regiunile
tropicale şi cuprinde aproximativ 148 de specii
de arboraşi erecţi sau repenţi.

6.41.5.1. Vaccinium myrtillus L. -

Afin de munte
Fig. 673. Vaccinium myrtillus
Caracterizare morfologică. Arbust de
maxim 0,5 m, foarte ramificat, semitârâtor, cu
tulpini şi lujeri glabri, verzi.
Frunzele sunt ovate, ascuţite la vârf, fin-
serate, verzi, caduce. Florile sunt singulare, pen-
dente, de culoare roşu-carmin, apar primă-
vara-vara (fig. 673). Fructele sunt bace sferice,
negre-albăstrui (fig. 674)

6.41.5.2. Vaccinium vitis-idaea L. -

Afin roşu, Merişor
Fig. 674. Fructele la
V. myrtillus Caracterizare morfologică. Subarbust
de cca. 20 cm înălţime, care formează adevărate
covoare, cu frunze persistente, verzi, ovate, cu
vârf bont şi margini revolute, florile sunt albe-
roşietice, dispuse în raceme mici, terminale,
apar în mai-iunie (fig. 675). Fructele sunt bace
sferice care la maturitate devin roşii (fig. 676).

6.41.5.3. Vaccinium oxycoccus L.

- Răchiţele

Caracterizare morfologică. Mic arbust

târător, cu tulpinile subţiri, roşii iar rădăcinile
Fig. 675. V. vitis-idaea sunt radicante.
Frunzele sunt persistente, ovat-oblonge, cu margini revolute, florile sunt
albe sau roz-carmin, grupate câte 2-4, apar în mai-iunie (fig. 677). Fructele sunt
bace mici, sferice de culoare roşu-deschis, cu maturare în octombrie.
Aceste fructe sunt comestibile, având un gust acrişor în toamnă şi dulce,
aromatic în primăvara următoare.

326
 Înmulţire. Se poate face prin seminţe sau prin butaşi.
Folosire. Pentru amenajarea de grădini alpine şi rocării, preferabil pe soluri
bogate în humus şi mai nisipoase.

6.41.6. Genul RHODODENDRON

L.

Gen originar din E Asiei şi cuprinde

cca. 1000 de specii de arbori, arbuşti şi sub-
arbuşti cu frunze persistente sau caduce.
Cele mai frecvente specii la noi sunt:

6.41.6.1. Rhododendron myrtifolium

Schott. et Kotschy (Rh. kotschyi Simonkai) -
Smirdar, Bujor de munte, Trandafir de
munte Fig. 676. Fructele la V. vitis-idaea

Caracterizare morfologică.
Mic arbust indigen, originar din zona
balcanică, de maxim 50 cm înălţime, cu
ramuri lungi, puţin ramificate, frunzele sunt
invers-lanceolate, eliptice, coriacee, cu mar-
ginile nedinţate şi persistente. Florile sunt
roze, rareori albe, dispuse până la 10 în
raceme terminale, apar vara (fig. 678).
Fructul este o capsulă cu numeroase
seminţe.
Particularităţi biologice şi ecologice Fig. 677. Vaccinium oxycoccus
Planta este toxică pentru om şi animale. Este
frecvent întâlnită în munţii noştri în atajul
alpin şi cel subalpin pe soluri mai mult sche-
letice, moderat până la puternic-acide. La
noi este declarată „monument al naturii”.
În cultură se mai întâlnesc multe
specii:

6.41.6.2. Rhododendron flavum

(Hoff.) G. Don (Rh. luteum Sveet., Azaleea
pontica L.)

Caracterizare morfologică. Arbust Fig. 678. Rhododendron myrtifolium

de maxim 3,5 m înălţime, originar din Caucaz, cu muguri ţepoşi, frunze alungit-
invers-ovate, păroase, lungi până la 12 cm, caduce, iar florile sunt relativ mari,

327
galbene sau portocalii, mirositoare, în raceme care apar în mai, înainte de
înfrunzire (fig. 679).

6.41.6.3. Rhododendron caucasicum Pall.

Arbust de maxim 1,5 m înălţime,

originar din Caucaz, cu frunze per-
sistente ovat-lanceolate, pe dos tomen-
toase, de maxim 10 cm lungime, cu
margini revolute iar florile sunt roz-
deschis cu pete galben-aurii, dispuse în
raceme care apar primăvara târziu (fig.
680). Rezistă bine la geruri.

6.41.6.4. Rhododendron simsii

Planch. (Azaleea indica Sims) - Azalee
Fig. 679. Rhododendron flavum
Arbust originar din Orient de ma-
xim 3 m înălţime, bine ramificat, cu frunze persistente, de la ovat-eliptice la
lanceolate, de maxim 5 cm lungime iar florile sunt de la roz-roşii la roşii-
strălucitoare sau roşii-întunecate, simple sau duble, timpurii sau tardive (înfloresc
iarna-primăvara), grupate în buchete terminale (fig. 681).

Fig. 680. Rhododendron caucasicum Fig. 681. Rhododendron simsii

Particularităţi biologice şi ecologice. Această specie a dat cele mai multe

varietăţi şi soiuri de azalee care se găsesc în cultură.
Se cultivă în sere reci, la ghivece, la semiumbră şi se pot scoate în spaţiile
verzi în jurul datei de 15 mai. Înainte de venirea primului îngheţ se introduc în sere
luminoase, la temperaturi pozitive dar nu prea ridicate. În timpul verii se pot tunde
pentru formarea unei tufe bine ramificate.
Înmulţire. Prin seminţe, marcote, butaşi şi altoire.
Folosire. Se folosesc în parcuri şi grădini speciile cu rezistenţă la geruri iar
cele sensibile se folosesc la decorarea interioarelor iar după trecerea pericolului

328
îngheţurilor se pot scoate afară şi aceste specii. Sunt foarte apreciate pentru
frunzişul persistent şi bogat şi florile foarte decorative şi chiar plăcut mirositoare.

6.42. Subclasa ASTERIDAE

Ordinul GENTIANALES
Familia ASCLEPIADACEAE

6.42.1. Genul PERIPLOCA L.

Gen originar din Asia de Est, India, Europa de Sud şi regiunile tropicale şi
subtropicale ale Africii, care cuprinde cca. 15 specii de liane.
La noi se întâlneşte spontan în Dobrogea şi Muntenia (în lunca Dunării)
următoarea specie:

6.42.1.1. Periploca graeca L. - Periploca, Liana dobrogeană

Fig. 682. Floarea la Periploca graeca
Fig. 683. Fructul la Periploca graeca
Caracterizare morfologică.
Liană întâlnită la noi spontan prin
păduri, zăvoaie, pe locuri stâncoase şi
soluri calcaroase mai ales în Dobrogea.
Este specie ocrotită prin lege. Are
tulpini subţiri, lungi de până la 10-12
m, cu scoarţa roşu-brun, cu verucozităţi
pronunţate.
Frunzele sunt simple, ovate, elip-
tice sau alungit-ovate, lungi de maxim
10 cm, lucioase, verzi-închis pe faţa
superioară. Florile sunt verzi-brunii,
adunate câte 8-12 în cime laxe, lung-
pedunculate, apar din aprilie până în
iunie (fig. 682).
Fructul este bifolicular, lung de
10-12 cm, cu folicule brune, puţin des-
făcute, în interior cu seminţe roşii-
brunii, fuziforme, prevăzute cu papus
lung de cca. 1 cm, care ajută la dise-
minare (fig. 683).
Particularităţi biologice şi eco-
logice. Specia vegetează foarte bine pe
soluri cu apă freatică la mică adâncime,
mai ales în locuri adăpostite şi însorite.
Înmulţire. Se înmulţeşte prin se-
minţe, butaşi lignificaţi şi marcotaj.

329
Butaşii se confecţionează cu călcâi la bază, se plantează în seră într-un amestec
format din două părţi turbă, o parte nisip.
Folosire. Este cultivată pentru decorarea zidurilor, gardurilor, pergo-lelor şi
chiar acoperirea trunchiurilor arborilor, fiind o liană foarte preţuită pentru frun-
zişul bogat şi florile mai deosebit colorate.

6.43. Subclasa ASTERIDAE

Ordinul LOGANIALES
Familia BUDDLEJACEAE

6.43.1. Genul BUDDLEJA L.

Gen originar din America, Asia şi Africa de S., care cuprinde 80-100 de
specii arbustive cu talia de la 1,5 până la 6 m înălţime. La noi se cultivă câteva
specii:

6.43.1.1. Buddleja davidii Franch. (B. variabilis Hemsl.) - Budleia

Caracterizare morfologică. Este arbust de talie mare, până la 5 m, cu

creştere viguroasă, frunzele sunt ovat-lanceolate, lungi de 10-25 cm, pe faţă verzi
închis, lucioase şi pe dos alb-tomentos. Este foarte apreciat pentru florile par-
fumate, liliachii, mici, grupate în panicule terminale, drepte sau nutante, lungi de
10-55 cm şi perioada lungă de înflorire (iulie-septembrie).

Fig. 684. B. davidii Black Knight Fig. 685. B. davidii Cardinal

330
 Fig. 686. B. davidii Peace Fig. 687. B. davidii Fascinating

Particularităţi biologice şi ecologice. Cuprinde numeroase varietăţi ob-

ţinute în urma selecţiei: 'Black Knight' (violet închis - fig. 684), 'Cardinal' (roşu-
purpuriu, inflorescenţe lungi - fig. 685), 'Peace' (alb - fig. 686), 'Fascinating' (roz
fig. 687), 'Ile de France' (violet închis, panicule de 30-50 cm), ş.a..
Specia este rezistentă la fum, se adaptează bine pe solurile calcaroase, su-
portă semiumbra. Este însă sensibilă la gerurile puternice, de aceea în regiunile
mai reci se plantează în locuri adăposite şi se protejează prin muşuroire.

6.43.1.2. Buddleja alternifolia Maxim.

Caracterizare morfologică. Creşte sub formă de tufă putând atinge 5-6 m

înălţime, cu ramuri subţiri, arcuite, frunze ovat-lanceolate de 8-15 cm lungime, pe
partea superioară verzi iar pe dos alb-cenuşiu tomentoase. Este foarte decorativă în
perioada înfloririi (iunie), când lujerii de doi ani se îmbracă în inflorescenţe mov-
liliachii, buchete mici de cca. 2 cm lungime, dese, axilare (fig. 688). Este o specie
termofilă, indicată pentru zonele mai calde şi locurile adăpostite.
Particularităţi biologice şi ecologice.
Speciile de Buddleja cresc foarte repede şi răs-
pund bine la tăieri (în special primăvara). Sunt
specii termofile, care preferă locaţii însorite şi
uscate. Preferă solurile bogate, permeabile.
Preferă lumina dar se adaptează şi la semiumbră.
Înmulţire. Se înmulţesc prin seminţe în
seră (februarie) şi prin butaşi lignificaţi, în seră
sau în teren (în zonele călduroase) sau prin
butaşi erbacei (iunie-iulie) în pat rece. Necesită
tăieri severe în timpul iernii.
Folosire. Speciile de Buddleja se folosesc
ca plante izolate sau în grupuri (cu distanţe mari
de plantare). În zonele reci se recomandă pro-
tecţia bazei tulpinii pe timp de iarnă.
Fig. 688. Buddleja alternifolia

331
 6.44. Subclasa ASTERIDAE
Ordinul OLEALES
Familia OLEACEAE

6.44.1. Genul FRAXINUS L.

Caracteristici generale. Acest gen

cuprinde numeroase specii (65-75) dintre
care în ţara noastră spontan şi în cultură se
găsesc 16 specii. Majoritatea speciilor se
prezintă ca arbori, mai rar ca arbuşti, cu
muguri şi frunze aşezate opus pe ramuri, cu
frunze penat compuse, mai rar cu o singură
foliolă.
Florile sunt în fascicule sau panicule, Fig. 689. Fraxinus excelsior
hermafrodite sau unisexuate iar fructul este
o samară.

6.44.1.1. Fraxinus excelsior L. -

Frasin

Caracterizare morfologică. Este un

arbore cu talia de 25-30 m, cu lăstarii verzi-
măslinii, mugurii negri, opuşi, frunze com-
puse din 5-11 foliole sesile, oblong-lan-
ceolate, lung-acuminate, baza cuneată, cre-
nat serată, faţa verde-închis, dorsal verde
palid (fig. 689). Fig. 690. Fructele la F. excelsior

Fig. 691. Detalii la Fraxinus ornus

332
 Florile sunt poligame, nude, iar fructul este o samară de 2,5-4 cm lungime,
reunite în panicule pendente (fig. 690).
Particularităţi biologice şi ecologice. În cultură se întâlnesc câteva varietăţi:
 var. nana - de talie mică, globulos;
 var. aurea - cu lăstarii galben-aurii;
 var. pendula - cu lăstarii pendenţi;
 var. diversifolia - cu frunze simple sau uneori tripartite, ş.a.
Folosire. Atât specia tipică cât şi varietăţile sale se utilizează în grupuri sau
ca arbori izolaţi, în aliniamente, pe marginea şoselelor deoarece este rezistent la
arşiţă şi poluare.

6.44.1.2. Fraxinus ornus L. - Mojdrean

Caracterizare morfologică. Este arbore de talie mai redusă (8-12 m înăl-

ţime) cu lăstarii verzi-cenuşii, frunzele imparipenat-compuse cu 7-9 foliole ovate,
eliptice sau ovat-lanceolate, serate mai ales la vârf, pe faţă verzi-închis, dorsal
ruginii, în lungul nervurii principale. Florile sunt complete, în panicule albe-
gălbui, decorative, mirositoare (fig. 691). Fructul este o samară de 2-3 cm cu aripa
trunchiată la vârf (fig. 691).
Particularităţi biologice şi ecologice. Este o specie heliofilă, termofilă şi
xerofită.

6.44.1.3. Fraxinus americana L. - Frasinul american

Caracterizare morfologică. Arbore de cca 35 m înălţime, cu ritidom care

nu se exfoliază. Frunzele sunt de 6-15 cm, câte 5-9 foliole peţiolate, ovate, ovate-
oblongi, ovat-lanceolate, pe faţă verzi lucioase, pe dos albicioase (fig. 692). Florile
sunt dioice dispuse în panicule şi apar înaintea înfrunzirii. Fructul este o samară de
cca. 5 cm lungime cu aripioara cu vârful rotunjit sau puţin crestat (fig. 693).

Fig. 692. Frunzele la Fraxinus americana Fig. 693. F. americana

333
 Particularităţi biologice şi ecologice. Varietatea juglandifolia are frunzele
asemănătoare cu cele de nuc. Este specie ornamentală atât prin talie, coroană, cât
mai ales prin frunziş, care toamna devine purpuriu-galben.

6.44.1.4. Fraxinus pennsylvanica

Marsh. (F. pubescens Lam.) - Frasin de
Pennsylvania

Caracterizare morfologică. Este

arbore de cca. 20 m cu coroana mai în-
gustă, ramurile mai subţiri, lujerii anuali
cenuşiu păroşi. Frunzele au 5-9 foliole la
Fig. 694. Fraxinus pennsylvanica
început pubescente pe ambele feţe, ulte-
rior numai pe dos, mai ales în lungul
nervurilor. Florile sunt atât hermafrodite cât şi dioice în panicule dese, compacte.
Fructul este o samară de cca 6 cm, spatulat-lanceolată, cu aripa uşor îngustată şi
care cuprinde doar o parte din sămânţă (fig. 694).
Particularităţi biologice şi ecologice. Există la noi câteva varietăţi, mai
frecventă fiind var. lanceolata, cu foliolele frunzelor evident îngustate. Frasinii au
creştere mai înceată în primii ani, apoi cresc destul de rapid. Lăstăresc bine iar
longevitatea atinge maxim 200 de ani în mediul forestier. Exceptând mojdreanul
care este termofil şi xerofit, frasinii suportă relativ bine gerul şi au cerinţe mo-
derate faţă de lumină. Preferă solurile profunde şi revene şi suportă poluarea
urbană precum şi arşiţa datorată încălzirii pe timp de vară a pavajelor şi asfaltului
din oraşe.
Înmulţire. Se realizează prin seminţe recoltate în pârgă şi semănate imediat
în teren (la F. excelsior) sau se recoltează la maturitatea deplină şi seamănă
primăvara după stratificare. Pentru varietăţi se face altoirea în triangulaţie, primă-
vara devreme sau în oculaţie, vara. Butăşirea se realizează greu la frasini şi numai
cu butaşi verzi şi utilizând hormoni de înrădăcinare şi ceaţă artificială.
Folosire. Frasinii sunt foarte preţuiţi în masive, în grupări, ca arbori de
aliniamente stradale sau de parc şi solitari.

6.44.2. Genul SYRINGA L.

Gen originar din Asia şi Europa care cuprinde cca. 28 de specii de arbuşti cu
frunzele opuse, caduce sau persistente. Florile sunt în panicule terminale, albe,
liliachii, cu diverse nuanţe şi tonuri. Fructul este o capsulă cu seminţe mici, ari-
pate.

6.44.2.1. Syringa vulgaris L. - Liliacul

Caracterizare morfologică. Specie care creşte spontan în regiunile calde

din ţara noastră, cu habitus de arbore mic de 8-10 m sau ca arbust de 3-5 m.

334
 Lăstarii sunt cenuşii sau verzi-măslinii. Frunze ovate sau lat-ovate de 3,5-10
cm, la bază cordate iar la vârf acuminate, verzi-închis şi glabre. Florile sunt simple
sau duble, în panicule multiflore de 10-12 cm, de regulă liliachii şi mirositoare.
Înfloreşte bogat în perioada aprilie-mai.

Fig. 695. S. vulgaris alba Fig. 696. S. vulgaris caerulea

Particularităţi biologice şi ecologice. Varietăţile cele mai întâlnite în cul-
tură la noi sunt: var. caerulea cu flori albastre liliachii (fig. 696) şi var. alba cu
flori albe, simple (fig. 695). Există şi cultivaruri (soiuri) clasificate după culoarea
florilor şi tipul florii (simplă sau dublă):
 Flori simple albe: Vestal, Marie Legraye, ş.a.
 Flori simple roşii: Congo, Pasteur, ş.a. .
 Flori simple albastre: Cavour (fig. 698),ş.a.
 Flori duble (plena) albe: Jeanne d'Arc, M-me Lemoine, ş.a.
 Flori duble (plena) roz: Antoine Buchner (fig. 697), ş.a.
 Flori duble (plena) violet: General Pershing, Leon Gambetta, ş.a.
 Flori duble (plena) purpurii: Paul Heriot, ş.a.
 Flori duble (plena) mov-purpuriu spre albastru: Katherine Havemeyer etc.

Fig. 697. S. vulgaris A.

Buchner Fig. 698. S. vulgaris Cavour

335
 6.44.2.2. Syringa josikaea Jack. - Liliac transilvănean, Liliac unguresc

Fig. 699. Syringa josikaea
Caracterizare morfologică.
Specie indigenă care creşte spontan
în Munţii Bihorului fiind relativ puţin
răspândit în cultură, de talie mai redusă
(3-4 m). Ramurile sunt erecte, groase,
lujerii tineri păroşi cu un singur mugure
terminal iar frunzele sunt lat-eliptice sau
eliptice oblongi, de 6-13 cm lungime, pe
dos alb-glaucescente.
Florile sunt mai mici, tubuloase,
slab-mirositoare, dispuse în panicule în-
guste, de 10-20 cm lungime, de culoare
violet-liliachiu, cu înflorire din aprilie-
mai până în iunie (fig. 699).

6.44.2.3. Syringa reflexa Schneid.

Caracterizare morfologică. Arbust

Fig. 700. Syringa reflexa
originar din China care atinge 3-4 m, cu
coronament larg, cu ramurile arcuite, lăs-
tarii tineri cenuşii, frunzele ovat-oblongi
până la oblong-lanceolate, pe dos verzi-
cenuşii, păroase.
Inflorescenţele sunt înguste, aproape ci-
lindrice, lungi de 10-18 cm, arcuit pen-
dule, constituite din flori mici, tubuloase,
de culoare roz-deschis cu interiorul alb,
care înfloresc prin iunie (fig. 700).

6.44.2.4. Syringa x persica L.

(S. afganica x S. laciniata ) - Liliac
persan

Caracterizare morfologică. Este

Fig. 701. Syringa x persica
un arbust hibrid de cca 2 m înălţime, cu
ramurile rotunde, curbate, frunzele de 3-6 cm lanceolate, la bază cuneate. Florile
sunt în panicule mici, de 5-8 cm, liliachii-purpurii, mirositoare şi apar primăvara-
vara (fig. 701).
Particularităţi biologice şi ecologice generale. Liliacul comun este specie
drajonantă, din acest motiv soiurile care se altoiesc pe el se pot „sălbătici” cu
timpul, dacă nu se înlătură sistematic drajonii.
Speciile se Syringa sunt rustice dar totuşi preferă un climat mai blând, ferit
de geruri puternice şi îngheţuri accidentale, soluri fertile, calcaroase şi revene.
336
 Cea mai frumoasă şi deplină înflorire are loc în plin soare. După înflorire se
recomandă tăierea inflorescenţelor pentru a nu se ajunge la formarea seminţelor în
detrimentul viitoarei înfloriri.
Înmulţire. Se poate face:
- prin seminţe - la S. vulgaris şi S. reflexa, speciile pure, cu precizarea că
recoltarea paniculelor se face toamna târziu şi se păstrează în saci suspendaţi, până
în decembrie. Semănatul se face primăvara, pe straturi, eventual după o stratificare de
2-3 săptămâni. Puieţii rămân pe loc 2 ani deoarece cresc încet.
- prin altoire - pe butaşi înrădăcinaţi de 1 an de Ligustrum ovalifolium în
vederea eliminării inconvenientului drajonării. Se recomandă plantarea adâncă a
exemplarelor altoite (îngroparea zonei de altoire) urmărindu-se obţinerea unui
sistem radicular propriu al altoiului.
Se poate efectua : altoirea în oculaţie, în teren, la jumătatea lunii iulie, când
mugurii s-au maturat sau altoirea în copulaţie (simplă sau perfecţionată), iarna, la
masă, pe butaşi înrădăcinaţi de 1 an, păstraţi prin stratificare. Toţi puieţii obţinuţi
prin altoire se scot după 1 an de la plantare, când rădăcinile ramurilor-altoi sunt
bine formate şi se retează portaltoiul, urmând a fi replantaţi pentru formare.
- prin marcotaj - prin muşuroire aplicat la plantele tinere altoite, care taie
scurt în anul al II-lea după plantare. Se mai poate face şi marcotajul arcuit, cu
scoaterea unui inel de scoarţă de 5-10 cm la ramurile de 1 an mai flexibile, puţin
deasupra solului.
Folosire. Liliacul este mult folosit ca plante izolate, în grupări, garduri vii
sau la marginea masivelor de arbori.

6.44.3. Genul LIGUSTRUM L.

Gen originar din Japonia, China, India, Malaezia, Nordul Africii şi Europa
care cuprinde 50 de specii majoritatea arbuşti, arbustoizi, mai rar arbori. Frunzele
sunt caduce sau persistente, opuse (uneori alterne), întregi, florile în panicule te-
rminale albe iar fructul este o drupă nea-gră sau albăstruie cu 1-4 sâmburi.

6.44.3.1. Ligustrum vulgare L. - Lemn câinesc

Caracterizare morfologică. Specie indigenă care creşte spontan în regiunea

de câmpie şi de dealuri, cu aspect de tufe de 3-5 m. Frunzele sunt caduce, uneori
semipersistente (în iernile foarte blânde) de 3-6 cm, oblong-ovate, până la
lanceolate. Florile sunt mici, albe-gălbui, mirositoare şi dispuse în panicule, de cca
6 cm, apar în iunie-iulie (fig. 702) iar fructul este sferic, negru, lucitor, de 0,6-0,8
cm (fig. 703).
Varietăţi cele mai frecvente la noi sunt:
 var. chlorocarpum - cu fructe verzi,
 var. buxifolium - cu frunze verzi albăstrui cu dungă albă,
 var. sempervirens - cu frunze înguste sem-pervirescente,
 var. atrovirens - cu frunze verzi-închis, cu luciu metalic, semipersistente
ş.a.
337

Fig. 702. Ligustrum vulgare
- flori
Fig. 703.Ligustrum vulgare
- fructele
Fig. 704. Ligustrum ovalifolium
vara-toamna (fig. 705).
Particularităţi biologice şi ecologice. Deficienţa majoră este faptul că este
slab rezistentă la ger, nesuportând expunerea afară, dar pot fi cultivate exemplare
la ghivece mari, care iarna se adăpostesc în sere. Inflorescenţele se folosesc frec-
vent pentru diverse aranjamente florale.
Particularităţi biologice şi ecologice. Spe-
cie rustică care poate vegeta pe diferite tipuri de
sol, exceptând cele acide sau excesiv sărăturate.
Drajonează bine, rezistă la ger, secetă şi suportă
bine poluarea cu fum şi gaze. Toate speciile de
lemn câinesc cresc activ, lăstăresc bine şi suportă
tunderea. De asemenea, suportă bine umbra dar
creşte şi înfloreşte corespunzător la semiumbră
sau chiar în plin soare.
6.44.3.2. Ligustrum ovalifolium Hassk.
- Lemn câinesc japonez
Caracterizare morfologică. Arbust ori-
ginar din Japonia, creşte până la 5 m înălţime,
lăstarii sunt drepţi şi acoperiţi cu frunze caduce
sau semipersistente, de 3-7 cm, eliptic-ovate sau
eliptic-oblongi, verzi-închis pe faţă iar dorsal
verzi-gălbui (în iernile mai blânde la noi are
frunziş semipersistent).
Flori sunt mici, albe-gălbui, grupate în pani-
cule de 5-10 cm, cu miros respingător care apar
prin iunie (fig. 704).
Particularităţi biologice şi ecologice.
Cultivarurile existente la noi se remarcă prin
efectul decorativ deosebit al frunzelor:
 var. aureum - cu frunzele lat-bordate cu
galben-auriu sau chiar complet galbene;
 var. argenteomarginatum - cu frunzele
bordate cu alb-crem.
6.44.3.3. Ligustrum japonicum Thunb.
- Lemn câinesc japonez
Caracterizare morfologică. Este o specie
foarte ornamentală prin faptul că are frunzele
persistente, mari de 4-10 cm, ovat-oblongi, flori
albe în panicule piramidale de 6-15 cm, care apar
338
 Înmulţire. Se poate face prin
seminţe (la L. vulgare) recoltate la
maturitate, păstrate în stare uscată
până în mai, apoi se stratifică până
în noiembrie (anul al II-lea), când se
seamănă. La L. ovalifolium se poate
face butăşirea în verde sau în uscat,
în timpul vegetaţiei sau în repausul
vegetativ.
Folosire. Se recomandă mai
ales pentru garduri vii tunse dar şi
Fig. 705. Ligustrum japonicum
ca arbust component al masivelor şi
grupărilor de arbori şi arbuşti, mai ales în spaţiile verzi urbane expuse poluării.
La speciile cu frunze persistente se folosesc inflorescenţele pentru diverse
aranjamente florale.

6.44.4. Genul FORSYTHIA Vahl.

Genul cuprinde 6 specii, din care 5

Fig. 706. Forsythia ovata
de origine din Asia de est şi una din sudul
Europei. Cresc sub formă de arbuşti cu
ramuri lungi, erecte sau arcuite, muchiate,
verzi, brune sau gălbui. Frunzele sunt
opuse, întregi sau trifoliate iar florile sunt
axilare, câte l-6 cu petale galbene, apar
primăvara înainte de înfrunzire, simultan
cu înfrunzirea sau după înfrunzire.
Este unul dintre cele mai apreciate
genuri de arbuşti, pentru faptul că înflo-
reşte primăvara timpuriu şi pentru florile
galben-aprins.

6.44.4.1. Forsythia ovata Nakai -

Forsiţia

Caracterizare morfologică. Este

arbust de 1,5 m, cu ramuri divergente,
cenuşii-gălbui, cu măduva lamelară.
Frunzele de 5-7 cm, ovate iar florile
sunt solitare, galbene şi apar primăvara-
timpuriu (fig. 706).

Fig. 707. Forsythia suspensa

339
 6.44.4.2. Forsythia suspensa Vahl.

Caracterizare morfologică.
Arbust care creşte până la 3 m, cu tulpini
erecte şi ramuri lungi, divergente sau pendente,
în 4 muchii, fistuloase şi cu măduvă întreagă
la noduri.
Frunzele sunt de 6-10 cm lungime, ovate,
oblong-ovate, uneori trifoliate, dinţate pe
margini. Florile sunt mai mari, dispuse câte
1-3 pe toată lungimea lujerului, galbene-aurii,
apar primăvara timpuriu, înaintea înfrunzirii Fig. 708. F. suspensa fortunei
(fig. 707). Fructul este o capsulă cu numeroase seminţe mici.
Particularităţi biologice şi ecologice. Suportă bine tunderea, obţinându-se
forme decorative umbeliforme sau globuloase.
Varietatea cea mai frecventă este var. fortunei (Lindl) Rehd. - arbust foarte
viguros, cu ramuri arcuite, arcuite uneori până la sol iar florile sunt foarte bogate,
galben-strălucitoare şi cu lobii petalelor lăţiţi (fig. 708).

6.44.4.3. Forsythia x intermedia Zab. ( F. suspensa x F. viridissima )

Caracterizare morfologică. Arbust hibrid care ajunge până la 3 m, cu

ramuri drepte sau arcuite, lăstarii tineri galben-măslinii, cu lenticele vizibile.
Frunzele sunt oval-alungite, până la lanceolate iar pe lăstarii lungi apar şi frunze
trifoliate. Florile sunt galbene-închis, mari, numeroase, grupate câte 2-3 şi se
regăsesc pe toată lungimea ramurilor. Apar înainte de înfrunzire fiind prima specie
cu înflorire puternică primăvara-devreme. Are câteva cultivaruri: 'Spectabilis' - cu
numeroase flori care au petalele alungite şi 'Lynwood' - cu flori mai mari şi cu
petalele rotunjite, ş.a.

Fig. 709. Forsythia x intermedia

340
 6.44.4.4. Forsythia viridissima Lindl.

Caracterizare morfologică.
Arbust care formează tufe de
până la 3 m, cu tulpini şi ramuri erecte,
verzi-măslinii. Frunzele sunt de până la
14 cm lungime, oblong- lanceolate,
uneori trifoliate.
Florile sunt abundente pe ra-
muri, dispuse câte l-3, de culoare
galben - verzuie, campanulate, cu lobii
corolei îngust-oblongi.
Înfloreşte mai târziu, în luna Fig. 710. Forsythia viridissima
mai, după înflorire (fig. 710).
Particularităţi biologice şi ecologice. Sunt specii cu creştere rapidă,
butăşesc foarte uşor, suportă bine tunderea iar uneori marcotează natural. Rezistă
bine la geruri, preferă solurile uşoare, fertile, revene şi chiar calcaroase. Înfloresc
cel mai bine în plină lumină, dar suportă relativ bine şi semiumbra (înflorire mai
diminuată).
După înflorire se recomandă tăieri care să înlăture ramurile mai bătrâne, dar
nu prea severe, pentru a nu favoriza apariţia de lăstari lacomi, viguroşi dar puţin
floriferi.
Înmulţire. Se realizează uşor prin butaşi semilemnificaţi, în iunie, în răsad-
niţe reci. Înrădăcinare are loc în cca. 1 lună după care se scot şi se plantează în aer
liber, după un an putând atinge cca. 1 m înălţime. Pentru F. suspensa se reco-
mandă butăşire "în verde".
Folosire. Sunt arbuşti floriferi foarte preţuiţi în parcurile şi grădinile noastre,
cu înflorire foarte timpurie, bogată, putându-se planta izolat, în grupări sau pentru
mascarea gardurilor inestetice sub formă de garduri vii (de exemplu F. x
intermedia).

6.45. Subclasa ASTERIDAE

Ordinul SOLANALES
Familia SOLANACEAE

6.45.1. Genul LYCIUM L.

Gen originar din regiunile continentale şi subtropicale ale globului care

cuprinde cca. 110 specii de arbuşti cu frunzele caduce şi lujeri cu sau fără spini.
La noi întâlnim speciile:

341
 6.45.1.1. Lycium barbarum L. (L. halimifolium Miller, L. vulgare L., L.
flaccidum Koch.) - Cătina de gard, Gărdurăriţă, Licium

Caracterizare morfologică. Este un arbust subspontan de cca 2 m, cu

ramuri subţiri, arcuite, spinoase, frunzele sunt oblong-lanceolate de 2-6 cm, la
bază cuneate, verzi-cenuşii. Florile sunt dispuse în fascicule, de culoare purpuriu-
violacee, tubuloase şi care apar în iunie-august (fig. 711). Fructul este o bacă
ovoidă, de culoare roşu-portocaliu (fig. 712).

Fig. 711. Florile la Lycium barbarum Fig. 712. Fructele la Lycium barbarum

6.45.1.2. Lycium chinense Mill.

Caracterizare morfologică. Arbust stufos, cu lujerii subţiri, pendenţi une-

ori până la sol, nespinoşi, de culoare galben-gri. Frunzele sunt caduce, ovat-
romboidale sau ovat-lanceolate, verzi iar florile sunt movii şi decorează în
perioada vară-toamnă (fig. 713), iar fructele sunt numeroase, ovoide şi viu colorate
în roşu sau portocaliu-roşiatic (fig. 714).

Fig. 713. Lycium chinense - florile Fig. 714. Lycium chinense -fructele
Particularităţi biologice şi ecologice. Ambele specii drajonează puternic,
de aceea sunt indicate pentru fixarea pantelor puternice şi a coastelor degradate.
Sunt specii subtermofile, care rezistă destul de bine la ger, dar preferă un climat
mai cald. Cresc bine şi pe soluri sărace şi uscate, dar uşoare.

342
 Înmulţire. Cel mai uşor se face prin butaşi lemnificaţi. Se mai poate realiza
prin semănat şi prin marcotaj.
Folosire. Deşi nu se consideră a fi un arbust foarte ornamental se poate
folosi cu succes pentru fixarea taluzurilor, pantelor degradate şi a nisipurilor. De
asemenea se foloseşte pentru garduri vii nepenetrante (datorită spinilor).

6.46. Subclasa ASTERIDAE

Ordinul LAMIALES
Familia VERBENACEAE

6.46.1. Genul CLERODENDRUM L.

Gen originar din Asia care cuprinde

cca. 300 de specii de arbuşti termofili.

6.46.1.1.Clerodendrum trichotomum
Thunb. - Clerodendrum

Caracterizare morfologică. Arbust de

Fig. 715. Clerodendrum trichotomum
4-5 m înălţime originar din China şi Japonia,
cu frunze mari (de cca. 22 cm lungime),
oval-eliptice, florile mici, albe, stelate, dis-
puse în ciorchini, parfumate, care apar în
sezonul de toamnă, în intervalul august-
septembrie.(fig. 715).
Fructele sunt drupe mici, la început
albastre iar apoi negre, cu caliciul persistent,
roşiatic (fig.716).

6.46.1.2. Clerodendrum fragrans

Vent.
Fig. 716. Fructele la clerodendrum
Caracterizare morfologică. Arbust
de cca 3 m, cu florile involte albe-gălbui,
mirositoare, dispuse în corimbe terminale
(fig. 717)

6.46.1.3. Clerodendrum specio-

sissmum VanGreet. (C. fallax Lindl.)

Caracterizare morfologică. Arbust

de 1-3 m, cu frunze caduce, cordiforme,
Fig. 717. Clerodendrum fragrans florile sunt roşietice, în panicule mari, care
apar vara (fig. 718).
343
 Particularităţi biologice şi ecologice. Sunt specii termofile, care solicită
climat blând, multă însorire şi soluri bogate şi revene. În iernile grele degeră dar se
regenerează în primăvară.
Înmulţire. Se poate realiza prin
seminţe semănate toamna în seră, ime-
diat după maturare sau primăvara, după
stratificare, în răsadniţă.
Se mai pot face butaşi erbacei
(plantaţi pentru înrădăcinare în răsad-
niţe) sau de rădăcină (plantaţi în sere),
iar primăvara, înainte de începerea vege-
taţiei se poate face despărţirea tufei.
Folosire. Sunt considerate în spe-
cial plante de apartament dar în locaţii Fig. 718. Clerodendrum speciosissmum
adăpostite se pot planta cu succes şi în parcuri şi grădini, pe marginea aleilor.

6.46.2. Genul CARYOPTERIS Bge.

.
6.46.2.1.Caryopteris x cladonensis
Simm. - Cariopteris

Caracterizare morfologică. Arbust

Fig. 719. Caryopteris x cladonensis
Fig. 720. C.x c. Heavenly Blue
hibrid originar din Anglia unde este de-
numit şi „spiree albastră”. Se prezintă ca
tufe de maxim 1 m, cu ramuri subţiri, arcuite,
frunzele oval-lanceolate, lungi de 5-8 cm, pe
dos verzi-cenuşiu, scurt-păroase.
Prin frecare frunzele emană un miros
tipic, balsamic. Florile sunt numeroase, bo-
bocii fiind albaştri-violacei iar florile sunt
albastre, prinse în mici buchete de-a lungul
ramurilor, apar târziu (august-septembrie)
(fig. 719).
Particularităţi biologice şi eco-
logice. Există câteva cultivaruri preţuite de
peisagişti:
- Heavenly Blue - cu flori albastre-
închis (fig. 720);
- Artur Simmonds - arbust scund
(sub 50 cm) cu flori albastre-intens.
Este o specie subtermofilă, care la noi
este afectată de îngheţurile târzii. Preferă
staţiunile însorite şi nu este pretenţioasă
faţă de sol.

344
 Înmulţire. Se înmulţeşte prin seminţe semănate primăvara în răsadniţe,
după care se repică la ghivece. De asemenea se poate face butăşirea în luna iulie,
în răsadniţe sau în sere, fiind cea mai des folosită metodă de înmulţire.

6.46.3. Genul CALLICARPA L.

Gen de arbori şi arbuşti originari din Asia tropicală şi subtropicală,

Australia, America de Nord şi Centrală şi cuprinde peste 145 de specii cu frunze
caduce şi flori divers colorate.
La noi se întâlnesc speciile:

6.46.3.1. Callicarpa americana

L. - Calicarpa

Caracterizare morfologică. Ar-

Fig. 721. Callicarpa americana
bust de cca. 3 m cu aspect de tufă, cu
frunze ovat-eliptice, dentate, caduce, pe
partea superioară pubescente iar pe dos
pâslos-glanduloase.
Florile sunt albe sau albastre-
deschis, foarte mici şi numeroase (fig.
721), apar în plină vară iar fructele sunt
mici, violete, dispuse în buchete mici (fig.
722).

6.46.3.2. Callicarpa bodinierii

Lévl.

Fig. 722. Fructele la calicarpa
Fig. 723. Callicarpa bodinierii
bună la geruri.
Caracterizare morfologică.
Arbust de maxim 2 înălţime, ori-
ginar din China, cu frunzele eliptic-
alungite, ascuţite la vârf şi dentate pe
margini, pubescente pe dos (toamna de-
vin galbene-purpurii) (vezi fig. 723).
Florile sunt numeroase, roz-lila, în
cime de 2-3 cm diametru, apar vara iar
fructele sunt bace foarte mici, violete (fig.
723 şi 724).
Particularităţi biologice şi eco-
logice. În cultură există câteva varietăţi,
la noi fiind preţuită var. giraldii (Hesse)
Rehd.- cu înflorire şi fructificare foarte
abundente şi mai ales cu rezistenţă mai

345
 6.46.3.3. Callicarpa dichotoma
(Lour) K.Koch (C. purpurea Juss., C.
koreana hort.)

Caracterizare morfologică. Arbust

de 1-1,5 m, cu frunze eliptice până la obo-
vate, pe dos verzi-deschis, glanduloase, flo-
rile sunt roze, dispuse în cime, apar vara iar
fructul este lila-violet (fig. 725).
Particularităţi biologice şi eco-
Fig. 724. Fructele la C. bodinierii logice. Sunt specii subtermofile, sensibile la
ger mai ales în tinereţe, de aceea se cultivă
frecvent în spaţii adăpostite.
Nu suportă solurile calcaroase iar
primăvara se recomandă efectuarea de tăieri
pentru a stimula creşterea ramurilor flori-
fere.
Înmulţire. Se face prin seminţe se-
mănate toamna sau primăvara în sere,
putând opta pentru folosirea la semănat a
Fig. 725. Callicarpa dichotoma fructelor întregi.
Peste iarnă plantele de 1 an se adă-
postesc. Se mai pot face butaşi erbacei, înrădăcinaţi în sere.
Folosire. Se poate folosi ca exemplare izolate sau în asociere cu alte specii,
în locaţii adăpostite.

6.47. Subclasa ASTERIDAE

Ordinul LAMIALES
Familia LAMIACEAE (LABIA TAE)

6.47.1. Genul PEROVSKIA

Karel.

Gen originar din Nordul Asiei care

cuprinde 4 specii erbacee şi perene, aro-
matice. La noi întâlnim doar o specie:

6.47.1.1. Perovskia atriplicifolia

Benth. - Perovschia

Caracterizare morfologică. Subar-

Fig. 726. Perovskia atriplicifolia bust de origine asiatică (Afganistan, Tibet,
Vestul Himalayei).
346
 Ajunge la 0,90-1,50 m, formând tufe rare, cu ramuri subţiri, alb-tomentoase.
Frunzele sunt lungi de 3-6 cm, verzi-cenuşii, aromatice, florile sunt mici,
albastre, în spice care apar spre sfârşitul verii (vezi fig. 726). Planta în întregime,
dar mai ales frunzele emană un miros foarte plăcut, de salvie.
Particularităţi biologice şi ecologice. Este o specie care rezistă relativ bine
la gerurile de la noi, totuşi în iernile aspre ramurile îngheaţă până la nivelul
solului, dar regenerează bine după tăierile din primăvară.
Cere mult soare, soluri uşoare, foarte nisipoase şi uscate. Umiditatea prea
mare mai ales în sezonul rece este nefavorabilă.
Înmulţire. Se recomandă a se face butăşirea în verde, în mai-iunie, cu înră-
dăcinare la lădiţe, în seră, evitând umiditatea în exces care determină putrezirea
butaşilor. Se mai poate efectua despărţirea tufelor, mai ales la plantele adulte care
în condiţii favorabile emit drajoni.
Folosire. Se folosesc în parcuri şi grădini pentru diverse grupări, pe fond de
culoare mai închisă.

6.48. Subclasa ASTERIDAE

Ordinul SCROPHULARIALES
Familia SCROPHULARIACEAE

6.48.1. Genul PAULOWNIA S. & Z.

Gen originar din China şi Japonia care include cca. 9 specii de arbori cu
frunze caduce mari sau foarte mari şi flori foarte decorative. La noi se cultivă:

6.48.1.1. Paulownia tomentosa

(Thunb.) Seud. (P. imperialis S.&Z.) -
Paulovnia, Arborele candelabru

Caracterizare morfologică. Este un

Fig. 727. Florile şi fructele din
anul anterior la paulovnia
arbore originar din China, care ajunge la 16 m
înălţime, cu tulpina scurtă (cca 2,8 m) groasă,
coroana largă şi lujerii foarte groşi, gri-închis,
pubescenţi; frunzele sunt foarte mari (de 15-20
cm), cu peţiolul foarte lung (10-15 cm), la vârf
acuminate, ovate, aproape subrotunde, la bază
cordate, pe margini întregi sau cu 3-5 lobi, pe
partea superioară verzi-închis, pubescente, pe
dos gri-tomentoase. Florile apar în mai şi sunt
mari, cilindric-campanulate, mirositoare, albas-
tre, palid violacee, în interior cu dungi gălbui,
dispuse în panicule mari, terminale, erecte (vezi
fig. 727).

347
 Fructele sunt capsule lemnoase ovoide, de 3-4 cm, cu numeroase seminţe
mici, aripate.

6.48.1.2. Paulownia lilacina Sprague.

Caracterizare morfologică. În arealul de

origine arbore de talia a III-a cu coroana bogată,
lujerii tineri cu peri glanduloşi, lipicioşi.
Frunzele sunt foarte mari (până la 30 cm
lungime), lat-ovate, pe faţă verzi-mat şi pe dos
pubescente. Florile sunt lila-pal, în panicule lungi
de până la 30 cm, apar vara, mai târziu ca la specia
precedentă. Fructele sunt capsule lemnoase ovoide
de 4-6 cm lungime cu numeroase seminţe în
interior (fig. 728).
Particularităţi biologice şi ecologice. Lăs-
tăresc şi drajonează bine şi au o creştere rapidă.
Sunt specii termofile, sensibile la geruri şi înghe-
ţuri timpurii, preferând locurile adăpostite. Fig. 728. Fructele la
P. lilacina
Sunt rezistente la secetă şi pretind soluri
profunde, uşoare şi revene. Sunt plante mari iubitoare de soare. Nu suportă solurile
calcaroase, cele grele şi uscate. La noi au, în general, o longevitate mai mică.
Înmulţire. Se înmulţeşte prin semănături făcute iarna în seră sau răsadniţă
caldă sau prin butăşire, cu butaşi de rădăcină.
Folosire. În parcuri se foloseşte mai ales în mod izolat, fiind preţuit pentru
frunzişul bogat şi înflorirea deosebit de frumoasă.

6.49. Subclasa ASTERIDAE

Ordinul SCROPHULARIALES
Familia BIGNONIACEAE

6.49.1. Genul CATALPA Scop.

Cuprinde cca. 12 specii originare din America de Nord şi din Asia de est, cu
înălţimi variind de la 10 la 30 m. La noi se cultivă în parcuri şi grădini urmă-
toarele specii:

4.49.1.1. Catalpa bignonioides Walt. – Catalpa

Caracterizare morfologică. Este un arbore de 15 m, originar din America,

cu trunchiul frecvent strâmb, coronamentul larg-rotund, lujerii viguroşi, verzi-
măslinii, cu muguri mici. Frunzele sunt mari de 10-20 cm, cordiforme, brusc
acuminate, cu marginea ondulată, pe faţă verzi-deschis şi pe dos pubescente, cu

348
 peţiolul foarte lung, de 9-16 cm. Prin frecare emană un miros neplăcut. Florile sunt
mari, de 5-6 cm, albe cu pete purpurii şi 2 dungi galbene în interior, grupate în
panicule late, piramidale, terminale, apar
prin iunie-iulie (fig. 729). Fructele sunt
capsule cilindrice, de 20-40 cm lungime,
la început verzi apoi devin brune şi
decorează arborele şi în timpul iernii.
Seminţele sunt plane, oblongi, aripate pe
ambele părţi, cu peri mătăsoşi la extre-
mităţi.

4.49.1.2. Catalpa speciosa War-

der - Catalpa mare
Fig. 729. Floarea la Catalpa bignonioides
Caracterizare morfologică.
Arbore care ajunge la 30-35 m înălţime, originar tot din America, cu
coroana piramidală, tulpina destul de dreaptă, scoarţa cenuşie-deschis şi ritidom
care se exfoliază în plăci. Frunzele sunt mari (cca 30 cm lungime) decât la
specia precedentă, lung-peţiolate, ovate, pe dos pubescente şi nu emană miros.
Florile sunt, de asemenea, mai mari albe-gălbui în panicule mai sărace ca număr
de flori decât precedentul specimen, lungi de cca 15 cm (fig. 730). Fructele sunt
capsule de cca 35 cm lungime, cu pereţii mai groşi (fig. 731).

Fig. 730. Florile la Catalpa speciosa Fig. 731. Fructele la Catalpa speciosa
Caracterizare morfologică. Arbore care ajunge la 30-35 m înălţime,
originar tot din America, cu coroana piramidală, tulpina destul de dreaptă, scoarţa
cenuşie-deschis şi ritidom care se exfoliază în plăci. Frunzele sunt mari (cca 30 cm
lungime) decât la specia precedentă, lung-peţiolate, ovate, pe dos pubescente şi nu
emană miros. Florile sunt, de asemenea, mai mari albe-gălbui în panicule mai
sărace ca număr de flori decât precedentul specimen, lungi de cca 15 cm. Fructele
sunt capsule de cca 35 cm lungime, cu pereţii mai groşi.
Particularităţi biologice şi ecologice. Speciile de Catalpa au creştere
rapidă, înfrunzire tardivă şi o cădere timpurie a frunzelor.

349
 Preferă un climat mai cald, rezistenţă mai mare la ger având catalpa mare,
dar totuşi ambele specii suferă de îngheţurile târzii. Solicită soluri profunde,
revene, fertile, nisipo-lutoase. Rezistă bine la poluarea din zonele ubane şi mai ales
din cele industriale. Sunt specii de lumină dar suportă şi semiumbra.
Înmulţire. Specia se înmulţeşte prin semănături executate primăvara (la 30
cm distanţă şi l cm adâncime), mai rar prin butăşire sau prin altoire (în des-
picătură sau în coajă).
Folosire. Se întrebuinţează în mod individual şi în grupuri, fiind preţuită
pentru bogăţia frunzelor mari, frumuseţea florilor şi fructelor sale interesante.

6.49.2. Genul CAMPSIS Lour.

Gen originar din Asia de Est şi din America de Nord care include 2 specii de
liane.

6.49.2.1. Campsis radicans (L.) Seem. (Bignonia radicans L., Tecoma

radicans (L.) Juss. - Trâmbiţa, Campsis

Caracterizare morfologică.
Este o liană originară din America
de Nord, de cca. 10 m lungime, cu
rădăcini aeriene adventive cu care se
fixează pe copaci şi ziduri. Frunzele sunt
Imparipenat - compuse, cu 9-11 foliole
ovat-oblongi de 3-6 cm, dentate pe
margini, acuminate şi la bază cuneate,
serate, scurt peţiolate, dispuse opus.
Fig. 732. Campsis radicans

Fig. 733. Fructele la C. radicans Fig. 734. Florile la C. grandiflora

350
 Florile sunt complete, roşii-portocalii de 6-9 cm, în cime sau panicule
terminale, având corola în formă de trompetă (infundibuliform-campanulată) (fig.
732). Fructul este o capsulă cilindrică, de 8-12 cm lungime, cu seminţe numeroase,
turtite, cu 2 aripi transparente (fig. 733).

6.49.2.2. Campsis grandiflora (Thunb.) K. Schum. (C. chinensis (Lam.)

Voss., Tecoma grandiflora (Thunb.) Loisel. - Trâmbiţa mare

Caracterizare morfologică. Liană de lungime mai mică (până la 8 m), cu

puţine rădăcini aeriene, frunzele au 7-9 foliole ovat-lanceolate, glabre, cu vârful
foarte lung iar florile sunt mai mari, roşii-oranj, în panicule mari, rare, terminale,
care apar vara-toamna (fig. 734).
Particularităţi biologice şi ecologice. Sunt liane foarte căutate pentru
frumuseţea si abundenţa florilor. Preferă solurile fertile, terenurile ferite de geruri
şi scăldate de lumină.
Înmulţire. Se înmulţesc frecvent prin butaşi de rădăcină, recoltaţi toamna şi
care se înrădăcinează în sere sau prin butaşi lemnificaţi sau semilemnificaţi din
ramurile anuale.
Folosire. În parcuri şi grădini se cultivă pentru decorarea pergolelor, zidu-
rilor, coloanelor etc. Se pretează la tuns (iarna) sub forme diferite. Se recomandă şi
în zonele litorale.

6.50. Subclasa ASTERIDAE

Ordinul SCROPHULARIALES
Familia ACANTHACEAE

6.50.1. Genul ACANTHUS L.

Gen originar din Africa, Asia şi Sudul Europei care cuprinde cca. 20 de
specii perene, erbacee sau lemnoase. La noi există o specie spontană şi alte câteva
cultivate pentru valoarea decorativă.

6.50.1.1. Acanthus balcanicus Hey. et Richard. (A. longifolius Poir., A.

mollis hort.)- Acantus, Talpa ursului

Caracterizare morfologică. Subarbust de 30-60 cm, spontan în zonele mai

călduroase din ţara noastră, cu frunze lobate, cu lobii alungit-eliptici, dentaţi, cu
spini scurţi în vârf, acoperite cu peri moi, iar florile sunt mici, albe-roşietice,
dispuse la subsuoara unei bractei într-un spic foarte decorativ şi apar vara (iunie-
iulie) (fig. 735).

351
 6.50.1.2. Acanthus caroli-alexandri Hausskn.

Caracterizare morfologică. Sub-arbust scund (sub 30 cm) cu frunze mai

puţine, dar lungi de până la 30 cm şi late de cca 10 cm, lanceolate, verzi-închis, cu
peri moi pe partea inferioară iar florile albe-rozii, cu caliciul violet, dispuse în
spice compacte, care apar vara (fig. 736)
Particularităţi biologice şi ecologice.
Este rezistentă la gerurile din ţara noastră.

6.50.1.3. Acanthus arboreus Forsk.

Caracterizare morfologică. Arboraş de

Fig. 735. Acanthus balcanicus
maxim 6 m, cu frunze persistente, flori la bază
albe iar spre vârf roşii-carmin, apar primăvara
devreme (fig. 737).
Particularităţi biologice şi ecologice. Nu
rezistă peste iarnă afară, astfel că se poate
cultiva doar la ghivece mari care vara se pot
ţine afară iar toamna se introduc în sere.
Înmulţire. Se face prin seminţe (primă-
vara, în sere, în lădiţe) prin butaşi şi prin
despărţirea drajonilor (primăvara sau la înce-
putul toamnei, în răsadniţe reci).
Folosire. Se pot folosi cu succes în par-
curi şi grădini, la marginea masivelor de ar-
buşti, izolat pe peluze sau pentru borduri dar şi
pentru flori tăiate, proaspete sau uscate.

6.51. Subclasa ASTERIDAE

Fig. 736. A. caroli-alexandri
Ordinul DIPSACALES
Familia CAPRIFOLIACEAE

6.51.1. Genul LONICERA L. -

Caprifoi

Caracteristici generale. Acest gen este

unul dintre cele bogate în specii (circa 180),
răspândit în emisfera nordică a globului, parţial
şi în cea sudică (de exemplu în Java).
În parcurile din ţara noastră şi mai ales în
staţiunile dendrologice se află un sortiment
foarte bogat de specii de Lonicera, dar în flora
Fig. 737. A. arboreus
spontană acest număr este mai redus.
Speciile de Lonicera sunt reprezentate
352
prin arbuşti cu portul erect, agăţător sau prostrat. Frunzele la cele mai multe specii
sunt caduce, mai rar semipersistente şi persistente, de obicei întregi şi uneori
lobate. Florile sunt fie perechi axilare, fie în verticil iar uneori bracteele formează
un involucru la baza perechilor de flori. Corola este tubulară, de diferite lungimi şi
fructul este o bacă divers colorată.
Cele mai frecvente specii de Lonicera de la noi sunt:

6.51.1.1. Lonicera alpigena L.

Caracterizare morfologică. Arbust de

până la 2 m, cu tufe erecte, frunze de 5-10 cm,
eliptice sau oblongi, glabre, pe margini ciliate,
verzi-închis pe faţă şi verzi-deschis pe dos.
Flori galbene sau verzi-gălbui, nuanţate cu
roşu-mov, dispuse pe un peduncul comun care
depăşeşte cu mult lungimea florilor, apar la
sfârşitul primăverii (fig. 738). Fructele sunt
roşii-lucitoare.
Particularităţi biologice şi ecologice.
Specia este spontană în Carpaţi, rezistă bine la
ger şi este mult recomandată pentru stâncării.
Fig. 738. Lonicera alpigena
6.51.1.2. Lonicera caprifolium L. -
Caprifoiul comun

Caracterizare morfologică. Arbust cu

tulpini agăţătoare sau târâtoare de 2-3 m
înălţime, cu ramuri flexibile, lujerii tineri păroşi,
frunzele sunt caduce, scurt-peţiolate, simple,
invers-ovate iar cele din treimea superioară
conate, pe faţă verzi-închis iar pe dos glauce.
Florile sunt puternic odorante, cu corola alb-
gălbuie iar la exterior roz-roşiatice, apar primă-
vara-vara (fig. 739) iar fructele sunt bace roşii-
portocalii.
Fig. 739. Lonicera caprifolium
6.51.1.3. Lonicera coerulea L.

Caracterizare morfologică. Are tufe de l - 1,5 m, erecte sau divergente, cu

ramuri galbene-brune sau roşii-brunii, uşor exfoliabile. Frunzele sunt lungi de 2-
8,cm, ovate, ovat-oblongi. Florile sunt albe-gălbui, cu înflorire în aprilie-mai şi
sunt mai puţin decorative (fig. 740). Fructul este globulos, elipsoidal, albastru-
închis. înflorire în aprilie-mai (fig. 740). Se foloseşte mai frecvent în grupări şi în
masive.

353
 6.51.1.4. Lonicera chrysantha Turcz.

Caracterizare morfologică. Este arbust

erect de 4 m înălţime, cu frunzele lungi de 6-12
cm, rombic-ovate sau ovat-lanceolate, pe partea
rioară verzi-viu, glabre iar pe dos sunt păroase.
Florile sunt alb-gălbui apoi galbene-aurii, lungi
de până la 2,5 cm şi apar în mai-iunie (fig. 741)
iar fructele sunt bace roşii coralii.

6.51.1.5. Lonicera fragrantissima Lindl.

et Paxt.

Caracterizare morfologică. Arbust de cca

Fig. 740. Lonicera caerulea-
flori şi fructe
2 m, cu ramuri lungi, arcuite, frunzele sunt lat-
eliptice sau invers-ovate, lungi până la 7 cm, pe
partea superioară verzi-închis, glabre iar pe dos
albăstrui, păroase de-a lungul nervurii principale.
Florile sunt albe-gălbui, numeroase şi foar-
te parfumate, dispuse perechi pe lujerii din anul
precedent, apar primăvara devreme, înaintea
înfrunzirii (fig. 742). Fructele sunt bace mici,
sferice, roşii.

6.51.1.6. Lonicera korolkowii Stapf.

Caracterizare morfologică. Arbust erect,

cu ramuri subţiri, divergente, înalt până la 4 m,
cu frunze mici (1-2,5 cm), ovate până la eliptice,
dorsal verzi-albăstrui. Florile roz-alburii, în pe-
rechi axilare, înfloreşte în mai-iunie iar fruc-
tele sunt bace roşiatice.

6.51.1.7. Lonicera japonica Thunb. - Fig. 741. Lonicera chrysantha

Caprifoi japonez

Caracterizare morfologică. Sunt plante

agăţătoare sau târâtoare, de cca 5 m lungime, cu
ramuri lungi păroase, frunze sunt persistente
ovate, oblong-ovate, de 3-8 cm lungime, pe
partea superioară sunt glabre, verzi iar pe dos
sunt roşii-aprins, iar florile sunt albe-gălbui,
nuanţate cu roşu la exterior, odorante, dispuse Fig. 742 L. fragrantissima

354
câte 2 la subsuoara frunzelor, înfloreşte în iunie-septembrie (fig. 744); fructele
sunt mici şi negre (fig. 745).
Particularităţi biologice şi eco-
logice. Cele mai frecvente varietăţi sunt:
var. halliana (are flori albe apoi galbene);
var. chinensis (are flori cu nuanţe roşcate)
şi var. aureo-reticulata (cu frunzele cu
dungi galbene, în reţea).
Având frunzele persistente, înflorire
de durată şi odorantă este mult apreciată
pentru decorarea gardurilor.
Fig. 743. Lonicera korolkowii

Fig. 744. Lonicera japonica - flori Fig. 745. Lonicera japonica - fructe
6.51.1.8. Lonicera nitida Wils.

Caracterizare morfologică. Arbust erect de cca 65 cm înăţime, viguros şi

compact, cu frunze ovat-oblonge, lungi de până la 12 cm, persistente, pe partea
superioară verzi-închis iar reversul este verde-deschis. Florile sunt mici, albe-
gălbui şi apar primăvara târziu (fig. 747) iar fructele sunt albastre-purpurii.
Folosire. Este foarte recomandată pentru garduri vii.

Fig. 746. Lonicera periclymenum Fig. 747. Lonicera nitida

355
 6.51.1.9. Lonicera periclymenum L.

Caracterizare morfologică. Este o arbust agăţătoare, de maxim 5 m lun-

gime, cu frunze de 4-6 cm, ovate sau eliptice, verzi, dorsal verzi-albăstrui, pubes-
cente. Florile sunt galbene-aurii cu nuanţe roşcate la exterior, lungi de 4-5 cm,
odorante, în ciorchini mari, care apar primăvara-vara (fig. 746), iar fructele sunt
bace mici, roşii.

6.51.1.10. Lonicera pileata Oliv.

Caracterizare morfologică. Este un

arbust de maxim 1 m înălţime, originar din
China, cu creştere prostrată, ramuri arcuite
şi lăstari subţiri, frunzele sunt semipersis-
tente, mici (1,2-2,5 cm), lanceolate, verzi-
închis lucioase, dispuse distih. Florile sunt
foarte mici, albe-gălbui, parfumate, puţin
evidente (ascunse sub frunziş) iar fructele
sunt mici, sferice, de regulă câte două, vio-
lete-purpurii, lucioase (fig. 748).
Particularităţi biologice şi eco-
Fig. 748. Lonicera pileata - fructele
logice. Suportă umbra, este rezistentă la
fum şi gaze.
Folosire. Se utilizează ca tufe izolate
sau în grupuri, pentru alcătuirea gardurilor
vii, pentru alpinarii etc.

6.51.1.11. Lonicera tatarica L. (L.

discolor hort., L. quadrifolia hort.) -
Caprifoi tătărăsc

Caracterizare morfologică. Arbust

provenit din Asia Centrală care are tufe
erecte până la 3 m înălţime, puternic rami-
ficat, cu frunze de 4-6 cm, ovate până la
ovat-lanceolate, verzi-închis cu reversul
Fig. 749. Lonicera tatarica
verde - albăstrui. Florile sunt roz-închis sau
albe, mari de cca 2,5 cm, dispuse în
perechi, apar în mai-iunie (fig. 749) iar fructele sunt roşii sângerii, mai rar galbene.
Particularităţi biologice şi ecologice. Varietăţile mai cultivate sunt: rosea
(cu flori roz în exterior şi roşii carmin în interior), grandiflora (cu flori foarte mari
albe), 'Arnold Red' (cu flori roşii-închis şi fructele de culoare roşu-intens).
Folosire. Specia este foarte apreciată pentru liziera masivelor, perdele,
garduri vii libere, dar şi ca plantă izolată sau în grupuri.

356
 Fig. 750. L. tatarica var. grandiflora Fig. 751. L. tatarica Arnold Red

6.51.1.12.Lonicera sempervirens L.

Caracterizare morfologică. Liană de maxim 3 m lungime, cu frunze de 3-8

cm, eliptice sau oblong-lanceolate, verzi-închis pe faţă şi pe dos glauce, deseori
păroase; florile sunt galbene-portocalii sau stacojii, tubulare de 4-5 cm lungime,
dis-puse în ciorchine şi apar de la sfârşitul primăverii până toamna târziu (fig. 752)
când apar fructele roşii.

6.51.1.13. Lonicera xylosteum

L. (L. villosa hort.) - Caprifoi

Caracterizare morfologică. Este

Fig. 752. Lonicera sempervirens
Fig. 753. Lonicera xylosteum
arbust până la 3 m, cu ramuri erecte sau
divergente. Frunzele sunt lat-ovate sau
eliptice, lungi de 3-6 cm iar florile, în
perechi, albe-gălbui, uneori nuanţate cu
roşu, devin mai târziu galbene, cu în-
florirea ce are loc în mai-iunie. Fructele
sunt bace roşii închis (fig. 753).
Particularităţi biologice şi eco-
logice. Creşte spontan în ţara noastră şi
este indicată ca specie de lizieră.
Speciile de Lonicera cresc repede,
lăstăresc bine şi suportă tunderea.
Marea lor majoritate suportă bine
tunderea, cu rezerve la L. pileata. Toate
speciile cresc bine pe solurile obişnuite
iar L. tatarica suportă o oarecare salini-
tate. Cresc bine la soare dar tolerează şi
semiumbra. Sunt destul de rezistente la
poluare.

357
 Înmulţire. Înmulţirea prin seminţe se face mai rar prin seminţe cel mai des
aplicându-se metodele vegetative de înmulţire. Butăşirea se poate face «în uscat»
(toamna târziu sau în ianuarie-februarie) dar şi «în verde» (în iulie-august, mai
mult pentru liane). Butaşii pot fi simpli sau cu călcâi şi încep să formeze rădăcini
în 3-4 săptămâni. Se mai poate face marcotajul mai ales cel prin muşuroire (la
arbuştii erecţi) şi cel chinezesc sau şerpuit (pentru liane). Cel mai potrivit moment
pentru marcotaj este primăvara devreme, astfel ca, până toamna, marcotele să
poată fi separate de plantele-mamă.
Folosire. Speciile de Lonicera sunt nelipsite în parcuri şi grădini fie ca tufe
izolate, fie în grupuri, în plantaţii masive, garduri vii sau folosite pentru îm-
brăcarea gardurilor, zidurilor etc.

6.51.2. Genul SYMPHORICAR POS Duham.

Cuprinde cca. 15 specii originare din Asia şi America de Nord, reprezentate

prin arbuşti de talie mică, erecţi sau culcaţi, cu frunze caduce, întregi, uneori
lobate. Florile sunt grupate în fascicule sau spice iar fructele sunt bace. Decorează
prin frunze, flori şi mai ales prin fructele care se păstrează pe plante până iarna.
Cele mai frecvente specii la noi sunt:

6.51.2.1. Symphoricarpos rivularis Suksd. (S. albus (L.) Blake, S.

racemosus Michx.) - Hurmuz, cârmâz, Simforicarpus

Fig. 754. Symphoricarpos rivularis - Fig. 755. Symphoricarpos rivularis -

florile fructele
Caracterizare morfologică. Este originar din America de Nord, creşte ca
tufă erectă până la l m înălţime, cu lujeri subţiri, erecţi, gri, fin-pubescenţi, cu
frunze de 2-5 cm, eliptice, eliptic-oblongi, uneori sinuat-lobate, pe lujerii lungi, pe
faţă verzi-închis iar pe dos verzi-albăstrui, uşor pubescente (fig. 754). Florile sunt
mici, roz, cu corola uşor campanulată, dispuse în spice sau raceme mici, terminale
sau în axila frunzei şi apar în iunie-septembrie(fig. 754); fructele sunt bace mari,
albe, globuloase, de 0,8-1,2 cm, moi (fig. 755), rămân pe lujeri şi iarna motiv
pentru care sunt foarte decorative.
Particularităţi biologice şi ecologice. Rezistă bine la ger, secetă şi fum.
Există şi var. laevigatus care are frunze şi fructe mai mari ca specia tipică.

358
 6.51.2.2. Symphoricarpos x doorenbosii Krüsm. (S. albus var.
laevigatus x S. chenaultii)

Caracterizare morfologică. Arbust

înalt de până la 2 m, cu creştere viguroasă,
lăstarii scurt-păroşi, frunzele larg-ovale, lungi
de 2-4 cm, verzi-închis pe partea superioară.
Florile sunt roze, grupate în raceme scurte iar
fructele sunt mari, sferice, albe cu evidente
tente roz, grupate în buchete compacte.
Un cultivar foarte preţuit la noi este
Amethyst - cu fructele roz intens şi
numeroase (fig. 756).

6.51.2.3. Symphoricarpos
Fig. 756. S. x d. Amethyst occidentalis Moench.

Caracterizare morfologică. Arbust

originar din America de Nord, cu talia de 1,5
m, frunzele de 2-7 cm, eliptice sau ovate,
crenate, flori roz, în fascicule sau spice (fig.
757), cu înflorirea în iunie-iulie iar fructul
este alb, globulos, cu diametrul de cca. l cm.
Particularităţi biologice şi ecologice.
Varietatea heyeri are frunze mai subţiri şi
glauce. Este rezistentă la ger, secetă, fum.

Fig. 757. S. occidentalis 6.51.2.4. Symphoricarpos

orbiculatus Moench. (S. vulgaris Michx.)

Caracterizare morfologică. Arbust

originar tot din America de Nord, are talia de
cca 2 m, cu lujerii tineri pubescenţi, frunzele
de 1,5-3,5 cm, eliptice sau rotund-ovate, verzi
pe faţă, iar dorsal verzi-albăstrui, pubescente,
toamna devin deseori roşietice.
Florile sunt în spice scurte sau raceme
mici, în axila frunzelor, de culoare roz şi apar
Fig. 758. S. orbiculatus vara iar fructul este globulos, roşu-carmin, de
0,4-0,6 cm în diametru şi se menţin şi iarna
pe lujeri (fig.758).

359
 6.51.2.5. Symphoricarpos sinensis Rehd.

Caracterizare morfologică. Arbust originar din China care formează tufe

de cca. 1,2 m înălţime, cu lujerii subţiri, roşii-maronii, frunzele romboidale sau
ovat-eliptice, pe dos albăstrui, glabre. Florile sunt albe, campanulate, solitare, în
axila frunzelor şi apar vara iar fructul este o bacă ovată, albastră-negricioasă,
făinoasă.
Particularităţi biologice şi ecologice. Speciile de Symphoricarpos sunt
rustice, nepretenţioase, reuşind pe orice sol, în condiţii de lumină dar chiar la
umbră, sub coroanele arborilor. S. albus drajonează uşor.
Înmulţire. Se poate face prin seminţe recoltate la maturitatea deplină, în
octombrie-noiembrie sau chiar în timpul iernii şi după extragerea seminţelor se
păstrează seminţele nestratificate până primăvara. Se seamănă la adâncime mică
(maxim 1 cm) în substrat uşor. Butăşirea este metoda de înmulţire obligatorie
pentru hibrizii genului dar şi pentru specii, folosindule butăşirea în uscat, exe-
cutată toamna târziu sau primăvara devreme, cu butaşi simpli sau cu călcâi din
ramuri bine lignificate.
Folosire. În grupări, masive, garduri vii sau plantaţii sub coronamentele
arborilor.

6.51.3. Genul SAMBUCUS L.

Cuprinde peste 22 specii de arbuşti sau arbori de talie mică (rareori plante
erbacee) originare din toate regiunile continentale sau subtropicale ale globului şi
sunt ornamentale prin frunze, flori dar şi fructe.

6.51.3.1. Sambucus nigra L. - Soc negru, Soc comun

Caracterizare morfologică. Specie

spontană în ţara noastră, creşte fie ca arbust
de 3-5 m, fie ca arbore de 7-10 m. Scoarţa
este groasă, cenuşie, adânc-crestată, cu
măduva albă şi ramurile gri; frunzele sunt
compuse, cu 5-7 foliole eliptice de 4-12 cm,
dentate pe margini, cu stipele veru-coase,
pe faţă verzi-închis iar dorsal verzi-deschis
uşor pubescente. Florile sunt albe-gălbui,
parfumate, în cime-umbeliforme plane de
12-20 cm în diametru care apar în mai-
Fig. 759. Sambucus nigra
iunie, după înfrunzire (fig. 759); fructele
sunt la început roşii iar apoi devin negre, lucioase, de 0,6-0,8 cm în diametru.
Particularităţi biologice şi ecologice. Are câteva varietăţi mai decorative:
var. variegata (cu frunze panaşate cu alb şi galben), var. laciniata (cu frunze
laciniate), var. plena (cu flori semiduble), f. pendula (cu creştere pletoasă) ş.a.

360
 Fig. 760. Sambucus nigra - fructele Fig. 761. Sambucus racemosa - fructele

6.51.3.2. Sambucus racemosa L.- Socul roşu, Socul de munte

Caracterizare morfologică. Arbust care creşte spontan în regiunile mon-

tane din România, este de talie mai redusă (3-4 m), cu lujerii subţiri, glabri şi în
interior cu măduva maro-deschis, are frunze cu 5 foliole ovate, aproape sesile,
serate pe margini, care toamna devin roşiatice; florile sunt albe-gălbui, dispuse în
panicule erecte de 3-6 cm lungime, cu apariţie primăvara târziu-vara (fig.762) iar
fructele sunt bace roşii (fig. 761).

Fig. 762. S. racemosa - florile Fig. 763. S. racemosa Goldenlocks

Particularităţi biologice şi ecologice. Dintre varietăţi şi cultivaruri se

menţionează : var. laciniata (are frunzele sectate), var. tenuifolia (are frunzele mai
fin sectate, roşcate primăvara), var. plumosa aurea (cu talie mică şi frunzele fin
divizate, aurii), 'Goldenlocks' ( cu frunzele sectate şi galben-verzui - fig. 763), ş.a.

361
 6.51.3.3. Sambucus caerulea Raf. (S. glauca Nutt.) - Socul albastru

Caracterizare morfologică. Ar-

bust de maxim 3 m înălţime, cu ramuri
subţiri, în tinereţe cu reflexe albăstrui,
frunzele sunt imparipenate, cu 5-7 foli-
ole, alungit-lanceolate, glabre, glauce;
florile sunt albe-gălbui, în cime umbeli-
forme plane, cu diametrul maxim 15 cm,
parfumate, care apar vara. Fructele sunt
bace mici, ovale, albăstrui, brumate (fig.
764).
Fig. 764. Sambucus caerulea
Particularităţi biologice şi ecologice. Speciile de soc lăstăresc abundent şi
cresc rapid. Socul comun este mai exigent faţă de căldură iar cel de munte este
foarte rezistent la ger. Preferă solurile bogate în humus, afânate, revene dar socul
comun se adaptează şi pe soluri umede şi chiar slab sărăturate. Socul roşu nu
suportă solurile excesiv calcaroase. Speciile de Sambucus tolerează bine semi-
umbra.
Înmulţire. Se poate face uşor prin seminţe (iar fructele recoltate la ma-
turitatea deplină), semănate primăvara în câmp la maxim 1 cm adâncime şi la
distanţe mai mari între seminţe. Se repică după primul an, datorită creşterii
viguroase, iar după 1-2 ani de la repicare pot fi plantaţi la loc definitiv. Pentru
obţinerea unor varietăţi ornamentale normal dezvoltate se recomandă înmulţirea
vegetativă prin butăşire, efectuată în decembrie-februarie sau în iulie-august. Se
mai recomandă altoirea pentru cultivarurile valoroase, folosindu-se procedeul în
despicătură, primăvara, direct în câmp sau iarna în sere.
Folosire. Se pot utiliza ca plante solitare, în grupări sau în alcătuirea ma-
sivelor. Deoarece au nevoie de mult spaţiu se plantează la distanţe mai mari faţă de
alte exemplare. În unele situaţii se pretează şi pentru garduri vii înalte.

6.51.4. Genul WEIGELA Thunb. (DIERVILLA Mill.)

Cuprinde aproximativ 12 specii originare din America de Nord şi Asia de

Est, care cresc sub formă de arbuşti cu talia de 2-5 m, deosebit de ornamentali prin
florile infundibuliform-campanulate, variat colorate, grupate în cime sau panicule.

6.51.4.1. Weigela florida (Bge.)A. DC. (Diervilla florida S.& Z., W.

rosea Lindl.) - Veigela, Diervila

Caracterizare morfologică. Arbust care formează tufe până la 3 m, cu

frunze lungi de 5-10 cm, eliptice sau ovat-oblongi, serate pe margini pe dos
păroase iar pe partea superioară glabre, florile sunt roz, dispuse câte 4 în axila
frunzei, cu înflorirea în mai-iunie iar fructele sunt mici capsule.

362
 Fig. 765. Weigela florida Fig. 766. W. f. variegata nana

Fig. 767. Weigela japonica Fig. 768. Weigela hortensis

Particularităţi biologice şi ecologice. Formele ornamentale cele mai frecvente

la noi sunt: f. candida (cu flori albe la început, apoi roz); var. variegata nana (formă
pitică, cu frunze variegate cu galben - fig. 766), var. purpurea (cu frunzele tinere
purpurii închis şi florile roz-viu), cultivarul Verweig (cu frunze panaşate cu alb-
roziu), ş.a.

6.51.4.2. Weigela japonica Thunb.

Caracterizare morfologică. Arbust care se prezintă sub formă de tufe până

la 3,5 m, cu frunze de 5-10 cm, eliptice, oblong-obovate, păroase; florile sunt
colorate roz clar sau roşu-carmin, câte 3 (sau mai multe) pe un peduncul scurt,
apar primăvara-vara (fig. 767).

6.51.4.3. Weigela hortensis C. A. Mey (Diervilla hortensis (S.& Z)

Caracterizare morfologică. Arbust cu origine japoneză, care atinge maxim

3 m, lăstarii tineri sunt păroşi, frunzele ovale până la obovat-alungite, la început
pubescente pe ambele feţe, apoi numai pe dos (cenuşii) iar florile sunt grupate câte
3 pe pedunculi florali lungi, păroşi iar corola florilor este roşu carmin (fig. 768).

363
 Particularităţi biologice şi eco-
logice. Are câteva cultivaruri şi varietăţi:
'Nivea' (cu flori albe fig. 769), 'Bristol
Ruby' (cu flori roşii-rubinii), 'Candida' (cu
flori mari albe şi frunze verzi-deschis) ş.a.

6.51.4.4. Weigela lonicera Mill.

(Diervilla) (D. canadensis Willd.)

Caracterizare morfologică. Arbust

de max. 1 m înălţime, originar din America
Fig. 769. W. hortensis Nivea de Nord, cu frunzele alungit-lanceolate,
lung-peţiolate, dinţate pe margini, lungi de
cca. 9 cm, florile sunt galbene-verzui, infundibuliform-campanulate, care apar vara
(fig. 770) iar fructul este o capsulă bivalvară.

6.51.4.5.Diervilla (Weigela) sessilifolia Buckl.

Caracterizare morfologică. Arbust cu frunze de cca 15 cm lungime, sesile,

flori galbene dispuse câte maxim 7 în ciorchini care apar vara (fig. 771).

Fig. 770. Weigela lonicera Fig. 771. Weigela sessiliflora

Particularităţi biologice şi ecologice. Speciile de Weigela (Diervilla) se

dezvoltă bine pe soluri revene, în plin soare. Pentru a asigura creşteri viguroase şi
o înflorire susţinută, tufele se taie periodic primăvara înainte de pornirea în
vegetaţie. Rezistă destul de bine la ger, preferă soarele pentru o înflorire abun-
dentă dar tolerează şi semiumbra.
Înmulţire. Se face mai rar prin seminţe deoarece seminţele sunt mici şi greu
de recoltat.
364
 Se preferă înmulţirea prin butaşi efectuată fie vara cu butaşi semi-lignificaţi,
fie în noiembrie, înaintea gerurilor mari, cu butaşi lignificaţi. În unele situaţii se
poate face marcotajul prin muşuroire.
Folosire. Apreciate pentru frumuseţea înfloririi, aceste specii sunt puse în
valoare prin plantare izolată sau în grupuri.

6.51.5. Genul VIBURNUM L.

Este foarte bogat în specii (cca. 120),

grupând plante sub formă de arbustoizi şi de
arbori de talie mică. Sunt plante cu frunze
caduce sau persistente, opuse, întregi sau
lobate. Florile sunt complete, în cime multi-
flore, cele marginale sterile, albe sau roz.
Fructul este o drupă uscată sau căr-
noasă, globuloasă sau ovoidă, roşie-oranj sau
neagră.
Cele mai frecvente specii la noi sunt: Fig. 772. V. x botnantense

6.51.5.1. Viburnum x botnantense

Aberconw. (V. fragrans x V. grandiflorum)

Caracterizare morfologică. Hibrid ob-

ţinut în Anglia, de maxim 3 m înălţime, cu
frunze caduce, lanceolate până la ovale, de 3-
10 cm; foarte apreciată este înflorirea care se
desfăşoară în intervalul octombrie-martie, cu
flori tubulare, albe sau rozii, foarte parfumate
(fig. 722).
Fig. 773. V. carlesii
6.51.5.2. Viburnum carlesii Hemsl.

Caracterizare morfologică. Este o

specie originară din Coreea, talia maximă de
1,5 m, frunze caduce de 3-10 cm, lat-elip-tice,
păroase. Florile albe cu roz la exterior, în cime
emisferice, apar primăvara (aprilie-mai) (fig.
773). Fructe sunt bace la început roşietice apoi
negre-albăstrui, ovat-lunguieţe, de cca. l cm în
diametru.
Fig. 774. V. dentatum

365
 6.51.5.3. Viburnum dentatum L.

Caracterizare morfologică. Arbust originar din America de Nord, de cca.

2,5 m înălţime, cu lujerii tineri pubescenţi, frunzele caduce, lat-ovate, dentate,
subţiri, slab-pubescente pe ambele feţe iar florile sunt albe, în inflorescenţe de cca.
12 cm lăţime şi care apar vara. Fructele sunt bace mici la maturitate albăstrui (vezi
fig. 774).

6.51.5.4. Viburnum lantana L. -

Dârmoz, Dârmox

Caracterizare morfologică. Specie indi-

genă care formează tufe de până la 5 m înălţime,
cu lăstari solzos-pubescenţi, frunzele sunt ca-
duce, de 5-10 cm, ovate până la oblongi-ovate,
aspru-pubescente, cu reversul tomentos. Florile
sunt albe, fertile, grupate în cime de 6-10 cm în
diametru, aplatizate, terminale, cu apariţie în
perioada primăvara-vara, iar fructele sunt bace
ovat-oblongi, la început roşii apoi negre (vezi fig.
775).

6.51.5.5. Viburnum opulus L. - Călin

Caracterizare morfologică. Arbust care

Fig. 775. Viburnum lantana -
creşte spontan în ţara noastră, talie de 3-4 m, cu
flori şi fructe
frunze de 4-12 cm, lat-ovate, trilobate, glabre,
rugoase, subţiri, cu lobii acuţi şi dentaţi, toamna
devin roşii-arămii şi sunt caduce. Inflorescenţele
au diametrul de 7-10 cm, cu flori albe, cele
marginale sunt sterile şi mai mari (fig. 776) iar
fructele sunt drupe roşii, mici, lucioase care
rezistă pe ramuri şi iarna sub formă de ciorchini
penduli.

Fig. 776. V. opulus

6.51.5.6. Viburnum opulus forma roseum L. (var. sterile DC.) –

«Bulgărele de zăpadă»

Caracterizare morfologică. Arbust cu port scund foarte apreciat pentru

inflorescenţele globuloase formate numai din flori sterile, albe irizate cu puţin roz,
care apar primăvara târziu-vara devreme (fig. 777).

366
 6.51.5.7. Viburnum rhytidophyllum Hemsl.

Caracterizare morfologică. Este arbust de cca 3 m, originar din China, cu

ramuri tomentoase. Frunzele sunt mari, de 7-18 cm lungime, ovat-oblongi sau
ovat-lanceolate, rugoase, persistente, au
culoarea verde-închis pe faţă iar pe dos
sunt cenuşii sau gălbui-ruginii, puternic
tomentoase.
Florile sunt albe-gălbui, fertile, în
inflorescenţe de 10-20 cm în diametru,
aplatizate (fig. 778). Fructele sunt roşii la
început, apoi negre lucitoare.

Fig. 777. V. opulus f. roseum

Fig. 778. Viburnum rhytidophyllum Fig. 779. Viburnum plicatum

6.51.5.8. Viburnum plicatum Thunb.

Caracterizare morfologică. Arbust originar din Orient, de cca. 2-3 m, care

formează o tufă larg-rotunjită, cu ramurile întinse orizontal; frunzele sunt ovale
până la eliptic-obovate, de 4-10 cm, verzi-închis, stelat-păroase pe dos, toamna
devin roşii-închis până la brunii-violet. Florile sunt albe, în inflorescenţe aproape
globuloase, de 6-8 cm diametru, care se deschid în mai-iunie (fig. 779).
Există în cultură un cultivar mult folosit la noi - 'Rotundifolium' - de talie
mică, frunzele mai late, cu nervurile pe dos roşcate iar florile mai mari şi care se
deschid cu aproximativ 2 săptămâni mai devreme.
Particularităţi biologice şi ecologice. V. opulus şi V. lantana suportă bine
tunderea. V. opulus este deseori atacat de afide iar V. carlesii are frunzişul sensibil
la boli criptogamice care determină căderea timpurie a frunzelor.
Speciile originare din Orient au nevoie de un climat mai blând (V. carlesii
trebuie protejat peste iarnă). Pretenţiile faţă de apă ale speciilor de Viburnum sunt

367
moderate, mai exigent fiind V. opulus care se adaptează bine pe terenuri umede. V.
lantana rezistă cel mai bine la secetă. Se dezvoltă bine la soare, dar tolerează şi
semiumbra (V. opulus, V. lantana şi V. rhytidophyllum). Pretind soluri bogate iar
V. lantana este arbust calcifil.
Înmulţire. Se poate face:
- prin seminţe, la speciile rustice, semănate direct în teren, în iulie, după
recoltarea fructelor în pârgă (de exemplu la V. lantana) sau după stratificarea
seminţelor recoltate la maturitatea deplină, timp de maxim 1 an.
- prin butaşi - care pot fi: lemnificaţi (la V. opulus), semilemnificaţi (la V.
rhytidophyllum) sau butaşi de un mugure, în seră.
- prin altoire - la V. opulus f. roseum - primăvara, în teren, pe tijă pentru
formarea unor arbuşti cu trunchi;
- prin marcotaj - în luna iunie la V. opulus f. roseum, V. plicatum f.
rotundifolium şi V. carlesii.
Folosire. În majoritatea cazurilor se pretează ca arbuşti solitari şi în grupări
iar V. opulus şi V. lantana pot intra în compoziţia lizierei masivelor arborescente.

6.51.6. Genul KOLKWIT ZIA Graebn.

Genul este reprezentat de o singură

specie:

6.51.6.1. Kolkwitzia amabilis

Graebn. - Colcviţia

Caracterizare morfologică. Ar-

bust originar din China, care se prezintă
sub formă de tufe înalte de cca 2,5 m, cu
ramuri lungi şi lăstarii tineri pubescenţi;
frunzele sunt opuse, oval-alungite, pubes-
cente pe dos. Foarte decorative sunt flo-
rile albe cu roz în interior, la bază gălbui,
Fig. 780. Kolkwitzia amabilis campanulate, asemănătoare cu cele de
Weigela dar mai mici, dispuse în corimbe terminale care apar prin mai-iunie (fig.
780 ).
Particularităţi biologice şi ecologice. În cultură se întâlneşte cultivarul
Rosea cu flori roz mai închis. Este o specie subtermofilă care se comportă ase-
mănător cu Weigela, este destul de rustică, preferă solurile revene, expoziţiile
însorite dar se adaptează şi la semiumbră.
Înmulţire. Se poate face prin seminţe semănate primăvara, în seră, la
ghivece sau prin butaşi erbacei, confecţionaţi din lăstari înainte de a deveni brunii.
Folosire. Este un arbust mai puţin utilizat la noi, dar deosebit de apreciat
pentru înflorirea abundentă şi frumoasă, fiind recomandat mai ales solitar sau în
grupări.

368
 INDEXUL DENUMIRILOR ŞTIINŢIFICE

Abies 33 Alnus 171

alba 34 incana 172
amabilis 45 glutinosa 171
balsamea 42 viridis 173
cephalonica 38 Amorpha 255
concolor 36 canescens 256
grandis 43 fruticosa 255
homolepis 43 Aristolochia 131
koreana 44 durior 132
lasiocarpa var. arizonica 46 tomentosa 132
nordmanniana 38 Aralia 301
pinsapo 40 chinensis 301
procera 44 elata 301
veitchii 41 Araucaria 85
Acanthus 351 araucana 85
arboreus 352 excelsa 86
balcanicus 351 Berberis 122
caroli- alexandri 352 amurensis 124
Acer 284 aristata 125
campestre 284 buxifolia 125
ginnala 287 dictyophylla 126
monspessulanum 289 empetrifolia 126
negundo 286 gagneipainii 127
palmatum 288 koreana 128
platanoides 285 julianae 127
pseudoplatanus 284 sieboldii 128
rubrum 288 thunbergii 123
saccharinum 287 vulgaris 122
tataricum 286 Betula 167
Aesculus 291 albo-sinensis 167
x carnea 292 ermanii 168
hippocastanum 291 nana 170
octandra 292 nigra 168
parviflora 293 papyrifera 169
pavia 292 pendula 167
Ailanthus 297 pubescens 169
altissima 297 pumila 170
vilmoriniana 298 tortuosa 170
Albizzia 241 Broussonetia 151
julibrissin 241 papyrifera 151

369
Bruckenthalia 322 x delilianus 280
spiculifolia 322 Cephalotaxus 32
Buddleja 330 harringtonia v. drupacea 32
alternifolia 331 Cercidiphyllum 137
davidii 330 japonicum 137
Buxus 276 Cercis 242
sempervirens 276 canadensis 243
Callicarpa 345 siliquastrum 242
americana 345 Chaenomeles 221
bodinierii 345 cathayensis 222
dichotoma 346 japonica 222
Calluna 322 speciosa 221
vulgaris 323 x superba 222
Calocedrus 109 Chamaecyparis 95
decurrens 109 lawsoniana 95
Calycanthus 120 obtusa 99
fertilis 120 nootkatensis 97
floridus 121 pisifera 97
occidentalis 121 Cladastris 248
Campsis 350 lutea 249
grandiflora 351 sinensis 249
radicans 350 Clematis 133
Caragana 263 flammula 136
arborescens 261 integrifolia 136
x media 262 x jackmanii 134
orientalis 262 lanuginosa 134
Carpinus 175 tangutica 135
betulus 176 viorna 136
caroliniana 177 Clerodendrum 343
japonica 177 fragrans 343
orientalis 176 speciosissmum 343
Carya 153 trichotomum 343
ovata 154 Colutea 261
tomentosa 154 arborescens 261
Caryopteris 344 orientalis 262
x cladonensis 344 x media 262
Castanea 165 Cornus 268
dentata 166 alba 269
pumila 166 florida 269
sativa 165 mas 268
Catalpa 348 sanguinea 269
bignonioides 348 stolonifera 270
Ceanothus 280 Cotoneaster 229
americanus 280 amoenus 232
caeruleus 280 bullatus 232

370
Cotoneaster (continuare) Elaeagnus 265
buxifolius 232 angustifolia 266
dammeri 229 commutata 266
dielsianus 231 multiflora 267
divaricatus 231 pungens 266
franchetti 233 Euonymus 271
foveolatus 231 europaea 271
horizonthalis 230 fortunei 272
microphyllus 230 japonicus 272
multiflorus 232 latifolius 273
salicifolius 233 nanus 272
praecox 231 verrucossus 271
salicifolius 233 Erica 323
praecox 231 carnea 323
Cotinus 293 Exochorda 204
coggygria 293 albertii 203
Cryptomeria 90 giraldii 156
japonica 90 racemosa 157
Cupressus 107 Fagus 156
arizonica 107 orientalis 157
sempervirens 107 sylvatica 339
x Cupressocyparis 108 x taurica 340
leylandii 108 Forsythia 339
Cycas 21 x intermedia 340
circinalis 22 ovata 341
revoluta 21 suspensa 279
Cytissus 251 viridissima 279
ardoinii 253 Frangula 331
austriacus 253 alnus 333
nigricans 252 Fraxinus 332
x praecox 253 americana 333
purpureus 253 excelsior 334
Corylus 173 ornus 250
avellana 173 pennsylvanica 250
colurna 174 Genista 250
maxima 175 germanica 250
Deutzia 181 hispanica 250
discolor 182 Ginkgo 23
gracilis 181 ginkgo 23
longifolia 183 Gleditsia 244
parviflora 182 japonica 245
scabra 181 triacanthos 244
sieboldiana 183 Gymnocladus 245
vilmorinae 183 dioicus 246

371
Hamamelis 139 Laburnum 254
mollis 140 anagyroides 254
japonica 140 x watereri 255
virginiana 141 Larix 60
Hedera 299 decidua var. decidua 60
canariensis 300 decidua ssp. carpatica 61
helix 300 eurolepis 64
Hibiscus 307 gmelini 64
moscheutos 308 leptolepis 62
syriacus 307 Lespedeza 264
Hippophaë 267 bicolor 265
rhamnoides 267 thunbergii 264
Hydrangea 187 Ligustrum 337
arborescens 187 japonicum 338
bretschneideri 187 ovalifolium 338
macrophylla 189 vulgare 337
paniculata 189 Liquidambar 138
petiolaris 189 orientalis 139
Ilex 274 styraciflua 138
aquifolium 274 Liriodendron 118
crenata 274 chinense 119
decidua 275 tulipifera 118
Juglans 152 Lonicera 353
cinerea 153 alpigena 353
nigra 153 caprifolium 353
regia 152 coerulea 353
Juniperus 100 chrysantha 354
chinensis 104 fragantissima 354
communis 100 korolkowii 354
horizontalis 104 japonica 354
scopulorum 105 nitida 355
squamata 105 periclynemum 356
virginiana 102 pileata 356
Kalmia 324 sempervirens 357
angustifolia 325 tatarica 356
latifolia 325 xylosteum 357
polifolia 325 Lycium 341
Kerria 201 barbarum 341
japonica 201 chinense 342
Koelreuteria 290 Maclura 150
paniculata 290 aurantiaca 150
Kolkwitzia 368 Magnolia 111
amabilis 368 acuminata 111

372
Magnolia (continuare) quinquefolia 282
campbelii 117 tricuspidata 281
denudata 112 Paulownia 347
grandiflora 115 lilacina 348
kobus 114 tomentosa 347
liliflora 116 Periploca 329
macrophylla 112 graeca 329
obovata 113 Perovskia 46
sieboldii 117 atriplicifolia 47
x soulangiana 115 Picea 55
stellata 113 abies 51
tripetala 116 breweriana 52
virginiana 116 engelmannii 58
Mahonia 129 glauca 53
aquifolium 129 obovata 54
Malus 215 omorika 59
baccata 215 orientalis 49
coronaria 216 polita 59
floribunda 216 pungens 56
halliana 217 rubens 59
pumila 215 sitchensis 56
x purpurea 217 Pinus 65
sargentii 217 banksiana 76
spectabilis 216 cembra 73
toringo 216 griffithii 74
x zumi 217 jeffreyi 78
Morus 148 mugo 69
alba 149 nigra 67
australis 149 nigra ssp. banatica 68
nigra 149 peuce 78
rubra 150 pinea 77
Ostrya 178 ponderosa 72
carpinifolia 178 pumila 77
virginiana 179 strobus 75
Pachysandra 277 sylvestris 65
terminalis 277 Philadelphus 184
Paeonia 302 coronarius 184
delavayi 303 delavayi 185
lutea 303 falconeri 186
suffruticosa 302 floridus 186
Paliurus 278 gordonianus 185
spina-christi 278 hirsutus 187
Parthenocissus 281 inodorus 185
inserta 281 x lemoinei 186
77 pubescens 186
373
Physocarpus 199 Ribes 190
amurensis 199 aureum 190
opulifolius 199 nigrum 191
Pirus 219 petraeum 191
amygdaliformis 220 sanguineum 191
betulifoliae 220 Rhamnus 278
eleagrifolia 219 catharticus 279
nivalis 219 Rhododendron 327
serotina 219 caucasicum 327
Platanus 142 flavum 327
hybrida 143 myrtifolium 327
occidentalis 142 simsii 328
orientalis 142 Rhodotypos 200
Polygonum 179 scandens 200
aubertii 180 Rhus 294
baldschuanicum 180 canadensis 296
Populus 316 chinensis 296
alba 318 glabra 295
x canescens 320 typhina 295
nigra 316 Robinia 258
nigra var. italica 317 hispida 260
nigra var. thevestina 318 neomexicana 261
simonii 320 pseudacacia 259
tremula 319 viscosa 261
Prunus 234 Rosa 204
avium 235 canina 208
cerasifera 237 centifolia 206
mahaleb 237 chinensis 208
padus 238 damascena 207
pennsylvanica 239 foetida 206
persica 235 gallica 207
serotina 239 hugonis 208
serrulata 236 moschata 207
tenella 234 multiflora 208
tomentosa 238 rubiginosa 206
triloba 234 rugosa 205
Pseudotsuga 80 wichuraiana 207
japonica 83 Rubus 202
menziesii 80 caesius 202
menziesii var. glauca 81 discolor 203
Ptelea 298 idaeus 202
caldwinii 299 odoratus 202
trifoliata 298 Salix 311
Pterocarya 155 alba 311
fraxinifolia 155 babylonica 312

374
Salix (continuare) orbiculatus 359
caprea 313 rivularis 358
matsudana 313 sinensis 360
pentandra 315 Syringa 334
purpurea 313 josikaea 336
reticulata 315 x persica 336
retusa 315 reflexa 336
rosmarinifolia 314 vulgaris 334
triandra 315 Tamarix 309
babylonica 312 gallica 310
caprea 313 parviflora 310
matsudana 313 pentandra 310
pentandra 315 ramosissima 309
purpurea 313 tetrandra 309
reticulata 315 Taxodium 86
retusa 315 distichum 87
rosmarinifolia 314 Taxus 26
triandra 315 baccata 26
viminalis 314 cuspidata 29
Sambucus 360 x media 30
caerulea 362 Thuja 91
nigra 360 occidentalis 91
racemosa 361 orientalis 93
Sequoia (Sequoiadendron) 88 plicata 92
giganteum 88 Thujopsis 110
sempervirens 89 dolabrata 110
Sophora 247 Tilia 303
japonica 247 americana 306
Sorbaria 197 cordata 304
kirilowi 198 x euchlora 306
sorbifolia 198 platyphillos 305
Sorbus 223 tomentosa 304
aria 224 x vulgaris 305
aucuparia 223 Torreya 30
domestica 225 californica 31
koehneana 226 nucifera 30
torminalis 225 taxifolia 31
umbellata 226 Tsuga 83
Staphylea 282 canadensis 83
bumalda 283 Ulmus 144
pinnata 283 americana 146
trifolia 283 glabra 144
Symphoricarpos 358 x hollandica 146
x doorenbosii 359 laevis 145
occidentalis 359

375
Ulmus (continuare)
minor 144
pumila pinnato-ramosa 145
Vaccinium 326
oxycoccus 326
myrtillus 326
vitis-idaea 326
Viburnum 365
x botnantense 365
carlesii 365
dentatum 366
opulus 366
opulus f. roseum 366
plicatum 367
rhytidophyllum 367
Quercus 158
cerris 158
coccinea 163
frainetto 159
imbricaria 164
palustris 164
pedunculiflora 159
petraea 161
polycarpa 162
pubescens 160
robur 160
rubra 163
Weigela (Diervilla) 362
florida 362
hortensis 363
japonica 363
Wisteria 256
floribunda 258
sinensis 257

376
 BIBLIOGRAFIE
Acatrinei, Gh., 1991 - „Reglarea proceselor ecofiziologice la plante”
Editura Junimea Iaşi.
Badea O., Pătrăşcoiu N., Geambaşu N. Barbu I., Bolea V., 1998 -
„Forest condition monitoring in Romania ”, Editura ONF Bucureşti.
Beldie Al., 1953 - „Plantele lemnoase din R.P.R. Manual de determinare”
Editura Agro-silvică Bucureşti.
Beldie Al., Chiriţă C., 1961 - „Flora indicatoare din pădurile noastre ”
Editura Agrosilvică, Bucureşti.
Beldie Al., 1977 - 1979 - „Flora României. Determinator ilustrat al
plantelor vasculare” (I, II) Editura Academiei R.S. România Bucureşti.
Biriş I-A, Mihăilă E., 2006 - „Administrarea durabilă a pădurilor” Editura
Universităţii Transilvania Braşov.
Chiriţă C. şi col., 1981 - „Pădurile României” Editura Academiei R.S.R.,
Bucureşti.
Ciocârlan V., 2000 - „Flora ilustrată a României” Editura Ceres Bucureşti.
Chiusoli, A., 1973 - „Corso di floricoltura e giardinaggio” Cooperativa
Libraria Universitaria Editrice Bologna, Italia.
Damian I. , 1978 – „Împăduriri ” Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti.
Diaconescu V., 1970 - „Plante decorative”, Editura Ştiinţifică Bucureşti.
Dihoru, G., Pârvu C., 1987 - „Plante endemice în flora României”, Editura
Ceres, Bucureşti.
Doniţă D., 1999 - „Dendrologie” Editura Universităţii Oradea.
Discuţeanu, V. şi col., 1966 - „Pepiniera forestieră centrală” Editura Agro-
silvică, Bucureşti.
Draghia L., 1998 - „Producerea materialului săditor dendrologic” Editura
Ion Ionescu de la Brad” Iaşi.
Draghia L., Cireaşă E., Niţescu E., Cuciureanu N., 1998 - „Efectul unor
substraturi utilizate în tehnologia de cultivare a două specii dendrologice: Picea
sitchensis şi Albizzia julibrissin” Lucrări Ştiinţifice UŞAMV Iaşi, Seria
Horticultură, vol. 41, p.251-256.
Drăgulescu C., 1991 - „Plantele alimentare din flora spontană a României”
Editura Sport-Turism, Bucureşti.
Dumitraşcu M., 2007 - „Dendrologie pentru peisagistică” Editura Invel
Multimedia, Bucureşti.
Dumitriu-Tătăranu I., 1960 - „Arbori şi arbuşti forestieri şi ornamentali
cultivaţi în R.P.R.” Editura Agro-silvică Bucureşti.
Dumitriu-Tătăranu I., Benea V., 1976 - „Dendrologie” Editura Didactică
şi Pedagogică Bucureşti.
Iliescu A.F., 1998 - „Arboricultură ornamentală” - Editura Ceres,
Bucureşti.

377
 Iliescu A.F., 2002 - „Cultura arborilor şi arbuştilor ornamentali” Editura
Ceres, Bucureşti.
Giurgiu V., 1982 - „Pădurea şi viitorul” Editura Ceres, Bucureşti.
Giurgiu V., 1993 – „Salvaţi pădurile României, patrimoniu naţional şi
european” Arta Grafica Bucureşti.
Gosseris M, Armăşescu S., 1968 – „Cercetări privind producţia şi
creşterea arboretelor ” Editura Agrosilvică Bucureşti.
Heitz H. , 1991, - „Balkon und kübelpflanzen”, München
Haralamb At. M.,1956 - „Cultura speciilor forestiere” Editura Agrosilvică
de Stat, Bucureşti.
Haralamb At. M., 1965 - „Cultura speciilor forestiere de interes
industrial” Editura Agrosilvică Bucureşti.
Leocov M., Mititelu, D., 1959 - „Speciile de plante exotice cultivate ca
decorative în oraşul Iaşi” Lucrări Ştiinţifice Institutul Pedologic Iaşi.
Leocov M.,Ţopa E., 1986 - „Unele plante lemnoase deosebite care s-au
adaptat la condiţiile pedoclimatice ale Grădinii Botanice Iaşi” Analele Ştiinţifice
ale Univ. „Al.I.Cuza” Iaşi.
Mateescu R., 2002 - „Arbori şi arbuşti ornamentali” Editura M.A.S.T.
Bucureşti.
Mărgărit A., 2005 - „Arbuşti decorativi exotici” Editura “Cetatea de
Scaun”, Târgovişte.
Mohan GH., Ardelean A., Covaci P., Bejenaru P., 1995 - „Arbori şi
arbuşti” Editura V. Goldiş, Arad.
Muja S., 1994 - „ Dezvoltarea spaţiilor verzi în sprijinul conservării
mediului înconjurător în România” Editura Ceres, Bucureşti.
Negulescu E., Săvulescu Al., 1993 - „Dendrologie” Editura Agrosilvică de
Stat, Bucureşti.
Negruţiu, F., 1980 - „Spaţii verzi” Editura Didactică şi Pedagogică
Bucureşti.
Opriş T., 1972 - „Aceste uimitoare plante” Editura Albatros Bucureşti.
Opriş T., 1990 - „Plante unice în peisajul românesc” Editura Sport-Turism,
Bucureşti.
Parnia P., Mladin GH., Duţu I., Wagner Şt., 1992 - „Producerea,
păstrarea şi valorificarea materialului săditor pomicol şi dendrologic” Editura
Ceres, Bucureşti.
Paşcovschi S. şi col., 1954 - „Cultura speciilor lemnoase exotice” Editura
Agrosilvică, Bucureşti
Păun, M., Palade, L., 1976 - „Flora spontană, sursă de plante pentru
spaţiile verzi” Editura Scrisul Românesc, Craiova.
Pârvu C., 1979 – „Plante endemice din flora României” Editura Ceres
Bucureşti.
Pârvu C., 1991 - „ Universul plantelor” Editura Enciclopedică, Bucureşti.
Pârvu C.,2005 - „Enciclopedia plantelor. Plante din flora României”
Editura Tehnică, Bucureşti.

378
 Preda, M., 1989 - „Dicţionar dendrofloricol” Editura ştiinţifică şi enciclo-
pedică, Bucureşti.
Purcelean Ş., Cocalcu T.D., 1969 - „Cultura speciilor lemnoase orna-
mentale” Editura Agrosilvică Bucureşti.
Sandu T. şi col., 2006 - „Aspecte privind tehnologia de cultură în pepinieră
şi procedeele de extindere în cultura ornamentală a speciei dendrologice indigene
Sorbus torminalis L (sorb)” Lucrări Ştiinţifice U.Ş.A..M.V. Vol. 49, seria Horti-
cultură Iaşi.
Sandu T. 2008 - „Silvicultură - curs” Editura PIM, Iaşi.
Simionescu I., 1961 - „Flora României” (ediţia a III-a) Editura Tineretului,
Bucureşti.
Sonea V., Mircea, I., 1965 - „Arbuştii fructiferi” Editura Agrosilvică,
Bucureşti.
Sîrbu C., Paraschiv N.-L. - 2005 - „Botanică sistematică” Edit. Ion
Ionescu de la Brad Iaşi.
Stănescu, V. 1997 – „Flora forestieră lemnoasă a României” Editura Ceres
Bucureşti.
Rovenţa I., Silva F., Farca M., 1975 - „Peisajele sănătăţii. Plantele
medicinale în decorul parcurilor şi grădinilor” Editura RECOOP, Bucureşti.
Toma D.L., 1998 - „Fiziologia plantelor ornamentale” Editura I.Ionescu
dela Brad Iaşi.
Ticli B, 1998 - „Apprender a connaitre et reconnaitre les arbres” Edit. De
Vecchi S.A. Paris.
Voiculescu C.I., 1978 - „Să cunoaştem arborii şi arbuştii din pădurile,
parcurile şi grădinile noastre” Editura Ceres, Bucureşti.
Zanoschi V., Sârbu I., Toniuc Angela, 1995 - 2004 - „Flora lemnoasă şi
cultivată din România” vol. I Editura Glasul Bucovinei, Iaşi, vol. II -IV Edit.
Univ. Al I. Cuza Iaşi.
www.arboretum.unl.edu
www.conifers.org
www.magnoliasociety.org
www.eutopiamall.com
www.gradinamea.ro
www.wikipedia.org
www.editurasilvica.ro
www.icassv.ro

379
 Consilier editorial: Vasile VÎNTU
Tehnoredactor: Tatiana SANDU
Corector: Tatiana SANDU

Bun de tipar: 10.04.2009

Apărut: 2009, 70x100/16
Editura: “Ion Ionescu de la Brad” Iaşi
Aleea M. Sadoveanu nr. 3
Tel.: 0232-218300;
E-mail: editura@univagro-iasi.ro

ISBN: 978-973-147-031-3

PRINTED IN ROMANIA