DEZVOLTAREA ARCURILOR FARINGIENE

(Arcuş pharyngei)

Arcurile faringiene sunt un sistem complex, care participă la dezvoltarea

viscerocraniului, a feţei, a cavităţilor orală şi nazală, la dezvoltarea limbii, a larin-
gelui şi a faringelui. Tot din ele se dezvoltă urechea şi unele glande endocrine.
Sunt proeminenţe arcuate vizibile la suprafaţa embrionului, între extremitatea ce-
falică şi cea cardiacă. Se dezvoltă în sens craniocaudal şi dispar până în săptă­
mâna 8 (S8). Arcurile faringiene cuprind întregul teritoriu situat în jurul faringelui
primitiv, până la structurile superficiale şi datorită asemănărilor cu stadiul compa­
rabil al embrionului de peşte se mai numesc şi arcuri branhiale.
Formarea arcurilor faringiene începe în S4 în stadiul de embrion cu 1-3 so-
mite [St 9], când apar primele structuri faringiene. Primele două arcuri faringiene,
între care se formează primul şanţ branhial apar în stadiul CarnegielO. Tot acum
primul arc faringian se divide în proeminenţa maxilară şi proeminenţa mandibula-
ră, între care se diferenţiază o depresiune numită stomodeum (Stomodeum/Sto-
matodeum), în profunzimea căruia se află membrana orofaringiană (Membrana
oropharyngea). Ultimele structuri ale arcurilor faringiene se formează în stadiul 14
adică spre sfâşitul S5. Se formează şase arcuri faringiene. Dezvoltarea ultimelor
două arcuri faringiene este incompletă şi acestea dispar înainte de a se separa
complet. Aparatul faringian este format din:
- arcurile faringiene (l-VI),
- şanţul faringian (l),
- membrana faringiană (I),
- pungile faringiene (l-IV).
La exterior arcurile faringiene sunt acoperite de ectoderm, care se extinde
şi spre interior acoperind aproape întregul arc I. în restul suprafeţei interne, arcuri­
le faringiene sunt tapetate de endoderm. Conţinutul major al arcului este format
din mezoderm (mezenchim). care cuprinde primordii cartilaginoase, musculare,
vasculare şi nervoase.
Fiecare arc este format din câte un primordiu cartilaginos, unul muscular şi
unul nervos şi dintr-un arc aortic (o arteră a arcului).

51
 A rcu l faringian prim I
(Arcus pharyngeus primus [1])

Arcul faringian I sau arcul mandibular apare în stadiul 10 şi este cel mai
important prin numărul mare de oase care se formază din cartilajul situat aici
(practic întregul viscerocraniu). Primul arc faringian se divide în proeminenţa maxi-
lară (Prominentia maxillaris), care se diferenţiază din partea posterioară şi proe­
minenţa mandibulară (Prominentia mandibularis), care este situată anterior.

Cartilajul primului arc faringian I (Cartílago arcus pharyngei primi [1])

este cel mai mare cartilaj de la nivelul arcurilor faringiene. Din el vor lua naştere:
- cartilajul nicovalei (Cartílago incudis) şi cartilajul ciocanului (Cartílago
mallei),
- cartilajul mandibular (Cartílago mandibularis) al lui Meckel \ din care
se va dezvolta mandibula (Mandibula), parţial prin osificare de membrană şi par­
ţial prin osificare cartilaginoasă secundară.
Maxila (Maxilla) nu se formează din acest cartilaj. Partea din care se for­
mează maxila este membranoasă şi se osifică prin osificare de membrană.

Primordiul muscular al primului arc faringian I (Primordium musculo­

rum arcus pharyngei primi [1]) va da naştere:
- mugurilor muşchiilor masticatori (Blastemata musculorum masticato-
riorum) care, la rândul lor, vor da naştere muşchilor masticatori, dar şi pântecelui
anterior al muşchiului digastric şi muşchiului milohioid,
- mugurelui muşchiului tensor al vălului palatin (Blastema musculi ten-
soris veli palatini),
- mugurelui muşchiului tensor al timpanului (Blastema musculi tensoris
tympani) al lui Eustachio1
2.

1MECKEL Johann Friedrich cel tânăr (1781-1833) anatomist şi embriolog german.

2 EUSTACHIO Bartolommeo (1524-1574) anatomist italian (lat. Eustachius).

52
 Muşchii primului arc faringian sunt acoperiţi de fascia proprie a muşchi­
lo r primului arc faringian (Fascia propria musculorum arcus pharyngei primi [1]).

Artera primului arc faringian I (A. arcus primi pharyngei [1]) are o dezvoltare
precoce şi o involuţie rapidă. Participă la formarea arterei maxilare (A. maxillaris).
Nervul arcului I este nervul trigemen (N. trigeminus V), care intră în com­
ponenţa primului arc cu ramurile sale: nervii maxilar şi mandibular. Face excepţie
nervul oftalmic, care nu intră în componenţa arcului I. Muşchii care se dezvoltă din
arcul faringian I sunt inervaţi de nervul mandibular.

A rcu l faringian a l doilea II

(Arcus pharyngeus secundus [2])

Arcul faringian al doilea sau arcul hioidian participă mai ales la formarea
zonei submandibulare. El apare, la fel ca şi primul arc faringian, în stadiul 10 em­
brionar.
Cartilajul arcului faringian al doilea II (Cartilago arcus pharyngei secundi
[2]) al lui R eichert1 este discontinuu. Din partea dorsală se va forma cartilajul
scăriţei (Cartilago stapedis), dar şi procesul stiloid al osului temporal. Din partea
ventrală se va forma cornul mic al osului hioid şi partea superioară a corpului osu­
lui hioid.

Primordiul muscular al arcului faringian al doilea II (Primordium mus­

culorum arcus pharyngei secundi [2]) va da naştere:
- mugurilor muşchilor faciali (Blastemata musculorum fadei) care, la
rândul lor, vor da naştere muşchilor mimicii, dar şi pântecelui posterior al muşchiu­
lui digastric şi muşchiului stilohioid,
- mugurelui muşchiul scăriţei (Blastema musculi stapedii),

1REICHERT Karl Bogislaus (1811-1883) anatomist şi fiziolog german (prusac).

53
 - mugurilor muşchilor ridicător al vălului palatin, uvulei, palatoglos şl
palatofaringian (Blastemata musculorum levatorium veli palatini et uvulae atque
palatoglossi et palatopharyngei).
Muşchii arcului faringian al doilea sunt acoperiţi de fascia proprie a muş­
chilor arcului faringian al doilea (Fascia propria musculorum arcuş pharyngei
secundi [2]).

Artera arcului al doilea faringian II (A. arcuş secundi pharyngei [2]) invo-
luează şi ea rapid, dar persistă părţi dorsale ale acesteia, care vor forma ramura
scăriţei (R. stapedius).
Nervul arcului faringian al doilea este nervul facial (N. facialis VII). Acesta
inervează atât muşchii faciali (ai mimicii), cât şi muşchiul stilohioid, pântecele pos­
terior al digastricului şi muşchiul scăriţei.

A rcu l faringian a l treilea III

(Arcuş pharyngeus tertii [3])

Arcul faringian al treilea se dezvoltă ceva mai târziu decât primele două, în
stadiul 12 embrionar.
Cartilajul arcului faringian al treilea III (Cartílago arcuş pharyngei tertii
[3]) este mai scurt decât primele două. Se dezvoltă numai în partea ventrală şi
participă la formarea cartilajului osului hioid (Cartílago ossis hyoidei), mai precis
a cornului mare al osului hioid şi a părţii inferioare a corpului hioidului.

Primordiul muscular al arcului faringian al treilea III (Primordium mus­

culorum arcuş pharyngei tertii [3]) va da naştere numai muşchiului stilofaringian
(M. stylopharyngeus).
Muşchiul stilofaringian este acoperit de fascia proprie a muşchiului stilo­
faringian (Fascia propria musculi stylopharyngei).

54
 Artera arcului al treilea faringian III (A. arcuş tertii pharyngei [3]) participă
la formarea rădăcinii arterei carotide interne (Radix arteriae carotis internae).
Nervul arcului III este nervul glosofaringian (N. glossopharyngeus IX),
care inervează muşchiul stilofaringian.

A rcurile faringiene patru ş i şase iV -V I

(Arcuş pharyngeus quarti et sexti [4&6])

Arcurile faringiene IV-VI au o dezvoltare incompletă şi comună. Arcul V

este abia schiţat sau nici nu se dezvoltă. Cartilajele acestor arcuri participă la for­
marea laringelui. Aceste cartilaje se dezvoltă numai în partea ventrală.
Cartilajul arcurilor faringiene succedate IV-VI (Cartílago arcuum pha-
ryngeorum sequentium [4&6]) va forma cartilajele laringelui (Cartilágines laryn-
geae). Cartilajul arcului IV va forma cartilajul lamelor tiroidului (Cartilágines la-
minarum thyroidearum), iar cartilajul arcului VI va forma cartilajul cricoid (Cartílago
cricoidea) şi cartilajele aritenoide (Cartílago arytenoidea),
Epiglota (Epiglottis) se dezvoltă din eminenţa hipofaringiană (Eminentia
hipopharyngea).

Primordiul muscular al arcului faringian al patrulea IV (Primordium

musculorum arcuş pharyngei quarti [4]) va da naştere:
- mugurilor muşchilor constrictori superior, mijlociu şi inferior ai fa-
ringelui şi muşchiului salpingofaringian (Blastemata musculorum constrictorium
superioris, medii et inferioris atque salpingopharyngei),
(lat. atque = ca şi)

- mugurilor muşchilor laringelui (Blastemata musculorum laryngeorum).

Muşchii arcului faringian al patrulea sunt acoperiţi de fascia proprie a
muşchilor arcului faringian al patrulea (Fascia propria musculorum arcuş pha­
ryngei quarti [4]).

55
 Artera arcului al patrulea faríngian IV (A. arcuş quarti pharyngei [4]) are o
comportare diferită în dreapta, respectiv în stânga embrionului. Artera arcului al
patrulea faringian stâng (A. quarti arcuş pharyngei siniştri [4]) contribuie la forma­
rea părţii intermediare a arcului aortei (Pars intermedia arcuş aortae), iar artera
arcului al patrulea faringian drept (A. quarti arcuş pharyngei dextri [4]) contribuie
la formarea părţii proximale a arterei subclavicuiare drepte (Pars proxima arte-
riae subclaviae dextrae).
Artera arcului al cincilea faringian V (A. arcuş quinti pharyngei [5]) în
imensa majoritate a cazurilor nu există. Nu dă naştere niciunei artere.
Corespunzător arcului VI, din sacul aortic (Saccus aorticus), o formaţiune a
sistemului arterial, se formează:
- mugurele ventral al sacului aortic (Gemma ventralis a sacco aortae)
care la rândul lui va da naştere arterelor pulmonare primordiale (Aa. pulmonares
primordiales), din care se vor forma părţile proximale ale arterelor pulmonare
(Partes proximales arteriarum pulmonarium),
- mugurele dorsal drept al sacului aortic (Gemma dextra dorsalis a sacco
aortae) va da naştere cornului drept al sacului aortic (Comu dextrum sacci
aortici), din care se vor forma trunchiul brahiocefalic (Truncus brachiocephalicus)
şi artera carotidă comună dreaptă (A. carotis communis dextra)
- mugurele dorsal stâng al sacului aortic (Gemma sinistra dorsalis a sac­
co aortae) va da naştere cornului stâng al sacului aortic (Comu sinistmm sacci
aortici), din care se va forma canalul aterial (Ductus arteriosus) al lui Botallo 1.
Canalul arterial este un vas important în viaţa fetală, asigurând unul din scurtcircu­
itele importante ale circulaţiei fetale. După naştere el se obstruează şi se transfor­
mă în ligamentul arterial (Lig. arteriosum) al lui Botallo.
Artera arcului al şaselea faringian VI (A. arcuş sexti pharyngei [6]/Arcus
pulmonaris) participă la formarea bifurcaţiei trunchiului pulmonar (Bifurcatio
trunci pulmonaris) şi a arterelor pulmonare (A. pulmonaris).

1 BOTALLO Leonardo (1530-1571) medic, anatomist şi chirurg italian.

56
 Inervaţia muşchilor derivaţi din arcul faringian IV este asigurată de plexul
faringian (Plexus pharyngeus), format din ramuri ale nervului glosofaringian (N.
glossopharyngeus [IX]) şi ale nervului vag (N. vagus [X]), pentru muşchii con­
strictori ai faringelui şi muşchiul salpingofaringian.
Inervaţia muşchilor derivaţi din arcul VI este asigurată de nervul vag (N.
vagus [X]) care se distribuie muşchilor laringelui prin nervii laringieni.

Şanţul faringian prim I

(Sulcus pharyngeus primus [1])

Şanţurile faringiene sunt depresiuni arcuite situate la exteriorul extremităţii

cefalice şi care separă arcurile faringiene. Se dezvoltă numai primul şanţ în stadiul
10 embrionar la sfârşitul S4. Şanţul faringian I separă arcurile faringiene I şi II. Din
acest şanţ se va forma conductul auditiv extern (Meatus acusticus externus) şi
în jurul acestuia, din arcurile faringiene I şi II, urechea externă (pavilionul urechii),
(lat. meatus-us = trecere, loc prin care se trece)
în Nomina Embriologică erau menţionate patru şanţuri faringiene.

M em brana faringiană I
(Membrana pharyngea [1])

Membrana faringiană separă şanţul faringian I de punga faringiană I. Este

singura care se formează şi va persista sub forma membranei timpanice (Mem­
brana tympanica).

Punga faringiană prim ă I

(Saccus pharyngeus primus [1])

Pungile faringiene sunt depresiuni, care separă în interior, spre intestinul

primitiv, arcurile faringiene. Pungile se dezvoltă spre faringe (Pharynx). Se dez­
voltă în total patru pungi faringiene. Primele trei apar în stadiul 10 embrionar, iar
cea de a patra în stadiul 11.

57
 în Nomina Embriologică (1989) se descriau cinci pungi faringiene.

Prima pungă faringiană corespunde cu şanţul faringian I, din care se for­

mează conductul auditiv extern şi de care este separată prin membrana faringiană
I (care va deveni membrană timpanică).
Din prima pungă faringiană se formează recesui tubotimpanic (Recessus
tubotympanicus), din care se vor forma tuba auditivă (Tuba auditoria/auditiva) a
lui Eustachio \ cavitatea timpanică (Cavitas tympanica) şi antrui mastoidian
(Antrum mastoideum). Tuba auditivă asigură comunicarea dintre cavitatea timpanică
şi faringe.
(lat. antrum-i = peşteră, vizuină)

Punga faringiană a doua II

(Saccus pharyngeus secundus [2])

Punga faringiană a doua este situată sub arcul faringian al ll-lea. în jurul ei
se dezvoltă din mezodermul arcurilor II şi III amigdala palatină (Tonsilla palatina).
Diferenţierea ţesutului limfoid al amigdalei palatine se face după săptămâna 20.
La nivelul amigdalei se formează cripte amigdaliene (Cryptae tonsillae) şi fisura
amigdaliană (Fissura tonsillaris/intratonsillaris). Fisura amigdaliană este un şanţ
mai adânc, convex, paralel cu dosul limbii. El este prezent la nou născut şi regre-
sează în copilărie.

Punga faringiană a treia III

(Saccus pharyngeus tertius [3])

Este o pungă care îşi măreşte dimensiunile, mai ales prin alungire paralelă
cu axul faringelui, rezultând o cavitate care comunică cu faringele primitiv printr-un
canal îngust, canal care apoi se obstruează complet. Această cavitate alungită
prezintă două părţi:

1 EUSTACHIO Bartolommeo (1524-1574) anatomist italian (lat. Eustachius).

58
 Partea dorsală a pungii faringiene a treia (Pars dorsalis sacci pharyngei
terti) din care se va dezvolta mugurele paratiroidian inferior (Gemma parathyro-
idea inferior/Gemma parathyroidea sacci tertii).
Partea ventrală a pungii faringiene a treia (Pars ventralis sacci pharyn­
gei terti) din care se va dezvolta mugurele timic (Gemma thymica).
Timusul se dezvoltă în cea mai mare parte din celulele epiteliale derivate
din endodermul pungii faringiene III, la care se adaugă şi o parte corticală, deriva­
tă din mezenchimul corespunzător şanţului faringian al treilea. Mugurele timic şi
mugurii paratiroidieni îşi pierd legăturile cu faringele şi migrează spre gât. Ceva
mai târziu paratiroidele se separă de timus şi se ataşează glandei tiroide. Intraute­
rin şi la naştere, timusul are o extindere relativ mare, care cuprinde zona retroster-
nală, dar şi o bună parte a gâtului. Dezvoltarea timusului continuă şi după naştere,
dar la pubertate îşi diminuă volumul şi este de cele mai multe ori greu de recunos­
cut la adult.

Punga faringiană a patra IV

(Saccus pharyngeus quartus [4])

Această pungă se formează ultima, în stadiul 11 şi are două părţi:

Partea dorsală a pungii faringiene a patra (Pars dorsalis sacci pharyn­
gei quarti) din care se va dezvolta mugurele paratiroidian superior (Gemma pa­
rathyroidea superior/Gemma parathyroidea sacci quarti).
Glandele paratiroide se dezvoltă din epiteliul părţilor dorsale ale pungilor
faringiene III şi IV. Comunicarea cu faringele se obstruează foarte repede şi glan­
dele paratiroide migrează spre gât. Migrarea glandelor paratiroide inferioare prin
mezenchimul arcurilor IV şi VI este mult mai accentuată, astfel încât, în final, ele
sunt situate mai jos decât cele superioare, deşi iniţial erau situate mai sus.
Numărul glandelor paratiroide poate varia între 2 şi 6. Glandele paratiroide
superioare au o poziţie mai constantă. Cele inferioare (în tulburări de migraţie) pot
fi găsite mai sus (la bifurcaţia carotidelor) sau mai jos, în torace, alături de timus.

59
 Partea ventrală a pungii faringiene a patra (Pars ventralis sacci pharyn-
gei quarti) din care se va dezvolta corpul ultimofaringian (Corpus ultimopharyn-
geum). Acesta din urmă se va uni cu glanda tiroidă (formată mai sus şi migrată),
va migra spre gât împreună cu ea şi împreună, vor prelua şi glandele paratiroide,
dezvoltate iniţial în strânsă legătură cu timusul.

Punga tiroidiană
(Saccus thyroideus/Diverticulum thyroideum)

Diverticului tiroidian apare la nivelul faringelui primitiv, în interiorul arcurilor

faringiene, în zona numită „aria mezofaringiană“. Din această pungă se dezvoltă
glanda tiroidă (Glandula thyroidea) în stânsă legătură cu dezvoltarea limbii. Diver-
ticuiul tiroidian apărut la nivelul limbii străbate un traiect relativ lung, de la limbă şi
până la locul definitiv. Traiectul pe care se deplasează primordiul tiroidian se nu­
meşte canalul tiroglos (Ductus thyroglossus). Capătul lingual al acestui canal,
care se obstruează va forma gaura oarbă a limbii (Foramen caecum linguae).
(gr. thyreos = scut alungit)
(lat. caecus = orb)

Glanda tiroidă se mai formează şi din corpul ultimofaringian şi va fi tratată

şi la glandele endocrine.

A nom aliile faringelui (Anomaliae pharyngis) cuprind atât malformaţiile

faringelui cât şi vestigiile arcurilor faringiene:
- membrana orofaringiană persistentă (Membrana oropharyngea persis-
tens) este extrem de rară, la fel ca şi următoarele două anomalii,
- atrezia orofaringiană (Atresia oropharyngea) adică lipsa comunicării
dintre cavitatea orală şi faringe,
- atrezia nazofaringiană (Atresia nasopharyngea) reprezintă lipsa comu­
nicării dintre cavitatea nazală şi faringe,
- vestigiile pungilor şi şanţurilor faringiene (Residua saccorum et sul-
corum pharyngeorum) rămân în urma lipsei regresiei sinusului cervical. Sinusul

60
cervical (Sinus cen/icalis) este o cavitate formată în stadiul 12 embrionar la nive­
lul şanţurilor faringiene ll-IV. Aceste vestigii sunt:
- chistul cervical (Cystis cervicalis) reprezintă o anomalie de dez­
voltare a şanţului faringian II, prin transformarea lui chistică. Extrem de rar
anomalia poate afecta şi şanţurile III şi IV. Chistul cervical se găseşte sub­
cutanat, anterior de muşchiul sternodeidomastoidian.
- fistula cervicală (Fistula cervicalis) reprezintă deschiderea la ex­
terior printr-un canal îngust a unui chist cervical.
- sinusul faringian intern (Sinus pharyngeus intemus) defineşte
persistenţa sinusului cervical peste perioada de dezvoltare a arcurilor fa­
ringiene şi comunicarea acestuia cu faringele, prin intermediul uneia din
pungile faringiene ll-IV.
- sinusul faringian extern (Sinus pharyngeus externus) reprezintă
comunicarea sinusului cervical persistent cu tegumentul.
- diverticulul faringian (Diverticulum pharyngeum) este o evaginare a
mucoasei faringelui inferior, aproape de limita cu esofagul. Ca şi afecţiune conge­
nitală este rară. Apare mai frecvent la adult unde este cunoscut ca diverticulul
Z e n k e r\
- aplazia timoparatiroidiană (Aplasia thymoparathyroidea) reprezintă lip­
sa de formare a timusului şi a glandelor paratiroide.

1 von ZENKER Friedrich Albert (1825-1898) anatomopatolog german.

61
 DEZVOLTAREA SISTEMULUI DIGESTIV
(Systema digestiorium)

Termeni generali (Nomina generalia)

Primordiile sistemului digestiv (Primordia systematis digestorii) apar de
foarte timpuriu, din endodermul veziculei ombilicale secundare (Endoderma
vesiculae umbilicalis secundariae/sacci vitellini secundarii). Vezicula ombilicală
secundară (Vesícula umbilicalis secundaria/Saccus vitellinus secundarius) se for­
mează în stadiul 6a şi se diferenţiază într-o parte proximală şi una distală. Iniţial
comunicarea dintre cele două părţi ale sacului vitelin secundar este largă. Apoi,
sacul vitelin secundar regresează, concomitent cu formarea peretelui abdominal şi
a cordonului ombilical şi comunicarea dintre tubul digestiv primar şi sacul vitelin
secundar se reduce la un simplu canal vitelin, cuprins în cordonul ombilical, îm ­
preună cu resturile sacului vitelin secundar. Pe parcursul dezvoltării embrionare,
canalul vitelin se fibrozează şi comunicarea cu tubul digestiv încetează. Partea
proximală a veziculei ombilicale secundare (Pars proximalis vesiculae umbilica­
lis secundariae/sacci vitellini secundarii) constitue un primordiu al sistemului digestiv.
Un alt primordiu este lama precordală (Lamina praechordalis), care apare
în stadiul 7 embrionar. Lama precordală este o zonă anterioară a discului embrionar
în care nu pătrunde mezodermul intraembrionar. Această zonă cu structură bila-
minară (ectoendoderm) se va transforma în membrana orofaringiană (Membra­
na oropharyngea), în stadiul de embrion cu 1-3 somite. Membrana orofaringiană
desparte stomodeumul primordial (Stomatodeum primordiale) de tubul digestiv.
(gr. stoma = gură, hodaios = pe drum)

Tubul digestiv primordial este împărţit în următoarele segmente:

- primordiuI preenteronului (Primordium praeenteri/proenteri) cuprinde
partea craniană a tubului digestiv de la membrana orofaringiană până la diverticu-
lul hepatic,
- primordiul intestinului mijlociu (Primordium intestini medii) cuprinde
partea mijlocie a tubului digestiv de la diverticulul hepatic şi până la colonul trans-
vers, din care cuprinde 2/3,

63
 în Nomina Embriologică nu sunt menţionate primordiile tubului digestiv ci doar preente-
ronul, mezenteronul şi metenteronul. Primordiul intestinului mijlociu corespunde mezenteronului.

- primordiul metenteronului (Primordium metenteri) cuprinde ultima par­

te a tubului digestiv, începând cu ultima 1/ 3 a colonului transvers şi până la cloacă.
Delimitarea dintre mezenteron şi metenteron se face mai ales pe criterii
vasculare. Mezenteronul este vascularizat de artera mezenterică superioară, iar
metenteronul de artera mezenterică inferioară.
- cloaca (Cloaca) este porţiunea dilatată terminală a tubului digestiv pri­
mordial. Din ea va lua naştere primordiul intestinului caudal (Primordium uren-
teri/intestini postremi/intestini caudalis). Membrana cloacală (Membrana cloaca-
lis) separă tubul digestiv de proctodeum.
(lat.cloaca-ae = canal de scurgere; postremus = cel mai din urmă, ultim)
(gr. próktos = anus) Termenul proctodeum nu mai figurează în Terminologia Embriologică.

Dezvoltarea sistemului digestiv este complexă. Porţiunea iniţială a tubului

digestiv cuprinzând cavitatea orală, conţinutul ei şi faringele se dezvoltă din arcu­
rile faringiene. Restul sistemului digestiv se dezvoltă din canalul alimentar.

DEZVOLTAREA CAVITĂŢII ORALE

(Cav¡tas oris)

Dezvoltarea cavităţii orale este complexă şi cuprinde mai multe părţi:

- partea acoperită iniţial numai de ectoderm (Pars vestita initialiter ab
ectoderma solum) este partea din care se formează stomodeumul şi derivatele lui,
vestibulul oral, glanda parotidă, organul juxtaoral, cavitatea orală proprie, dinţii şi
cavitatea oronazală.
- partea acoperită iniţial de ectoderm şi endoderm (Pars vestita initialiter
ab ectoderma et endoderma) este partea din care se formează limba.
- partea acoperită iniţial numai de endoderm (Pars vestita initialiter ab
endoderma solum) este partea din care se formează glandele submandibulară şi
sublinguală.
(lat. vestitus-us = îmbrăcăminte)

64
 Primordiul cavităţii orale este stomodeum (Stomodeum/Stomatodeum)
care apare la sfâşitul S4 în stadiul 10, între proeminenţele frontonazală şi proemi-
neţele provenite din arcul faringian I (maxilară şi mandibulară). Cavitatea orală
este separată pentru scurt timp de intestinul faringian prin membrana orafaringi-
ană (Membrana oropharyngealis). Ruptura membranei orofaringiene (Abruptio
membranae oropharyngeae) şi comunicarea dintre cavitatea orală şi faringe se
realizează în stadiul 11. Cavitatea orală este formată din vestibul şi cavitatea pro-
priu-zisă.
(lat. abrumpo-ere-rupi-ruptum = a rupe, a smulge)

Partea acoperită iniţial numai de ectoderm

(Pars vestita initialiter ab ectoderm a solum)

Este partea cavităţii orale din care se dezvoltă vestibulul oral, glanda paro-
tidă şi organul juxtaoral.

Vestibulul oral
(Vestibulum oris)

Primordiul vestibulului oral (Primordia vestibuli oris) se formează în sta­

diul Carnegie 17. Acesta apare anterior, la nivelul cavităţii orale, sub forma unei
bandelete epiteliale primare (Taenia epithelialis primaria) din care se diferenţiază
în stadiul 18 două structuri;
- lama dentară (Lamina dentalis) situată spre interior,
- lama labiogingivală (Lamina labiogingivalis) situată spre exterior.
între cele două lame se formează, la fătul în săptămâna 10, şanţul labio-
gingival (Sulcus labiogingivalis), care va deveni vestibulul oral (Vestibulum).
La nivelul vestibulului se formează glanda parotidă şi organul juxtaoral.

65
 Glanda parotidă (Glándula parotidea), ca şi organul juxtaoral, îşi are origi­
nea în ectodermul maxilomandibular (Ectoderma maxillomandibulare) de la ni­
velul vestibulului oral, mai precis în lama bazală subectodermală (Lamina basa-
lis subectodermalis). Glandele parotide se formează din mezenchlmul prezum-
ptiv parotidian (Mesenchyma glandulae parotideae praesumptivae). La acest
nivel apar mugurii glandei parotide (Gemma glandulae parotidae). Aceşti mu­
guri se alungesc şi emit, în stadiul 22, o ramură primară pediculată (R. primarius
pediculi glandulae parotidae), din care se va forma canalul parotidian (Ductus
parotideus). în jurul glandei parotide are loc o condensare a mezenchimuiui pa­
rotidian (Condensatio mesenchymalis glandulae parotidae), care va da naştere
fasciei parotidiene (Fascia parotidea).

Organul juxtaoral (Organum juxtaorale) descris in 1885 de Chievitz 1 ca

o structură rudimentară tranzitorie, care dispare înainte de naştere, a fost reconsi­
derat în 1962 de Zenker2 drept o structură prezentă şi la adult. Acest organ este
o structură subţire, alungită, situată lateral de muşchiul buccinator, în peretele
obrazului. Este o structură bogată în ţesut conjunctiv, fibre nervoase şi receptori
senzitivi. Primordiul organului juxtaoral (Primordium organi juxtaoralis) apare în
stadiul 16 şi îşi are originea în ectodermul maxiîomandibullar. Din acest primordiu
se dezvoltă mai întâi, în stadiul 17, primordiul invaginat al organului juxtaoral
(Primordium organi juxtaoralis invaginatum). Apoi, în stadiul 18, apare primordiul
detaşat al organului juxtaoral (Primordium organi juxtaoralis disiunctum). Acest
primordiu detaşat, în stadiul 19, se transformă în coarda juxtaorală cu lumen
(Chorda juxtaoralis cum lumine). în sfârşit, în stadiul 20, apare organul juxtaoral
inervat de nervul bucal (Organum juxtaorale innervatum a ñervo buccale). în pa­
ralel, din mezenchimul maxilomandibular (Mesenchyma maxillomandibulare) se
formează un înveliş conjunctiv, care are drept consecinţă formarea organului
juxtaoral încapsulat (Organum juxtaorale encapsulatum).

1 CHIEVITZ Johan Henrik (1850-1903) anatomist danez.

2 ZENKER Wolfgang (nl925) anatomist austriac.

66
 Cavitatea orală propriu-zisă
(Cavitas oralis propria)

La nivelul cavităţii orale proprii apare primordial adenohipofizar (Primor-

dium adenohypophysis), care prin invaginarea ectodermului se va transforma în
punga adenohipofizară (Saccus adenohypophysialis) sau punga lui Rathke \ Din
această pungă se va forma adenohipofiza (Adenohypophysis), care apoi va mi­
gra spre diencefal. Şi tot la nivelul cavităţii orale proprii se dezvoltă şi dinţii.

Dezvoltarea dinţilor
(Dens)

Dezvoltarea dinţilor se face prin procesul de odontogeneză (Odontogene­

sis). La nivelul cavităţii orale, din ectodermul care acoperă viitoarele arcade denta­
re apare o panglică epitelială primară (Taenia epithelialis primăria), la nivelul
căreia se formează lama dentară (Lamina dentalis).
(gr. odous (odont) = dinte)

Odontogeneză parcurge cinci etape.

Etapa mugurelui dentar (Status gemmalis odontogenesis) este o etapă

precoce în care, din lamina dentară, apar spre interior, pe fiecare arcadă câte
zece muguri dentali (proeminenţe ovalare). Primii muguri apar anterior pe viitoa­
rea mandibulă, apoi, tot anterior, pe viitoarea maxilă şi apoi progresiv spre poste­
rior pe ambele arcade.
(lat. gemma-ae = mugur)

Mugurele dentiţiei permanente apare după săptămâna 12 (S12), ca un diver-

ticul lateral al lamei dentare. Ulterior legătura cu lama dentară se resoarbe şi mu­
gurele dentiţiei permanente rămâne separat, dar în apropierea dintelui de lapte
corespunzător. Dezvoltarea dentiţiei de lapte este mai rapidă şi prin creşterea şi
dezvoltarea dintelui de lapte, mugurele definitiv devine din ce în ce mai profund.

RATHKE Martin Heinrich (1795-1860) medic, anatomist şi naturalist german.

67
 Etapa cupei dentare (Status galearis odontogenesis) este etapa în care
se va forma organului smalţului (Organum enameleum). Organul smalţului se
formează din lama hazală a smalţului (Lamina basalis enameli) care înconjoară
mugurele dentar format în etapa precedentă. în această lamă se diferenţiază no­
dul primar al smalţului (Nodus enamelus prim anus) care determină formarea şi
creşterea cuspisurilor. Dintele unicuspid (Dens unicuspidus) are un nod primar al
smalţului la nivelul cuspidului. Dintele multicuspid (Dens multicuspidus) are pen­
tru fiecare cuspid în formare câte un nod secundar al smalţului (Nodus ename­
lus secundarius).
(lat. galea-ae = coif, cască; cuspis-idis = vârf)

Etapa de clopot dentar (Status campanalis odontogenesis) în care dintele

se alungeşte şi, ia forma unui clopoţel. Mugurele dentar capătă o mai mare con-
vexitate, în care pătrunde mezenchimul alăturat. în această etapă organul smalţu­
lui se diferenţiază în trei straturi:
- epiteliul adamantin extern (Epithelium enameleum externum) mărgi­
neşte clopotul dentar spre suprafaţa cavităţii orale. în acest stadiu mai este unit cu
epiteliul cavităţii orale prin lamina dentară aflată în proces de degenerare.
- reticulul adamantin (Pulpa enamelea/Reticulum stellatum) un ţesut con­
junctiv reticular care umple spaţiul clopotului dentar dintre epiteliile adamantine
extern şi intern,
- stratul intermediar (Stratum intermedium),
- epiteliul adamantin intern (Epithelium enameleum intemum) este situat
profund, este cel care produce smalţul şi care vine în contact cu mezenchimul.
Mezenchimul va da naştere papilei dentare.
(lat. campanella = clopoţel; adamenteus = de fier, de diamant)

în această etapă apar şi mugurii dinţilor succesivi (Gemma dentis sub-

ientis), adică mugurii dinţilor permanenţi, iar din lama dentară rămân numai nişte
vestigii ale lamei dentare (Vestigium laminae dentalis).

68
 Etapa târzie de clopot dentar (Status serus campanalis odontogenesis)
este etapa în care se formează smalţul. Producerea smalţului trece prin mai multe
faze:
- faza secretorie (Tempus secretionis) este faza în care ameloblastele
(Ameloblastus) încep să producă smalţul, prin procesul de amelogeneză (Amelo-
genesis). Ameloblastele se formează din preameloblaste (Praeameloblastus),
care apar prin transformarea epiteliului adamantin intern.
(eng. timpurie amel = smalţ)

- faza de maturare (Tempus maturationis) este faza în care la nivelul

smalţului se formează prismele smalţului (Prisma enamelum).
- faza de protecţie (Tempus protectionis) este etapa în care încep să se
formeze învelişurile protectoare ale dintelui.
Prin unirea epiteliilor adamantine extern şi intern se formează teaca epite-
lială a rădăcinii (Vagina radicalis epithelialis). Aceasta prezintă la polul apical porul
tecii rădăcinii (Porus vaginae radicis), prin care pătrund în rădăcină vase şi nervi.

Din mezenchimul crestei neurale (Ectomesenchyma/Mesenchyma cristae

neuralis) se formează, în această etapă, papila dentară şi sacul (punga) dentar(ă).
Papila dentară (Papilla dentis) pătrunde în clopotul dentar, unde se dife­
renţiază în:
- pulpa dentară (Pulpa dentis) situată central, în axul dintelui,
- odontoblaste (Odontoblastus) care acoperă pulpa dentară şi formează
spre exterior (adică spre epiteliul adamantin intern), prin procesul de dentinoge-
neză (Dentinogenesis):
- predentina (Predentina) situată lângă pulpa dentară,
- dentina (Dentina) care mai este numită şi ivoriu, spre exterior.
(fr. ¡voire, eng. ivory = fildeş).

Sacul dentar (Saccus dentis) reprezintă învelişul, în care se formează din­

tele. Din acest înveliş se vor forma celule periodontale (Cellula periodontalis),
care vor forma:

69
 - cimentoblastele (Cementoblastus) sunt celule care prin procesul de ci-
mentogeneză (Cementogenesis) vor forma cimentul (Cementum). Cimentul se
ataşează dinspre exterior exclusiv de dentina rădăcinilor şi se va întâlni cu smalţul
la nivelul colului dintelui.
- fibroblastele periodontale (Fibroblastus periodontalis) sunt celule care
produc ligamentele periodontale (Lig. periodontale), care în final vor forma peri-
odonţiul (parodonţiul). Parodonţiul este un ansamblu de ligamente care fixează ră­
dăcina dintelui în alveolă.
- osteoblastele (Osteoblastus) vor forma septurile interalveolare şi inter-
radiculare,
- alveola dentară (Alveolus dentalis).
Coroana dentară se formează mai precoce, rădăcinile dintelui începând să
se formeaze când deja smalţul şi dentina coroanei sunt într-un stadiu avansat de
formare. Epiteliile adamantine interne şi externe se unesc şi cresc spre mezenchim
iniţiind formarea rădăcinilor. Expansiunea dentinei spre rădăcini îngustează cavi­
tatea pulpară la dimensiunile unui canal îngust. Structurile derivate din sacul den­
tar se vor ataşa mai ales rădăcinilor dinţilor.

Etapa de colaps (Status collapsus odontogenesis) este ultimul stadiu al

odontogenezei. în această etapă dintele neerupt prezintă un înveliş epitelial format
din epiteliul adamantin retras (Epithelium enameleum reductum). Acest înveliş
provine din epiteliile adamantine extern şi intern. Din epiteliul adamantin retras,
mai ales din epiteliul adamantin extern se formează cuticula primară a smalţului
(Cuticula enamelea primăria) şi rămân vestigii ale epiteliului adamantin (Vesti­
gia epithelii enamelea).
(lat. reduco-ere-duxi-ductum = a retrage; cuticula = pieliţă)

Canalul eruptiv (Canalis eruptivus) este canalul ce va fi străbătut de dinte

atunci când erupe. Canalul eruptiv străbate apofizele alveolare ale maxilei şi man­
dibulei.

70
 A nom aliile dinţilor (Anomaliae dentium) sunt numeroase şi nu ne pro­
punem să le prezentăm exhaustiv, fiindcă acest curs nu se adresează medicilor
dentişti. Amintim însă câteva anomalii dentare:
- anodonţia (Anodontia) este lipsa dinţilor şi este extrem de rar totală şi
ceva mai frecvent parţială (lipsesc unu! sau mai mulţi dinţi). Hipodonţia (Hypodon-
tia) reprezintă lipsa a cel mult 6 dinţi (excepţie făcând molarii de minte), iar lipsa a
mai mult de 6 dinţi, cu aceeaşi excepţie se numeşte oligodonţie (Oligodontia).
- polidonţia (Polydontia/Hyperodontia) reprezintă prezenţa de dinţi supra-
numerari. Un exemplu de polidonţie este meziodensul (Mesiodens). Meziodensul
sau dintele mezial este un dinte supranumerar, situat în linia mediană, de regulă
pe arcada maxilară.
- macrodonţia (Macrodontia) este prezenţa unor dinţi mari şi voluminoşi,
iar microdonţia (Microdontia) este prezenţa unor dinţi mici, cu spaţii mari între ei.
Rizomegalia (Rhizomegalia) reprezintă o rădăcină mai mare decât cea obişnuită,
iar rizomicria (Rhizomicria) reprezintă o rădăcină mai mică decât cea obişnuită.
(gr. rhiza = rădăcină)

- opacitatea smalţului (Opacitas enameli) este o zonă mai deschisă la

culoare pe suprafaţa dintelui, cauzată de o demineralizare a lui.
- dintele conic (Dens conicalis) este un dinte de o formă anormală. Mezi­
odensul este, de regulă, un dinte conic.
- transpoziţia dinţilor (Transpositio dentium) este o anomalie de erupţie,
în care poziţia dinţilor pe arcadă este interschimbată. Cea mai frecventă transpo­
ziţie este pe arcada superioară între canin şi primul premolar.
Anomaliile erupţiei dentare (Anomaliae eruptionis dentalis) cuprind:
- eruppa precoce (Eruptio praecox) este o erupţie înainte de termen a din­
ţilor de lapte. Dinţii de lapte erup între 6 luni şi 2 ani. Erupţia dinţilor presupune stră­
baterea procesului alveolar şi a gingiei. Dinţii care erup prematur se clasifică în:
- dintele natal (Dens connatalis) este dintele care erupe înainte de
naştere. Este o situaţie extrem de rară.
- dintele neonatal (Dens neonatalis) este dintele care erupe după
naştere,1dar înainte de 6 luni.
>

71
 - dintele inclus (Impactio dentis) este un dinte neerupt, blocat, care se
află în canalul eruptiv. Dinţii incluşi sunt mai frecvenţi la dantura permanentă, iar
cel mai frecvent dinte inclus este molarul trei, de regulă cel inferior.
- dintele reincius (Reimpactio dentis) este o anomalie rară, în care un
dinte parţial erupt este reincius prin erupţia dinţilor alăturaţi.
- erupţia ectopică (Eruptio ectopica) este o erupţie în afara liniei normale
a arcadei. Este cauzată de lipsa spaţiului la nivelul arcadei. Cea mai frecventă
erupţie ectopică este cea vestibulară. Cel mai afectat dinte, din punct de vedere al
erupţiei ectopice vestibulare, este caninul superior.

Cavitatea oronazală
(Cavitas oronasalis)

O etapă importantă în dezvoltarea cavităţii orale este formarea primordii-

ior palatine (Primordia palatina). Mai întâi, în stadiul 17 Carnegie, se formează
palatul primar. Palatul primar sau procesul palatin median (Palatum primarium/
Processus palatinus medianus) este situat anterior şi desparte punga nazală de
cavitatea orală primitivă. Spaţiul dintre palatul primar şi faringele primitiv este ob-
struat de membrana oronazală. Membrana oronazală constituie totodată şi coana
primară. Prin rezorpţia membranei oronazale se formează cavitatea oronazală.
Procesul palatin median se formează din proeminenţele nazale mediale (Pro­
minentia nasalis medialis). între procesul palatin median, numit şi premaxila sau
osul incisiv şi proeminenţele maxilare (Prominentia maxillaris) se formează ori­
ficiul incisiv (Foramen incisivum).
(gr. choane = pâlnie)

Palatul secund sau definitiv (Palatum secundum/definitivum) se formează

tot în stadiul 17, în primul rând din apofizele palatine laterale (Processus palati­
nus secundarius/lateralis), perechi, care la rândul lor se formează din proeminen­
ţele maxilare. Palatul definitiv se formează prin unirea palatului primar, situat ante­
rior, cu palatul secundar, situat lateroposterior.
Procesul de formare a palatului dur se desfăşoară concomitent cu forma­
rea limbii şi a cavităţii orale. Primordiile apofizelor palatine laterale sunt iniţial situ-

72
aie mai jos decât limba. Pe măsură ce aceste apofize se apropie, se dezvoltă şi
cavitatea orală şi prin mărirea spaţiului îşi face loc şi limba, care pare într-un anu­
mit stadiu al dezvoltării că nu încape în cavitatea orală.

Fisurile buzelor ş i palatului

(Fissurae labiorum et palati/Cheilopalatoschises)

Fisurile buzelor şi palatului sunt cele mai cunoscute anomalii ale cavităţii
orale, dintre care unele au şi denumiri „populare“.
Fisura labială (Cheiloschisis/Schistocheilia/Fissio labialis) cunoscută ca
„buza de iepure“ este un defect de coalescenţă a mugurelui maxilar cu mugurele
nazal medial, la zona de întâlnire a proeminenţei frontonazale cu arcul faringian I.
Defectele singulare ale buzei au mai mult impact estetic şi foarte rar funcţional.
Mărimea despicăturii variază de la un mic şanţ la nivelul marginii buzei, până la o
fisură completă care ajunge până la narine. Buza de iepure implică mai multe forme:
- fisura unilaterală a buzei superioare (Fissura unilateralis labii superioris)
este situată între filtru şi restul buzei superioare,
- fisura bilaterală a buzei superioare (Fissura unilateralis labii superioris)
este cu mult mai rară. în această situaţie filtrul este despărţit bilateral de buza supe­
rioară.
- fisura mediană a buzei superioare (Fissura mediana labii superioris)
este forma cea mai gravă de buză de iepure, în care nu se formează filtrul şi în
care este afectat şi palatul. Anomalia este prezentă în cadrul disostozei orodigi-
tofaciale (Dysostosis orodigitofacialis). Disostoza orodigitofacială este un sindrom
care cuprinde defecte ale cavităţii orale, feţei şi mânilor. Este un sindrom prezent
numai la femei, fiind letal la bărbaţi. Include despicături ale palatului, mai mult sau
mai puţin complete, limbă bifidă, lipsa unor dinţi, degete scurte şi de cele mai mul­
te ori retardare mintală.
(gr. cheilos = buză; gr. schistos = fisură)

- fisura mediană a buzei inferioare (Fissura mediana labii inferioris) este

mult mai rară decât fisurile buzei superioare.

73
 Fisura palatină (Palatum fissum/Fissura palatina) poate să intereseze atât
partea anterioară a palatului, cât şi partea posterioară a acestuia.
- fisura anterioară oblică a palatului (Fissura anterior obliqua palati) este
un defect de coalescenţă a premaxilei cu procesele palatine laterale ale maxilei.
Se clasifică la rândul ei în:
- fisura unilaterală anterioară oblică a palatului (Fissura unilate-
ralis anterior obliqua palati),
- fisura bilaterală anterioară oblică a palatului (Fissura bilateralis
anterior obliqua palati) defineşte, de cele mai multe ori persistenta prema­
xilei ca un os separat.
- fisura posterioară mediană a palatului (Fissura posterior mediana pa­
lati) este o lipsă de unire posterioară a proceselor palatine laterale. Fisura poste­
rioară poate implica şi uvula, rezultând uvula bifida (Uvula bifida). Uvula bifidă
poate fi asociată cu fisura submucoasă a palatului (Fissura submucosa palati).
Aceasta din urmă defineşte un defect median al musculaturii vălului palatin şi/sau
un şanţ median sau chiar o fisură îngustă a palatului osos.
„Gura de lup“ grupează anomalii ale buzei şi palatului, mai mult sau mai
puţin extinse. Despicătura totală a buzei superioare, palatului şi vălului palatin se
n urneşte cheilog n atopa latostafilosch iză.
(gr. gnathos = falcă; gr. staphyle = ciorchine de strugure)
(lat. uvula este diminutivul de la uva-ae =strugure)

74
 Partea acoperită iniţial de ectoderm şi endoderm
(P a rs v e s tita in itia lite r a b e c to d e rm a e t e n d o d e rm a )

Dezvoltarea lim bii

(Lingua)

Limba se dezvoltă din partea acoperită iniţial de ectoderm şi endoderm a

cavităţii orale. La dezvoltarea primordiilor linguale (Priomordia lingualia), partici­
pă arcurile faringiene I, II, II! şi IV. Arcul I este acoperit spre faringe, de ectoderm,
iar celelalte arcuri, de endoderm. Prima formaţiune din care se va dezvolta limba
este tuberculul impar (Tuberculum impar/Gemma lingualis mediana), care apare
anterior, în mijlocul arcului faringian I, imediat anterior de gaura oarbă a limbii
(Foramen caecum linguae). Imediat după acest mugure, apar de o parte şi de alta
tuberculii linguali laterali (Tuberculum linguale laterale). Cei trei muguri linguali
cresc spre anterior prin proliferarea mezenchimului primului arc faringian. Cei doi
tuberculi laterali vor creşte mult mai accentuat, vor ingloba tuberculul impar şi vor
forma partea distală a limbii (Pars distalis linguae), adică 2/3 anterioare ale limbii,
până la şanţul terminal (Sulcus terminalis).
Treimea posterioară, adică partea proximală a limbii (Pars proximalis lin­
guae), se formează din copula (Copula) o proeminenţă anterioară a arcului farin­
gian II, situată imediat posterior de orificiul orb, care are o evoluţie scurtă, fiind ra­
pid înglobată de o proeminenţă inferioară, numită eminenţa hipofaringiană.
(lat. copula-ae = legătură)

Eminenţa hipofaringiană (Eminentia hypopharyngea) este o proeminenţă

situată pe peretele anterior al arcurilor faringiene III şi IV, care are rol atât în dez­
voltarea limbii, cât mai ales în dezvoltarea epiglotei.
între limbă şi gingie se formează şanţul linguogingival (Sulcus linguogin-
givalis) la nivelul căruia apar mugurii glandelor submandibulare (Gemma glandu-
lae submandibularis) şi mugurii glandelor sublinguale (Gemma glandulae sub-
lingualis). Glandele submandibulară şi sublinguală au origine endodermică.

75
 Primordial musculaturii limbii (Primordium musculorum linguae) provine
din partea ventrală (hipaxială) a ultimelor trei miotoame occipitale (Myotomi occi-
pitales) formate din mezodermul paraxial. Acest lucru mai mult s-a concluzionat
decât s-a demonstrat, având în vedere inervaţia motorie a musculaturii limbii, care
este asigurată de nervul hipoglos (N. hipoglossus XII).

A nom aliile lim bii (Anomaliae linguae) sunt următoarele:

- lipsa limbii (Aglossia) sau mai exact o limbă extrem de rudimentară,
- anomalii de mărime, cum sunt limba hipoplazică (Microglossia) şi limba
hiperplazică (Macroglossia),
- defecte de unire distală a tuberculilor linguali rezultând limba bifidă (Di-
glossia) sau defect de unire complet al acestor tuberculi din care rezultă limba
despicată (Glossoschisis/Schistoglossia) sunt malformaţii extrem de rare.
- limba groasă (Pachyglossia) este o limbă cu dimensiunea verticală exa­
gerată, care „nu încape în cavitatea orală“,
(gr. pachys = gros; gr. giossa = limbă)

- limba legată (Anchiloglossia) se manifestă sub o formă uşoară care este

o anomalie relativ frecventă şi uşor de rezolvat, ce constă într-un frâu lingual scurt,
care imobilizează limba. Se rezolvă prin secţionarea trenului lingual. Există şi for­
me mai grave, dar rare, de aderenţă a limbii la gingii sau buze.
(gr. ankylos = încovoiat, dar sensul curent este de înţepenit)

- limba lungă (Lingua longa) este o limbă cu dimensiunea longitudinală

exagerată,
- negul spongios alb al mucoasei linguale (Naevus spongiosus albuş
mucosae lingualis) este o afecţiune genetică congenitală, care produce un defect
de cheratinizare a mucoasei linguale. Afecţiunea nu necesită tratament.
(lat. naevus-i = aluniţă, neg)

76
 Partea acoperită iniţial numai de endoderm
(P a rs v e s tita in itia lite r a b e n d o d e rm a s o lu m )

Este partea cavităţii orale din care se dezvoltă glandele submandibulare şi

sublinguale.

D ezvoltarea glandei subm andibulare

(Glandula submandibularis)

Glanda submandibulară îşi are originea în epiteliul linguogingival (Epi­

thelium linguogingivale) de la nivelul cavităţii orale, mai precis în lama bazală
linguogingivală (Lamina basalis linguogingivalis). Glanda submandibulară se
formează din mezenchimul prezumptiv submandibular (Mesenchyma glan-
dulae submandibularis praesumptivae), care apare la nivelul şanţului subman­
dibular (Sulcus submandibularis). La acest nivel apare mugurele glandei sub­
mandibulare (Gemma glandulae submandibularis). în stadiul 20 acest mugure
emite o prelungire, care se alungeşte - alungirea pediculului glandei subman­
dibularis (Extensio pediculi glandulae submandibularis). în stadiul 21, pediculul
devine ramura primară pediculată (R. primarius pediculi glandulae submandi­
bularis), din care se va forma canalul submandibular (Ductus glandulae sub­
mandibularis). în jurul glandei submandibulare are loc o condensare a mezen-
chimului submandibular (Condensatio mesenchymalis glandulae submandi­
bularis), care va da naştere capsulei submandibulare (Capsula glandulae
submandibularis).

D ezvoltarea glan d elo r sublinguale

(Glandulae sublinguales)

Glandele sublinguale îşi au originea în epiteliul sublingual (Epithelium

sublinguale) de la nivelul cavităţii orale, mai precis în lama bazală sublinguală
(Lamina basalis sublingualis). Există o glandă sublinguală mare (Glandula sub­
lingualis major) şi circa 8-20 de glande sublinguale mici (Glandula sublingualis
minor), fiecare dintre acestea având propriul canal de excreţie. Glandele sublin-

77
guale se formează din mezenchimul prezumptiv sublingual (Mesenchyma
praesumptivum glandulae sublingualis), care apare la nivelul şanţului sublingual
(Sulcus sublingualis), în stadiul 23. La acest nivel apar mugurii glandei sublin-
guale (Gemma glandulae sublingualis). Principalul mugure se alungeşte şi îm­
preună cu ceilalţi muguri emit ramuri primare pediculate ale mugurilor (Rr. pri­
marii gemmae pediculorum), din care se vor forma canalul sublingual mare
(Ductus sublingualis major) şi canalele sublinguale mici (Ductus sublingualis mi­
nor). în jurul glandelor sublinguale are loc o condensare a mezenchimului sub­
lingual (Condensatio mesenchymalis glandulae sublingualis), care va da naştere
capsulei glandei sublinguale mari (Capsula glandulae sublingualis major) şi
capsulelor incomplete ale glandelor sublinguale mici (Capsula incompleta
perfusoria glandulae sublingualis minoris). Glandele sublinguale se vor uni mai
târziu, dar canalele de excreţie vor rămâne separate.

A nom aliile glan delor salivare

(Anomaliae glandulamm salivarium)

Glandele salivare mari au origini diferite, dar anomaliile lor sunt asemănă­
toare. Aceste anomalii se grupează în câteva afecţiuni cum sunt aplaziile glandu­
lare, chistul congenital al glandei, canalul glandular imperforat şi glanda accesorie.
Aplazia glandei parotide (Aplasia glandulae parotidae), aplazia glandei
sublinguale mari (Aplasia glandulae sublingualis major), aplazia glandelor sub­
linguale (Aplasia glandularum sublingualium) şi aplazia glandei submandibulare
(Aplasia glandulae submandibularis) sunt anomalii care definesc lipsa de formare
a acestor glande. Sunt afecţiuni rare, însoţite de gură uscată, carii dentare şi afec­
ţiuni ale căilor respiratorii.
Chistul congenital al glandei parotide (Cystis congenita glandulae paro­
tidae), chistul congenital al glandei sublinguale (Cystis congenita glandulae
sublingualis) şi chistul congenital al glandei submandibulare (Cystis congenita
glandulae submandibularis) sunt afecţiuni rare cauzate de imperforaţia canalelor
de excreţie ale acestor glande. Există astfel, asociat chisturilor congenitale canalul

78
pamtidian imperforat (Ductus parotideus imperforatus), canalul sublingual ma­
re imperforat (Ductus sublingualis major imperforatus) şi canalul submandibular
imperforat (Ductus submandibularis imperforatus).
Glandele salivare mari accesorii sunt poate cele mai frecvente anomalii ale
glandelor salivare. Cea mai frecventă este glanda parotidă accesorie (Glandula
parotidea accessoria). Aceasta se află de-a lungul canalului parotidian, de regulă
la nivelul muşchiului maseter. Glanda sublinguală mare accesorie (Glandula
sublingualis major accessoria) şi glanda submandibulară accesorie (Glandula
submandibularis accessoria) sunt întâlnite ceva mai rar. Glanda submandibulară
accesorie, care este o glandă suplimentară, nu trebuie confundată cu ectopia
glandei submandibulare (Ectopia glandulae submandibularis). în cazul ectopiei,
care este în general unilaterală, glanda se află mai jos decât în mod obişnuit, pro­
fund, la nivelul gâtului.
Fistula sialocutanată a glandei parotide (Fistula sialocutanea glandulae
parotidae) este o deschidere anormală a canalului de excreţie al glandei. Acesta
se deschide la nivel cutanat, de regulă la nivelul feţei.
(gr. sialon = salivă)

DEZVOLTAREA CANALULUI ALIMENTAR

(Canalis digestorius/oesophagogastrointestinalis)

Canalul alimentar este partea tubului digestiv situată între faringe şi anus.
Structural se dezvoltă din două componente:
- partea internă endodermală (Pars interna endodermalis) va da naştere
mucoasei canalului alimentar. în continuare, la prezentarea segmentelor canalului
alimentar ne vom referi, în majoritate la partea endodermală.
- partea externă mezenchimală pericanalară (Pars externa mesenchyma
pericanale) va da naştere restului peretelui canalului alimentar. La nivelul mezen-
chimului care înconjoară canalul alimentar, are loc invazia celulelor crestei neu­
rale (Irmptio a cellulis cristae neuralis). Aceste celule vor forma celulele interstiţi-

19
ale stimulante (CelIula interstitialis stimulans) ale lui C ajal1 sau celulele pacema­
ker. Celulele pacemaker vor forma plexul nervos mienteric (Plexus nervosus my-
entericus), dar şi plexul nervos submucos extern (Plexus nervosus submucosus
extemus) şi plexul nervos submucos intern (Plexus nervosus submucosus in-
temus) de la nivelul tubului digestiv. Tot din mezenchimul înconjurător al canalului
alimentar se formează ţesutul muscular neted (Textus muscularis levis), precum
şi adventicea (Tunica adventitia).
(lat. irrumpo-ere-rupi-ruptum = a năvăli, a pătrunde; levis = neted, alunecos)

Faringele a fost prezentat la arcurile faringiene.

Esofagul
(Oesophagus)

Esofagul se dezvoltă din preenteron (Praeenteron/Proenteron), adică din

segmentul superior al canalului alimentar. Iniţial, în stadiul 11 embrionar, se formea­
ză primordiul esofagian (Primordium oesophagi), imediat inferior de faringele
primitiv. Esofagul se formează în stadiul 14 embrionar. Iniţial acest segment este
relativ scurt, dar creşte ulterior, o dată cu dezvoltarea inimii şi a plămânilor. Dez­
voltarea esofagului se face în strânsă legătură şi cu dezvoltarea laringelui şi a tra-
heei. Vom reveni la dezvoltarea sistemului respirator.
Esofagul primitiv este fixat la peretele celomului intraembrionar prin ţesut
mezenchimal derivat din mezenchimul splanhnopleural (Mesenchyma splanch-
nopleurale). Astfel se formează mezoesofagul dorsal tranzitoriu (Mesooesopha-
gus dorsalis fugax) şi mezoesofagul ventral tranzitoriu (Mesooesophagus ventra-
lis fugax). Tot din mezenchimul splanhnopleural se formează şi musculatura eso­
fagului. După felul musculaturii, esofagul se împarte în trei segmente:
- treimea superioară a esofagului (Tertiarium superius oesophagi) bene­
ficiază de invazia mioblastelor somitice (Irruptio a myoblastis somiticis) din care
se va forma ţesutul muscular striat visceral necardiac (Textus muscularis stria-

1RAMONy CAJAL Santiago (1852-1934) histolog spaniol, laureat al Premiul Nobel

pentru medicină în 1906.

80
tus visceralis non cardiacus). în partea inferioară a treimii superioare stratul circular
conţine deja ţesut muscular neted.
- treimea mijlocie a esofagului (Tertiarium medium oesophagi) este forma­
tă de ţesut muscular striat la nivelul stratului longitudinal şi de ţesut muscular ne­
ted la nivelul stratului circular.
- treimea inferioară a esofagului (Tertiarium inferius oesophagi) este for­
mată din ţesutul muscular neted (Textus muscularis levis).
(lat. fugax = trecător)

Esofagul definitiv (Oesophagus definitivus) este format d intr-un epiteliu

stratificat scuamos necomificat (Epithelium stnatificatum squamosum non comi-
ficatum), care conţine glande esofagiene proprii (Glandula oesophagea propria).
în apropierea cârd iei, sunt nominalizate separat glandele cardiale esofagiene
(Glandula cardialis oesophagi).

A nom aliile esofagului (Anomaliae oesophagi)

Fistula traheoesofagiană (Fistula tracheooesophagea) este o separare
incompletă a celor două organe. Apare mai frecvent la sexul masculin.
Atrezia esofagului (Atresia oesophagealis) este o deficienţă de canalizare
a acestuia, care însoţeşte, de regulă, fistula traheoesofagiană.
Atrezia esofagului este însoţită intrauterin de polihidramnion (Hydramnion/
Polyhydramnion). De regulă, orice stenozare a tubului digestiv se însoţeşte de poli­
hidramnion. Atrezia esofagiană se poate asocia şi cu alte atrezii cum sunt cele
anorectale şi ale sistemului urogenital.
(gr. a = negaţie; tresis = orificiu)

Esofagul scurt (Brachyoesophagus) este un defect de dezvoltare al eso­

fagului cauzat de ascensionarea stomacului în torace, afecţiune numită stomac
toracic (Gaster thoracicus), datorită unei hernii diafragmatice congenitale (vezi şi
anomaliile diafragmei).
Stenoza esofagiană (Stenosis oesophagi) este un defect de recanalizare
a esofagului. Esofagul, în dezvoltarea, poate să treacă printr-o perioadă de ohstru-

81
are a lumenului (Lumen occlusum). Esofagul este permeabil, dar mult îngustat
faţă de calibrul obişnuit. Este o formă incompletă de atrezie.
Duplicarea esofagului (Duplicatio oesophagi) este o afecţiune rară, de
cele mai multe ori incompletă, manifestată printr-o transformare chistică a seg­
mentului esofagian duplicat. Cea mai cunoscută anomalie de acest gen este chis­
tul enteric dorsal mediastinal (Cystis enterica dorsalis mediastinalis). Acest chist,
de regulă de mari dimensiuni se manifestă prin comprimarea căilor respiratorii.
Diverticulul esofagian (Diverticulum oesophagi) este o evaginare a eso­
fagului, în general posterioară. Poate fi unică sau multiplă. Cu timpul se adânceş­
te. Vezi şi diverticulul faringian.

Stom acul
(Gáster)

Stomacul se dezvoltă, la fel ca şi esofagul, din preenteron (Praeenteron/

Proenteron), adică din segmentul superior al canalului alimentar. Stomacul se for­
mează din primordiul gastric (Primordium gastris), în stadiul 11 embrionar, imedi­
at inferior de esofagul primitiv. în stadiul 13 la nivelul stomacului se produce o mi­
că dilatare, formându-se stomacul fuziform (Gaster fusiformis) şi în plus are loc
coborârea stomacului primordial (Descensus gastris primordialis). Această cobo­
râre se însoţeşte şi de alungirea stomacului (Elongatio gastris primordialis). Foar­
te rapid, în stadiul 14, are loc rotaţia stomacului primordial (Rotatio gastris pri­
mordialis), rezultând sinistropoziţia stomacului (Sinistropositio gastris primordi­
alis). în stadiul 15 are loc coborârea cardiei stomacului (Descensus cardiae
gastris primordialis) şi alungirea peretelui stâng al stomacului (Elongatio muri
siniştri gastris primordialis). în stadiul 16 are loc formarea curburii mari (Forma­
do curvaturae majoris), formarea curburii mici (Formado curvaturae minoris) şi
formarea fundului stomacului (Formado fundí gastris). în stadiul 17 stomacul
este aşezat transversal având deci o poziţie orizontală (Posido horizontalis gas­
tris primordialis). în stadiul 18 se formează glandele gastrice proprii (Formado
glandularum gastricarum propriarum). în ceea ce priveşte tunica musculară a sto­

82
macului putem spune că stratul circular (Stratum circulare tunicae muscularis
gastris) se formează în stadiu! 17, în timp ce stratul longitudinal (Stratum longi­
tudinale tunicae muscularis gastris) se formează, mai târziu, în stadiul 21.
Marginea posterioară a stomacului primitiv se dezvoltă mai accentuat for­
mând curbura mare a stomacului. Dezvoltarea inegală a marginilor stomacului
duce şi la ratarea acestuia cu 90° din planul sagital, în planul frontal. Marginea an­
terioară, care va forma curbura mică, se roteşte spre dreapta, iar marginea poste­
rioară spre stânga. Totodată faţa laterală stângă a stomacului devine anterioară,
iar faţa laterală dreaptă devine posterioară.
Această rotaţie explică inervaţia de către nervul vag stâng a feţei anterioare
a stomacului şi de către nervul vag drept a celei posterioare.
Stomacul este fixat de pereţii cavităţii abdominale prin două mezouri:
- mezogastrul dorsal (Mesogastrium dorsale primordiale) la nivelul căruia
se va forma curbura mare (Curvatura major praesumptiva) care va creşte mai
accentuat. Mezogastrul dorsal va creşte şi el participând la formarea omentului
mare.
- mezogastrul ventral (Mesogastrium ventrale primordiale) la nivelul căru­
ia se va forma curbura mică (Curvatura minor praesumptiva). Mezogastrul ven­
tral va forma omentul mic.
Ambele mezogastre participă la formarea bursei omentale.

A nom aliile stom acului (Anomaliae gastris)

- atrezia gastrică (Atresia gastris) este o îngustare extremă a deschiderii
inferioare a stomacului. Atrezia gastrică se referă în imensa majoritate a cazurilor la
o atrezie pilorică (Atresia pylori). Se manifestă prin imposibilitatea trecerii conţi­
nutului gastric spre duoden şi prin reflux gastroesofagian. Mai frecventă este ste­
noza pilorică (Stenosis pylori), care permite totuşi tranzitul spre duoden, dar tra­
tamentul este chirurgical. Cauza acestei afecţiuni nu se cunoaşte, dar se crede că
este de natură genetică. Stenoza pilorică duce la distensia stomacului şi la golirea
lui prin vomică explozivă. Tratamentul este chirurgical.

83
 - stomacul duplicat (Gaster duplicatus) este o afecţiune mai rară decât în
cazul esofagului, de cele mai multe ori incompletă, manifestată printr-o transfor­
mare chistică a segmentului stomacal duplicat, rezultând un chist gastric (Cystis
gastrica).
- ectopia mucoasei gastrice (Ectopia/Heterotopia mucosae gastricae)
constă în prezenţa mucoasei de tip gastric la nivelul esofagului distal. Este o afec­
ţiune benignă care se descoperă endoscopic. Poate cauza diferite tulburări diges­
tive.
D uodenul
(Duodenum)

Primordiul duodenului (Primordium duodeni) apare în stadiul 11 embrio­

nar la începutul S5. El se dezvoltă din ultima parte a preenteronului şi din porţiu­
nea iniţială a mezenteronului. Există deci o parte preenteronică a duodenului
(Pars praeenteronica duodeni) şi o parte mezenteronică (Pars mesenteronica
duodeni). Limita dintre cele două părţi este dată de diverticulul hepatic (Diverticu­
lum hepaticum). Dezvoltarea iniţială a duodenului este mai rapidă şi se produce o
buclă în plan sagital numită ansa duodenală (Ansa duodenalis).
Duodenul primordial (Duodenum primordiale) este un organ cu o poziţie
intraperitoneală (Positio intraperitonealis). El este fixat de pereţii cavităţii abdomi­
nale prin două mezouri:
- mezoduodenul ventral (Mesoduodenum ventrale) continuă în jos mezo-
gastrul ventral şi participă la formarea plicii hepatoduodenale (Plica hepatoduo-
denalis), însă în cea mai mare parte dispare la sfârşitul perioadei embrionare.
- mezoduodenul dorsal (Mesoduodenum dorsale) uneşte duodenul cu
peretele posterior al cavităţii peritoneale. Odată cu rotaţia stomacului se produce
şi dextrorotaţia duodenului (Dextrorotatio duodeni), astfel încât ansa duodenală
ajunge în plan frontal, iar mezoduodenul fuzionează cu peritoneul parietal dor­
sal (Mesoduodenum fusum cum peritoneo parietale dorsale).

84
 Datorită fuzionării mezoduodenului dorsal cu peritoneul parietal, duodenul
îşi schimbă raporturile peritoneale şi se descriu trei poziţii:
- poziţia intraperitoneală a duodenului proximal (Positio intrape-
ritonealis duodeni proximalis),
- poziţia retroperitoneală a părţii intermediare a duodenului
(Positio retroperitonealis partis intermediae duodeni),
- poziţia intraperitoneală a duodenului distal (Positio intraperito-
nealis duodeni distalis). Duodenul distal ascensionează în stadiul 16, rezul­
tând translaţia craniană a duodenului distal şi a flexurii duodenojeju-
nale (Translatio cranialiter duodeni aboralis etflexurae duodenojejunalis).
în săptămânile 5-6 datorită proliferării celulelor epiteliale (Acervatio cel-
lularum epitheliarum) se produce mai mult sau mai puţin parţial obliterarea lume-
nului duodenului (Lumen duodeni obturatum). Recanalizarea Iu menu lui duo­
denal (Recanalisatio luminiş duodenalis) se face în stadiul 21 embrionar, adică în
săptămâna 8.
(lat. acervo = a aduna în grămezi)

Anom aliile duodenului (Anomaliae duodeni) sunt asemănătoare cu ano­

maliile altor segmente digestive. Se descriu următoarele anomalii:
- atrezia duodenului (Atresia duodeni) este, în general, o persistenţă a obli­
terării lumenului duodenului. De regulă, atrezia duodenală se observă la ecografia
intrauterină, unde se descrie semnul double bubble, adică două dilatări, a stomacu­
lui şi a părţii superioare a duodenului.
- stenoza duodenală (Stenosis duodeni) este o îngustare permanentă a
lumenului duodenului,
- diverticulul duodenului (Diverticulum duodeni) este o dilatare ovalară a
duodenului, care comunică cu lumenul acestuia.

85
 Ansa om bilicală a intestinului
(Ansa umbilicalis intestini)

Ansa ombilicală a intestinului se dezvoltă din mezenteron (Mesenteron).

Ansa are drept ax artera mezenterică superioară (A. mesenterica superior), care
irigă toate segmentele tubului digestiv derivate din mezenteron.
Ansa ombilicală apare în stadiul 14 embrionar, este situată în planul sagital
şi prezintă două braţe, separate de canalul omfaloenteric (Ductus omphaloente-
ricus/vitellointestinalis), care uneşte vârful ansei ombilicale (Apex ansae umbili­
calis) cu sacul vitelin secundar în rezorbţie. Cele două braţe sunt:
(gr. omphalos = ombilic)

- braţul proximal (Crus proximale ansae umbilicalis intestini) este situat

superior, deasupra arterei mezenterice superioare şi va forma partea intestinului
subţire a ansei (Pars intestinalis tenuis ansae).
- braţul distal (Crus distale ansae umbilicalis intestini) este situat inferior,
sub planul arterei mezenterice superioare şi prin dezvoltare va forma partea intes­
tinului gros a ansei (Pars intestinalis crassa ansae).

Alungirea ansei ombilicale a intestinului (Elongatio ansae umbilicalis

intestini), mai ales a braţului proximal, duce şi la alungirea mezenterului (Elon­
gatio mesenteri) şi implicit rotaţia ansei ombilicale a intestinului (Rotatio ansae
umbilicalis intestini). Mezenterul provine din mezenterul dorsal comun despre care
vom discuta în alt capitol. Rotaţia anselor intestinale este mai mult o problemă de
creştere şi acomodare a intestinului cu celomul peritoneal, decât o rotaţie propriu-
zisă. Creşterea lungimii braţului proximal după S6, coroborată cu spaţiul insuficient
al celomului peritoneal duce la dezvoltarea intestinului subţire atât în cavitatea
peritoneală (Cavitas peritonealis propria), cât şi în porţiunea proximală a celomu­
lui ombilical (Coeloma umbilicale), rezultând hernia ombilicală fiziologică (Her­
nia umbilicalis physiologica), care se produce în stadiul 16 embrionar. Hernia om­
bilicală fiziologică este favorizată de comunicarea dintre celomul embrionar şi
cel extraembrionar (Communicatio inter coelomata embryonicum et extraembry-
onicum) care se face prin inelul ombilical (Anulus umbilicalis). Dezvoltarea cavi-

86
taţii peritoneale, concomitent cu închiderea peretelui abdominal anterior (Oc-
clusio parietis abdominalis anterioris) duce la reducerea herniei fiziologice şi la
intemalizarea ansei ombilicale (Internalisatio ansae umbilicalis). Această inter­
nalizare corespunde cu reducerea herniei fiziologice (Reductio herniae umbili­
calis physiologicae) care se produce în săptămâna 9.
Rotaţia anselor intestinale se face în două etape, având drept ax de rotaţie
artera mezenterică superioară. în prima etapă are loc o rotaţie de circa 90° a braţu­
lui proximal, care din planul sagital ajunge în plan transversal şi devine braţ drept.
Braţul proxima! se alungeşte mult mai intens şi dă naştere anselor intestinale.
Această rotaţie se face în perioada herniei ombilicale fiziologice. Ansele provenite
din braţul proximal sunt primele care se retrag din celomul ombilical. A doua rota­
ţie se face după retragerea anselor din celomul ombilical, este de circa 180° şi
implică mai ales braţul distal al ansei ombilicale. Braţul inferior creşte mai puţin în
lungime, dar creşte mai mult în diametru şi participă la formarea colonului.
în stadiul 19 embrionar încep să se formează vilozităţile primordiale ale
intestinului subţire (Vilii primordiales intestini tenue), iar în stadiul 23 apar crip­
tele primordiale ale intestinului subţire (Cryptae primordiales intestini tenue).
(lat. tenuo = a subţia)

Din ansa ombilicală intestinală se vor dezvolta jejunul şi Neonul, dar şi o

parte a colonului.
Jejunul ş i ileonul
(Jejunum et lleum)

Jejunul şi ileonul se dezvoltă din braţul proximal al ansei ombilicale, la care

se adaugă o mică porţiune din braţul distal. Creşterea accentuată în lungime a
braţului proximal duce la formarea jejunului primordial (Jejunum primordiale) şi
a ileonului primordial (lleum primordiale).
Primordiile jejunal şi ileal se transformă în jejunul definitiv (Jejunum defi-
nitivum) şi ileonul definitiv (lleum definitivum). Diferenţierea jejunului şi a ileonu­
lui determină şi diferenţierea mezenterului dorsal comun (Mesenterium dorsale
commune) în mezojejun (Mesojejunum) şi mezoileon (Mesoileum).

87
 Comunicarea dintre mezenteron şi sacul vitelin secundar, adică canalul om-
faloenteric aparţine ileonului. Neonul se dezvoltă atât din braţul superior al ansei
ombilicale (în majoritate) cât şi din braţul inferior al acesteia. La locul de pornire al
canalului omfaloenteric se află diverticulul ileal (Diverticulum ilei) al lui Meckel \
Canalul omfaloenteric se obstruează, destul de timpuriu, dar persistă vestigiu!
canalului viteiin (Vestigium ductus vitellini), cunoscut şi ca diverticulul ileal.

Anomaliile jejunului şi ileonului (Anomaliae jejuni et ilei) sunt mult mai

multe decât în cazul duodenului.
- duplicarea intestinală (Duplicatio intestinalis) este o anomalie rară, care
constă în dublarea unor segmente ale intestinului. Jejunul şi ileonul sunt cele mai
des afectate segmente ale calalului alimentar în ceea ce priveşte duplicarea. Afec­
ţiunea poate fi asimptomatică sau poate cauza obstrucţie intestinală.
- atrezia intestinală (Atresia intestinalis) şi stenoza intestinală (Stenosis
intestinalis) sunt afecţiuni asemănătoare celor de la alte segmente ale tubului diges­
tiv,
- malrotaţia intestinală (Malrotatio intestini) grupează mai multe tulburări
de rotaţie ale intestinului:
- rotaţia incompletă a intestinului (Rotatio non completa intestini)
se referă la poziţia înaltă a ileonului, care determină şi cecul suhhepatic
(Caecum subhepaticum).
- hiperrotaţia intestinului (Hyperrotatio intestini) este o anomalie
care implică o rotaţie a ansei ombilicale mai mare decât cele 180° obişnuite.
- lipsa rotaţiei a intestinului (Nonrotatio intestini) este o anomalie
care implică o rotaţie mai mică de 90° a ansei ombilicale
- inversarea rotaţiei intestinului (Inversio rotationis intestini) cu­
prinde mai multe forme:
- situs inversus abdominal (Situs inversus abdominis)
este în cadrul poziţiei inversate a organelor (Situs inversus visce-
ralis) şi în general este asimptomatic,

1 MECKEL Johann Friedrich cel tânăr (1781-1833) anatomist şi embriolog german.

88
 - izomerismul (Heterotaxia) defineşte un grup de afecţiuni
care cuprind diferite forme de malrotaţie a intestinului asociate cu
alte ectopii şi afecţiuni dintre care cele cardiace sunt cele mai frec­
vente,
(gr. isos = egal, meros = parte; heteros = alt, diferit; taxis = aranjament)

- colonul retrojejunal (Colon retrojejunale) este o anomalie

de rotaţie prin care colonul transvers ajunge posterior de jejun şi
duoden. Datorită malrotaţiei, colonul poate fi strangulat de artera
mezenterică superioară.
- vestigiu! canalului omfaloenteric (Vestigium ductus omphaloentenci/
vitellointestinalis) este o afecţiune congenitală care constă în persistenţa comuni­
cării totale sau parţiale a intestinului cu ombilicul. Are mai multe forme:
- sindromul M eckel 1 (Diverticulum Hei) apare la circa 2% din po­
pulaţie şi este mai frecvent la bărbaţi (Moore şi Persaud) n]. Este o reminis­
cenţă a porţiunii proximale a sacului vitelin secundar, care se manifestă ca
un diverticul al ileonului. Acesta poate să conţină în pereţii săi mici frag­
mente de ţesut gastric sau pancreatic. Inflamaţia diverticulului ileal poate
mima o apendicită.
- coarda fibroasă a vestigiu lui canalul omfaloenteric (Chorda
fibrosa vestigii ductus omphaloenterici/vitellointestinalis) este o fibrozare a
comunicării ileoombilicale care persistă şi poate cauza ocluzie intestinală.
La nivelul acestui canal pot exista mici chisturi viteline.
- fistula ombilicală fecală (Fistula umbilicalis faecalis) este o co­
municare ileoombilicală deschisă, prin care se poate exterioriza conţinutul
fecaloid intestinal, la nivelul ombilicului.
- volvulusul congenital (Volvulus congenitalis) este o îngustare prin răsu­
cire care se poate produce atât la nivelul intestinului subţire cât şi la nivelul colo­
nului. Este asociat cu malrotaţia intestinală, cu coarda fibroasă a canalului omfa­
loenteric, cu cecul mobil etc.
(lat. volvo-volvi-volutum-volvere = a învârti, a rostogoli)

1MECKEL Johann Friedrich cel tânăr (1781-1833) anatomist şi embriolog german.

89
 - intususcepţiunea congenitală (Intussuceptio congenita) este o introver-
siune sau invaginare a unui segment intestinal în altul. Intususcepţiunea ileoceca-
lă constă în invaginarea porţiunii terminale a ileonului prin valvula ileocecală spre
colonul ascendent.
(intususcepţiune = introducerea într-un corp organizat a unei substanţe, care ajută la
creşterea lui) (lat. intus = înăuntru, suscipio = a ridica)

Intestinul gros
(Intestinum crassum)

Dezvoltarea colonului şi a rectului se face din braţul distal al ansei ombili­

cale, adică din mezenteron (Mesenteron) şi din metenteron (Metenteron).
(lat. crassus = gros)

Colonul este fixat la peretele abdominal posterior printr-o componentă a

mezenterului dorsal comun (Mesenterium dorsale commune) şi anume mezoco-
lonul comun (Mesocolon commune). Colonul primordial (Colon primordiale) se
formează în stadiul 19 embrionar.
Partea mezenteronică a colonului primordial (Pars mesenteronica coli
primordiale) corespunde cu braţul distal al ansei ombilicale. Din ea se dezvoltă:
- cecul (Caecum) apare în stadiul 13, sub forma cecului primordial (Cae-
cum primordiale) pe marginea antimezenterică a braţului distal. Primordiul cecal
se dilată şi formează diverticulul cecal (Bulla caecalis) o dilatare care apare în
stadiul 15. Ataşat acestui diverticul se va forma apendicele vermiform (Appendix
vermiformis). Apendicele vermiform apare ca un diverticul al cecului în stadiul 17
Carnegie, care creşte rapid în lungime şi puţin ca diametru, la naştere fiind relativ
lung comparativ cu situaţia de la adult. Poziţia apendicelui este variabilă, datorită
dezvoltării inegale a cecului, atât intrauterin, cât şi postpartum. Diverticulul cecal va
participa la rotaţia anselor intestinale, fiind elementul care determină acestă rotaţie.
Diverticulul cecal porneşte dintr-o poziţie anteroinferioară stângă şi ajunge în po­
ziţie anterosuperioară dreaptă, subhepatică. Fără a se mai roti, cecul coboară la
locul său.
(lat. caecus = orb; vermis-is = vierme)

90
 - colonul ascendent (Colon ascendeos) se dezvoltă din mezenteron. Me-
zoul colonului ascendent este comprimat de peritoneul posterior şi se produce
dispariţia mezocolonului ascendent (Defectio mesocoli ascendentis).
(lat. defectio-onis = trădare, slăbire, lipsă)

- partea mezenteronică a colonului transvers (Pars mesenteronica coli

transversi) reprezită circa 2/3 drepte din colonul transvers. Colonul transvers îşi
păstrează mezocolonul transvers (Mesocolon transversum), care creşte o dată cu
dezvoltarea colonului transvers devenind o formaţiune foarte importantă din punct
de vedere topografic, dar şi funcţional.
Din partea metenteronică a colonului primordial (Pars metenteronica
coli primordiale) se dezvoltă:
- partea metenteronică a colonului transvers (Pars metenteronica coli
transversi) reprezintă circa 1/3 din colonul transvers. Şi această parte îşi păstrează
mezoul, care completează mezocolonul transvers.
- colonul descendent (Colon descendeos) se dezvoltă de asemenea din
metenteron. Mezoul colonului descendent este comprimat de peritoneul posterior
şi se produce dispariţia mezocolonului descendent (Defectio mesocoli descen-
dentis).
(lat. defectio-onis = slăbire, sleire)

- colonul sigmoid (Colon sigmoideum) se dezvoltă şi el din metenteron.

Colonul sigmoid îşi păstrează mezocolonul sigmoid (Mesocolon sigmoideum),
care creşte o dată cu dezvoltarea colonului sigmoid devenind o formaţiune foarte
importantă din punct de vedere topografic.
- rectul primordial (Rectum primordiale) se diferenţiază în stadiul 19 em­
brionar din metenteron. în stadiul 20 se formează ampula rectală (Ampulla recti).
Rectul (Rectum) este fixat la peretele abdominal posterior printr-o componentă a
mezenterului dorsal comun (Mesenterium dorsale commune) şi anume mezo-
rectul (Mesorectum).
în săptămâna 7 (S7) cloaca se împarte în două cavităţi prin formarea sep­
tului urorectal (Septum urorectale). Acest sept porneşte de la nivelul unghiului
format de alantoîdă cu cloaca şî ajunge până aproape de membrana cloacală.

91
 Anom aliile colonului ş i apendicelui vermiform (Anomaliae coli et
appendicis vermiformis) sunt destul de numeroase:
- aganglionoza colonului (Aganglionosis coli) este cauzată de eşecul mi­
grării celulelor din creasta neurală în pereţii colonului şi a dezvoltării celulelor gan-
glionare în plexurile Auerbach 1 şi Meissner1
2. Aganglionoza colonului poate fi com­
pletă sau parţială. Aganglionoza parţială a colonului (Aganglionosis coli partia-
lis) este mai cunoscută ca megacolonul congenital (Megacolon congenitum) sau
boala Hirschprung 3. Boala Hirschprung (descrisă în 1886) constă într-un colon
alungit şi dilatat cu lipsa prezenţei plexurilor nervoase enterice, cel mai adesea la
nivelul colonului sigmoid şi uneori şi în segmente mai proximale ale colonului. Ca­
uza dilatării colonului este dată de lipsa peristalticii colonului în segmentul aganglio-
nar. Este o cauză de ocluzie intestinală la nou-născut. Este mult mai frecventă la
sexul masculin. Simptomatologia acestei boli a fost descrisă mai întâi de Ruysch4.
- diverticulul congenital al colonului (Diverticulum congenitum coli),
- cecul mobil (Caecum mobile) este relativ frecvent întâlnit şi se produce
prin fixarea incompletă a colonului ascendent. Se asociază cu modificări ale poziţiei
apendicelui şi poate fi cauză de volvulus. Cecul mobil poate hernia în canalul in­
ghinal drept.
- cecul retroperitoneal (Caecum retroperitoneale) este un cec fixat, ase­
mănător colonului ascendent. Deşi este numit cec (secundar) retroperitoneal, este
de fapt un organ mezoperitoneal.
- cecul ectopic (Ectopia caeci) este asociat cu alte tulburări de rotaţie ale
colonului şi intestinului subţire,
- cecul înalt (Caecum altum) este o anomalie de rotaţie a braţului distal al
ansei ombilicale, cea de care este ataşat diverticulul cecal. în mod normal, cecul
după ce ajunge subhepatic, coboară spre locul lui definitiv situat inferior şi spre
dreapta. Cecul care rămâne subhepatic este un cec înalt.

1AUERBACH Leopold (1826-1897) neurolog german.

2 MEISSNER Georg (1829-1905) anatomist, histologşi fiziolog german.
3 HIRSCHPRUNG Harald (1830-1916) pediatru danez.
4 RUYSCH Frederik (1638-1731) anatomist şi botanist danez.

92
 - agenezia apendicelui vermiform (Agenesis appendicis vermiformis)
este lipsa de formare a apendicelui,
- duplicarea apendicelui (Appendix vermiformis duplex) este prezenţa unui
apendice bifurcat sau prezenţa a două apendice.

C analul anal
(Canalis analis)

Canalul anal se dezvoltă din metenteron, foseta anală (proctodeum) şi

membrana cloacală.

Partea metenteronică a canalului anal (Pars metenteronica canalis ana­

lis) este partea superioară a canalului anal şi în acelaşi timp partea terminală, en-
dodermică, a tubului digestiv. Din partea metenteronică a canalului anal se dife­
renţiază zona colorectală şi zona tranziţională anală. Limita inferioară a părţii me-
tenteronice este reprezentată de linia pectinată (Unea dentata/pectinata). Din
mezenchimul splahnopleural care înconjoară această parte, se dezvoltă mugurele
muscular al sfincterului anal intern (Myoblastus musculi sphincteris ani interni).
Sfincterul anal intern este un muşchi neted.
(lat. pecten-inis = pieptene)

Partea foveală a canalului anal (Pars fovealis canalis analis) corespunde

zonei scuamoase a canalului anal postnatal. Această parte provine din ectodermul
embrionic (Ectoderma embryonicum). Limita inferioară a acestei părţi o constituie
joncţiunea canalului anal cu pielea adevărată (Jonctio analis cum cute vera).
La acest nivel se află tuberculul anal (Tuberculum anale), o proeminenţă circula­
ră, situată în jurul fosetei anale. Foseta anală (Fovea analis) este o mică adânci­
tură situată la nivel cutanat, în partea terminală a metenteronului.
Foseta anală corespunde proctodeumului. Noţiunea de proctodeum nu mai figurează în
Terminologia Embriologică. Foseta nu poate fi comparată cu stomodeumul, cu care era comparat
proctodeumul.
(gr. proktos = rect, hodaios = pe cale)

93
 Partea anală a membranei cloacale (Pars analis membranae cloacalis/
Membrana analis) este ultima parte care contribuie la formarea canalului anal.
După cum am menţionat la rect, cloaca se împarte în două cavităţi prin
formarea septului urorectal. Acest sept porneşte de la nivelul unghiului format de
alantoidă cu cloaca şi ajunge până aproape de membrana cloacală, fără să o
atingă. Prin formarea septului urorectal, cloaca se împarte în două cavităţi: rectul,
respectiv canalul anal situat posterior şi sinusul urogenital primitiv situat anterior.
Concomitent are loc o îngustare centrală bilaterală a orificiului obstruat de
membrana cloacală, care din ovalar se transformă în pişcot şi apoi în două orificii.
în mod clasic se consideră că aceste orificii sunt obstruate de două membrane
separate. în mod real există numai membrana cloacală, care obstruează sinusul
urogenital primitiv. în săptămâna 8, în stadiul 18 embrionar, se produce ruptura
membranei cloacale (Abmptio membranae cloacalis). Membrana anală nu există.
Deschiderea anusului (Apertura ani) este acoperită de un pliu cutanat, interpre­
tat iniţial, ca membrană anală. Acest pliu produce astuparea canalului anal (Oc-
clusio canalis analis). Prin dispariţia acestui pliu are loc refacerea canalului anal
(Restitutio canalis analis) şi în final se formează anusul (Anus).
(lat. restitutio-onis = refacere, reconstituire, restabilire)

Din mezenchimul somatopleural care înconjoară această parte, se dezvoltă

mugurele muscular al sfincterului anal extern (Myoblastus musculi sphincteris
ani externi). Sfincterul anal extern este un muşchi striat.

Urenteronul - Partea postcloacală a intestinului

(Urenteron/Pars postcloacalis intestini)

Este ultima parte a canalului alimentar. Este o parte foarte mică, care se
extinde dincolo de deschiderea anală, cuprinzând tegumentul perianal. Se formea­
ză în stadiul 10 embrionar.

94
 Anom aliile rectului şi canalului anal (Anomaliae recii et canalis analis)
sunt si ele destul de numeroase:
j

- aganglionoza rectului (Aganglionosis recti) este cauzată de eşecul mi­

grării celulelor din creasta neurală în pereţii rectului şi a dezvoltării celulelor gan-
glionare în plexurile Auerbach 1 şi Meissner2. Aganglionoza rectului face parte din
una dintre formele bolii Hirschprung3.
- atrezia rectului (Atresia rectalis) constă în lipsa lumenului rectal,
- stenoza rectului (Stenosis rectalis) constă în îngustarea rectului, urmată
de tulburări ale tranzitului intestinal,
- fistula rectală (Fistula rectalis) se întâlneşte de regulă în anusul imperfo-
rat (Anus imperforatus) şi este de mai multe feluri, după locul unde se deschide
rectul:
- fistula rectovaginală (Fistula rectovaginalis) este deschiderea
rectului în vagin, de cele mai multe ori la nivelul vestibulului vaginal, când se
vorbeşte de fistulă rectovestibulară (Fistula rectovestibularis),
- fistula rectovezicală (Fistula rectovesicalis) şi fistula rectouretrală
(Fistula rectourethralis) se întâlnesc la sexul masculin. Deschiderea anor­
mală a rectului se face deasupra prostatei în primul caz şi inferior de pros­
tată în al doilea.
Fistula este o comunicare anormală între două cavităţi sau între o cavitate şi exterior.

- anusul acoperit (Anus tectus) este o anomalie care constă în acoperirea

orificiu lui anal cu un pliu cutanat. Se însoţeşte de regulă, cu:
- fistula anocutanată (Fistula anocutanea) este o comunicare în­
gustă între canalul anal şi pielea din jurul anusului. Poate fi de mai multe
feluri în funcţie de poziţia traseului fistulos faţă de sfincterele anale.
- fistula anovestibulară (Fistula anovestibularis).
- atrezia canalului anal (Atresia canalis analis) constă în lipsa lumenului
canalului anal, iar stenoza canalului anal (Stenosis canalis analis) constă în
îngustarea canalului anal, urmată de tulburări ale tranzitului intestinal.

1A UERBACH Leopold (1826-1897) neurolog german.

2 MEISSNER Georg (1829-1905) anatomist, histolog şi fiziolog german.
3 HIRSCHPRUNG Harald (1830-1916) pediatru danez.

95
 Ficatul
(Hepar)

Ficatul se dezvoltă din diverticulul hepatic (Diverticulum hepaticum), care

se dezvoltă din preenteronul distal (Praenteron distale) în stadiul 11 embrionar,
în acest stadiu diverticulul hepatocistic (Diverticulum hepatocistycum) se alun­
geşte şi se diferenţiază două părţi:
- partea distală a diverticulului hepatocistic (Pars distalis diverticuli
hepatocystici) din care se dezvoltă diverticulul hepatic.
- partea proximală a diverticului hepatocistic (Pars proximalis diverticuli
hepatocystici) care va da naştere canalului coledoc şi diverticulului canalului cistic.
Diverticulul hepatic, parte a diverticulului hepatocistic, se dezvoltă din me-
zenchimul splanhnopleural (Mesenchyma splanchnopleurale), prin intermediul
mugurelui hepatopancreatic (Gemma hepatopancreatica). Din acest mugure
creşte canalul hepatopancreatic (Ductus hepatopancreaticus), la extremitatea că­
ruia apare diverticulul hepatic.
Partea distală a diverticulului hepatic (Pars distalis diverticuli hepatis)
invadează septul transversal (Irruptio septi transversi) şi totodată se produce
morfogeneza ramificantă a părţii distale a diverticului hepatic (Morphogene­
sis ramificans partis distalis diverticuli hepatici). Partea distală a diverticulului he­
patic se ramifică într-o dilatare dreaptă (Dilatatio dextra) şi o dilatare stângă (Di-
latatio sinistra). Simetria ficatului este extrem de scurtă, lobul drept dezvoltându-
se mult mai accentuat. Din dilatarea dreaptă iniţială se formează lobul drept epi­
telial (Lobus dexter epithelialis), dar şi lobul caudat epitelial (Lobus caudatus
epithelialis) şi lobul pătrat epitelial (Lobus quadratus epithelialis). Din dilatarea
stângă se formează lobul stâng epitelial (Lobus sinister epithelialis). După for­
marea acestor structuri canaliculare are loc o încetinire a ritmului dezvoltării
(Deminutio incrementi crescentiae). Ulterior, are loc invazia mezenchimului (Ir­
ruptio a mesenchimati) şi apoi vascularizarea (Irruptio a vasis) diverticulului he­
patic. Vascularizarea diverticulului hepatic înseamnă formarea sinusoidelor he­
patice (Vas sinusoideum hepaticum).

96
 La nivel microscopic, în diverticulul hepatic, se formează lobului hepatic
primordial (Lobulus hepaticus primordialis). Acesta se formează prin diferenţierea
cordoanelor hepatocitare (Differentiatio laminae hepatocyticae). între cordoanele
hepatocitare se formează, în stadiul 16 Carnegie, capilarul bilifer (Canaliculus
bilifer), un canalicul biliar, fără pereţi proprii.
(lat. deminutio-onis = micşorare, scădere; incre-mentum = creştere, dezvoltare; cresco-ere-
crevi-cretum = a creşte, irruptio-onis = năvală, atac)

Ficatul nu se dezvoltă numai în septul transvers, ci şi în mezogastrul ven­

tral (Mesogastrium ventrale).
Tot din diverticulul hepatic se dezvoltă şi pancreasul ventral.

Formarea canalelor hepatice (Formatio ductuum)

Canalele hepatice vor conduce bila produsă la nivelul lobulului hepatic şi
până la vărsarea acesteia în tubul digestiv. Prima formaţiune canaliculară intrahe-
patică este capilarul bilifer, prezentat la lobului hepatic. Capilarul bilifer se continuă
cu canalicului bilifer intralobular (Ductulus bilifer intralobularis), care se situea­
ză şi el între cordoanele de hepatocite şi care nici el nu are pereţi continui. Cana-
liculul biliar intralobular se continuă cu colangiola sau canalul biliar (Canalis bili-
aris) al lui Hering 1. Colangiola este primul vas biliar cu pereţi proprii. Ea se for­
mează în stadiul 22 embrionar, în S8. Canalul biliar străbate zona periferică a lo­
bulului hepatic, străbate lama limitantă hepatică şi iese în spaţiul perilobular, unde
se continuă cu canaliculul bilifer interlobular (Ductulus bilifer interlobularis). Ca-
naliculul bilifer interlobular face parte din triada portală (Trias hepatica).
Canaliculele interlobulare confluează în canalul hepatic drept (Ductus
hepaticus dexter) şi canalul hepatic stâng (Ductus hepaticus sinister). Cele două
canale hepatice se unesc în canalul hepatic comun (Ductus hepaticus commu­
nis), la nivelul hilului hepatic (Porta hepatis).
Canalele biliare devin funcţionale şi ficatul secretă bilă din săptămâna 12.

1HERING Karl Ewald Konstantin (1834-1918) fiziolog german.

97
 A nom aliile ficatului (Anomaliae hepatis) sunt foarte rare.
- agenezia ficatului (Agenesis hepatis) este lipsa de formare a ficatului
sau mai frecvent a unor părţi din el.
- ectopia ficatului (Ectopia hepatis) este extrem de rară. Mai întâlnită este
ectopia ţesutului hepatic (Ectopia textus hepatici), care şi ea este rară, asimpto-
matică, dar cu potenţial malign.
- fibroza congenitală hepatică (Fibrosa hepatis congenita) este o anoma­
lie care afectează (îngustează) sistemul portal şi canalele biliare intrahepatice.
Este însoţită de hipertensiune portală şi hipertensiune arterială. Hepatosplenome-
galia este şi ea prezentă.
- lobul hepatic accesoriu (Lobus hepaticus accesorius) este destul de rar.
Cel mai cunoscut exemplu este lobul drept accesoriu (Lobus accesorius dexter)
sau lobul lui R ie d e l1 (descris în 1888). Acesta este relativ mic, de formă pedicu-
lată, sesilă. El este ataşat de lobul drept, inferior, în apropierea vezicii biliare.
- ficatul polichistic congenital (Hepar polycysticum congenitum) este o
anomalie care constă în formarea a peste 10 chisturi cu dimensiuni între câţiva
milimetri şi peste 10 centimetri. Se formează o hepatomegalie, care devine simp­
tomatică la adult.
- chistul hepatic solitar congenital (Cystis hepatica solitaria congenita)
este o anomalie care devine simptomatică încă din copilărie. Constă în dezvoltarea
unui singur chist hepatic cu dimensiuni de până la 10 centimetri. Necesită extirpa­
re chirurgicală.
- atrezia biliară intrahepatică (Atresia biliaris intrahepatica) se caracteri­
zează prin obstrucţia canalelor biliare intrahepatice.

1RIDEL Bernhard Moritz Carl Ludwig (1846 -1916) chirurg german.

98
 C analul coledoc
(Ductus choledochus/biliaris)

Canalul coledoc se formează prin unirea canalului hepatic comun cu ca­

nalul cistic. Canalul coledoc la fel ca şi vezica biliară se formează în stadiul 15
embrionar, în Se. Coledocul îşi are originea în primordiul hepatocistic (Primor-
dium hepatocysticum/Lamina hepatica) al preenteronului distal, din care derivă
diverticulul hepatocistic (Diverticulum hepatocistycum). Din partea proximală a
acestui diverticul se dezvoltă canalul coledoc.
(gr. choie = bilă, dechomai = a primi)

Din mezenchimul splanhnopleural (Mesenchyma splanchnopleurale)

care înconjoară canalul coledoc se formează trei (din patru) muşchi componenţi ai
sfincterului Boyden 1. Cei trei muşhi sfincterieni sunt:
- muşchiul sfincter superior al canalului coledoc (M. sphincter superior
ductus choledochi),
- muşchiul sfincter inferior al canalului coledoc (M. sphincter inferior
ductus choledochi),
- muşchiul sfincter al ampulei hepatopancreatice (M. sphincter ampul-
lae hepatopancreaticae/biliaropancreaticae).
Cel de al patrulea muşchi component al sfincterului lui Boyden este muş­
chiul sfincter al canalului pancreatic principal.

A nom aliile biliare (Anomaliae biliares)

- absenţa canalului coledoc (Absentia ductus choledochi/biliaris),
- atrezia canalului coledoc (Atresia ductus choledochi/biliaris) defineşte
obstrucţia completă canalului coledoc,
- stenoza canalului coledoc (Stenosis ductus choledochi/biliaris) este o
îngustare (obstrucţie parţială) a canalului coledoc. Este însoţită de icter intens şi
în lipsa unei intervenţii chirurgicale duce la afectarea ireversibilă a ficatului.

1 BOYDEN Edwald Allen (1886-?) anatomist, embriolog şi fiziolog american.

99
 - hamartomul canalului coledoc (Hamartoma ductus choledochi) sau
„complexul Meyenburg 1“ esle o anomalie congenitală a primordiului hepatocistic,
asemănătoare unei tumori benigne. Se asociază cu ficatul polichistic congenital.
(gr. hamartion = defect fizic al corpului)

- absenţa canalului hepatic comun (Absentia ductus hepatici communis)

este lipsa de formare a acestuia.
- atrezia biliară extrahepatică (Atresia biliaris extrahepatica) se caracterizea­
ză prin obstrucţia (lipsa recanalizării) canalelor biliare extrahepatice. Cea mai în­
tâlnită formă a acestei atrezii este obstrucţia situată la nivelul hilului hepatic sau în
imediata apropiere a acestuia.
- canalul hepatic accesor (Ductus hepaticus accessorius) poate fi unic
sau multiplu, poate fi situat supravezical, în patul vezicii biliare, sau subvezical.
Canalul hepatic accesor (mai ales cel subvezical) este numit de chirurgi canalul lui
Luschka2, care a descris un astfel de canal în 1863. Pericolul canalelor accesorii
este la extirparea vezicii biliare, când dacă nu sunt observate şi ligaturate, există
pericolul de peritonită biliară.
- unirea intrahepatică a canalelor hepatice (Junctura intrahepatica ductu-
um hepaticorum) este o anomalie. Canalul cistic şi canalul hepatic comun se unesc
în mod normal, în afara parenhimului hepatic.
- unirea intrapancreatică a canalelor hepatice (Junctura intrapancreatica
ductuum hepaticorum) este de asemenea o anomalie. Canalele hepatice se unesc
în mod normal, superior sau posterior de pancreas.

1 von MEYENBURG Hanns (Hans Walter Friedrich Heinrich) (1887-1971) patolog elveţian.
2 von LUSCHKA Hubert (1820-1875) anatomist german.

100
 Vezica biliară ş i canalul cistic
(Vesica biliaris et ductus cysticus)

Vezica biliară şi canalul cistic se dezvoltă, la fel ca şi ficatul din preentero-

n u l distal (Praenteron distale). Vezica biliară se dezvoltă din mezenchimul splan-
hnopleural (Mesenchyma splanchnopleurale), prin intermediul mugurelui hepato­
pancreatic (Gemma hepatopancreatica). Din acest mugure creşte canalul hepato­
pancreatic (Ductus hepatopancreaticus), la extremitatea căruia apar diverticulul he­
patic şi diverticulul cistic (Diverticulum cysticum).
Ficatul se dezvoltă din diverticulul hepatic (Diverticulum hepaticum), care
se dezvoltă în stadiul 11 embrionar. Tot din canalul hepatopancreatic, sub diverti­
culul hepatic, apare diverticulul cistic (Diverticulum cysticum). Din diverticulul cis­
tic se vor dezvolta vezica biliară (Vesica biliaris/fellea) şi canalul cistic (Ductus
cysticus). Vezica biliară se formează în stadiul 15 Carnegie.

Anom aliile vezicii biliare ş i ale canalului cistic (Anomaliae vesicae

biliaris et ductus cystici)
- absenţa vezicii biliare (Absentia vesicae biliaris),
- atrezia canalului cistic (Atresia ductus cystici) defineşte obstrucţia totală a
canalului cistic,
- canalul cistic scurt (Ductus cysticus brevis) denumeşte un canal cistic
de mici dimensiuni, care se uneşte cu canalul hepatic comun în apropierea feţei
viscerale a ficatului,
- duplicarea vezicii biliare (Duplicatio vesicae biliaris) şi vezica biliară
bilobată (Vesica biliaris bilobata) sunt două forme de dedublare a vezicii biliare,
- vezica biliară rudimentară (Vesica biliaris rudimentaria) defineşte o ve­
zică hipoplazică.

101
 Pancreasul
(Pancreas)

Dezvoltarea pancreasului se face din preenteronul distal (Praeenteron

distale), la nivelul mezenchimului splanhnopleural (Mesenchyma splanchnople-
urale), din două entităţi şi anume pancreasul dorsal şi pancreasul ventral.
Pancreasul dorsal (Pancreas dorsale) se dezvoltă din mugurele pancrea­
tic dorsal (Gemma pancreática dorsalis) care reprezintă mugurele principal. El
apare primul, în stadiul 12 şi se dezvoltă puţin mai sus decât pancreasul ventral.
Din pancreasul dorsal se dezvoltă partea dorsală a capului pancreatic (Pars
dorsalis capitis pancreatis), corpul pancreasului (Corpus pancreatis) şi coada
pancreasului (Cauda pancreatis). Tot din pancreasul dorsal se formează canalul
pancreatic dorsal (Ductus pancreatis dorsalis).
Pancreasul ventral (Pancreas ventrale) care reprezintă mugurele secun­
dar, apare la scurt timp după cel posterior, în stadiul 13 şi se dezvoltă din mugu­
rele pancreatic ventral (Gemma pancreática ventralis). Acest mugure pancreatic
se dezvoltă din canalul hepatopancreatic (Ductus hepatopancreaticus), parte a
mugurelui hepatopancreatic (Gemma hepatopancreatica). Din pancreasul ventral
se formează partea ventrală a capului pancreatic (Pars ventralis capitis pancre­
atis) şi procesul uncinat al pancreasului (Processus uncinatus pancreatis). Tot
din pancreasul dorsal se formează canalul pancreatic ventral (Ductus pancreatis
ventralis).
Pancreasul ventral suferă o translaţie dorsală (Translatio dorsaliter pan­
creatis ventralis), odată cu rotaţia duodenului. Prin această rotaţie pancreasul
ventral se alătură celui dosal, în partea inferioară a acestuia din urmă şi apoi se
produce unirea pancreasului dorsal şi ventral (Convergentia pancreatium dor­
salis et ventralis). Prin unirea celor două pancreasuri se produce şi anastomoza
canalelor (Anastomosis ductalis) pancreatice dorsal şi ventral, rezultând canalul
pancreatic (Ductus pancreaticus) al lui Wrisberg 1 şi canalul pancreatic accesor1

1 WRISBERG Heinrich Auguste (1739-1808) anatomist şi ginecolog german (lat. Wris-

bergius)

102
(Ductus pancreaticus accesorius) al lui Santorini1. Canalul pancreatic se formea­
ză din canalul pancreatic ventral, anastomozat cu porţiunea corporeală şi caudală
a canalului pancreatic dorsal, iar canalul pancreatic accesor se formează din por­
ţiunea capitală a canalului pancreatic dorsal.
în unele cazuri canalul pancreatic dorsal nu se anastomozează cu canalul
pancreatic ventral. în aceste cazuri de persistenţă a canalelor originare, canalul
pancreatic principal se deschide separat de coledoc, deasupra deschiderii aces­
tuia.
Iniţial pacreasul se dezvoltă în nişte structuri intraperitoneale. Pacreasul
posterior se dezvoltă în mezoduodenul dorsal (Mesoduodenum dorsale), iar
pancreasul ventral în mezoduodenul ventral (Mesoduodenum ventrale). Pornind
de la poziţia iniţială intraparitoneală a pancreasului (Positio intraperitonealis
primăria pancreatis) are loc o deplasare posterioară a pancreasului (Translatio
dorsaliter pancreatis), astfel încât axul lung al pancreasului se aşează în plan
frontal, în contact cu peritoneul parietal posterior. în aceste condiţii are loc fuziu­
nea cu peritoneul parietal posterior (Conjunctio cum peritoneo parietale dorsa­
le), rezultând, în final, o poziţie retroperitoneală secundară a pancreasului
(Positio retroperitonealis secundaria pancreatis).
în ceea ce priveşte histogeneza (Histogenesis) pancreasului se poate
spune că se formează două părţi:
- partea exocrină a pancreasului (Pars exocrina pancreatis) are ca şi
componentă principală mugurele ductal (Gemma ductalis), din care se formează
acinul pancreatic (Acinus pancreaticus), canalul intercalat (Ductus intercalatus),
canalul intralobular (Ductus intralobularis), canalul interlobular (Ductus inter-
lobularis) şi canalul excretor (Ductus excretorius),
- partea endocrină a pancreasului (Pars endocrina pancreatis) este com­
pusă din mugurele endocrin (Gemma endocrina), din care se formează insulele
pancreatice. Insulele pancreatice iniţiale (Insula pacreatica initialis) se formează
în jurul vârstei de 20 de săptămâni şi constau din endocrinocite /? (Endocrinocy-
tus p/lnsulinocytus), înconjurate de endocrinocite a (Endocrinocytus a/Glucago-1

1SANTORINI Giovanni Domenico (1681-1737) anatomist italian.

103
nocytus), endocrinocite 5 (delta) (Endocrinocytus 5/Somatostatinocytus) şi en-
docrinocite PP (goligeptide) (Endocrinocytus PP). Insulele pancreatice defini­
tive (Insula pancreática definitiva) ale lui Langerhans 1 se formează în jurul vâr­
stei de 24 de săptămâni şi constau dintr-un centru insular format din endocrinocite
a, 5 şi PP, înconjurat de endocrinocite p.
La nivelul insulelor pancreatice se diferenţiază 8 tipuri de endocrinocite.
Dar la nivelul pancreasului se mai formează şi endocrinocite fi extrainsulare
(Endocrinocytus fi extrainsularis/lnsulinocytus extrainsularis).
Acinii se deschid în sistemul canalicular, iar insulele nu au legătură cu sis­
temul canalicular.

A nom aliile pancreasului (Anomaliae pancreatis)

- agenezia pancreasului (Agenesis pancreatis) este lipsa de formare a
pancreasului.
- pancreasul inelar (Pancreas anulare) se crede că este o anomalie de
dezvoltarea a mugurelui ventral care devine bifid şi se roteşte în ambele sensuri
în jurul duodenului formând un inel pancreatic, care ştrangulează duodenul. Pan­
creasul inelar nu reprezintă o anomalie numai prin forma sa, ci şi prin stenoza du-
denală consecutivă acestei forme.
- heterotopia pancreática (Heterotopia pancreática) se caracterizează prin
prezenţa ţesutului pancreatic în alte locuri decât în mod normal. Ţesutul pancrea­
tic se poate localiza în peretele stomacului, al duodenului sau al diverticulului
Meckel1
2.

1LANGERHANS Paul (1847-1888) histopatolog german.

2 MECKEL Johann Friedrich cel tânăr (1781-1833) anatomist şi embriolog german.

104
 DEZVOLTAREA SISTEMULUI CARDIOVASCULAR
(Systema cardiovasculare)

Sistemul cardiovascular este primul sistem major care funcţionează la

embrion. Primordiile inimii şi ale sistemului vascular apar la mijlocul săptămânii 3
(S3). Inima începe să funcţioneze la începutul S4. Dezvoltarea precoce a inimii
este necesară datorită creşterii rapide a embrionului, care nu mai poate fi satis­
făcută numai de aportul nutriţional şi de oxigen venite pe calea difuziunii.

DEZVOLTAREA INIMII
(Cor)

Cardiogeneza iniţială (Cardiogenesis initialis)

Dezvoltarea inimii începe în stadiul Carnegie 8, când apare mezenchimul
cardiogenic (Mesenchyma cardiogenicum/Lama cardiogenica), iar în acesta apa­
re câmpul primar al cordului (Campus cordis primus). Mezenchimul cardiogenic
se formează imediat superior de septul transvers (Septum transversum). în stadiul
9 apar lamele cardiogenice bilaterale asimetrice (Laminae cardiogenicae non
symetricae/Primordia endocardiaca). Foarte rapid aceste lame se transformă în cor­
doane, care se canalizează şi formează două tuburi endocardice ce constituie
primordiul endocardlac (Primordia endocardiaca). în jurul acestor tuburi se for­
mează miocardul primar (Myocardium primarium) dintr-un alt strat al mezenchi-
mului cardiogenic. Acest miocard primar este format din jeleul cardiac (Gelatino-
reticum/Cardioglia) un ţesut conjunctiv gelatinos. Din jeleul cardiac se vor forma
mai multe tipuri de miocard: miocardul cavităţilor cordului, miocardul mediastinal şi
miocardul nodal.

Primordiul cordului sau cordul plexiform (Primordium cordis/Cor plexi­

forme) se formează în stadiul 9 din primordiul endocardiac şi miocardul primar.

Cordul tubulär (Cor tubuläre) se formează în stadiul 10 prin fuzionarea

celor două tuburi endocardiace asimetrice, înconjurate de jeleul cardiac. Prin fu­

117
zionarea tuburilor endocardice se formează endocardul (Endocardium). Cordul
tubular este fixat de peretele posterior al cavităţii toracice de mezocard (Mesocar-
dium).
Cordul tubular prezintă polaritatea cardiacă (Polaritas cardiaca). Această
polaritate este de mai multe feluri:
- polaritatea craniocaudală (Polaritas craniocaudalis/superoinferior) este
cea mai importantă şi constă într-un pol arterial (Polus arteriosus) şi un pol ve-
nos (Polus venosus).
- polaritatea dorsoventrală (Polaritas dorsoventralis) care deosebeşte o
curbură internă (Curvatura interna) şi o curbură externă (Curvatura externa).
- polaritatea stânga-dreapta (Polaritas sinistrodextra).

Formarea ansei (Formatio ansae) este unul dintre cele mai importante
fenomene care se produc la nivelul cordului tubular, în stadiul 10. încurbarea cor­
dului tubular, pentru a încăpea în cavitatea pericardică în formare, are ca şi efect
formarea ansei dreapte a cordului (Ansa cordis dextra) - D loop. Foarte rapid
ansa cordului suferă şi alte modificări, care au ca efect formarea cordului sigmoid.
Astfel ansa dreaptă a cordului trece prin următoarele modificări:
- ansa crescentiformă a cordului (Ansa cordis crescentiformis) - C loop
este o creştere a ansei cordului.
(lat. cresco-ere-crevi-cretum = a creşte, a se transforma)

- ansa sigmoidă timpurie a cordului (Ansa cordis sigmoidea prima) -

Early S loop este ultima fază a cordului tubular şi prima fază a formării cordului
sigmoid.
Tot acum, în stadiul 10, se formează şi sinusul transvers al pericardului
(Sinus transversus pericardii).
Cordul tubular, în această fază, are un pol arterial şi un pol venos. De la
nivelul polului arterial (Polus arteriosus) se desprind arterele primului arc farin-
gian (Aa. arcuum primorum pharyngeomm), iar la nivelul polului venos (Polus
venosus) se deschid cornul stâng şi drept ale sinusului venos al cordului
(Cornua sinistrum et dextrum sinus venosi cordis).

118
 Cordul sigmoid (Cor circumitum/sigmoideum) apare în stadiul 11 embri­
onar din ansa sigmoidă târzie a cordului (Ansa cordis sigmoidea sera) - Late S
loop, ultima fază a încurbării ansei drepte a cordului.
(lat. circummitto-ere-misi-missum = a trimite printr-un înconjur)

Formarea cavităţilor (Formatio camerarum) este etapa în care cordul sig­

moid se transformă în cord tetracameral. în faza iniţială, cea care se dezvoltă mai
puternic este curbura externă (Curvatura externa). Curbura externă este situată
la suprafaţa cordului şi este convexă spre exterior. Canalul atrioventricular şi ven­
triculul fac parte din porţiunea tubului cardiac care se torsionează spre dreapta. La
nivelul acestei curburi are loc fenomenul de umflare (Inflatio), prin care se formea­
ză în special ventriculele, dintre care cel stâng se dezvoltă mai puternic.
(lat. inflatus = umflat)

Concomitent, din jeleul cardiac, se formează miocardul cavităţilor cordu­

lui (Myocardium cordis camerati). Acesta este alcătuit din:
- ventriculul embrionar sau comun (Ventriculus embryonicus/communis)
este partea cea mai dilatată a cordului în această etapă. Ventriculul embrionar
este format din miocard compact (Myocardium compactum), care spre cavitate
se trabeculizează (Formatio trabecularum). Totodată ventriculul embrionar se
împarte în stadiul 11 în ventriculii embrionari drept şi stâng paraleli (Ventriculi
embryonici dexter sinsterque paralleli).
- urechiuşa dreaptă şi stângă (Auricula dexter et sinistra) sunt formate
dintr-un miocard mai subţire, care se trabeculizează (Formatio trabecularum) şi
formează partea pectinată sau trabeculată a atriilor (Pars pectinata/trabeculata
atrii). Cele două urechiuşe, apărute în stadiul 11, sunt primordiile atriilor.
Tot acum se formează miocardul médiastinal (Myocardium médiastina­
le). Acesta provine din câmpul secundar al cordului (Campus cordis secundus).
Câmpul secundar se formează tot din mezenchimul cardiologie, dar medial şi cau­
dal de câmpul primar al cordului. Câmpul secundar al cordului dă naştere unui
miocard care se adaugă la polii arterial şi venos ai cordului, printr-un proces de

119
recrutare (Invectio) - recruitment. Miocardul mediastinal este în strâsă legătură
cu mezocardul (Mesocardium).
(lat. invectio-onis = importare)

Mezocardul face parte din mezenterul dorsal primordial. Din această cau­
ză mai este numit mezocard dorsal. întrucât nu există un mezocard ventral, denu­
mirea de mezocard dorsal a fost înlocuită cu cea de mezocard.
Polul venos sau tractul de intrare (Tradus influxionis) este reprezentat de
formaţiuni, multe din ele prezente din faza de ansă, dar care capătă înveliş mio­
cardic. Formaţiunile care vor participa ia formarea cavităţilor cordului sunt:
- sinusul venos (Sinus venosus cordis) este o dilatare de mici dimensiuni,
situată inferior de ansa cordului. Sinusul venos primordial (Sinus venosus pri-
mordialis) apare în stadiul 11 şi se află între venele cardinale comune şi atriul pri­
mitiv. El are două diverticule superioare numite cornul drept (Cornu dextrum si­
nus) şi cornul stâng (Cornu sinister sinus). Sinusul venos se deschide în atriul
primitiv. Sinusul venos va fi încorporat în atriul primitiv.
- orificiul sinoatrial (Ostium sinuatriale) este o comunicare de mici dimen­
siuni între sinusul venos şi atriul primitiv, care apare în stadiul 12.
- partea majoră a atriului drept (Pars major atrii dextri) şi partea majoră
a atriului stâng (Pars major atrii siniştri) separate de septul prim (Septum primum).
- canalul atrioventricular (Canalis atrioventricularis) este o comunicare
între atriul primitiv şi ventriculul embrionar, care apare în stadiul 11 şi este mărgi­
nit de perniţele endocardice atrioventriculare (Tuber endocardiacum atrioven-
triculare), care apar în stadiul 12. Creşterea canalului atrioventricular e mai pro­
nunţată în partea atrială, el devenind asimetric, pâlniform. Această creştere asi­
metrică include şi o parte a curburii interne (Curvatura interna) ce conţine inelul
interventricular miocardic şi porţiunea adiacentă a ventriculului drept. Curbura in­
ternă aparţine interiorului cordului.
- inelul interventricular miocardic (Anulus interventricularis myocardi)
mărgineşte orificiul interventricular primar (Foramen interventriculare primari-
um), o comunicare relativ mare între cele două ventricule embrionare.

120
 Polul arterial sau tractul de ieşire (Tradus effluxionis) este reprezentat de:
- canalul comun de ieşire al cordului (Dudus communis efflusionis
cordis) se formează în stadiul 12 şi va da naştere vaselor mari de la baza cordului
şi anume aorta şi trunchiul pulmonar.
- creasta endocardiacă septală (Crista endocardiaca septalis/Tuber en-
docardiacum septale) apare în stadiul 12 şi va contribui la separarea aortei de trun­
chiul pulmonar.
- sacul aortic (Saccus aorticus) apare în stadiul 11 şi va da naştere porţiu­
nii iniţiale a aortei.

Contribuţiile ţesutului extracardiac (Collationes textus extracardiaci) la

formarea cordului sunt următoarele:
- primordiul epicardio (Primordiul epicardi/Proepicardium) apare în stadiul
9 embrionar în legătură cu formarea cavităţii pericardice primordiale. Din primordiul
epicardio se formează epicardul (Epicardium), care acoperă miocardul, dar con­
tribuie şi la formarea arterele coronare (Aa. coronariae). Arterele coronare se for­
mează din aorta ascendentă, care ia rândul ei se formează din sacul aortic.
(lat. collatio-onis = stângere la un loc)

- mezocardul (Mesocardium) se formează tot în stadiul 9 embrionar. Con­

ţine mezenchim şi participă la formarea spinei vestibulare (atriale).
- creasta neurală (Crista neuralis) este la originea dinţilor mezenchimali
ai crestei tractului de ieşire (Dens mesenchymalis in crista tradus effluxionis).
Aceste prelungiri mezenchimale fibroase sunt la originea scheletului cardiac.
Aceste prelungiri dentate se unesc şi formează vârtejul mezenchimal al dinţilor
tractului de ieşire (Vortex mesenchymalis dentium tradus effluxionis) - whorl o f
fused prongs.

Formarea atriilor (Formatio atriorum) este un proces complex de adăuga­

re şi încorporare a sinusului venos la urechiuşa dreaptă şi stângă şi apoi de seg­
mentare a atriului primitiv, în atriul drept şi atriul stâng.

121
 Sinusul venos (Sinus venosus cordis), iniţial separat de atriul primitiv, se
deschide în mijlocul peretelui posterior al atriului şi cele două coarne au aproxima­
tiv aceeaşi mărime. Progresiv cornul drept are o dezvoltare mai mare decât cel
stâng. Comunicarea dintre sinusul venos şi atriul primitiv se face prin orificiul
sinuatrial (Ostium sinuatriale), care este mărginit de valva sinoatrială (Valva si-
nuatrialis). Orificiul sinoatrial se deschide în acea parte a atriului primitiv, care va
deveni atriul drept. Cornul drept va primi o mai mare cantitate de sânge şi se va
lărgi considerabil. Consecutiv cornul stâng descreşte atât ca mărime cât şi ca im­
portanţă. Sinusul venos este porţiunea tubului cardiac care suferă cea mai mare
rotaţie, devenind din inferior mai întâi posterior şi apoi posterosuperior.
Prin dezvoltarea cordului, sinusul venos va suferi următoarele modificări:
- corpul sinusului venos sau partea centrală a sinusului venos (Cor­
pus sinus venosi cordis/Pars centralis sinus venosi cordis) numită şi partea trans­
versală este partea care se roteşte cel mai mult. Este situată iniţial inferior şi are o
dezvoltare transversală (perpendiculară pe direcţia tubului cardiac simplu). Din
corpul sinusului venos va rămâne partea proximală a sinusului coronar (Pars
proximalis sinus coronarii).
- cornul stâng al sinusului (Cornu sinistrum sinus) va involua şi din el va
rămâne partea intermediară a sinusului coronar (Pars intermedia sinus coronarii)
şi partea proximală a venei oblice a atriului stâng (V. obliqua atrii siniştri).
Partea distală a sinusului coronar (Pars distalis sinus coronarii) şi par­
tea distală a venei oblice a atriului stâng se formează din vena cardinală comună
stângă. La cordul definitiv, vena oblică a atriului stâng, a lui M arsball1 este o ve­
nă de mici dimensiuni.
- cornul drept al sinusului (Cornu dextrum sinus) se va dezvolta şi va fi
încorporat în atriul drept - cornul drept al sinusului încorporat (Cornu dextrum
sinus incorporatum) sub forma porţiunii sinusale a atriului drept (Sinus vena-
rum cavarum).1

1MARSHALL John (1818-1891) anatomist şi chirurg englez.

122
 Fiecare atriu primitiv încorporează câte o porţiune venoasă. Atriul drept
încorporează cornul drept al sinusului venos sub forma porţiunii sinusale a atriului
drept. Atriul stâng încorporează porţiunea terminală a venei pulmonare comune -
vena pulmonară încorporată (V. pulmonaris incorporata) sub forma portiunii
netede a atriului stâng (Pars levis atrii siniştri).
(lat. levis = neted, alunecos)
Porţiunea sinusală a atriului drept definitiv va fi netedă şi se va deosebi de
restul atriului, care se dezvoltă din urechiuşa dreaptă şi care este uşor neregulat,
în porţiunea sinusală se deschid vena cavă superioară (V. cava superior) şi ve­
na cavă inferioară (V. cava inferior). Delimitarea dintre porţiunea sinusală şi restul
atriului drept se face în interior prin creasta terminală (Crista terminalis). în pere­
tele porţiunii sinusale se formează nodul sinoatrial (Nodus sinuatrialis) al lui
Keith 1 - F lack2 parte componentă a miocardului nodal (Myocardium nodale).
- valva sinoatrială (Valva sinuatrialis) mărgineşte orificiul sinoatrial. Ea
apare în stadiul 12 şi este formată din două valve venoase:
- valva venoasă dreaptă (Valva venosa dextra) va da naştere în
porţiunea cranială crestei terminale (Crista terminalis), formaţiune care
delimitează porţiunea sinusală de restul atriului drept. Porţiunea caudală a
valvei venoase drepte va da naştere valvulei venei cave inferioare (Val-
vula venae cavae inferioris) şi valvulei sinusului coronar (Valvula sinus
coronarii).
Aceste valvule persistă şi la adult sub forma unor rudimente numite
valvula sinusului coronar (Valvula sinus coronarii) descrisă de Thebesius1
3
2
şi valvula venei cave inferioare (Valvula venae cavae inferioris) descrisă
de Eustachio4.
- valva venoasă stângă (Valva venosa sinistra) va forma septul
fals (Septum spurium) şi se va ataşa septului interatrial.
(lat. spurius-a-um = nelegitim, fals)

1 sir KEITH Arthur (1866-1955) anatomist fiziolog şi antropolog englez.

2 FLACK Martin William (1882-1931) fiziolog englez.
3 THEBESIUS Adam Christian (1686-1732) medic german.
4 EUSTACHIO Bartolomeo (1500saul514-1574) anatomist italian (lat. Eustachius).

123
 Partea mediastinală a atriilor (Pars mediastinalis atrii) provine din mio­
cardul mediastinal (Myocadium mediastinale) şi cuprinde următoarele formaţiuni:
- septul prim (Septum primum) apare sub forma unei plici membranoase
de forma unei seceri pe peretele posterosuperior al atriului primitiv, în stadiul 12.
Creşte progresiv spre inferior şi anterior. Spaţiul inferoanterior, rămas între septul
prim şi canalul atrioventricular se numeşte orificiul prim (Foramen primum). Ca­
nalul atrioventricular suferă şi el modificări la care vom reveni. Acest orificiu prim
este o formaţiune tranzitorie, pentru că dezvoltarea septului prim continuă şi-l ob-
struează. Ocluzia orificiului prim (Occlusio foraminis primi cordis) are loc în sta­
diul 16. Pentru a permite totuşi circulaţia sângelui, înainte de obstruarea orificiului
prim, în septul prim apar superoposterior mai multe orificii, care confluează şi for­
mează orificiul secund (Foramen secundum).
- septul secund (Plica secunda interatrialis/Septum secundum) apare ulte­
rior septului prim în stadiul 18. Este o formaţiune musculomembranoasă care apare
la dreapta septului prim, pe peretele anterosuperior al atriului drept, tot sub forma
unei seceri care creşte progresiv spre posteroinferior. Septul secund va acoperi
orificiul secund al septului prim şi va lăsa neacoperit un spaţiu ovalar numit orifi­
ciul oval (Foramen ovale). Orificiul oval se află la nivelul unei depresiuni a atriului
drept numită fosa ovală (Fossa ovalis). Consecutiv formării septului secund, sep­
tul prim degenerează, cu excepţia zonei care acoperă orificiul oval şi care va for­
ma valva orificiului oval spre atriul stâng. Marginea septului secund care delimi­
tează fosa ovală rămâne proeminentă şi va forma brâul fosei ovale (Limbus fos­
sae ovalis).
Deşi orificiul oval era cunoscut încă din vremea lui Galen 1 rolul lui fiziolo­
gic a fost descris de Botallo1
2.
(lat. limbus-i = panglică, brâu)

La formarea septului interatrial mai participă şi valvula venoasă stângă a

valvei sinoatriale, care sub denumirea de sept fals (Septum spurium) se ataşează
septului secund dinspre dreapta.

1 GALENUS Nicon Claudius (129-201) celebru medic roman de origine greacă.

2 BOTALLO Leonardo (1530-1571) medic, anatomist şi chirurg italian.

124
 - spina vestibulară (Spina vestibuli) - dorsal mesenchymal protrusion - a
lui His 1 este o condensare a mezenchimului mediastinal care contribuie esenţial la
formarea septului interatrial şi a atriului stâng. Spina vestibulară sau spina atrială
este o proeminenţă posterioară, care pătrunde în partea superioară a perniţei endo-
cardiace atrioventriculare inferioare, în vestibulul viitoarelor valve atrioventriculare.
Termenul germ an- v o rh o f -folosit de His înseamnă atriu, dar şi vestibul.

- sprijinul bazai al septului atrial (Fulcimen basale septi atrialis)

este condensarea mezenchimală, care apoi se transformă în miocard şi
întăreşte marginea anteroinferioară a septului prim. Acest sprijin are un rol
important în prevenirea defectelor septale interatriale.
(lat. fulcio-ire-fulsi-fultum = a sprijini, a susţine)

- podeaua fosei ovale (Solum fossae ovalis) este formată de sep­

tul prim, la formarea căruia participă spina vestibulară.
(lat. solum-i = sol, pământ, temelie)

- tendonul valvulei venei cave inferioare (Tendo valvulae venae

cavae inferioris) al lui Todaro1
2 este o prelungire posterioară fibroelastică a
spinei vestibuläre, care va face parte din scheletul cardiac. Tendonul lui
Todaro este o prelungire a triunghiului fibrös drept, care se îndreaptă spre
valvula descrisă de Eustachio3.
- plică pulmonară (Plică pulmonaris) este plică formată înspre atriu
de vena pulmonară comună, care separă deschiderea venei de locul unde
se formează septul prim, conducând vena pulmonară pe partea stângă a
septului prim. La formarea plicii pulmonare participă şi spina vestibulară.
- vena pulmonară încorporată (V. pulmonaris incorporata) este
porţiunea terminală a venei pulmonare comune, care este încorporată în
atriul stâng sub forma porţiunii netede a atriului stâng (Pars levis atrii
siniştri). Vena pulmonară este situată în mezocard la stânga spinei vesti­
buläre şi pe partea superioară a perniţei endocardiace atrioventriculare
inferioare, atunci când intră în cavitatea atrială.

1HIS Wilhelm junior (1863-1934) medic şi anatomist german de origine elveţiană.

2 TODARO Francesco (1839-1918) anatomist italian.
3 EUSTACHI Bartolomeo (1500saul514-1574) anatomist italian (lat. Eustachius).

125
 Formarea canalului atrioventricular (Formatio canalis atrioventricularis)
începută în stadiul 11, se continuă cu formarea perniţelor endocardiace atrioven-
triculare, care începe în stadiul 12. în stadiul 14, mezenchimul cardiac (Mesen-
chyma cardiacum) pătrunde în perniţele endocardiace. Până în stadiul 15 canalul
atrioventricular este poziţionat, în mare parte, deasupra ventriculului stâng. Creş­
terea canalului atrioventricular este mai pronunţată pe partea atrială decât pe par­
tea ventriculară. în ceea ce priveşte atriile în septare, creşterea este mai accentu­
ată în dreapta. Astfel canalul atrioventricular devine asimetric, infundibular.
La nivelul canalului atrioventricular se formează următoarele perniţe endo-
cardice atrioventriculare (Tubera endocardiaca atrioventricularia). Aceste perniţe
care formează suprafaţa atrială a valvelor atrioventriculare sunt:
- perniţa endocardiacă atrioventriculară superioară (Tuber endocardia-
cum atrioventriculare superius) şi perniţa endocardiacă atrioventriculară infe­
rioară (Tuber endocardiacum atrioventriculare inferius) sunt cele mai mari şi mai
importante care prin fuziune contribuie la separarea canalului atrioventricular în do­
uă şi la formarea septului prim, împreună cu spina vestibulară. Fuziunea perniţe­
lor endocardiace atrioventriculare (Conjunctio tuberum endocardiacorum atrio-
ventricularium) se produce în stadiul 17 şi contribuie şi la formarea septului inter­
ventricular. Tot din perniţele endocardiace atrioventriculare ia naştere şi septul
atrioventricular membranos (Septum atrioventriculare membranosum). Septul
atrioventricular membranos este o parte a septurilor interatrial şi interventricular
care separă atriul drept de ventriculul stâng.
- perniţa endocardiacă atrioventriculară laterală dreaptă (Tuber endo­
cardiacum atrioventriculare laterale dexter) va participa la delimitarea canalului tri­
cuspid şi la formarea valvei atrioventriculare drepte (tricuspide).
- perniţa endocardiacă atrioventriculară laterală stângă (Tuber endocar­
diacum atrioventriculare laterale sinister) va participa la formarea valvei atrioventri­
culare stângi (mitrale).
Procesul de separare a canalului atrioventricular se produce concomitent
cu septarea atriilor şi apoi a ventriculelor.

126
 Deasupra perniţelor endocardice, spre atrii, se formează vestibulul val­
velor atrioventriculare (Vestibulum valvarum atrioventricularum). în peretele a-
trial corespunzător vestibulului se formează nodul atrioventricular (Nodus atrio-
ventricularis) al lui A schoff12- Tawara2 care aparţine miocardului nodal.

Formarea ventriculilor (Formatio ventriculorum) cuprinde formarea ven­

triculului stâng, a ventriculului drept, a septului interventricular şi a valvelor atrio­
ventriculare.
Ventriculul stâng (Ventriculus sinister) este format din:
- partea trabeculară a ventriculului stâng (Pars trabecularis ventriculi si­
niştri) comunică cu atriul stâng, prin orificiul atrioventricular stâng. în partea trabe­
culară se formează, anterior şi posterior doi muşchi papilari, muşchiul papilar
superolateral al ventriculului stâng (M. papillaris superolateralis/anterior ven­
triculi siniştri) şi muşchiul papilar inferoseptal al ventriculului stâng (M. papil­
laris inferoseptalis/ posterior ventriculi siniştri). Aceşti muşchi papilari se formează în
stadiul 18 embrionar.
în subendocardul ventriculului stâng se formează stâlpul stâng al fasci­
culului atrioventricular (Crus sinistrum fasciculi atrioventriculare), care aparţine
miocardului nodal (Myocardium nodale).
- partea de umplere a ventriculului stâng (Portio ingressionis ventriculi
siniştri) corespunde în cea mai mare parte cu partea trabeculară.
(lat. ingressio-onis = intrare)

- partea de golire (Portio effluxionis ventriculi siniştri) se deosebeşte de

partea de umplere prin pereţi mult mai netezi. Ea comunică cu aorta prin valva aor­
tei (Valva aortae). Valva aortei este formată din trei valvule semilunare (Valvulae
semilunares) şi anume dreaptă, stângă şi posterioară.
(lat. effluo-ere-fluxi = a se scurge)

Locul viitoarelor valve semilunare este iniţial dat de perniţe endocardice si­
metrice în sens craniocaudal. Ulterior versantul cranial devine plat şi apoi concav,

1ASCHOFF Ludwig (1866-1942) anatomopatolog german.

2 TAWARA Sunao (1873-1952) anatomist şi anatomopatolog japonez.

127
în timp ce versantul caudal rămâne lin. Totodată are loc şi o uşoară dilatare a va­
selor la locul de formare al valvelor semilunare.
Poziţia acestor valvule este diferită la adult de cea fetală. Din motive didactice, legate mai
ales de valvele semilunare ale aortei, denumirea oficială se face după poziţia de la făt, atât pentru
trunchiul pulmonar, cât şi pentru aortă. Poziţia reală la adult a valvulelor aortei este anterioară,
posterioară stângă şi posterioară dreaptă. Poziţia reală a valvulelor trunchiului pulmonar este
anterioară dreaptă, posterioară şi anterioară stângă.

Ventriculul drept (Ventriculus dexter) este format din:

- partea trabeculară a ventriculului drept (Pars trabecularis ventriculi
dextri) comunică cu atriul drept, prin orificiul atrioventricular drept. în partea trabe­
culară se formează, anterior şi posterior doi muşchi papilari, muşchiul papilar
anterolateral al ventriculului drept (M. papillaris anterolateralis/anterior ventri­
culi dextri) şi muşchiul papilar posterior al ventriculului drept (M. papillaris
posterior ventriculi dextri). Aceşti muşchi papilari, mai ales cel anterolateral, se for­
mează în stadiul 18 embrionar.
- partea de umplere a ventriculului drept (Portio ingressionis ventriculi dex­
tri) care comunică cu atriul drept, prin orificiul atrioventricular drept.
- partea de golire a ventriculului drept sau conul arterial (Portio effluxio-
nis ventriculi dextri/Conus arteriosus) se deosebeşte de partea de umplere prin pe­
reţi mai netezi. Ea comunică cu trunchiul pulmonar prin valva trunchiului pulmo­
nar (Valva trunci pulmonaris). Valva trunchiului pulmonar este formată din trei val­
vule semilunare (Valvulae semilunares) şi anume dreaptă, stângă şi anterioară.
Partea de golire este separată de partea de umplere prin septul muscular
al tractului de golire (Septum musculare tradus effluxion is). Acesta este format
din:
- creasta supraventriculară (Crista supraventricularis) este o creastă
musculară situată superior, care separă conul arterial de restul ventriculului drept.
- muşchiul papilar septal (M. papillaris septalis) este de mici dimensiuni
în comparaţie cu ceilalţi muşchi papilari ai ventriculului drept. El porneşte de la
nivelul zonei mijlocii a septului interventricular şi prin corzi tendinoase se prinde
de valvula septală a valvei tricúspide. Contribuie la delimitarea tractului de golire.

128
 - infundibulul liber (Infundibulum liberum) - freestanding infundibulum -

este o zonă situată imediat inferior de valva pulmonară, dar superior de septul
interventricular. Este considerată zonă de sprijin pentru valva pulmonară. Este un
infundibul muscular.

La nivelul ventriculului drept se formează mai multe formaţiuni care aparţin

miocardului nodal (Myocardium nodale):
- stâlpul drept al fasciculului atrioventricular (Crus dextrum fasciculi
atrioventriculare),
- trabecula septomarginală (Trabecuia septomarginalis) - moderator band
- descrisă la adult de Leonardo da V in ci1, este situată între peretele anterior şi
cel septal şi este formată din miocard nodal.
- orificiul prepapilar al valvei tricúspide (Ostium praepapillare valvae
tricuspidalis) este orificiul superior, relativ îngust al canalului tricuspid, canal care
face legătura între atriul drept şi ventriculul drept.
- orificiul postpapilar al valvei tricúspide (Ostium postpapillare valvae
tricuspidalis) este orificul inferior, mai larg al canalului tricuspid
Noţiunile de ansă bulboventriculară, bulboventricul şi bulb cardiac primitiv nu se mai folo­
sesc în noua Terminologie. Bulboventriculul (B ulboventriculus) este continuarea ansei bulboven-
triculare şi contribuie la formarea ventriculelor definitive. Septarea bulboventriculului va duce la for­
marea ventriculului drept şi a ventriculului stâng. Bulbul cardiac primitiv (B ulbus co rd is prim itivus),
situat cranian, este relativ bine dezvoltat şi este separat de ventriculul primitiv printr-un şanţ abia
schiţat. Este poarta arterială a inimii. Se continuă cu trunchiul arterial.

Septul interventricular (Septum interventriculare) se dezvoltă pornind de

la inelul interventricular miocardic (Anulus interventricularis myocardi), care
mărgineşte orificiul interventricular primar (Foramen interventriculare primari-
um), o comunicare relativ mare între cele două părţi ale ventriculului embrionar.

1 da VINCI Leonardo di ser Piero (1452-1519) pictor, sculptor, matematician, inginer,

muzician, scriitor, anatomist, botanist, geograf italian.

129
 Orificiul interventricular primar este format din mai multe părţi:
- partea periaortică a orificiu lui interventricular primar (Portio periaorti-
ca foraminis interventricularii primarii) este partea superioară, care va da naştere
septului conotruncal distal (Septum conotruncale distale). Acest sept contribuie
la formarea septului interventricular prin separarea aortei de trunchiul pulmonar.
El contribuie la formarea începutului aortei ascendente şi a trunchiului pulmo­
nar (Initium aortae ascendentis et trunci pulmonaris).
- partea septală a orificiului interventricular primar (Portio septalis fora­
minis interventricularii primarii) este formată dintr-o deschidere persistentă (Aper­
tura persistens), care formează vestibulul aortei (Vestibulum aortae).
- partea atrioventriculară dreaptă a orificiului interventricular (Portio
atrioventricularis dextra foraminis interventricularii) conţine orificiul interventri­
cular secundar (Foramen interventriculare secundarium), care este acoperit de
septul interventricular ocluziv (Septum interventriculare occludens).
Septul interventricular este format din două părţi:
- partea musculară a septului interventricular (Pars muscularis septi
interventricularis) este partea cea mai importantă a septului interventricular. Ea se
formează concomitent cu formarea cavităţii ventriculului, din jeleul cardiac primor­
dial. Ea ocupă aproape tot septul interventricular şi este formată la rândul ei din:
- partea trabeculară a septului interventricular (Pars trabecula-
ris septi interventricularis) este partea inferioară, cea mai mare a septului
interventricular muscular,
- porţiunea de umplere a septului interventricular (Portio influxi-
onis septi interventricularis) - inlet portion o f interventricular septum - este
partea superioară, care provine din canalul atrioventricular.
- partea membranoasă a septului interventricular (Pars membranácea
septi inten/entricularis) se formează mai târziu în perioada fetală, după S 12. Aceas­
tă parte se formează din partea musculară, după ce valvula septală se exfoliază.

130
 La nivelul septului interventricular se formează mai multe formaţiuni care
aparţin miocardului nodal (Myocardium nodale):
- fasciculul atrioventricular (Fasciculus atrioventricularis) apare în stadiul
13 embrionar,
- reţeaua de conducere subendocardiacă (Reticulum condúceos suben-
docardiacum).

Formarea ulterioară a valvelor atrioventriculare (Formatio ulterior val-

varum atrioventricularium) este o situaţie particulară, importantă, a dezvoltării cor­
dului. Aproape toate structurile cordului se formează în perioada embrionară, prin­
tre excepţii fiind valvele atrioventriculare, care aproape în totalitate se formează în
perioada fetală. Singura valvulă atrioventriculară (din cele cinci) care se dezvoltă
în perioada embrionară este valvula anterosuperioară a valvei tricúspide (Cus-
pis anterosuperior/anterior valvae tricuspidalis). Celelate patru valvule se formează
în perioada fetală în S 12. Se formează următoarele valve atrioventriculare:
- valva atrioventriculară stângă sau valva mitrală (Valva atrioventricula­
ris sinistra/mitralis) este formată din următoarele valvule:
- valvula anterioară (Cuspis anterior valvae mitralis),
- valvula posterioară (Cuspis posterior valvae mitralis).
- valva atrioventriculară dreaptă sau valva tricuspidă (Valva atrioventri­
cularis dextra/tricuspidalis) este formată din următoarele valvule:
- valvula anterosuperioară sau anterioară (Cuspis anterosuperior/
anterior valvae tricuspidalis),
- valvula posterioară (Cuspis posterior valvae tricuspidalis),
- valvula septală (Cuspis septalis valvae tricuspidalis).

Formarea joncţiunii ventriculoarteriale (Formatio jonctionum ventriculo-

arteriosarum) înseamnă dezvoltarea canalului comun de ieşire (Ductus commu­
nis efflusionis), format în stadiul 12, care va da naştere vaselor mari de la baza cor­
dului şi anume aorta şi trunchiul pulmonar. Separarea celor două vase mari se face
prin unirea celor două creste endocardiace septa le (Crista endocardiaca septalis/

131
Tuber endocardiacum septale), care se formează în interiorul canalului comun de
ieşire.
Mai întâi are loc flectarea canalului comun de ieşire (Flexus ductus
commuais efflusionis), care se împarte în două părţi;
- partea proximală sau conul arterial (Pars proximalis/Conus arteriosus)
este partea intracardiacă a canalului comun de ieşire, care în final va intra, în cea
mai mare parte, în componenţa ventriculului drept,
- partea distală sau trunchiul arterial (Pars distalis/Truncus arteriosus)
este partea externă a canalului comun de ieşire, care se va separa în cele două
vase mari de la baza cordului. Cele două creste septale separă trunchiul arterial.
în Nomina Embriologică se descriau bulbul cardiac şi trunchiul arterial. Trunchiul arterial este
situat imediat deasupra bulbului cardiac. Cele două creste bulbare (C rista bulbaris) se continuă la
nivelul trunchiului arterial cu crestele aorticopulmonare (C rista aorticopulm onaris). Aceste creste
sunt spiralate circa 180° mai ales la nivelul bulbului, unde prin unire formează septul spiral (S eptum
spirale). Septul spiral se continuă la nivelul trunchiului arterial cu septul aorticopulmonar (S eptum

a o rtic o p u lm o n a re ).

Atât crestele bulbare cât şi cele aorticopulmonare se formează din celule mezenchimale
migrate din mezenchimul crestei neurale.

Pereţii canalului comun de ieşire suferă un proces de regresie miocardică

(Regressio myocardi) în urma căruia se formează mai multe formaţiuni fibroase.
Una dintre acestea este joncţiunea sinutubulară (Jonctio sinutubularis) adică
locul în care sinusul aortei al lui Valsalva 1 şi P e tit2 se continuă cu aorta ascen­
dentă. Sinusul aortei este o parte iniţială mai dilatată a aortei, situată între valvu-
lele semilunare şi peretele aortei, din care pornesc arterele coronare (Aa. coro-
nariae). La nivelul joncţiunii sinutubulare se va dezvolta creasta supravalvulară a
aortei.
în Terminologia Anatomică, sinusul aortei este distinct de bulbul aortei, ele
fiind delimitate de creasta supravalvulară a aortei. Joncţiunea sinutubulară se
referă la locul în care bulbul aortei se continuă cu aorta ascendentă. în literatura
de specialitate nu este o distincţie clară între sinusul aortei şi bulbul aortei.

1 V A L S A L VA Antonio Maria Imolensis (1666-1723) anatomist italian.

2 PETIT François Pourtour du (1664-1741) chirurg şi anatomist francez.

132
 Totodată se formează continuitatea fibroasă (Continuatio fibrosa) între
valva aortei şi valva mitrală. Partea fibroasă a acestor valve se află în relaţie de
continuitate, deşi se formează din structuri diferite.
Pe de altă parte aorta asccendentă şi trunchiul pulmonar (Aorta ascen-
dens et truncus pulmonaris) vor fi separate prin pătrunderea dintelui mezenchi-
mal în creasta canalului de ieşire proximal (Dens mesenchymalis in crista duc-
tus effluxionis proximalis). Dintele mezenchimal este o formaţiune fibroasă, care
apare prin invazia de către celulele crestei neurale (Irruptio a cellulis cristae
neuralis) a perniţelor endocardiace care separă proximal canalul comun de ieşire.
Cele două creste endocadiace septale fuzionează distoproximal (Conjunctio
distoproximalis). în urma acestei fuziuni se formează două septuri:
- septul distal (Septum distale) este situat distal de valvulele semi­
lunare, între partea intrapericardică a aortei şi trunchiul pulmonar.
- septul proximal (Septum proximale) este situat intracardiac şi
separă aorta de trunchiul pulmonar.

Anom aliile cordului (Anomaliae cordis) sunt destul de numeroase, unele

dintre ele sunt incompatibile cu viaţa, altele cauzează afecţiuni destui de severe,
iar unele dintre ele nu produc niciun fel de probleme.
Acardia (Acardia) sau lipsa dezvoltării cordului este extrem de rară şi este
incompatibilă cu viaţa. Poate fi prezentă la unul din gemeni. De asemenea dezvol­
tarea numai a jumătate din inimă sau hemicardia (Hemicardia) este o malformaţie
cu totul excepţională şi neviabilă.
Inima dublă (Diplocardia) nu prea există, dar termenul defineşte mai ales
cordul bifid (Cor bifidum). Cordul bifid este o accentuare a şanţului interventricu-
Sar, cu vizualizarea a două vârfuri. Cordul bifid poate să fie descoperit întâmplător,
deci să nu aibă nicio simptomatologie.
Ectopia cordului (Ectopia cordis/Ectocardia) adică dezvoltarea inimii în
afara locului său obişnuit, cel mai adesea în afara cutiei toracice este foarte rară şi
se asociază cu defecte ale peretelui toracic, în special ale sternului (schistosternia).

133
 Heterotaxia (Heterotaxia) sau izomerismul este o poziţionare anormală a
cordului. Izomerismul se referă la structuri bilaterale, care au unele deosebiri stân­
ga dreapta. Izomerismul drept se referă la structuri bilaterale, care au în stânga as­
pectul normal din dreapta. Izomerismul stâng se referă la structuri bilaterale, care
au în dreapta aspectul normal din stânga. Heterotaxia cordului îmbracă mai multe
forme:
- izomerismul drept (Isomerismus dexter) este o anomalie în care avem
două atrii drepte sau atriul stâng are aspect de atriu drept.
- izomerismul stâng (Isomerismus sinister) este o anomalie în care avem
două atrii stângi sau atriul drept are aspect de atriu stâng.
(gr. heteros = diferit, taxis = aşezare, isos = egal, meros = parte)

- dextrocardia (Dextrocardia) este cea mai frecventă ectopie a cordului.

Ea poate fi în cadrul unui situs inversus organic sau o deplasare spre dreapta a
inimii cu celelalte organe normal poziţionate.
- levocardia (Levocardia) este o poziţie normală a cordului, dar în cadrul
unui situs inversus pentru alte organe^
(lat. laevus = stâng)

- mezocardia (Mesocardia) este o poziţie congenitală, atipică, a cordului,

care este situat în centrul toracelui.
Mult mai frecvente sunt defectele septale ale cordului. Defectele totale sunt
deosebit de grave şi în general incompatibile cu viaţa:
- inima biloculară (Cor biloculare) în care nu se dezoltă nici septul inter­
atrial şi nici cel interventricular,
- inima decusată (Cor decussans/Connexio atrioventricularis decussans)
- criss-cross heart este o anomalie rară, în care atriul drept se deschide în ventri­
culul stâng, iar atriul stâng în ventriculul drept. De regulă în acest caz, ventriculii
sunt rotaţi.
- inima triloculară (Cor triloculare) care se poate prezenta sub două forme:
- inima biatrială triloculară (Cor biatriale triloculare) - este o inimă
cu două atrii şi un ventricul comun persistent (Ventriculus communis
persistens) care rezultă din nedezvoltarea septului interventricular,

134
 - inima biventriculară triloculară (Cor b¡ventriculare triloculare) -
este o inimă cu doi ventriculi şi un atriu comun persistent (Atrium com­
mune persistens), ca urmare a nedezvoltării septului interatrial.
Defectul septal interatrial (Defectus septi interatrialis) este o malformaţie
destul de frecventă. Dacă defectul este redus ca diametru, sub 3 mm, se închide
spontan până la vârsta de 3 ani. Defectele mici pot să nu aibă nicio consecinţă
hemodinamică. Dacă însă defectul este important şi este asociat cu stenoză pul­
monară, se produce cianoza. Există mai multe clasificări clinice şi ecografice ale
defectului septal interatrial. Embriologic se reţine gaura ovală deschisă (Foramen
ovale patens) care are două forme:
- absenţa septului prim (Absentia septi primi) este un defect inferior, situ­
at în apropierea bazei septului interatrial.
- absenţa septului secund (Absentia septi secundi) este un defect situat
superior, la nivelul septului interatrial.
(gr. kyanos = substanţă albastru închis)
(lat. patens = deschis)

Defectul septal interventricular (Defectus septi interventricularis) este

cea mai frecventă malformaţie cardiacă. Embriologic este vorba de orificiul inter­
ventricular deschis (Foramen interventriculare patens). Acest orificiu se găseşte
în partea membranoasă, cel mai adesea, dar şi în partea musculară a septului.
- defectul părţii membranoase a septului interventricular (Defectus
partis membranaceae septi interventricularis),
- defectul părţii musculare a septului interventricular (Defectus partis
muscularis septi inten/entricularis),
Defectul septului atrioventricular (Defectus septi atrioventricularis) este
cauzat de fuziunea anormală a perniţelor endocardiace superioară şi inferioară cu
porţiunea mijlocie inferioară a septului interatrial şi cu porţiunea musculară a sep­
tului interventricular. Este un defect situat la nivelul porţiunii membranoase a sep­
tului interventricular, acolo unde acesta din urmă corespunde cu peretele atrial
drept.

135
 Canalul atrioventricular comun persistent (Canalis atrioventricularis
communis persistens) este o malformaţie rară cauzată de lipsa unirii complete a
septului atrial cu cel ventricular. Rezultă un defect septal atrial inferior şi un defect
septal ventricular superior.
Anomaliile valvelor (Anomaliae valvarum) sunt de două feluri, atrezie şi
stenoză. Atrezia este absenţa congenitală a orificiului valvular, iar stenoza este în­
gustarea orificiului valvular.
- atrezia valvei aortei (Atresia valvae aortae),
- stenoza valvei aortei (Stenosis valvae aortae),
- atrezia valvei mitrale (Atresia valvae mitralis),
- stenoza valvei mitrale (Stenosis valvae mitralis),
- atrezia valvei pulmonare (Atresia valvae pulmonalis),
- stenoza valvei pulmonare (Stenosis valvae pulmonalis),
- atrezia valvei tricúspide (Atresia valvae tricuspidalis),
- stenoza valvei tricúspide (Stenosis valvae tricuspidalis).
(gr. tresis = gaură, orificiu)

Displazia valvei tricúspide şi a ventriculului drept (Dysplasia valvae tri-

cuspidalis et ventriculi dextri) defineşte dezvoltarea anormală a valvei tricúspide şi
a ventriculului drept.
Displazia valvei mitrale şi a ventriculului stâng (Dysplasia valvae mitralis
et ventriculi siniştri) defineşte dezvoltarea anormală a valvei mitrale şi a ventriculu­
lui stâng.
Tetralogia cardiacă (Tetralogia cardiaca) sau tetralogia Fallot1 este cea
mai cunoscută malformaţie cardiacă congenitală. Éste o malformaţie cianogenă,
însă cianoza nu apare întotdeauna de la naştere. Descrisă în 1671 de către Sten-
s e n 2 şi denumită după Fallot în 1888, această malformaţie grupează:

1 [ ALLOT Étienne-Louis Arthur (1850-1911) medic francez.

2 STENSEEN Niels (1631-1687) episcop catolic şi anatomist danez. Este conoscut sub
mai multe nume Steno, Stenon, Stensen, Stenson, Stenonius, Stenonis.

136
 - stenoza valvei pulmonare (Stenosis valvae pulmonalis),
- transpoziţia aorticopulmonară (Transpositio aorticopulmonalis) este mal­
formaţia prin care aorta îşi are originea din ventriculul drept, mai precis de deasu­
pra defectului septal interventricular, predominant spre dreapta, iar trunchiul pul­
monar predominant spre stânga. Fallot a scris despre dextropozitia aortei, dar
aceasta nu este posibilă fără transpoziţia trunchiului pulmonar.
- defectul septal interventricular (Defectus septi interventricularis),
- hipertrofia ventriculului drept (Hypertrophia ventriculi dextri) se produce
după naştere, nefiind necesară înainte de naştere.
Pentalogia cardiacă (Pentalogia cardiaca) este o tetralogie la care se
adaugă un defect septal interatrial. Nu a fost descrisă de Fallot, dar de multe ori
este asociată cu acest eponim.
Trilogia cardiacă (Trilogia cardiaca) sau trilogia F a llo t1 este formată din
stenoză pulmonară, defect septal interatrial şi hipertrofia ventriculului drept.
Transpoziţia marilor vase (Transpositio aorticopulmonalis) este cea mai
frecventă cauză a bolilor cardiace cianogene. în această malformaţie aorta se află
anterior şi la dreapta de trunchiul pulmonar şi pleacă din ventriculul drept, iar trun­
chiul pulmonar se desprinde din ventriculul stâng. Malformaţia este asociată cu
defect septal atrial şi canal arterial persistent. Cauza acestei anomalii este eşecul
dezvoltării normale a conului arterial.
Persistenţa canalului comun de ieşire (Ductus communis effluxionis
persistens) este o anomalie în care trunchiul arterial persistă, nu se septează şi por­
neşte din ventriculul drept. Este obligatorie prezenţa defectului septal interventri­
cular, de regulă la nivelul septului membranos.
Ventricul stâng cu dublă cale de ieşire (Ductus duplex effluxionis ventri­
culi siniştri) este o anomalie în care, atât aorta cât şi trunchiul pulmonar (total sau
majoritar) provin din ventriculul stâng. Este obligatorie prezenţa defectului septal
interventricular, de regulă la nivelul septului membranos.
Ventricul drept cu dublă cale de ieşire (Ductus duplex effluxionis ventri­
culi dextri) este o anomalie în care, atât trunchiul pulmonar cât şi aorta (total sau

1 FALLOT Etienne-Louis Arthur (1850-1911) medic francez.

137
majoritar) provin din ventriculul drept. Este obligatorie prezenţa defectului septal
interventricular, de regulă la nivelul septului membranos.
Hipoplazia ventriculului stâng (Hypoplasia ventriculi siniştri) este o ano­
malie în care ventriculul stâng este nedezvoltat. Este însoţită de atrezie sau ste­
noză aortică şi mitrală şi cauzează cianoză la nou-născut.
Hipoplazia ventriculului drept (Hypoplasia ventriculi dextri) este o ano­
malie în care ventriculul drept este nedezvoltat. Este însoţită de atrezie sau steno­
ză pulmonară şi tricuspidiană.
Fibroza endomiocardică congenitală (Fibrosis endomyocardiaca conge­
nita) sau boala Davies 1 este o îngroşare congenitală a endocardului ventricular,
printr-o fibroză care conduce progresiv la insuficienţă mitrală şi tricuspidiană.

DEZVOLTAREA VASELOR
(Vasa)

Formarea vaselor de sânge începe timpuriu, în stadiul 6a, la nivelul me-

zenchimului vascular (Mesenchyma vasculare). Mezenchimul vascular aparţine
mezenchimului extraembrionar şi se află în peretele veziculei ombilicale secunda­
re. Aici apar insulele sanguine ale veziculei ombilicale (Insulae sanguineae ve-
siculae umbilicalis/sacci vitellini). Tot în stadiul 6a are loc hemangiogeneza inci­
pientă a veziculei ombilicale (Haemangiogenesis vesiculae umbilicalis/sacci
vitellini incipiens), care se consolidează în stadiul 7 - hemangiogeneza veziculei
ombilicale (Haemangiogenesis vesiculae umbilicalis/sacci vitellini). Hemangioge­
neza veziculei ombilicale continuă în fiecare stadiu, până în stadiul 23.
Vasculogeneza (Vasculogenesis) reprezintă formarea reţelei capilarelor
primordiale (Rete capilare primordiale) şi este primul proces de dezvoltare al vaselor.
Angiogeneza (Angiogenesis) urmează după vasculogeneză şi reprezintă
formarea de noi vase din cele existente. Angiogeneza cuprinde trei faze:
- angiogeneza ramificantă (Angiogenesis ramificans) este prima fază a
angiogenezei în care vasele se dezvoltă prin ramificare.

1DAVIES JNP (1915-?) anatomopatolog american.

138
 - angiogeneza neramificantă (Angiogenesis non ramificans) este caracte­
ristică vaselor proximale care se alungesc şi îşi măresc calibrul fără să se mai ra­
mifice.
- remodelarea vaselor sanguine (Reformatio vasis sanguinei) este ultima
fază a angiogenezei, în care vasele embrionare îşi modifică traiectul, mărimea şi
ramurile.

Circulaţia em brionară
(Circulatio embryonica)

Circulaţia embrionară sau circulaţia vitelină este o circulaţie de tip primitiv,

care apare precoce şi dispare rapid, nefiind în stare să satisfacă nevoile embrio­
nului în dezvoltare. Acestă circulaţie se bazează pe o reţea vasculară (Rete vas-
cularis) dezvoltată din reţeaua capilară primitivă. Dezvoltarea reţelei vasculare
trece prin două faze:
- faza simetrică (Phasis symmetros) iniţială, relativ scurtă în care reţeaua
vasculară are o dezvoltare relativ simetrică,
- faza asimetrică (Phasis asymmetros) ulterioară, în care dezvoltarea va­
selor se face asimetric, conturând circulaţia fetală.
Vasele extraembrionice (Vasa extraembryonica) propriu-zise apar până
în stadiul 9. Ele cuprind vasele corionice (Vasa chorionica), vasele alantoice
(Vasa allantoica) şi partea extraembrionică a vaselor viteline (Vasa omphalome-
senterica/vitellina). Vasele corionice îşi au originea în primele vase care se formea­
ză în stadiul 6b şi anume vasele vilozităţilor terţiare (Vasa vilii terţiarii). Tot în
stadiul 6b apar şi vasele primordiale ale pediculului de conexiune (Vasa pri-
mordialia pedunculi connectantis). Vasele alantoice apar în stadiul 7.
Primele vase intraembrionice (Vasa intraembryonica) se formează în sta­
diul 9 şi sunt reprezentate de partea intraembrionică a vaselor viteline.
Vasele viteline comunică cu cordul primordial (Primordium cordis/Cor
plexiforme). în stadiul 10 apar şi arterele şi venele ombilicale (Aa. et Vv. umbili­
cales). Acestea din urmă vor înlocui vasele viteline, care vor regresa.

139
 Dezvoltarea arterelor
(Arteriae)

Dezvoltarea arterelor se face prin procesul de arteriogeneză (Arteriogene-

sis). Principalele vase care se dezvoltă sunt sacul aortic, arterele arcurilor faringi-
ene şi aortele dorsale.

Sacul aortic (Saccus aorticus) este formaţiunea embrionară din care se

dezvoltă aorta şi trunchiul pulmonar. El apare în stadiul 11 embrionar. Sacul aortic
este separat în cele două mari vase de septul aorticopulmonar (Septum aortico-
pulmonare), care îşi are originea în două creste endocardiace septale (Crista
endocardiaca septalis/Tuber endocardiacum septale). Prin unirea acestor două
creste septale se formează septul aorticopulmonar. Prin formarea septului aortico­
pulmonar se delimitează:
- trunchiul pulmonar (Truncus pulmonaris) situat anterior de sept,
- aorta ascendentă şi partea proximală a arcului aortic (Aorta ascen­
deos et pars proximalis arcuş aortae) situată posterior de sept. Din aorta ascen­
dentă se formează arterele coronare (Aa. coronariae). Tot din sacul aortic se
formează şi partea intermediară a arcului aortic (Pars intermedia arcuş aortae).
Porţiunea distală a arcului aortic (Pars distalis arcuş aortae) se formează din
rădăcina stângă a aortei dorsale (Radix sinistra aortae dorsalis/Pars sinistra par
aortae dorsalis).
Sacul aortic are şi prelungiri anterioare şi posterioare. Aceste prelungiri vor
da naştere primelor ramuri ale marilor vase. Prelungirile sacului aortic sunt:
- mugurele ventral al sacului aortic (Gemma ventralis a sacco aortae)
va da naştere părţilor proximale ale arterelor pulmonare (Partes proximales ar-
teriarum pulmonarium). La formarea arterelor pulmonare participă şi artera celui
de al şaselea arc faringian.
- cornul drept al sacului aortic (Comu dextrum sacci aortici) este situat
posterior şi spre dreapta şi va da naştere trunchiului brahiocefalic (Truncus bra-

140
chiocephalicus), dar şi arterei carotide comune drepte (A. carotis communis
dextra) şi în continuare arterei carotide externe drepte (A. carotis externa).
- cornul stâng al sacului aortic (Cornu sinistrum sacci aortici) este situat
posterior şi spre stânga şi va da naştere arterei carotide comune stângi (A. caro­
tis communis sinistra) şi în continuare arterei carotide externe stângi (A. carotis
externa).

A rterele arcu rilor faringiene (Aa. arcuum pharyngeorum)

Arterele arcurile faringiene pornesc simetric, spre lateral, din sacul aortic.
Aceste artere unesc sacul aortic cu aortele dorsale nefuzionate de aceeaşi parte.
Ele participă la formarea aortei proximale şi a ramificaţiilor ei brahiocefalice, pre­
cum şi a trunchiului pulmonar şi a arterelor pulmonare.
Artera primului arc faringian (A. arcuş primi pharyngei [1]) are o dezvol­
tare precoce şi o involuţie rapidă. Artera primului arc faringian, ca de altfel şi arte­
ra celui de al doilea arc apar în stadiul 10, iar în stadiul 14 are loc dispariţia arte­
relor primului şi celui de al doilea arc faringian (Defectio arteriarum arcuum
pharyngeorum primi et secundi [1 ad 2]). Participă la formarea arterei maxilare
(A. maxillaris).
(lat. defectio-onis = slăbire, sleire)

Artera celui de al doilea arc faringian (A. arcuş secundi pharyngei [2])
involuează şi ea rapid, dar persistă o parte dorsală a acesteia care va forma ra­
mura scăriţei (R. stapedius).
Artera celui de al treilea arc faringian (A. arcuş tertii pharyngei [3]) apare
în stadiul 12 şi participă la formarea rădăcinii arterei carotide interne (Radix ar-
teriae carotis internae).
Artera stângă a celui de al patrulea arc faringian (A. quarti arcuş pharyn­
gei siniştri [4]) apare în stadiul 13 şi participă la formarea porţiunii intermediare a
arcului aortei (Pars intermedia arcuş aortae)
Artera dreaptă a celui de al patrulea arc faringian (A. quarti arcuş pha­
ryngei dextri [4]) apare în stadiul 13 şi participă la formarea porţiunii proximale a
arterei subclaviculare drepte (Pars proxima arteriae subclaviae dextrae).

141
 Artera celui de al cincilea arc faringian (A, quinti arcuş pharyngei [5]) în
majoritatea cazurilor nici nu se dezvoltă, iar atunci când se schiţează, rămâne ru­
dimentară şi nu participă la formarea niciunui vas.
Artera celui de al şaselea arc faringian (A. sexti arcuş pharyngei [6]/Arcus
pulmonalis) apare în stadiul 14 şi participă la formarea bifurcaţiei trunchiului pul­
monar (Bifurcatio trunci pulmonaris) şi a arterelor pulmonare (A. pulmonaris).
în partea dreaptă din partea proximală a arcului 6 se formează partea pro-
ximală a arterei pulmonare drepte. în stadiul 17 are loc dispariţia părţii distale a
arterei celui de al şaselea arc faringian drept (Defectio partis distalis arteriae
arcuş pharyngei sexti dextri).
în partea stângă se dezvoltă atât partea proximală a arcului, care va forma
partea proximală a arterei pulmonare, cât şi partea distală a arcului, care va forma
canalul aterial (Ductus arteriosus) al lui Botallo 1. Canalul arterial este un vas im­
portant în viaţa fetală, asigurând unul din scurtcircuitele importante ale circulaţiei
fetale. După naştere el se obstruează şi se transformă în ligament arterial (Liga-
mentum arteriosum).
Dezvoltarea celui de al şaselea arc aortic explică traiectul diferit în stânga,
respectiv în dreapta, al nervului laringian recurent. Acest nerv inervează arcul fa ­
ringian 6 şi se recurbează în jurul porţiunii distale a arcului aortic 6. în partea
dreaptă, datorită degenerescenţei porţiunii distale a arcului 6, nervul laringian re­
curent se deplasează superior şi înconjoară arcul aortic 4, deci viitoarea arteră
subclaviculară dreaptă. în partea stângă unde partea distală a arcului 6 persistă
sub forma canalului arterial, nervul laringian recurent înconjoară acest canal. Du­
pă naştere canalul arterial se fibrozează şi nervul laringian recurent ajunge în con­
tact cu arcul aortei, dar lateral (distal) de ligamentul arterial.

1 BOTALLO Leonardo (1530-1571) medic, anatomist şi chirurg italian.

142
 Aortele dorsale (Aortae dorsales) sunt principalele vase arteriale ale em­
brionului. Acestea se extind practic pe întreaga lungime a embrionului. Ele pornesc
ca aorte dorsale pare (Aortae dorsales pares). Aortele pare au două segmente:
- aortele dorsale neunite (Aortae dorsales non conjunctae) reprezintă seg­
mentul proximal al aortelor dorsale. Cele două aorte dorsale neunite vor deveni
rădăcinile aortei dorsale.
- aortele dorsale fuzionate (Aortae dorsales conjunctae) reprezintă seg­
mentul distal al aortelor dorsale şi va forma aorta dorsală.
Rădăcina stângă a aortei dorsale (Radix sinistra aortae dorsalis/Pars
sinistra par aortae dorsalis) participă la formarea:
- porţiunii distale a arcului aortic (Pars distalis arcuş aortae),
- porţiunii proximale a aortei descendente (Pars proximalis aortae des-
cendentis),
Rădăcina dreaptă a aortei dorsale (Radix dextra aortae dorsalis/Pars
dextra par aortae dorsalis) participă la formarea porţiunii intermediare a arterei
subclaviculare drepte (Pars intermedia arteriae subclaviae dextrae).

Aortele dorsale fuzionate (Aortae dorsales conjunctae) sunt de fapt un sin­

gur vas, principalul vas al trunchiului, care în cea mai mare pare este format din
partea impară a aortei dorsale şi se termină cu artera sacrală mediană (A. sacralis
mediana).
Partea impară a aortei dorsale (Pars impar aortae dorsalis), sub nivelul
arcurilor faringiene, emite ramuri viscerale (arterele segmentare ventrale şi latera­
le) şi ramuri parietale (arterele intersegmentare dorsolaterale, care iniţial sunt ar­
terele somitelor):
- artera segmentară ventrală (A. segmentalis ventralis) se desprinde prin
mai multe ramuri din aorta dorsală abdominală (unică). Aceste ramuri irigă sacul
vitelin, alantoida (există posibilitatea existenţei unei artere alantoidiene (A. allan-
toica)) şi corionul. Ulterior vor avea o evoluţie diferită. Arterele viscerale ventrale
sunt iniţial două perechi, arterele viteline şi arterele ombilicale:

143
 - artera vitelină (A. omphalomesenterica/vitellina) apărută timpuriu,
irigă mai întâi sacul vitelin şi apoi intestinul primitiv, care se dezvoltă în
strânsă legătură cu sacul vitelin. Aceste artere viteline, iniţial perechi, au o
dezvoltare inegală şi din ele vor rămâne arterele impare ale intestinului:
- trunchiul celiac (Truncus coeliacus),
- artera mezenterică superioară (A. mesenterica superior),
- artera mezenterică inferioară (A. mesenterica inferior).
- artera ombilicală (A. umbilicalis) se găseşte iniţial în pediculul de
fixaţie şi apoi în cordonul ombilical şi face legătura dintre embrion şi pla­
centă. Artera ombilicală transportă sânge sărac oxigenat la placentă. Arte­
ra ombilicală porneşte din partea terminală a aortei dorsale, din porţiunea
care va deveni arteră iliacă internă. Cea mai mare parte a arterei ombilica­
le se obliterează după naştere şi devine ligamentul ombilical medial
(Lig. umbilicale mediale).
Artera ombilicală emite artera axială a membrului inferior (A. axi-
alis membri inferioris/Rete arteriosum axiale membri inferioris) şi arterele
vezicale superioare (Aa. vesicales superiores). Din artera axială se des­
prinde artera nervului ischiadic (A. nervi ischiadici).
- artera segmentară laterală (A. segmentalis lateralis) este o ramură pere­
che a aortei dorsale (segmentul abdominal) şi are următoarele ramuri:
- artera frenică comună (A. phrenica communis),
- artera suprarenală mijlocie(A. suprarenalis media),
- artera renală (A. renalis),
- artera gonadală (A. gonadalis).

Arterele intersegmentare dorsale (Aa. intersegmentales dorsales) por­

nesc din aorta dorsală având un traiect arcuit spre anterior (amintind de traiectul
arterelor intercostale). Prima artera intersegmentară, situată sub arcul faringian 6
este numerotată adesea cu VII, dar numerotarea aceasta nu este recunoscută de
Terminologia Embriológica. Arterele intersegmentare dau ramuri dorsale şi ramuri
ventrolaterale.

144
 - ramurile dorsale (Râmi dorsales) ale primelor artere intersegmentare dor­
sale drepte şi stângi, din regiunea cervicală, se anastomozează atât dorsal, cât şi
ventral. Astfel se formează:
- anastomozele dorsale (Anastomoses dorsales) dau naştere, bi­
lateral arterei vertebrale (A. vertebralis). Cele două artere vertebrale se
anastomozează - anastomoza vertebrală (Anastomosis vertebralis) şi
formează artera bazilară (A. basilaris).
- anastomozele ventrale (Anastomoses ventrales) vor da naştere
trunchiului tirocervical (Truncus thyrocen/icalis) şi trunchiului costo-
cervical (Truncus costocervicalis).
- ramurile ventrolaterale (R. ventrolateralis) ale arterelor intersegmentare
vor da naştere ia următoarele artere:
- partea dorsală a arterei subclaviculare drepte (Pars dorsalis
arteriae subclaviae dextrae) se formează din prima arteră intersegmentará
dreaptă. Artera subclaviculară dreaptă se formează din mai multe părţi.
Partea proximală provine din artera dreaptă a celui de al patrulea arc fa-
ringian. Partea intermediară se formează din rădăcina dreaptă a aortei
dorsale.
- artera subclaviculară stângă (A. subclavia sinistra) se formează
din prima arteră intersegmentară stângă.
Arterele subclaviculare se continuă cu artera axială a membrului
superior (A. axialis membri superioris/Rete arteriosum axiale membri supe-
rioris), care la rândul ei se continuă cu artera axilară (A. axillaris), artera
brahială (A. brahialis) şi artera interosoasă anterioară (A. interossea
anterior).
- arterele intercostale (A. intercostalis) se formează din arterele
intersegmentare toracice.
- arterele lombare (A. lumbalis) se formează din arterele interseg­
mentare lombare.

145
 Principalele artere definitive se dezvoltă astfel:
Aorta - partea distală a canalului comun de ieşire sau trunchiul arterial,
sacul aortic, artera stângă a celui de al patrulea arc faringian, rădăcina stângă a
aortei dorsale, aorta dorsală.
Trunchiul pulmonar - partea distală a canalului comun de ieşire sau
trunchiul arterial, sacul aortic, mugurele ventral al sacului aortic, artera celui de al
şaselea arc faringian.
Trunchiul brahiocefalic - cornul drept al sacului aortic.
Arterele carotide comune - cornul drept şi cornul stâng ale sacului aortic.
Arterele carotide interne - artera celui de al treilea arc faringian.
Artera subclaviculară dreaptă - artera dreaptă a celui de al patrulea arc
faringian, rădăcina dreaptă a aortei dorsale, ramura ventrolaterală a primei artere
intersegmentare dorsolaterale.
Artera subclaviculară stângă - ramura ventrolaterală a primei artere
intersegmentare dorsolaterale.
Trunchiul celiac şi arterele mezenterice superioară şi inferioară provin
din arterele segmentare ventrale ale aortei dorsale.

146
 Dezvoltarea venelor
(Venae)

Dezvoltarea venelor se face prin procesul de venogeneză (Venogenesis).

Primele vene care se formează sunt venele extraemhrionare (Venae extraem-
bryonicae). Acestea apar în stadiul 9 şi sunt reprezentate de vena vitelină extra-
embrionară (V. omphalomesenterica/vitellina extraembryonica), vena alantoidi-
ană (V. allantoica) şi vena ombilicală (V. umbilicalis). Tot în stadiul 9 se formea­
ză şi venele intraembrionare. Vena ombilicală are şi o parte intraembrionară, care
după naştere se fibrozează şi se transformă în ligamentul rotund al ficatului (Lig.
teres hepatis).

Venele intraembrionare (Venae intraembryonicae) sunt reprezentate de

venele viscerale şi venele somatice.

Venele viscerale (Vv. viscerales) sunt legate de dezvoltarea cordului, a

plămânilor şi mai ales a ficatului. Venele viscerale iniţiale sunt vena pulmonară
unică (V. pulmonalis unica), care apare în stadiul 13, împreună cu arterele pul­
monare (Aa. pulmonares) şi vasele capilare pulmonare (Vasa capillaria pulmo-
nalia) şi venele viteline. Venele viscerale participă la formarea venei cave inferioare.
Vena pulmonară comună (V. pulmonalis communis) se dezvoltă din vena
pulmonară unică, un mugure situat pe peretele posterior al atriului primitiv, imediat
la stânga de septul prim. Vena pulmonară comună prezintă, la un moment dat, patru
ramuri, două drepte şi două stângi. Concomitent cu dezvoltarea ei spre mugurii
pulmonari se produce şi participarea ei ia formarea atriului stâng. Partea proxima-
lă a venei pulmonare comune este încorporată în atriul stâng. Includerea venei
pulmonare comune în atriul stâng se face până la ramificaţiile acestei vene. Se
obţine astfel deschiderea celor patru vene pulmonare în atriul stâng. Vena pul­
monară încorporată (V. pulmonaris incorporata) formează partea venosă a atri­
ului stâng, care reprezintă cea mai mare parte a acestuia. Restul atriului stâng,

147
aşa cum am mai spus, provine din atriul primitiv şi la adult persistă ca şi urechiuşă
stângă.
Vena vitelină intraemhrionară (V. omphalomesenterica/vitellina intraem-
bryonica) va forma vena portă (V. portae hepatis). Vena portă se formează pre­
dominant din vena vitelină dreaptă, dar şi din vena vitelină stângă şi anastomoza
dintre cele două. Vena portă se formează din venele aferente ale ficatului, care
realizează anastomoze între ele la nivelul ansei duodenale a tubului digestiv
primitiv. Formarea ficatului şi dezvoltarea lui accelerată cuprinde în interiorul lui
venele viteline anastomozate între ele.
Porţiunea venelor viteline aflată subhepatic formează venele aferente ale
ficatului (Vv. afferentes hepatis) şi canalul venos (Ductus venosus) al lui Arantius1.
După naştere canalul venos se va oblitera şi va forma ligamentul venos (Lig.
venosum).
Porţiunea mai mică a venelor viteline rămasă suprahepatic, formează ve-
nele eferente ale ficatului (Vv. efferentes hepatis), din care se vor forma venele
hepatice (Vv. hepaticae). Porţiunea eferentă a venei viteline drepte formează
partea hepatică a venei cave inferioare (Pars hepatica venae cavae inferioris).

Venele somatice (Vv. somaticae) sunt reprezentate de venele cardinale şi

de venele intersegmentare. Sistemul venelor cardinale se adaugă venelor viteline
şi ombilicale, astfel că la nivelul sinusului venos al cordului se deschid trei perechi
de vene (viteline, ombilicale şi cardinale comune).
Vena cardinală comună dreaptă (V. cardinalis commuais dextra) sau ca­
nalul lui C uvier2 se formează prin unirea venei precardinale sau cardinale ante­
rioare dreaptă cu vena postcardinală sau cardinală posterioară dreaptă. Vena car­
dinală comună dreaptă participă la formarea:

1 ARA NZI O Giulio Cesare (1530-1589) anatomist italian (lat. Arantius).

2 de CUVIER Georges-Leopold-Chretien-Frederic-Dagobert (1769-1832) zoolog,
paleontolog şi antropolog francez. Creator al anatomiei comparate.

148
 - părţii inferioare a venei cave superioare (Pars inferior venae cavae
superioris),
- venei intercostale superioare drepte (V. intercostalis superior dextra),
- rădăcinii venei azygos (Radix venae azygos), adică a porţiunii de văr­
sare în vena cavă superioară. Vena azygos se dezvoltă, în cea mai mare parte,
din vena postcardinală dreaptă.
Vena cardinală comună stângă (V. cardinalis communis sinistra) suferă
un proces de regresie, dar contribuie la formarea:
- porţiunii distale a sinusului coronar (Pars distalis sinus coronarii),
- venei oblice a atriului stâng (V. obliqua atrii siniştri),
- ligamentul venei cave stângi (Lig. venae cavae sinistrae) este cuprins
într-o plică pericardică triunghiulară, care uneşte artera pulmonară stângă, aflată
superior, cu vena pulmonară stâgă, situată dedesupt. Este un vestigiu al venei
cardinale comune stângi.
Vena precardinală (V. praecardinalis) sau vena cardinală anterioară adu­
nă sângele venos de la nivelul capului prin vena primară a capului (V. capitis pri­
măria) prin afluenţii ei vena jugulară internă (V. jugularis interna) şi vena jugu­
lară externă (V. jugularis externa). în partea dreaptă, vena primară a capului se
continuă cu trunchiul brahiocefalic drept (Truncus brachiocephalicus dexter) şi
cu partea superioară a venei cave superioare (Pars superior venae cavae su­
perioris).
(lat. jugulum = gât, gâtlej)

Cele două vene cardinale anterioare se unesc prin anastomoza precardi­

nală (Anastomosis precardinalis), din care se va dezvolta trunchiul brahiocefalic
stâng (Truncus brachiocephalicus sinister) şi vena subclaviculară stângă (V.
subclavia).
Vena postcardinală (V. postcardinalis) sau vena cardinală posterioară se
dezvoltă ca vas al mezonefrosului şi suferă un proces de regresie, împreună cu
mezonefrosul. Din vena cardinală posterioară dreaptă se va dezvolta vena azy­
gos (V. azygos). Din vena postcardinală se mai dezvoltă vena hemiazygos (V.

149
hemiazygos), vena azygos accesorie (V. azygos accesoria) şi vena gonadală
(V. gonadalis).
în concepţia embriologică clasică, pe lângă venele cardinale există şi venele subcardinale
şi supracardinale, care înlocuiesc progresiv şi completează sistemul cardinal. Primele care apar sunt
venele subcardinale, care sunt conectate iniţial cu venele cardinale posterioare, prin sinusoidele me-
zonefrosului. Venele supracardinale sunt ultima pereche de vene care se dezvoltă. Ele vor fi între­
rupte în zona formării viitorilor rinichi. Extremităţile acestor vene sunt conectate cu venele cardinale
posterioare. Cranian, cele două vene supracardinale se unesc prin anastomoza supracardinală, care
va deveni venă azygos transversă. Vena supracardinală dreaptă craniană, care se deschide în vena
cardinală posterioară dreaptă va forma vena azygos. Vena supracardinală stângă craniană va forma
vena azygos accesoria, iar porţiunea de sub anastomoză, împreună cu vena azygos transversă va
forma vena hemiazygos. Actual, la embrionul uman, nu se mai descriu venele supracardinale. Deri­

vatele lor provin din vena postcardinală.

Anastomoza subcardinală (Anastomosis subcardinalis) se realizează

prin unirea celor două vene subcardinale, care apar în porţiunea abdominală a
embrionului, anterior de venele postcardinale, cu care sunt anastomozate. Anas­
tomoza subcardinală formează vena renală stângă (V. renalis sinistra). Vena sub­
cardinală dreaptă (V. subcardinalis dextra) se dezvoltă, în dauna segmentului
corespunzător al venei postcardinale drepte şi va forma partea subcardinală a
venei cave inferioare (Pars subcardinalis venae cavae inferioris). Vena subcar­
dinală stângă există pentru scurt timp, după care regresează.
în concepţia embriologică clasică, din venele subcardinale se formează
venele gonadale.

Vena cavă inferioară (V. cava inferior) se formează din mai multe vase
embrionare. Clasic vena cavă inferioară are 5 segmente, care provin din vena
vitelină dreaptă şi sistemul venelor cardinale. Conform Terminologiei Embriologice
are 2 părţi:
- partea hepatică a venei cave inferioare (Pars hepatica venae cavae
inferioris) se formează din venele eferente hepatice, mai precis din porţiunea efe-
rentă a venei viteline dreapte.

150
 - partea subcardinală a venei cave inferioare (Pars subcardinalis venae
cavae inferioris), segmentul prerenal sau suprarenal se dezvoltă din vena subcar­
dinală dreaptă.
în Nomina Embriologică se mai descriau trei segmente:
- segmentul renal se dezvoltă din anastomoza subsupracardinală dreaptă. Această anasto-
moză se realizează între venele subcardinale şi supracardinale drepte.
- segmentul postrenal sau infrarenal se dezvoltă din vena supracardinală dreaptă.
- porţiunea terminală, cu bifurcaţia venelor iliace comune se formează din anastomoza ve­
nelor cardinale posterioare.

Venele intersegmentare (Vv intersegmentales) au o dezvoltare mai redu­

să decât arterele intersegmentare dorsale. Singurele vene afluente sunt venele
marginale ale membrelor (V. marginalis membri). Venele marginale ale membre­
lor adună sângele de la periferia membrelor.
La membrul inferior, vena marginală adună sângele astfel:
- vena postaxială a membrului inferior (V. postaxialis membri inferioris/
Rete venosum postaxiale membri inferioris) este continuarea venei safene mici
(V. saphena parva).
- vena preaxială a membrului inferior (V. preaxialis membri inferioris/Rete
venosum preaxiale membri inferioris) este continuarea venei safene mari (V. sa­
phena magna).
- vena axială a membrului inferior (V. axialis membri inferioris/Rete veno­
sum axiale membri inferioris) are ca afluent vena însoţitoare a nervului ischiadic
(V. comitans nervi ischiadici).
La membrul superior, vena marginală adună sângele astfel:
- vena postaxială a membrului superior (V. postaxialis membri superioris/
Rete venosum postaxiale membri superioris) este continuarea venei bazilice (V.
basilica).
- vena preaxială a membrului superior (V. preaxialis membri superioris/
Rete venosum preaxiale membri superioris) este continuarea venei cefalice (V. ce-
phalica).

151
 - vena axială a membrului superior (V. axialis membri superioris/ Rete
venosum axiale membri superioris) este continuarea venelor brahiale (V. brachi-
ales) şi a venelor interosoase anterioare (Vv. interosseae anteriores).

D ezvoltarea vaselor lim fatice

(Vasa lymphatica)

Dezvoltarea vaselor limfatice se face prin limfangiogeneză (Lymphangio-

genesis). Principala formaţiune limfatică este sinusul limfatic (Sinus lymphaticus),
format dintr-un sistem de canale aflate pe traiectul vaselor limfatice. Sinusul limfa­
tic este principala componentă a nodului limfatic. Precursorii vaselor limfatice sunt
sacii limfatici (Sacci lymphatici). încă este în dezbatere dacă aceşti saci se dez­
voltă din sistemul venos sau din spaţii mezenchimale care converg şi se deschid
în sistemul venos.
Sacul limfatic jugular (Saccus lymphaticus jugularis) apare primul în săp­
tămâna 5. Sacul limfatic jugular este o formaţiune pară, care se alungeşte şi co­
lectează limfa de la nivelul extremităţii cefalice, a jumătăţii superioare a trunchiului
şi a membrului superior. Imediat apare şi sacul limfatic axilar (Saccus lymphati­
cus axillaris), care confluează cu sacul limfatic jugular formând sacul limfatic ju-
guloaxilar (Saccus lymphaticus juguloaxillaris), care este tot o formaţiune pară.
Acesta din urmă colectează limfa din canalul toracic dublu simetric (Ductus tho-
racicus duplex symmetricus). Numai canalul toracic stâng se dezvoltă şi devine
canalul toracic simplu definitiv (Ductus thoracicus simplex definitivus), în timp
ce cel drept regresează. La extremitatea abdominală a canalului toracic se for­
mează, prin dilatare, cisterna chilului (Cysterna chyli).

152
 A nom aliile vaselor (Anomaliae vasorum)
Anevrismul congenital (Aneurysma congenitum) este o dilatare congeni­
tală a unei artere. De cele mai multe ori este asimptomatică.
Artera coronară unică (A. coronaria unica) este o anomalie rară, care
poate duce la ischemie miocardică şi infarct. Poate fi asimptomatică sau poate fi
asociată cu alte malformaţii cardiace.
Prima descriere cunoscută despre o arteră coronară unică aparţine lui T h e b e s iu s 1 (1716).

Anevrismul congenital al arterei coronare (Aneurysma congenitum arte-

riae coronariae) este o anomalie rară în care se produce o dilatare a unei artere co­
ronare. Dilatarea trebuie să depăşească 50% din calibrul normal al vasului, ca să
fie considerată anevrism.
Originea pulmonară a arterelor coronare (Origo pulmonalis arteriarum
coronariarum) este o anomalie rară, în care una sau, mai rar, amândouă artere co­
ronare îşi au originea din trunchiul pulmonar. Este o anomalie de septare a trun­
chiului arterial. Este asociată cu alte anomalii ale cordului.
Fistula arterei coronare (Fistula arteriae coronariae) este comunicare
anormală dintre o arteră coronară şi cavităţile inimi (de regulă, atrii). Este asociată
cu anevrismul congenital al arterei coronare.
Coarctaţia de aortă (Coarctatio aortae) este relativ frecventă. Se întâlneş­
te în circa 10% din marformaţiile cardiace (Tikkanen şi Heinonen 1993)[14]. Este o
îngustare a aortei care se clasifică în funcţie de locul stricturii în:
- coarctaţie preductală, adică înainte de deschiderea canalului arterial,
- coarctaţie postductală.
(lat. coarctatio-onis = restrângere, înghesuire)

Arcul aortic întrerupt (Arcuş aortae interruptus) este lipsa formării aortei
la nivelul crasei. Este o coarctaţie completă sau o atrezie aortică. Este asociată cu
alte malformaţii. Dacă nu este preductală este incompatibilă cu viaţa.
Arcul aortic drept (Arcuş aortae dexter) este o anomalie rară de dezvol­
tare în care crasa aortei se formează din artera dreaptă a arcului faringian patru.

1 T H E B E S IU S Adam Christian (1686-1732) medic german.

153
 Arcul aortic dublu sau Inelul vascular al arcului aortei (Anulus vascu-
laris arcuş aortae) este o anomalie foarte rară, care constă în dedublarea arcului
aortic la nivelul traheei şi esofagului. Este un defect de rezorbţie al unei părţi din
aorta dorsală dreaptă. Poate cauza compresie pe trahee şi esofag.
Artera subclaviculară dreaptă retroesofagiană (A. subclavia lusoria) este
o anomalie foarte rară, în care artera subclaviculară dreaptă se desprinde separat
din porţiunea distală a arcului aortic şi încrucişează posterior aorta ascendentă. în
această anomalie artera subclaviculară dreaptă se desprinde din aortă imediat
sub artera subclaviculară stângă şi se îndreaptă spre dreapta ocolind esofagul
prin partea posterioară.
Stenoza trunchiului pulmonar (Stenosis trunci pulmonalis).
Stenoza arterei pulmonare (Stenosis arteriae pulmonalis).
Persistenţa canalului arterial (Ductus arteriosus patens) este ceva normal
la prematuri, însă persistenţa canalului arterial la nou născutul matur constituie o
anomalie.
Vena cavă superioară dublă (V. cava superior duplex) este o anomalie
care rezultă prin persistenţa venei cardinale anterioare stângi, asociată cu lipsa
dezvoltării sau a dezvoltării incomplete a anastomozei dintre venele cardinale
anterioare. Vena cavă superioară stângă se deschide în atriul drept prin sinusul
coronar.
Vena cavă superioară stângă persistentă (V. cava superior sinistra per-
sistens) - persistent left superior vena cava (PLSVC) este o anomalie care constă
în persistenţa venei cardinale anterioare stângi, cu lipsa de formare a venei bra-
hiocefalice stângi. Vena cavă superioară stângă se drenează în sinusul coronar.
Vena cavă inferioară stângă (V. cava inferior sinistra) - left inferior vena
cava - este o transpoziţie a vaselor mari abdominale, aorta fiind situată în dreapta,
iar vena cavă inferioară în stânga.
Vena cavă inferioară preureterică (V. cava inferior praeureterica) este o
anomalie rară în care ureterul drept este situat mai medial, adică retrocaval. Afec­
ţiunea cauzează compresie pe ureter şi hidronefroză.

154
 Hemangiomul (Haemangioma) este o tumoră vasculară congenitală care
poate fi localizată oriunde la nivelul corpului, dar este prezentă mai frecvent la
nivelul pielii sau a ţesutului subcutanat. Hemangiomul congenital poate regresa
spontan.
Higroma cistică (Hygroma cystica) este o afecţiune congenitală care apa­
re la nivelul gâtului sau capului sub forma unei tumori multichistice, în creştere.
Higroma chistică este o afecţiune limfatică, un lim fangiom (Lymphangioma).
(gr. hygro = tumoră)

155
 DEZVOLTAREA CAVITĂŢILOR TRUNCHIULUI
Şl SEPTAREA ACESTORA
(Coeloma et septa)

Prima cavitate care apare ia embrion este celomul extraembrionar (Coe­

loma extraembryonicum). Celomul extraembrionar devine cavitate corionică (Ca-
vitas chorionica). Cavitatea corionică primordială (Cavitas chorionica primordia-
lis) apare în stadiul 5c. Aceasta apare în mezoblastul extraembrionar (Meso-
blastus extraembryonicus) al blastocistului trilaminar. Prin încurbarea marginilor
discului embrionar şi apropierea acestora se formează orificiul ombilical şi cordo­
nul ombilical. în partea proximală a cordonului ombilical, spre embrionul în forma­
re, există o cavitate numită celomul ombilical (Coeloma umbilicale), care şi el
aparţine celomului extraembrionar. Cavitatea corionică dispare în momentul în
care amnionuî aderă la corionul neted încă din etapa embrionară. Celomul ombi­
lical dispare o dată cu reducerea herniei ombilicale fiziologice în săptămâna 9.
(gr. koile = cavitate)

Cavitatea intraembrionară (Coeloma intraembryonicum) apare timpuriu,

în stadiul 9 embrionar, în mezodermul lamei laterale (Mesoderma laminae late­
ralis) sub formă de cavitate celomică (Cavitas coelomica). Cavitatea celomică se
formează între mezenchimul somatopleural (Mesenchyma somatopleurale) şi
mezenchimul splahnopleural (Mesenchyma splanchnopleurale) prin procesul de
cavitare mezenchimală (Cavitatio mesenchymatis). Procesul de cavitare constă
mai întâi în formarea de spaţii celomice izolate (Spatia coelomica segrega), care
apoi se unesc formând spaţii celomice unite (Spatia coelomica coalita). Spaţiile
celomice unite vor forma cele trei mari cavităţi ale corpului (pericardică, pleurală şi
peritoneală).
La nivelul mezenchimului cardiogenic (Mesenchyma cardiogenicum)
spaţiile celomice unite au o dezvoltare transversală mai accentuată şi formează
partea transversală a cavităţii celomice (Pars transversa cavitatis coelomati-
cae). Din această parte transversală se formează cavitatea pericardiacă pri­
mordială (Cavitas pericardiaca primordialis) şi canalul pericardioperitoneal
primordial (Canalis pericardioperitonealis primordialis). Cavitatea pericardică

157
este mărginită inferior de septul transvers (Septum transversum). Septul trans­
versal participă la formarea diafragmei şi la împărţirea canalului pericardioperito­
neal într-o parte rostrală şi una caudală. Inferior de septul transversal se află par­
tea longitudinală a cavităţii celomice (Pars longitudinalis cavitatis coelomaticae).
Spaţiile celomice din mezodermul lamei laterale confluează şi ele, dar da­
torită formei discului embrionar, nu rezultă o cavitate, ci un canal în formă de pot­
coavă, cu deschiderea caudală, numit canal pericardioperitoneal (Canalis peri-
cardioperitonealis). Acest canal se află lateral de preenteron şi dorsal de septul
transversal.

Cavitatea pericardiacă (Cavitas pericardiaca) se formează din partea

transversală a cavităţii celomice. în stadiul 10 embrionar, în jurul cordului tubular,
se formează, în mezenchimul cardiogen, cavitatea pericardiacă. în acest stadiu
cordul este fixat la peretele dorsal al embrionului prin mezocard (Mesocardium),
care septează cavitatea pericardiacă. Mezocardul are o existenţă scurtă şi prin
ruptura mezocarduiui (Ruptura mesocardii) se formează, în stadiul 10, sinusul
transvers al pericardului (Sinus transversus pericardii).

Partea rostrală a canalul pericardioperitoneal (Pars rostralis canalis pe-

ricardioperitonealis) este situată deasupra locului unde se dezvoltă septul trans­
versal. Aici se produce invaginarea feţei mediale a canalului pericardioperito­
neal de către plămânul primordial (Invaginatio fadei medialis canalis pericardio-
peritonealis a pulmone primordiale). Din această parte se va forma, în cea mai
mare parte, cavitatea pleurală (Cavitas pleuralis). Acestă parte comunică cu ca­
vitatea pericardiacă, prin deschiderea pleuropericardiacă şi cu cavitatea peritone­
ală prin deschiderea pleuroperitoneală.
Deschiderea pleuropericardiacă (Hiatus pleuropericardialis) se închide
prin dezvoltarea plicilor pleuropericardice ale septului transversal (Plica ple-
uropericardiaca septi transversi), care, prin unire, vor forma membrana pleuro­
pericardiacă (Membrana pleuropericardialis), care va separa cavităţile pleurale
de cavitatea pericardică. Această membrană porneşte de la nivelul septului trans­

158
versal, adică a! viitoarei diafragme. Plicile pleuropericardice conţin vena cardinală
comună.
(lat. hiatus = deschidere, prăpastie)

Deschiderea pleuroperitoneală (Hiatus pleuroperitonealis) este o comu­

nicare situată posterior de septul transversal, între viitoarea cavitate pleurală şi
cavitatea peritoneală. Deschiderea pleuroperitoneală se va închide prin dezvolta­
rea plicilor pleuroperitoneale (Plica pleuroperitonealis). Acestea au o dezvoltare
posterolaterală şi prin unire vor forma membrana pleuroperitoneală (Membrana
pleuroperitoneală), care participă la formarea diafragmei.

Partea caudală a canalului pericardioperitoneal (Pars caudalis canalis

pericardioperitonealis) este situată dedesubtul locului unde se dezvoltă septul trans­
versal. Din această parte se dezvoltă cavitatea peritoneală propriu-zisă şi bursa
omentală.
Cavitatea peritoneală propriu-zisă (Cavitas peritonealis propria) - greater
s a c - se dezvoltă împreună cu formaţiunile peritoneale componente:
- spaţiul subfrenic (Spatium subphrenicum) este situat între ficat şi dia­
fragmă.
- recesul duodenal superior (Recessus duodenalis superior) al lui Treves 1
este situat spre stânga, între flexura duodenojejunală şi plica duodenojejunală.
- recesul duodenal inferior (Recessus duodenalis inferior) al lui Treves
este situat spre stânga inferior, între flexura duodenojejunală şi plica duodenală
inferioară. Acest reces este puţin mai mare decât cel superior, cu care comunică.
- recesul paraduodenal (Recessus paraduodenalis) este determinat de ar­
cada lui Treitz2, un pliu inconstant, care uneşte partea stângă a flexurii duodenojeju-
nale cu marginea medială a rinichiului stâng.
- recesul retroduodenal (Recessus retroduodenalis) este un reces incon­
stant situat între porţiunea orizontală a duodenului şi aortă.

1 TREVES Frederick (1853-1923) chirurg englez.

2 TREITZ Vâclav(Wenzel) (1819-1872) anatomopatolog ceh.

159
 - recesul duodenojejunal (Recessus duodenojejunalis/mesocolicus) este
inconstant şi este delimitat superior de pancreas, la stânga de rinichi şi inferior de
vena renală stângă. Pătrunderea în reces se face dinspre dreapta. Recesul este
situat între flexura duodenojejunală şi rădăcina mezocolonului transvers.
- recesul mezentericoparietal (Recessus mesentericoparietalis) al lui
W aldeyer1 este un reces inconstant, situat inferior de partea orizontală a duode­
nului. Recesul se formează prin invaginarea părţii superioare a mezenterului spre
dreapta.
- recesul ileocecal inferior (Recessus ileocaecalis inferior) al lui Treves 1
2
este situat inferior de plică ileocecală, având o deschidere inferioară.
- procesul vaginal (Processus vaginalis) este o evaginare a peritoneului pa­
rietal la nivelul canalului inghinal. Este caracteristic sexului bărbătesc, dar este pre­
zent şi la sexul feminin. La sexul masculin va da naştere tunicii vaginale a testicu­
lului (Tunica vaginalis testis), iar la sexul feminin poate persista ca şi canal Niick 3
(Vestigium processus vaginalis).

Bursa omentală (Bursa omentalis) - lesser sac - se dezvoltă prin îngroşa-

rea şi invaginarea epiteliului celomic în partea dreaptă a mezenterului dorsal. în
mezenchimul mezogastrului dorsal se formează mici cavităţi numite recesuri
pneumatoenterice (Recessus pneumatoenferici), care confluează şi formează
recesul pneumatoenteric drept (Recessus pneumatoentericus dexter). Rotaţia
stomacului, care antrenează şi mezourile lui primitive (mezogastrul ventral şi dor­
sal), lărgeşte acest reces al cavităţii peritoneale, care devine recesul hepatoen-
teric drept (Recessus hepatoentericus dexter). Acesta din urmă va deveni bursa
omentală. Bursa omentală se extinde rapid cranian şi transversal. Formarea bur­
sei omentale facilitează mişcarea şi dezvoltarea stomacului.
Se formează la nivelul bursei omentale următoarele formaţiuni:

1 von WALDEYER-Harz Heinrich Gottfried Wilhelm (1836-1921) medic, anatomist şi

histolog german.
2 TREVES Frederick (1853-1923) chirurg englez.
3 NUCK Anton (Antonius) (1650-1692) medic olandez. Forma Niick este cea prezentă în
Terminologia Embriologică, deşi Nuck este corect.

160
 - bursa infracardiacă (Bursa infracardiaca) este partea superioară a bur­
sei omentale, care prin dezvoltarea diafragmului poate să fie separată de restul
bursei.
- recesul superior al bursei omentale (Recessus superior bursae omen-
talis) este situat deasupra vestibulului.
- recesul inferior al bursei omentale (Recessus inferior bursae omenta-
lis/Bursa omentalis propria) sau bursa omentală propriu-zisă se prelungeşte lateral
stânga cu recesul splenic (Recessus splenicus/lienalis).
- vestibulul bursei omentale(Vestibulum bursae omentalis) este separat
de bursa omentală propriu-zisă prin plică gastropancreatică (Plică gastropancre-
atica).

Comunicarea între cavitatea peritoneală propriu-zisă şi bursa omentală

(Communicatio inter cavitatem peritonealem propriam etbursam omentalem) va da
naştere orificiului omental (Foramen omentale/epiploicum) al lui Winslow1

Comunicarea între celomul embrionar şi cel extraembrionar (Commu­

nicatio inter coelomata embryonicum et extraembryonicum) va da naştere inelului
ombilical (Anulus umbilicalis).

Herniile anormale (Herniae abnormales)

- hernia diafragmatică (Hernia diaphragmatica) şi hernia esofagiană prin
alunecare (Hernia fiuitans hiatus/oesophagi) - sliding hiatus hernia - au fost pre­
zentate la anomaliile diafragmei.
- hernia gluteală (Hernia glutealis) - sciatic hernia - este foarte rară şi se
produce prin orificiul ischiadic (sciatic) mare.
- hernia obturatorie (Hernia obturatoria) este o formă rară de hernie, prin ca­
re conţinutul abdominal herniază prin canalul obturator. Este mai frecventă la femei.
- hernia apendiculară prin alunecare (Hernia fiuitans appendicis) - slin-
ding hernia o f appendix - este o hernie care conţine apendicele în sacul herniar.

1 WINSLO W Jakob Benignus (1669-1760) anatomist francez de origine daneză.

161
 Herniile prin alunecare - slinding - conţin în sacul herniar un organ. Hernia
lui A m yand 1 este o hernie inghinală care conţine apendicele în sacul herniar.
- hernia colonului prin alunecare (Hernia fluitans coli) - sliding hernia of
colon - este o hernie inghinală care conţine în sacul herniar un segment al colonului,
de regulă colonul sigmoid.
- hernia ombilicală (Hernia umbilicalis) este un defect de închidere al
inelului ombilical (care s-a format, dar este de calitate slabă), prin care pot să
hernieze anse intestinale sau epiploon. Sacul herniar este acoperit de piele.
- hernia inghinală (Hernia inguinalis) este cel mai frecvent tip de hernie.
Apare mai ales la bărbaţi, datorită pesistenţei canalului vaginal (Procesus vagi­
nalis persistens), canal de-a lungul căruia testiculul stăbate peretele abdominal
pentru a ajunge în scrot. în acest caz vorbim de o hernie inghinală congenitală in­
directă. Şi la femeie există posibilitatea persistenţei permeabilităţii canalului vagi­
nal, dar herniile congenitale inghinale sunt cu mult mai rare.
- hernia retrocecală (Hernia retrocaecalis) este o „hernie internă“ cauzată
de o anomalie de revenire a herniei fiziologice a anselor intestinale, care trec prin
bucla ombilicală şi ajung retrocecal. în general, nu are semnificaţie clinică şi este
descoperită întâmplător.
- hernia peritoneală (Hernia peritonealis) este o hernie internă cauzată de
un defect congenital sau este produsă chirurgical prin afectarea unor structuri pe­
ritoneale.
Termenul de hernie internă este impropiu. Hemierea este ieşirea în afara cavităţii abdomi­
nale. O hernie nu se poate produce în interiorul cavităţii peritoneale.1

1AMYAND Claudius (1660(81) -1740) chirurg englez de origine franceză. A realizat cu

succes prima apendicectomie.

162
 DEZVOLTAREA MEZENTERIILOR PRIMORDIALE
(Massae mesenchymales mesentericae/Mesenteria primordialia)

în interiorul cavităţii peritoneale tubul digestiv primitiv este fixat de pereţii ca­
vităţii peritoneale prin două mezouri: mezenterul dorsal primordial şi mezenterul
ventral primordial.
La nivelul cavităţii peritoneale mai sunt prezente şi alte mezouri şi plici le­
gate de dezvoltarea sistemului urogenital şi care vor fi prezentate acolo.

Mezenterul dorsal primordial (Mesenterium dorsale primordiale) uneşte

tubul digestiv primitiv şi alte formaţiuni cu peretele posterior al cavităţii celomice şi
este format la rândul lui din mai multe părţi:
- mezoesofagul dorsal (Mesooesophageum dorsale) participă la formarea
diafragmei. Din mezoesofagul dorsal se dezvoltă partea mediană şi dorsală a
diafragmei şi anume stâlpii diafragmei şi porţiunea care conţine orificiile venei cave
inferioare, a esofagului şi aortei.
- mezogastrul dorsal (Mesogastrium dorsale) care o dată cu ratarea sto­
macului şi cu creşterea mai accentuată a curburii mari se va dezvolta şi el în exces,
participând la formarea epiploonului mare (Omentum majus).
- mezoduodenul dorsal (Mesoduodenum dorsale) este antrenat în rata­
rea spre dreapta a ansei duodenale şi vine în contact cu peritoneul parietal poste­
rior. Se produce un proces de coalescenţă (unire şi rezorbţie a foiţelor peritonea­
le), prin care cea mai mare parte a duodenului devine retroperitoneală.
Mezenterul dorsal comun (Mesenterium dorsale commune) reprezintă
partea cea mai bine dezvoltată a mezenterului dorsal primordial şi partea din care
se dezvoltă cele mai importante mezouri ale adultului. în funcţie de segmentele de
care este ataşat mezenterul dorsal comun este format din următoarele:
- mezojejunul (Mesojejunum),
- mezoileonul (Mesoileum) cu anexa lui mezoapendicele (Mesoappendix),
- mezocolonul (Mesocolon),
- mezorectul (Mesorectum).

163
 Epiploonul mare (Omentum majus) se dezvoltă din mezogastrul dorsal, ca­
re creşte foarte mult o dată cu dezvoltarea curburii mari şi rotaţia spre dreapta a
acesteia. Dezvoltarea imediat ulterioară a mugurelui pancreatic dorsal în mezodu-
odenul dorsal, în apropierea mezogastrului dorsal şi a splinei în mezogastrul dor­
sal va contribui de asemenea la formarea unor componente ale epiploonului mare.
Formarea epiplonului mare contribuie şi la formarea bursei omentale. Din mezo­
gastrul dorsal se vor forma mai multe plici componente ale epiploonului mare:
- plica gastrocolică (Plica gastrocolica) este partea care se dezvoltă cel
mai mult, atârnând ca un şorţ dedublat, peste ansele intestinale şi care formează
partea liberă a epiploonului mare. Fiecare plică este formată din două foiţe perito­
neale, iar la nivelul părţii libere a epiploonului mare sunt patru foiţe peritoneale
unite. între plica gastrocolică dedublată se poate extinde recesul inferior al bursei
omentale.
- plica gastrofrenică (Plica gastrophrenica) va da naştere ligamentului
gastrofrenic. Acesta este situat cel mai sus şi leagă cardia şi porţiunea superioară a
curburii mari cu diafragma.
- plica gastrosplenică (Plica gastrosplenica/gastrolienalis) va da naştere
ligamentului gastrosplenic,
- plica frenicosplenică (Plica phrenicosplenica) va da naştere ligamentu­
lui frenicosplenic. Acesta uneşte extremitatea superioară a hilului splenic cu dia­
fragma, fiind o continuare a ligamentului gastrosplenic.
- plica frenicocolică (Plica phrenicocolica) va da naştere ligamentului fre-
nicocolic. Acesta uneşte flexura colică stângă cu diafragma, trecând pe sub polul
anterior al splinei. Participă la formarea plicii presplenice (Plica praesplenica) şi
ea o componentă a omentului mare.
- plica pancreaticosplenică (Plica pancreaticosplenica) va da naştere
ligamentului pancreaticosplenic. Acesta este situat inferior de ligamentul gastro­
splenic şi uneşte coada pancreasului cu hilul splinei. Este o expansiune profundă
a omentului mare.

164
 - plica pancreaticocolică (Plica pancreaticocolica) va da naştere ligamen­
tului pancreaticocolic. Acesta este o expansiune profundă a ligamentului pancre-
aticosplenic.
- plica splenorenală (Plica splenorenalis/lienorenalis) va da naştere liga­
mentului splenorenal. Acest ligament este o expansiune profundă a ligamentelor
gastrosplenic şi pancreaticosplenic şi uneşte hilul splinei cu rinichiul stâng.
în contextul mezenterului dorsal primordial şi al omentului mare, Terminologia Embriologică
mai menţionează şi alte plici, care la adult nu fac parte din epiploonul mare:
- plică cistoduodenală (P lica cystoduodenalis),
- plica paraduodenală (Plica paraduodenalis),
- plica vasculară cecală (Plica vascularis caecalis).

Mezenterul ventral primordial (Mesenterium ventrale primordiale) uneşte

tubul digestiv primitiv cu peretele anterior al cavităţii peritoneale. Acest mezenter
va da naştere omentului mic.

Epiploonul mic (Omentum minus) este format din mai multe componente:
- mezoesofagul ventral (Mesooesophageum ventrale) contribuie la for­
marea porţiunii superioare a epiplonului mic prin transformarea lui în două plici şi
anume: plica hepatoesofagiană (Plica hepatoesophagea) şi plica hepatofrenică
(Plica hepatophrenica).
- mezogastrul ventral (Mesogastrium ventrale) contribuie la formarea ce­
lei mai mari porţiuni a omentului mic prin transformarea lui în plica hepatogastrică
(Plica hepatogastrica),
- mezoduodenul ventral (Mesoduodenum ventrale) participă şi el la con­
stituirea omentului mic prin formarea plicii hepatoduodenale (Plica hepatoduode-
nalis),
- mezocolonul ventral (Mesocolon ventrale) participă la formarea porţiunii
inferioare a omentului mic prin transformarea lui în plica hepatocolică (Plica hepa-
tocolica).

165
 Partea terminală a mezenterului ventral primordial, care uneşte peretele
abdominal anterior cu vezica urinară, participă la formarea piicilor ombilicale:
- plica ombilicală mediană (Plica umbilicalis mediana),
- plica ombilicală medială (Plica umbilicalis medialis).

Anomaliile mezenterului (Anomaliae mesenterii) sunt foarte rare. Se des­

crie o singură malformaţie numită chistul enteric abdominal dorsal (Cystis entérica
dorsalis abdominalis).

166
 DEZVOLTAREA SISTEMULUI UROGENITAL
(Systems urogenitale)

Din punct de vedere embriologic dezvoltarea sistemului urinar şi a celui

genital sunt într-o strânsă conexiune. Legătura rămâne strânsă şi la adult, unde la
sexul masculin, uretra este comună pentru ambele sisteme.

DEZVOLTAREA SISTEMULUI URINAR

(Systems urinarium)

Dezvoltarea sistemului urinar începe înaintea celui genital. Dezvoltarea

rinichiului şi a ureterului cuprinde trei etape (pronefros, mezonefros şi metanefros).
Vezica urinară şi uretra se dezvoltă din intestinul terminal (cloacă). Dezvoltarea
uretrei este legată şi de dezvoltarea organelor genitale externe.
Toate structurile renoureterale se dezvoltă din mezenchimul intermediar
(Mesenchyma intermedium). în fiecare etapă se dezvoltă un sistem secretor mai
mult sau mai puţin funcţional. Fiecare etapă se suprapune parţial peste preceden­
ta şi este din ce în ce mai evoluată.

Pronefrosul
(Pronephros)

Acesta apare în stadiul 10 (S4), sub forma primordiului pronefric (Primor-

dium pronephri), în regiunea cervicală a embrionului. Pronefrosul este o structură
tranzitorie, nefuncţională şi care dispare complet în S 5. Mezenchimul intermediar
din regiunea cervicală se segmentează mai mult sau mai puţin complet în mai
multe nefrotoame (Nephrotomus). Nefrotomul este structura caracteristică a pro-
nefrosului. Nefrotoamele se vacuolizează şi se transformă în nefrocele (Nephro-
coeloma). Nefrocelul se alungeşte şi inconstant se transformă într-un glomerul
extern (Glomerulus externus). Glomerulul extern este o structură rudimentară,
care filtrează sângele venit printr-o arteriolă direct din aortă şi îl eliberează direct în
celomul intraembrionar. Tot inconstant glomerulul se poate deschide într-un posi­

167
bil canal pronefric (Ductus pronephricus), în general nefuncţional. Dacă canalul
pronefic apare, acest lucru se întâmplă în stadiul Carnegie 11.
(gr. pro = înainte, gr. nephros = rinichi)

Mezonefrosul
(Mesonephros)

Acesta se dezvoltă din mezenchimul intermediar, imediat inferior de prone-

frosul în resorbţie. La nivelul mezenchimului intermediar se formează creasta sau
plică mezonefrică (Crista/Plica mesonephrica), bilateral, spre celomul peritoneal,
în partea medială a crestei mezonefrice se formează creasta gonadală (Crista
gonadalis). în partea laterală a crestei mezonefrice, în stadiul 11 embrionar, se for­
mează coarda nefrogenică sau mezonefrică (Chorda nephrogenica/mesone-
phrica), care are o mare extindere (corespunzător regiunii toracolombare a embri­
onului). Se preferă termenul de coardă nefrogenică, pentru că din ea se dezvoltă
atât mezonefrosul, cât şi mugurele metanefrogen. Mezonefrosul se dezvoltă în
sens craniocaudal, cu un decalaj care face ca structurile aflate toracal superior să
regreseze pe măsură ce se formează cele lombare. Mezonefrosul funcţionează ca
şi rinichi provizoriu, până când se dezvoltă rinichiul definitiv. Asta înseamnă că
mezonefrosul are un canal de excreţie numit canalul mezonefric (Ductus meso-
nephhcus) sau canalul lui Wolff 1 situat posterolateral. Canalul mezonefric se
alungeşte spre cloacă. în stadiul 12 canalul mezonefic se alătură cloacăi (Duc­
tus mesonephricus junctus cum cloaca). Apoi canalul mezonefric se conectează
cu cloaca (Ductus mesonephricus cum cloaca connectus). Canalul mezonefric
participă la formarea căilor genitale masculine. La femeie, canalul lui Wolff dege­
nerează în cea mai mare parte, lăsând unele vestigii.
(gr. mesos = mijloc)
(lat. junctio-onis = legătură, unire)

Mezonefrosul se mai numeşte corpul lui Wolff. La nivelul lui se formează

nişte mănunchiuri celulare (Aggregatio cellularum in chordis nephrogenicis), care

1 W OLFF Caspar-Friedrich (1733-1794) anatomist şi embriolog german.

168
vor da naştere veziculelor mezonefrice. Tot din mezonefros se formează şi tubulii
mezonefrici, care conectează vezicula mezonefrică cu canalul mezonefric.
Vezicula mezonefrică (Vesícula mesonephrica) este primordiul nefronului.
Ea apare în stadiul 11 embrionar, odată cu canalul mezonefric. Până să se trans­
forme în nefron această veziculă trece prin mai multe forme succesive:
- vezicula în formă de virgulă (Vesícula commaformata),
(eng. comma = virgulă)

- vezicula în formă de pară (Vesícula piriformis),

- tubului sigmoid (Tubulus sigmoideus).
Tubulii mezonefrici (Tubuli mesonephrici) fac legătura între corpusculul
mezonefric şi canalul mezonefric. Corpusculul mezonefric (Corpusculum meso-
nephricum) este format din capsula glomerulară (Capsula glomerularis), o struc­
tură sub formă de cupă, care înconjoară un ghem vascular numit glomerul me­
zonefric (Glomerulus mesonephricus) format prin capilarizarea unor arteriole pro­
venite din aorta dorsală. Tubului mezonefric se diferenţiază în:
- tubului mezonefric proximal (Tubulus mesonephricus proximalis) sau
tubului secretor situat spre corpusculul mezonefric,
- tubului mezonefric distal (Tubulus mesonephricus distalis) sau tubului
colector situat spre canalul mezonefric.
Mezonefrosul este format din circa 20-30 de tubuli mezonefrici. Se formează
în total circa 40 de tubuli, dar unii regresează şi concomitent nu sunt niciodată mai
mult de 30.

Metanefrosul
(Metanephros)

Metanefrosul este viitorul rinichi definitiv. Se formează din două surse:

partea caudală a canalului mezonefric şi mugurele metanefrogen.

169
 1. Partea caudală a canalului mezonefric (Pars caudalis ductus meso-
nephrici) este cea care va da naştere mugurelul ureteric (Gemma ureterica/Di-
verticulum metanephricum) care apare ca un diverticul. Mugurele ureteric va da
naştere ureterului (Ureter) şi bazinetului, ajungând până la extremitatea distală a
nefronului. Ureterul suferă un proces de obstrucţie şi apoi de recanalizare. Obstru-
area lumenului ureterului (Occlusio luminiş ureteri) se produce în stadiul 18 (S8),
iar recanalizarea lumenului ureterului (Recanalisatio luminiş ureteri) se produce
o săptămână mai târziu, în stadiul 21 .
Bazinetul (Pelvis renalis) sau pielonul apare mai întâi ca o dilatare ovalară
a capătului superior al mugurelui ureteric numită ampulă ureterică (Ampulla urete-
rica). în stadiul 14 embrionar există o singură ampulă a mugurelui ureteric în
învelişul metanefrogenic (Ampulla singulans gemmae uretericae in galea metane-
phrogenica). Ampulă începe un proces complex de ramificare. în stadiul 15 se ob­
servă ramificaţia ampulei ureterică în mugurele metanefrogenic incipient
(Ramificatio ampullae uretericae in blastemate metanephrogenico incipiens). Pro­
cesul de ramificare se face în etape succesive (generaţii). Ampulă ureterică se bi­
furcă mai întâi două ramificaţii simetrice de ordin primar (Ramificatio primi ordi-
nis symmetrica) şi anume ramura superioară (R. superior) şi ramura inferioară
(R. inferior) şi apoi în ramificaţii ulterioare asimetrice.
(gr. pyelos = bazin)

Ramificaţiile ulterioare asimetrice (Ramificatio ulterior asymmetrica) dau

naştere propieloanelor polar superior, interpolar şi polar inferior.
- propielonul polar superior (Propelvis polaris superior) provine dintr-o
ramură lungă (R. longus), care se continuă cu canalul polar superior (Ductus
polaris superior). El este primordiul calicelui renal mare (Calix renalis major) su­
perior şi al tuturor ramificaţiilor legate de acesta, calicele renale mici (Calix rena­
lis minor), canalele papilare (Ductus papillares) şi tubulii metanefrici colectori
(Tubuli/Ductus metanephrici colligentes). Aceeaşi situaţie este valabilă şi pentru
celelalte propieloane.

170
 - propielonul interpolar (Propelvis interpolaris) provine din ramura scur­
tă (R. brevis), care se continuă cu canalul interpolar (Ductus interpolaris). El es­
te în general de dimensiuni mai mici şi este primordiul calicelui mare mijlociu.
- propielonul polar inferior (Propelvis polaris inferior) provine dintr-o ra­
mură lungă (R. longus), care se continuă cu canalul polar inferior (Ductus pola­
ris inferior). El este primordiul calicelui mare inferior.
în stadiul 17 embrionar începe formarea propielonului ureteric a canale­
lor renale şi a lobilor renali (Formatio propelvium uretericarum et ductuum lobu-
lorumque renalium) şi coalescenţa propieloanelor în vederea formării calicelor
mari (Coalescentia propelvium formans calyces majores).
Primordiul bazinetului vine în contact cu mugurele metanefrogen, spre care
se ramifică, formând tubi colectori drepţi şi arcuaţi. Procesul de ramificare se face
în etape succesive (generaţii). în general, ramificaţiile ulterioare sunt asimetrice.
Primele patru generaţii de tubi colectori drepţi se dilată şi formează calicele rena­
le mari (Calix renalis major). Următoarele patru generaţii de tubi colectori drepţi
formează calicele renale mici (Calix renalis minor).
Ultimele generaţii de tubi drepţi se termină cu tubii arcuaţi, proces numit
arcada nefronului (Arcuatio nephronis). Aceste ultime generaţii induc formarea în
învelişul metanefrogen (Galea metanephrogenica) de vezicule metanefrice (Vesi-
cula metanephrica/renalis). Aceste vezicule se alungesc şi formează tubulii meta-
nefrici sigmoizi (Tubulus metanephricus sigmoideus), care vor forma nefronul.
(lat. calix-icis = cupă; galea-ae = coif)

2. Mugurele metanefrogenic (Blastema metanephrogenicum) provine din

coarda nefrogenică (Chorda nephrogenica/mesonephrica) din regiunea sacrală,
în stadiul 13 embrionar. Formaţiunile derivate din mugurele metanefrogenic se vor
dispune în jurul ampulei ureterice. Din mugurele metanefrogenic se vor forma
stroma renală şi învelişul metanefrogenic.
Stroma renală (Stroma renalis) este partea periferică, opusă ampulei ureterice.
Din aceasta se formează capsula fibroasă a rinichiului (Capsula fibrosa renis).
(gr. meta = după; stroma = pat)

171
 învelişul metanefrogenic (Galea metanephrogenica) reprezintă cea mai
mare parte a mugurelui metanefrogen şi se formează începând cu stadiul 14. La
început el este situat în jurul ramificaţiilor ampulei ureterice. Ulterior, el va da naş­
tere nefronilor şi implicit structurilor care conţin nefronii şi prelungirile lor, adică
corticalei renale şi medularei renale. învelişul metanefrogenic determină la supra­
faţa rinichiului nişte boselări, care nu au legătură directă cu unităţile structurale ale
rinichiului de mai târziu. Mai întâi la suprafaţă proemină mici ridicături formate de
lobulii embrion ici metanefrici (Lobulus embryonicus metanephricus). Mai târziu,
în perioada fetală, la suprafaţa rinichiului se observă boselări date de lobii fetali
metanefrici (Lobus fetalis metanephricus). în ultima etapă, postnatală, suprafaţa
rinichiului devine netedă, aspect denumit rinichi nelobat extern (Ren extra non
lobatus). Lobaţia vizibilă a rinichiului diminuă spre termen, dar rămâne vizibilă şi la
naştere. Prezenţa suprafeţei lobulate a rinichiului la adult este considerată o ano­
malie.

Nefronul (Nephronum) este principala structură care se formează din înve­

lişul metanefrogenic. Primordiul nefronului este vezicula metanefrică sau renală
(Vesícula metanephrica/renalis). Vezicula metanefrică apare în stadiul 19, se alun­
geşte şi se transformă în tubului metanefric sigmoid. Acest tubul vine în contact cu
tubul arcuat, aflat la extremitatea mugurelui ureteric.
Tubului metanefric sigmoid (Tubulus metanephricus sigmoideus) se for­
mează începând cu stadiul 20 embrionar. Tubului se alungeşte şi se diferenţează
în mai multe segmente, care în final vor forma nefronul:
- corpusculul renal (Corpusculum renale) este capătul proximal al tubulu-
lui metanefric. Corpusculul renal este format din capsula glomerulară (Capsula
glomerularis) a lui Bowman 1 în care se produce o invaginare a vaselor sangu­
ine (Invaginatio a vase sanguíneo), care apoi se transformă în glomerul (Glome-
rulus).

1 BOWMAN William (1816-1892) anatomist şi oftalmolog englez.

172
 - tubului metanefric proxlmal (Tubulus metanephricus proximalis) care
prin alungire şi încolăcire se va transforma în tubului contort proximal (Tubulus
convolutus proximalis),
- ansa nefronului (Ansa nephroni) a lui Henle \
- tubului metanefric distal (Tubulus metanephricus distalis) care prin alun­
gire şi încolăcire se va transforma în tubului contort distal (Tubulus convolutus
distalis),
- tubului metanefric fuzionat cu ampula tubulului metanefric colector
(Tubulus metanephricus conglutinatus cum ampulla tubuli metanephrici colligentis)
este extremitatea distală a tubulului metanefric, cea care ia contact şi apoi se des­
chide în extremitatea ampulei ureterice.
(lat. conglutinatio-onis = lipire, unire, îmbinare; colligo-ere-legi-lectum = a aduna, a strânge)

La termen fiecare rinichi conţine circa 1.000.000 de nefroni. Creşterea în

mărime a rinichilor se face prin alungirea tubilor contorţi proximali şi a ansei lui
Henle şi prin creşterea ţesutului interstiţial. Formarea nefronilor este aproape com­
pletă în momentul naşterii la termen. Maturarea funcţională se face însă după
naştere.
în final, învelişul metanefrogenic va da naştere corticalei renale (Cortex
renalis) şi parţial medularei renale (Medulla renalis).

Metanefrosul este un organ care migrează. O dată cu creşterea abdome­

nului şi a pelvisului metanefrosul „ascensionează“, atingând poziţia definitivă în S8.
Ascensiunea se termină şi prin întâlnirea cu glanda suprarenală. în stadiul 15
metanefrosul este în pelvisul prezumtiv (Metanephros in pelvis praesumtiva).
în stadiul 16 metanefrosul este în regiunea lombară inferioară (Metanephros in
regione lumbare inferiore) şi începe creşterea metanefrosului (Incrementa meta-
nephri). în stadiul 18 metanefrosul este în regiunea lombară superioară (Meta­
nephros in regione lumbare superiore). Odată cu ascensionarea rinichiului se
produce şi rotaţia hilului acestuia, care din anterior devine medial. Această mi­
grare a metanefrosului este însoţită şi de mai multe schimbări ale vascularizaţiei.

1H EN LE Friedrich-Gustav-Jacob (1809-1885) anatomist şi fiziolog german.

173
 în fiecare etapă metanefrosul este vascularizat de vase din aortă situate
cât mai aproape de el. Pe măsură ce rinichiul definitiv ascensionează, vasele care
îl irigă vin din zone din ce în ce mai craniale, vasele premergătoare degenerând.
Procesul este însă de multe ori perturbat şi apar variante vasculare renale. Aceste
variante includ de regulă artere renale supranumerare (două sau chiar patru pen­
tru un rinichi). Arterele supranumerare pătrund în rinichi direct la nivelul extremită­
ţilor acestuia. Uneori astfel de artere supranumerare pot comprima ureterul, cau­
zând hidronefroză.
Metanefrosul produce deja urină. Urina fetală ajunge în lichidul amniotic,
contribuind la menţinerea unei anumite cantităţi a acestuia, dar şi la hipotonia
acestuia în a doua jumătate a sarcinii.

A nom aliile tractului urinar superior (Anomaliae tradus urinarii supe-

rioris) sunt relativ numeroase şi sunt în legătură cu aspectul, forma, poziţia şi nu­
mărul rinichilor şi al ureterelor.
Agenezia renală (Agenesis renis) poate fi bilaterală când este incompati­
bilă cu viaţa. Agenezia renală unilaterală este destul de frecventă (1 °/oo, mai ales
la bărbaţi şi mai ales în stânga) şi de cele mai multe ori este asimptomatică. (Moore şi
Persaud)171.
Ecografic agenezia renală bilaterală - sindromul Potter 1 - este asociată de
regulă şi cu alte malformaţii majore şi oligoamnion sever. Nu se vizualizează vezi­
ca urinară. Uneori lipsa rinichilor este dificil de interpretat datorită prezenţei în loji­
le renale a unor suprarenale hipertrofiate.
Agenezia renală unilaterală nu se asociază cu alte malformaţii majore. Li­
chidul amniotic este cvasinormal şi vezica urinară se vizualizază. Ea trebuie sus­
pectată când există numai o singură arteră ombilicală în cordonul ombilical. Lipsa
unui rinichi din loja renală poate fi cauzată şi de ectopia acestuia.
Rinichiul lobat (Ren lobatus) este o anomalie de persistenţă a formei fe-
tale a rinichiului şi după naştere.i

i poTTER Edith Louise (1901-1993) pato log perinatal american.

174
 Rinichiul malrotat (Ren malrotatus) este o anomalie, în general asimpto-
matică. Rinichiul, în mod normal, este situat în planul frontal, uşor rotat faţă de
acesta. Rinichiul malrotat se găseşte în plan sagital sau chiar în plan orizontal. El
poate avea hilul anterior sau posterior, superior sau inferior.
Rinichiul sigmoid (Ren sigmoideus) se formează prin fuziunea polului
inferior al unui rinichi cu polul superior al celuilalt rinichi.
Ectopia renală (Ectopia renis) defineşte poziţia diferită de cea normală a
rinichiului. Ectopia renală are mai multe forme:
- rinichiul în potcoavă (Ren unguliformis) este format prin fuziunea polilor
inferiori ai rinichilor şi este, în general, asimptomatic.
(lat. ungula-ae = copită, gheară)

- rinichiul pelvian (Ren pelvicus) este o ectopie a rinichiului, asociată de

obicei cu o malrotaţie a hiluiui care priveşte anterior. Rinichiul pelvian defineşte
orice rinichi situat mai jos decât locul normal, chiar dacă nu ajunge strict în pelvis.
Este o anomalie de „ascensionare“ a metanefrosului. Rinichiul pelvian are un ure-
ter mai scurt decât în mod obişnuit. El se deosebeşte de rinichiul ptozat, care are
un ureter de lungime normală şi care prin ptoza rinichiului se cudează.
(gr. ptosis = cădere)

- rinichiul contralateral (Ren contralateralis) - crossed kidney - este o

formă rară de ectopie, în care ambii rinichi sunt situaţi de aceeaşi parte a coloanei
vertebrale. Ei pot fi separaţi sau fuzionaţi.
Rinichiul polichistic (Ren policysticus) este o malformaţie relativ frecventă,
cauzată mai ales de dilatări chistice ale anselor nefronilor şi nu de degenerescenţe
chistice ale joncţiunilor dintre mugurele ureteric şi canalele colectoare matanefrice.
Afectarea bilaterală cu lipsa formării şi excretării urinei este în general in­
compatibilă cu viaţa. Hemodializa precoce şi transplantul renal pot fi alternative
actuale. Ecografic se descriu mai multe forme de rinichi polichistic, clasificate de
Potter 1 astfel;1

1POTTER Edith Louise (1901-1993) pato log perinatal american.

175
 - tipul 1 rinichiul polichistic de tip infantil afectează rinichiul bilateral. Rinichii
sunt măriţi bilateral şi prezintă numeroase chisturi mici de 1-3 mm având aspectul
unui „fagure de miere“.
- tipul 2 displazia multiplă a rinichiului (Dysplasia multiplex renis) - Mul­
tiple (Multicystic) dysplastic kidney MCDK- afectează de regulă rinichiul unilateral.
Dacă este bilaterală este letală. Chisturile sunt mai mari şi sunt asociate în „cior­
chine de strugure“. Nu are tratament.
- tipul 3 rinichiul polichistic de tip adult se întâlneşte după adolescenţă şi
nu are legătură cu embriología.
- tipul 4 este o dilatare pielocaliceală care comprimă parenchimul renal şi
este cauzată de o obstrucţie a căilor urinare. Poate să apară atât antenatal, cât şi
postnatal.
Rinichiul polichistic este întâlnit în următoarele sindroame:
Sindromul M eckel 1 - rinichi polichistic, encefalocel, polidactilie.
Sindromul Dandy 1
23
- W alker3 - rinichi polichistic, hipoplazie cerebeloasă,
agenezie de vermis, dilatare chistică a fosei cerebrale posterioare.
Sindromul Patau4- trisomie 13.
Sindromul Edwards5- trisomie 18.
Rinichiul supranumerar (Ren supemumerarius) apare ca urmare a seg­
mentării mugurelui ureteric şi a învelişului nefrogenic. Această segmentare poate
îmbrăca următoarele forme:
- segmentarea completă a mugurelui ureteric şi a învelişului nefrogen duce
la apariţia unui rinichi supranumerar cu un ureter separat.
- segmentarea completă numai a învelişului nefrogen şi incompletă a mu­
gurelui ureteric duce la doi rinichi şi a unui ureter bifid.
- segmentarea incompletă atât a învelişului nefrogen, cât şi a mugurelui
ureteric, duce la un rinichi incomplet separat cu un ureter bifid.

1MECKEL Johann Friedrich cel tânăr (1781-1833) anatomist şi embriolog german.

2 DANDY Walter (1886-1946) neurochirurg american.
3 WALKER Arthur Earl (1907-1995) neurolog american.
4 PATAU (Pătau) Klaus (1908-1975) citogenetician american de origine germană.
5 EDWARDS James Hilton (1928-2007) genetician englez.

176
 La nivelul rinichiului avem şi alte anomalii:
- nefroblastomul (Nephroblastoma) sau tumora Wilms 1 este o tumoră
renală malignă care apare la copil şi foarte rar la adult.
- hidronefroza (Hydronephrosis) defineşte acumularea de lichid (urină) în
interiorul rinichiului (sistemul pielocaliceal). Poate fi cauzată de o stenoză uretera­
lă înaltă sau de compresia ureterelor.
Ureterul dublu (Ureter duplex) şi ureterul bifid (Ureter bifurcatus) sunt
anomalii ale duplicării organelor. Ureterul bifurcat este o anomalie parţială de du­
plicare, iar ureterul dublu o anomalie totală.
Ureterul ectopic (Ureter ectopicus) defineşte ureterul care nu se deschide
în locul obişnuit de la nivelul vezicii urinare. Deschiderea la nivelul colului vezicii
este considerată ectopică. La bărbat ureterul se poate deschide în partea prosta-
tică a uretrei, iar la femeie în uretră, vagin sau vestibulul vaginal. Ureterul ectopic
are drept consecinţă incontinenţa de urină. Cauza ectopiei ureterale este lipsa în­
globării în vezică a sinusului urogenital.
Există şi anomalii de localizare ale ureterului cum sunt ureterul postcaval
sau retrocaval (Ureter postcavalis/retrocavalis) şi ureterul retroiliac (Ureter retro-
iliacus).
Stenoza ureterului (Stenosis ureteri) se poate produce la orice nivel al
ureterului, dar este mai frecventă la extremităţile acestuia. Stenoza joncţiunii pielo-
ureterale, afectează rinichiul, care degenerează chistic, tipul 4 în clasificarea lui
Potter1
2, iar stenoza joncţiunii uretrovezicale, duce la dilatarea ureterului cu forma­
rea megaureterului primitiv.

1 WILMS Cari Max Wilhelm (1867-1918) patolog şi chirurg german.

2 POTTER Edith Louise (1901-1993) patolog perinatal american.

177
 Dezvoltarea vezicii urinare ş i a uretrei
(Vesica urinaria et Urethra)

Dezvoltarea vezicii urinare şi a uretrei se face pornind de la cloacă, alantoi-

dă şi canalul mezonefric, concomitent cu dezvoltarea organelor genitale externe.
Vezica urinară se formează iniţial din compartimentul anterior al cloacăi, adică din
sinusul urogenital primordial, mai precis din partea vezicală a canalului vezicoure-
tral. Ulterior, se adaugă, parţial, alantoida şi canalele mezonefrice.

Cloaca (Cloaca) este o cavitate situată la extremitatea caudală a tubului

digestiv primitiv şi care este separată de exterior prin membrana cloacală (Mem­
brana cloacalis). în partea anterosuperioară a cloacăi se deschide şi alantoida
(Allantois), o componentă a membranelor extraembrionare de după ziua 19, care
participă la formarea vezicii urinare. Alantoida apare în stadiul de blastocist trila­
minar, ca o proeminenţă, între sacul vitelin secundar şi partea terminală a tubului
digestiv. Partea proximală a ei participă la formarea peretelui metenteronului. Par­
tea distală a alantoidei se transformă într-un diverticul şi apoi într-un canal.
(lat. cloaca-ae = canal de scurgere)

Diverticulul alantoidian (Diverticulum allantoicum/Ductus allantoicus), în­

conjurat de mezenchimul alantoidian şi ombilical (Mesenchyma allantoicum et
umbilicale) participă la formarea vezicii urinare. Din acest mezenchim se formea­
ză septul urorectal (Septum urorectale). Acest sept porneşte de la nivelul unghiu­
lui format de alantoidă cu cloaca şi ajunge la membrana cloacală la sfârşitul
săptămânii 7.
Prin formarea septului urorectal cloaca se împarte în două componente:
- porţiunea terminală a metenteronului (Metenteron), situată posterior şi
din care se dezvoltă rectul primordial (Rectum primordiale), în stadiul 19 Carne­
gie, partea metenteronică a canalului anal (Pars metenteronica canalis analis)
şi urenteronul (Urenteron/Pars postcloacalis intestini), în stadiul 10.

178
 - sinusul urogenital primordial (Sinus urogenitalis primondialis) se formea­
ză în stadiul 15 embrionar, adică la începutul săptămânii 8 . El este situat anterior
şi din el se formează canalul vezicouretrai (Canalis vesicourethralis). Canalul
vezicouretral are două părţi:
- partea vezicală a canalului vezicouretal (Pars vesicalis canalis
vesicourethralis) participă la formarea vezicii urinare. Partea vezicală se ex­
tinde şi spre diverticulul alantoidian formând vezica urinară. Restul diverti-
culului alantoidian care nu este cuprins în dilatarea vezicii se îngustează,
se continuă cu canalul alantoidian şi se transformă în uracă (Urachus), un
canal în curs de fibrozare, care uneşte vezica urinară cu ombilicul. La adult
uraca devine ligament ombilical median (Lig. umbilicale medianum).
- partea uretrală a canalului vezicouretal (Pars urethralis canalis
vesicourethralis) va da naştere uretrei, atât la bărbat cât şi la femeie. Pe pe­
retele posterior al acestei părţi proemină tuberculul sinusal.

Tuberculul sinu(s)al (Tuberculum sinuale) proemină în partea posteroin-

ferioară a sinusului urogenital şi este format în principal, din capetele distale unite
ale canalelor paramezonefrice, dar are şi o componentă mezonefrică. Are o evo­
luţie diferită la femeie şi bărbat.
La femeie se numeşte tuberculul sinusal tranzitor (Tuberculum sinuale
fugax) şi va da naştere bulbului sinovaginal (Bulbus sinuvaginalis) o structură
simetrică, şi ea tranzitorie, care va da naştere laminei vaginale (Lamina vagina-
lis). Aceasta din urmă prin procesul de canalizare (Canalisatio) va da naştere
porţiunii inferioare a vaginului (Vagina), dar şi hlmenului (Hymen).
(gr. hymen = membrană)

La bărbat tuberculul sinusal (Tuberculum sinuale) va da naştere bulbu­

lui sinoutricular (Bulbus sinuutricularis) din care se vor forma colicului seminal
(Colliculus seminalis) şi utricula prostatică sau vaginul masculin (Utriculus pros-
taticusA/agina masculina).

179
 Sinusul urogenital definitiv (Sinus urogenitalis definitivus) se formează în
stadiul 17 embrionar din sinusul urogenital primordial şi este format din două părţi:
- partea pelvină a sinusului urogenital definitiv (Pars pelvina sinus uro­
genitalis definitivi) la femeie participă la formarea porţiunii terminale (minore) a
uretrei. Din această parte se formează mai întâi deschiderea comună a uretrei
şi vaginului (Apertura communis urethrae et vaginae) şi perineul primar (Perine-
um primarium) adică porţiunea dintre vagin şi anus. Creşterea perineului (Cres-
centia perinei) aduce la suprafaţă orificiile distale ale uretrei şi vaginului. La fătul
în săptămâna a 9-a se formează perineul secundar (Perineum secundarium) din
perineul primar, la care se adaugă mezenchimul septului urorectal. Principala
componentă a perineului secundar este corpul perineal (Corpus perineale/Cen-
trum perinei). Tot acum se formează deschiderile separate ale uretrei şi vagi­
nului (Aperturae disjunctae urethrae et vaginae).
La bărbat din această parte se formează jumătatea distală a porţiunii
prostatice a uretrei (Pars prostatica urethrae) şi porţiunea intermediară sau
membranoasă a uretrei (Pars intermedia/membranacea urethrae).
- partea falică a sinusului urogenital definitiv (Pars phallica sinus uro­
genitalis definitivi) participă la formarea uretrei spongioase la bărbat.

Tot în partea vezicală a canalului vezicouretral se deschide superior cana­

lul mezonefric şi inferior ureterul (canalul metanefrosului). Iniţial există deschideri
separate ale ureterului şi canalului mezonefric (Ostia separata ureteris et duc-
tus mesonephrici), iar ulterior are loc o mişcare cefalolaterală a deschiderii ure­
terului şi caudomedială a canalului mezonefric (Motio cephalolateralis ostii
ureterici et caudomedialis ostii ductus mesonephrici), care inversează deschide­
rea celor două canale. Concomitent are loc încorporarea părţii terminale a ca­
nalului mezonefric (Incorporatio partis terminalis ductus mesonephrici) în pere­
tele vezical sub forma trigonului vezical (Trigonum vesicae).
în ceea ce priveşte peretele muscular al vezicii urinare, acesta îşi are origi­
nea, în cea mai mare parte în mezenchimul intermediar, ca întreg sistemul urinar,
dar în mai mică măsură participă şi mezenchimul lamei laterale.

180
 - mezenchimul intermediar în cea mai mare parte a peretelui vezical
(Mesenchyma intermedium in maxima parte parietis vesicalis),
- mezenchimul lamei laterale în peretele corpului vezical (Mesenchyma
laminae lateralis in pariete corporis vesicae).

D ezvoltarea uretrei prim ordiale

(Urethra primordialis)

Dezvoltarea uretrei se face din partea uretrală a canalului vezicouretral

(Pars urethralis canalis vesicourethralis) şi din partea pelvină a sinusului uroge­
nital definitiv (Pars pelvina sinus urogenitalis definitivi).

Uretra feminină (Urethra feminina) se formează din două părţi;

- partea proximală majoră a uretrei feminine (Pars proximalis maxima
urethrae femininae) se dezvoltă din partea uretrală a canalului vezicouretral. Prac­
tic, întreaga uretră feminină se dezvoltă din canalul vezicouretral. La femeie pro­
eminenţa dată de tuberculul sinusal regresează, motiv pentru care la femeie
acesta se numeşte tuberculul sinusal tranzitoriu (Tuberculum sinuale fugax).
(lat. fugax = care fuge, trecător)

- partea distală minoră a uretrei feminine (Pars distalis minima urethrae

femininae) se dezvoltă din partea pelvină a sinusului urogenital definitiv. Iniţial, în
sinusul urogenital definitiv, deschiderea uretrei şi a vaginului nu sunt separate.
Uretra are deci o deschidere comună cu vaginul (Apertura commuais cum va-
gina). Prin creşterea perineului (Crescentia perinei), uretra se separă de vagin şi
îşi crează o deschidere separată de vagin (Apertura separata a vagina). Tot din
această parte se dezvoltă şi glandele parauretrale sau prostata feminină (Glan-
dula paraurethralis/Prostata feminina) ale lui Skene 1 şi Guérin 1
2. Ţesutul mezen-
chimal care înconjoară partea distală a uretrei va da naştere muşchiului sfincter
uretra! extern (M. sphincter urethrae externus).

1 SKENE Alexander Johnston Chalmers (1837-1900) ginecolog american.

2 GUÉRIN Alphonse François Marie (1816-1895) chirurg francez.

181
 Uretra masculină (Urethra masculina) are o evoluţie mai complexă şi se
dezvoltă din mai multe părţi:
- jumătatea proximală a uretrei prostatice (Dimidium proximale urethrae
prostaticae) se dezvoltă din partea uretrală a canalului vezicouretral. La bărbat tu­
berculul sinusal persistă sub forma bulbului sinoutricular (Bulbus sinuutricularis)
din care va lua naştere colicului seminal (Colliculus seminalis), dar şi utricula
prostatică sau vaginul masculin (Utriculus prostaticusA/agina masculina). Utri­
cula prostatică, uterul masculin, sinusul Morgagni 1 sau organul Weber 2 este o
mică adâncitură, care se deschide în partea proeminentă a coliculului seminal.
Utricula prostatică este echivalentul uterului şi vaginului de la femeie. Tot din
tuberculul sinusal (din partea lui mezonefrică) se formează, la nivelul coliculului
seminal şi canalul ejaculator (Ductus ejaculatorius).
(lat. dimidium-ii = jumătate; utriculus = dim. de la uter)

- jumătatea distală a uretrei prostatice (Dimidium distale urethrae pros­

taticae) se dezvoltă din partea pelvină a sinusului urogenital definitiv. în mezen-
chimul care înconjoară această parte a uretrei se formează cinci mici grupuri de
muguri prostatici (Gemma prostaticae) care vor forma partea fibromusculară a
prostatei (circa 12
/3 din prostată). Cei cinci lobuli prostatici nu se mai observă post-
natal.
- partea intermediară/membranoasă a uretrei (Pars intermedia/membra-
nacea urethrae) se dezvoltă tot din partea pelvină a sinusului urogenital definitiv.
Este cea mai scurtă parte a uretrei masculine. Ţesutul mezenchimal care înconjoară
această parte a uretrei va da naştere muşchiului sfincter uretral extern (M.
sphincter urethrae extemus).
- partea spongioasă a uretrei (Pars spongiosa urethrae) se dezvoltă din
partea falică a sinusului urogenital definitiv (Pars phallica sinus urogenitalis defi­
nitivi). Uretra spongioasă corespunzătoare glandului se dezvoltă din lama uretrală
(Lamina urethralis/Chorda glandis). Această lamă se formează pe partea inferioa­
ră a viitorului gland. La acest nivel, prin invaginarea ectodermului se formează mai

1MORGAGNI Giovanni Battista (1682 -1771) anatomist şi anatomopatolog italian.

2 WEBER Moritz Ignaz (1795-1875) anatomist german.

182
întâi şanţul uretral primar (Sulcus urethralis prim anus), care este mărginit de pli­
că uretrală primară (Plică urethralis primăria). Acest şanţ se adânceşte şi prin
procesul de cavitaţie (Cavitatio) se formează în stadiul 23 şanţul uretral secun­
dar (Sulcus urethralis secundarius), mărginit de plică uretrală secundară (Plică
urethralis secundaria). Şanţul uretral secundar se închide şi formează uretra spon­
gioasă a glandului. Uretra glandului va fuziona (Conjunctio) cu restul uretrei spon­
gioase.
Uretra spongioasă a adultului se dezvoltă la nivelul tuberculului genital, dar
din două sensuri şi având origini diferite ecto şi endodermale.

Anom aliile cloacăi (Anomaliae cloacae) sunt legate în special de defecte

de separare a acesteia cu formarea unor fistule:
- fistula rectală congenitală (Fistula rectalis congenita) este o deschidere
anormală a rectului, cauzată de atrezia anală. Această fistulă, la bărbat, se prezintă
ca şi fistulă rectouretrală (Fistula rectourethralis), iar la femeie are două forme:
- fistula rectovaginală (Fistula rectovaginalis),
- fistula rectovestibulară (Fistula rectovestibularis) este cea mai
cunoscută fiind întâlnită în anusul vulvar, o malformaţie anorectală în care
avem şi imperforaţie anală (Anus imperforatus).
- fistula rectovezicală congenitală (Fistula rectovesicalis congenita) este
caracteristică bărbatului.
- fistula vezicală congenitală (Fistula vesicalis congenita) este caracte­
ristică femeii şi are două forme:
- fistula vezicouterina (Fistula vesicouterina),
- fistula vezicovaginală (Fistula vesicovaginalis).
Foarte rar întâlnim cloaca persistentă (Cloaca persistens), ca şi cavitate
nesegmentată, comună, pentru sistemul digestiv şi pentru cel urogenital.
Extrofia cloacei (Extrophia cloacae) este o malformaţie congenitală care
cuprinde un omfalocel, extrofie cloacală, anus jm perforat şi un defect spinal -
complex OEIS.

183
 A nom aliile vezicii urinare fac parte dintre anomaliile organelor geni­
tale externe ş i ale tractului urinar inferior (Anomaliae organorum genitalium
externorum et tradus urinarii inferioris) sunt legate de dezvoltarea părţii vezicale a
sinusului urogenital definitiv şi a uracăi.
- agenezia vezicii urinare (Agenesis vesicae urinariae) este lipsa de forma­
re a vezicii urinare.
- ectopia vezicii urinare (Ectopia vesicae urinariae) este cauzată de ano­
malii de dezvoltarea ale sinusului urogenital şi ale alantoidei. Vezica ectopică se
formează ceva mai sus spre uracă.
- extrofia vezicii urinare (Extrophia vesicae urinariae) este o formă extre­
mă de ectopie a vezicii urinare. Vezica se dezvoltă în afara cavităţii abdominale. Se
asociază cu un defect al peretelui abdominal inferior. Se asociază la bărbat şi cu
alte defecte ale deschiderii uretrei (epispadias). La femeie se asociază cu clitoris
bifid (Clitoris bifidus) şi cu labii mari divergente. Sunt cazuri rare care prezintă şi
alte malformaţii.
- vezica urinară dublă (Vesica urinaria duples) este o anomalie rară, care
implică şi difalus şi anomalii anorectale etc.
- megavezica este o anomalie asociată cu hidronefroză care apare la sexul
masculin în sindromul valvei uretrale posterioare.

Anomaliile uracăi sunt cauzate de persistenţa permeabilităţii (totală sau

parţială) a canalului alantoidian, care dă naştere uracăi.
- fistula uracală (Fistula urachalis) este o deschidere persistentă a uracăi
la nivel ombilical. Fistula face legătura dintre vezică şi ombilic şi permite eliminarea
de urină la nivelul ombilicului.
- chistul uracal (Cystis urachalis) este degenerarea chistică a unui seg­
ment din uracă, fără legătură cu vezica sau ombilicul.
- sinusul uracal (Sinus urachalis) este persistenţa porţiunii proximale a
uracăi, care este uşor dilatată şi comunică cu vezica urinară.

184
 DEZVOLTAREA SISTEMULUI GENITAL
(Systema genitale)

Sistemul genital se formează în stânsă legătură cu cel urinar şi în primele

stadii de dezvoltare există o dezvoltare gonadală, a căilor genitale şi a organelor
genitale externe comună la ambele sexe. Diferenţele între sexe apar ulterior şi
sunt caracterizate prin diferenţierea gonadei, formarea căilor genitale masculine şi
feminine şi diferenţierea organelor genitale externe.
Separarea sistemului urinar de cel genital se face în mare parte prin septul
urogenital.
D ezvoltarea gonadei
(Gonada)

Gonada îşi are originea în epiblast (Epiblastus). Celulele germinale pre­

cursoare (Cellulae germinales praecursoria) apar în stadiul 6 b în partea caudală
a embrionului, în apropierea viitoarei alantoide. De aici, începe în stadiul 11 (S5),
migraţia celulelor germinale precursoare (Migratio cellularum germinalium
praecursorium) prin peretele veziculei ombilicale (Vesicula umbilicalis/Saccus
vitellinus), spre metenteron (Metenteron). în stadiul 12, celulele germinale pre­
cursoare sunt în peretele metenteronului (Cellulae germinales praecursoria in
muro metenteri). Migraţia continuă spre creasta mezonefrică (Crista/Plica meso-
nephrica) şi apoi spre creasta gonadală (Crista gonadalis). Creasta gonadală se
diferenţiază superomedial de creasta mezonefrică în stadiul 14 embrionar. Dez­
voltarea gonadei este în strânsă legătură cu dezvoltarea mezonefrosului.

Etapa neutră (Stadium neutrale) este caracterizată prin dezvoltarea cres­

tei gonadale şi transformarea ei în gonadă. Diferenţierea crestei gonadale se face
cu formarea a două straturi:
- epiteliul celomic (Epithelium coelomicum) situat superficial spre celomul
peritoneal primitiv. Din acesta se vor forma cordoanele epiteliului celomic (Chor-
da epithelii coelomici), care, la rândul lor vor da naştere celulelor somatice de
susţinere (Cellula somatica sustinens). Celulele germinale precursoare ajung şi

185
ele la nivelul epiteliului celomic. în stadiul 16 embrionar are loc invaginarea epite-
liului celomic (Invaginatio epithelii coelomici).
- mezenchimul gonadal (Mesenchyma gonadale) situat profund, sub epi­
teliul celomic, este de origine mezonefrîcă. Celulele mezonefrice (Cellula mesone-
phrica) vor forma cordoanele sexuale primordiale (Chorda sexualis primordialis
gonadalis), care apar în stadiul 17 embrionar.
Diferenţierea sexuală începe în stadiul 18 (Ss) şi este caracterizată prin
transformarea gonadei indiferente în ovar sau testicul în funcţie de sexul genetic.

Dezvoltarea ovarului (Ovarium) necesită lipsa cromozomului Y, mai exact

absenţa regiunii care determină sexul (Absentia regionis determinantis chromo-
somatis Y [SRY]) şi a factorului TDF (testis detenvining factor = factor de determi­
nare testicular). Dezvoltarea ovarului necesită prezenţa cromozomului X (Chro-
mosoma X/Gonosoma femininum). Dezvoltarea ovarului nu este însă necesară
pentru diferenţierea sexuală.
Fenotipul feminin se poate dezvolta şi în absenţa ovarului, dar necesită de
regulă prezenţa a doi cromozomi X. Fenotipul feminin se poate dezvolta şi în pre­
zenţa testiculului (sindromul testiculului feminizant). Fenotipul feminin nu este hor-
monodependent.
în cazul ovarului, epiteliul celomic (Epithelium coelomicum) situat superfi­
cial la gonada indiferentă rămâne superficial şi se transformă mai întâi în epiteliul
celomic ovarian (Epithelium coelomicum ovarii) şi apoi în mezoteliul ovarian (Me-
sothelium ovaricum/Epithelium superficiale ovarii). Cordoanele sexuale ale gona­
dei indiferente pătrund în interiorul ovarului, devin cordoane sexuale primordiale
ale gonadei (Chorda sexualis primordialis gonadalis) şi apoi cordoane sexuale
primordiale ale ovarului (Chorda sexualis primordialis ovarii). Cordoanele sexu­
ale primordiale ale ovarului se formează în medulara ovarului (Medulla ovarii).
Spre deosebire de testicul unde celulele germinaîe se aşează în cordoane, care
ulterior vor căpăta lumen, la ovar celulele germinaîe se aşează în mănunchiuri
celulare, formând reţeaua ovariană (Rete ovarii). Cordoanele sexuale primordiale

186
ale ovarului, formate iniţial în medulară vor migra spre corticala ovarului (Cortex
ovarii), transformându-se în cordoane foliculogenice.
Cordonul foliculogenic (Chorda foliculogenica) este format din foliculi
ovarieni primordiali (Folliculus ovaricus primordialis) ce conţin celule germinate
precursorii, adică oogonii (Oogonium). Relativ timpuriu, în stadiul 23, ultimul sta­
diu embrionar, începe procesul de mitoză al oogoniilor (Mitosis oogoniorum),
prin care se produc peste 7 milioane de clone oogenice (Clonum oogenicum).
Clonele oogenice sunt unite între ele prin punţi intercelulare oogoniale (Pons
intercellularis oogonialis) rezultând astfel un sinciţiu oogenic (Syncytium oogeni­
cum). O parte dintre oogonii se transformă în oocite primare (Oocytus prim anus),
iar restul se distrug prin apoptoza. în sătămâna 20 în ovar sunt şapte milioane de
oocite primare (Oocyti primarii septuagies centena milla). Apoptoza oocitelor
(Apoptosis oocytorum) se încheie în săptămâna 32 intrauterină, rămânând circa
1 .0 0 0 . 0 0 0 de oocite primare la naştere.
(apoptoza este moartea celulară programată, gr. apo = departe; ptosls = căzut)

Oogeneza începută în stadiul 23, cu mitoza oogoniilor, continuă cu diviziu­

nea oocitului primar. Oocitele primare încep meioza I (Meiosis I) şi îşi opresc divi­
ziunea în profaza I - profaza suspendată, pe care o vor continua la pubertate.
Stroma ovarului (Stroma ovarii) se formează din stratul mezenchimal al
gonadei indiferente. Ea cuprinde ţesutul conjunctiv fusocelular (Textus connec-
tivus fusocellularis), care conţine celule fuziforme închise (Cellula obscura fusifor-
mis) şi celule epitelioide deschise (Cellula lucida epithelioidea). Tot în stroma
ovarului găsim endocrinocite interstiţiale ovariene (Endocrinocytus interstitialis
ovarii). Ţesutul conjunctiv stromal participă la formarea tunicii albuginea (Tunica
albuginea), o structură densă, care participă la separarea ovarului în dezvoltare,
de mezonefrosul care degenerează.

187
 Coborârea gonadei în abdomen (Descensus gonadae in abdomine) este
un fenomen care se întâlneşte la ambele gonade.
Coborârea ovarului începe la fătul în săptămâna 9-10, la fel ca şi în cazul
testiculului, dar este de o mai mică amploare. încă din săptămâna 13 gonadele se
află lângă strâmtoarea superioară a pelvisului (Gonadae juxta aperturam supe-
riorem pelvis). în săptămâna 20 ovarul se află lângă strâmtoarea superioară a
pelvisului (Ovarium juxta aperturam superiorem pelvis). După săptămâna 20 şi pâ­
nă la termen ovarul se află aproximativ la acelaşi nivel, coborând extrem de puţin.
Coborârea ovarului se face numai în cadrul pelvisului şi se datorează mai mult
alungirii pelvisului decât migrării ovarului.
în primele stadii ale dezvoltării, mezenchimul situat la polul inferior al mezo-
nefrosului se condensează şi formează mezenchimul gubernacular (Mesenchy-
ma gubernaculare). Acesta, în cazul ovarului, se numeşte gubernacul ovarian
(Gubernaculum ovarii) şi uneşte polul inferior al viitoarei gonade cu tuberculul la-
bioscrotal situat lateral de sinusul urogenital definitiv.
Gubernaculul ovarian se diferenţiază în:
- ligamentul propriu al ovarului (Lig. ovarii proprium/uteroovaricum) care
uneşte ovarul cu uterul în formare.
- ligamentul rotund al uterului (Lig. teres uteri) care uneşte uterul cu tu­
berculul labioscrotal, trecând prin canalul inghinal în formare. Ligamentul rotund al
uterului conţine, inconstant, vestigiul procesului peritoneal (Vestigium processus
vaginalis) al lui Ntick 1. Procesul vaginal (Processus vaginalis) este o prelungire
inferioară a cavităţii peritoneale propriu-zise, care la sexul feminin are o dezvolta­
re mai modestă şi dispare aproape în întregime.
Ligamentul propriu al ovarului şi ligamentul rotund al uterului sunt echiva­
lentele gubernaculului testicular de la bărbat. Ele sunt condensări fibroase care
unesc polul inferior al ovarului cu tuberculul labioscrotal trecând oblic prin peretele
abdominal în formare, aproximativ pe unde va trece canalul inguinal.

1NUCK Anton (Antonius) (1650-1692) medic olandez. Forma Niick este cea prezentă în
Terminologia Embriologică, deşi Nuck este corect.

188
 A nom aliile ovariene fac parte din anomaliile gonadelor şi organelor
genitale interne (Anomaliae gonadarum et organorum genitalium internorum):
- anovaria (Anovaria) lipsa formării unilaterale sau bilaterale a ovarului,
- poliovaria (Polyovaria) este formarea unui ovar suplimentar,
- ovotesticulul (Ovotestis) este o gonadă care conţine şi ţesut ovarian şi
ţesut testicular (vezi şi anomaliile testiculare).
- ovarul polichistic (Ovarium polycysticum) sau sindromul ovarelor poli-
chistice (PCOS) sau sindromul Stein 1 - Leventhal2 (1935) este datorat creşterii
nivelului de androgeni la femeie.

Dezvoltarea testiculului (Testis) începe în stadiul 18 (Ss)şi necesită pre­

zenţa la embrion a cromozomului Y (Chromosoma Y/Gonosoma masculinum).
S-a demonstrat că pe braţul scurt al cromozomului Y există o regiune care de­
termină sexul (Regio chromosomatis Y determinans sexum [SRY]). Aceasta,
împreună cu factorul TDF {testis determining factor = factor de determinare testi­
cular) determină formarea testiculului. Efectul TDF se manifestă asupra medularei
gonadei indiferente, în care sub influenţa acestui factor, cordoanele sexuale pri­
mordiale ale gonadei (Chorda sexualis primordialis gonadalis) se transformă în
cordoane testiculare. Formarea testiculului corespunde cu regresia mezonefrosu-
lui. O dată cu formarea testiculului apare, în apropierea mezonefrosului, o reţea
de anastomoze ale cordoanelor sexuale primordiale, numită reţeaua testiculară
(Rete testis). între testicul şi mezonefros legăturile se îngustează şi formează
mezotesticulul (Mesorchium).
(gr. orchis = testicul)

Cordoanele testiculare (Chorda sexualis primordialis testis/Chorda testi-

cularis) conţin spermatogonii prezumtive (Prospermatogonium/Spermatogonium
praesumtivum), sustentocite deschise prezumtive (Sustentocytus lucidus prae-
sumtivus) şi o substanţă inhibitoare miilleriană (Factor antiparamesonephri-
cus). Substanţa inhibitoare mulleriană (MIS) - mullerian inhibiting substance - 1
2

1STEIN Irving Freiler (1887-1976) ginecolog american.

2 LEVENTHAL Michael Leo (1901-1971) ginecolog american.

189
este o glicoproteină cunoscută ca şi hormon antimullerian. Ea este produsă de
celulele de susţinere. Cordoanele testiculare se alungesc şi unele se încolăcesc,
diferenţiindu-se în cordoane seminifere.
Cordonul seminifer (Chorda seminifera) prezintă o membrană bazată
(Membrana basalis chordae seminiferae), la nivelul căreia există spermatogonii
prezumtive şi două tipuri de sustentocite: sustentocite deschise prezumtive
(Sustentocytus lucidus praesumtivus) sustentocite închise prezumtive (Susten-
tocytus obscurus praesumtivus). Sustentocitele închise reprezintă o rezervă de
sustentocite care se divid prin meioză. Cordonul seminifer începe un proces lung
de canalizare (Canalisatio), care duce la formarea tubulului seminifer.
Tubulii seminiferi (Tubulus seminifer), care în această perioadă nu au
lumen, se diferenţiază în:
- tubului seminifer contort (Tubulus seminifer contortus) situat spre peri­
ferie, opus mezonefrosului. Tubulii seminiferi se canalizează complet, după naşte­
re, abia la pubertate. La nivelul acestor tubuli seminiferi contorţi se diferenţiază
două tipuri de celule:
- celula germinată precursoare (Cellula germinalis praecursoria)
derivată din celula mezonefrică şi din spermatogonia prezumtivă.
- celulele de susţinere (Sustentocytus/Epitheliocytus sustenans)
ale lui Sertoli1 derivate din epiteliul celomic.
- tubului drept (Tubulus redus) situat spre mezonefros.
Tubulii drepţi vor începe să se unească cu reţeaua testiculară, proces nu­
mit conectarea tubuIilor drepţi cu reţeaua testiculară incipientă (Conjundio
tubuli redi cum rete testis incipiens). Acest proces începe în trimestrul II de sarcină
şi continuă până la pubertate.
Stroma testiculul (Parenchyma testis) se formează din stratul mezenchi-
mal al gonadei indiferente. Ea cuprinde ţesutul conjunctiv intertubular (Textus
connedivus intertubularis), care conţine celule compartimentale (Cellula compar-
timentans) şi endocrinocite interstiţiale (Endocrinocytus interstitialis) ale lui1

1SERTOLI Enrico (1842-1910) fiziolog veterinar italian.

190
Leydig 1 care începând cu Ss secretă testosteron (Testosteronum). Celulele com­
partimentate participă la formarea septurilor testiculului (Septulum testis), dar şi
la definitivarea mediastinului testicular (Mediastinum testis) în jurul reţetei testicu-
lare. Septurile testiculare separă tubii seminiferi şi delimitează lobului testicular
(Lobulus testis). Ţesutul conjunctiv stromal participă la formarea tunicii albugí­
nea a testiculului definitiv (Tunica albugínea testis definitiva), o structură densă,
care participă la separarea testiculului în dezvoltare, de mezonefrosul care dege­
nerează.
Stroma reprezintă scheletul unui organ, iar parenchimul reprezintă ţesutul specific. Termi­
nologia Embriologică care are termeni oficiali atât în limba latină, cât şi în limba engleză, la acest
capitol defineşte inexplicabil P a re n ch ym a te stis - P are ch ym a o f te stis; S trom a o f testis.
Septulum este diminutivul de la septum. Ar trebui spus septului testicular, dar termenul nu
este încă încetăţenit.
(gr. stroma = pat; parenkhyma = orice turnat lângă)

Legătura iniţială extinsă dintre mezonefros şi gonadă se îngustează şi se

transformă în mezenter urogenital (Mesenterium urogenitale).
Mezenterul urogenital se îngustează în continuare şi la femeie se transfor­
mă în ligamentul suspensor al ovarului (Lig. suspensorium ovarii). La bărbat se
transformă în mezotesticul (Mesochium). Mezotesticulul este o structură precoce,
tranzitorie, care uneşte testiculul abia format şi situat intraabdominal, de mezone­
fros.

Coborârea gonadei în abdomen (Descensus gonadae in abdomine) este

un fenomen care se întâlneşte la ambele gonade, dar coborârea testiculului este
mai complexă.
Coborârea testiculului începe la fătul în săptămâna 9-10, la fel ca şi în
cazul ovarului. în săptămâna 13, gonadele se află lângă strâmtoarea superioară
a pelvisului (Gonadae juxta aperturam superiorem pelvis). în săptămâna 20 testi­
culul se află lângă inelul inghinal profund (Testis juxta anulum inguinalem pro-
fundum). Tot acum se formează procesul vaginal al peritoneului (Processus va­
ginalis peritonei). Procesul vaginal este o prelungire anteroinferioară a peritoneului.

1 von LEYDIG Franz (1821-1908) anatomist, histolog, naturalist şi zoolog german.

191
Testiculul coboară retroperitoneal şi concomitent coboară anterior de el procesul
vaginal. Ambele vor coborî prin canalul inghinal. Coborârea testiculului este core­
lată cu formarea canalului inghinal. Mecanismul de coborâre nu este pe deplin
elucidat, dar se pare că este controlat hormonal, de către androgeni. Parcurgerea
canalului inghinal începe în săptămâna 24 când testiculul intră în inelul inghinal
profund (Ingressio testis in anulum inguinalem profundum). Procesul este facilitat
de creşterea presiunii intraabdominale şi de tracţiunea exercitată de gubernaculul
testicular. în săptămâna 28 testiculul este în canalul inghinal (Testis in canale
inguinale), iar în săptămâna 32 testiculul se află lângă inelul inghinal superfi­
cial (Testis juxta anulum inguinalem superficialem). Coborârea gonadei masculine
se încheie prin intrarea testiculului în scrot (Ingressio testis in scrotum). La ter­
men, testiculul este în scrot (Testis in scroto).
97% din nou născuţii la termen au testiculele coborâte în scrot. în primele 3 luni postnatale
majoritatea testiculelor necoborîte coboară spontan în scrot. După 1 an coborârea spontană este cu
totul excepţională (B e h rm a n 1 9 9 6 )[1J.

în primele stadii ale dezvoltării, mezenchimul situat la polul inferior al me-

zonefrosului se condensează şi formează mezenchimul gubernacular (Mesen-
chyma gubemaculare). Acesta, în cazul testiculului, se numeşte gubernacul tes­
ticular (Gubernaculum testis) şi uneşte polul inferior al testiculului cu tuberculul
labioscrotal situat lateral de sinusul urogenital definitiv şi trece oblic prin peretele
abdominal în formare, aproximativ pe unde va trece canalul inghinal. Gubernacu­
lul testicular se contractă, coboară testiculul şi când acesta intră în scrot devine
ligament scrotal (Lig. scrotale).
(lat. gubernaculum = cârmă, conducere)

La nivelul canalului inghinal, peritoneul evaginează în deget de mănuşă

formând procesul vaginal (Procesus vaginalis). Procesul vaginal străbate pere­
tele abdominal pe calea formată de gubernacul, anterior de acesta. Procesul va­
ginal formează pereţii canalului inguinal şi antrenează cu el expansiunile peretelui
abdominal, care formează funiculul spermatic. De asemenea, procesul vaginal
formează atât orificiul profund al canalului inguinal, prin perforarea fasciei trans­
versale, cât şi orificiul superficial prin străbaterea aponevrozei oblicului extern.

192
 Testiculul nu coboară prin canalul format de procesul vaginal, ci posterior
de el, adică retroperitoneal. După coborârea testiculului în scrot, canalul inghinal
se îngustează în jurul funiculului spermatic. Canalul determinat de procesul vagi­
nal se obliterează deasupra scrotului, rămânând numai zona peritoneală perites-
ticulară care se extinde şi acoperă testiculul aproape în întregime formând tunica
vaginală a testiculului (Tunica vaginalis testis).
Tunica vaginală a testiculului este un înveliş a! acestuia formată din două
lame, lama parietală (Lamina parietalis), care căptuşeşte scrotul şi iama viscera­
lă (Lamina visceralis), care aderă de testicul. Coborârea testiculului explică şi vas-
cularizaţia acestuia. Testiculul se formează aproximativ în vecinătatea originii aor-
tice a vaselor testiculare, care apoi sunt antrenate spre scrot de descensul testicu-
lar.

A nom aliile testiculare fac parte din anomaliile gonadelor şi organe­

lor genitale interne (Anomaliae gonadamm et organorum genitalium internorum).
Cele mai frecvente dintre ele sunt legate de poziţia testiculului, urmate de tulbură­
rile de dezvoltare ale procesului vaginal şi de numărul de testicule.
Criptorhidia (Cryptorchismus) sau testiculul necoborât defineşte testiculul
aflat pe traiectul normal de descens, care nu a ajuns în scrot. în cele mai multe
cazuri testiculul se găseşte în canalul inghinal. Criptorhidia este o anomalie pre­
zentă la 3% din nou născuţii la termen de sex masculin. La prematuri procentul
creşte spectaculos spre 30% (Berhman 1996)[1]. Procentul mare de testicule ne­
coborâte, la prematuri, este legat de procesul fiziologic al coborârii testiculului. în
mod normal în S32 testiculul se află lângă inelul inghinal superficial.
(gr. kryptos = ascuns, secret)

Testiculul ectopic (Ectopia testis) defineşte testiculul care deviază de la

traiectul obişnuit de coborâre. Devierea se face, de regulă, după ieşirea din cana­
lul inghinal. Cea mai frecventă varietate de testicul ectopic este cea interstiţială, în
care testiculul ajunge în peretele abdominal, extern de aponevroza oblicului ex­
tern.

193
 Hidrocelul (Hydrocoelia) este o acumulare de lichid peritoneal într-o cavi­
tate care comunică cu cavitatea peritoneală. în cazul testiculului hidrocelul are două
forme:
- hidrocelul testicular (Hydrocoelia testis) este o acumulare de lichid între
foiţele tunicii vaginale a testiculului, ca urmare a închiderii incomplete a canalului
determinat de procesul vaginal. Lichidul peritoneal se acumulează astfel în scrot
şi ulterior, prin închiderea canalului de legătură, nu mai poate fi evacuat spontan.
- hidrocelul cordonului spermatic (Hydrocoelia funiculi spermatid) este
o acumulare de lichid între foiţele tunicii vaginale ale cordonului spermatic, ca ur­
mare a închiderii incomplete a canalului determinat de procesul vaginal. Lichidul
peritoneal se acumulează deasupra scrotului.
Hernia inghinală (Hernia inguinalis) este cauzată de persistenţa comuni­
cării între cavitatea peritoneală şi scrot, prin procesul vaginal persistent (Pro­
cessus vaginalis persistens).
Anorhia (Anorchismus) reprezintă lipsa formării unuia sau a ambelor testi­
cule, iar poliorhia (Polyorchismus) defineşte prezenţa unui testicul suplimentar.
Intersexualitatea (Intersexus) reprezintă o categorie largă de malformaţii,
care pleacă de la contradicţia dintre gonadă şi aspectul organelor genitale externe.
Intersexualitatea este reprezentată de hermafroditism şi disgenezia gonadală
mixtă.
- hermafroditismul (Hermaphroditismus) adevărat este foare rar, este o
eroare în determinarea sexului şi presupune existenţa de ţesut ovarian şi testicu­
lar în fiecare gonadă sau mai rar într-o gonadă să găsim ţesut ovarian şi în cea­
laltă ţesut testicular. Gonada care conţine şi ţesut ovarian şi ţesut testicular se
numeşte ovotesticul (Ovotestis). Majoritatea hermafroditismelor adevărate au
formula cromozomială 46XX, o bună parte au un mozaicism 46XX/46XY şi o mică
parte sunt 46XY. Majoritatea sunt deci femei, care au ovotesticul sau şi ovar şi
testicul şi care sunt de regulă nefuncţionale.
('Epprjţ (Ermis - H e rm e s ) = zeu grec, mesagerul zeilor; Acppo5frri (Afroditi - A fro d ita =
zeiţa greacă a iubirii şi a frumuseţii)

194
 - disgenezia gonadală mixtă (Dysgenesis gonadalis mixta) se caracteri­
zează printr-un mozaicism 45X/46XY. Pacienţii cu această anomalie sunt, de re­
gulă, fenotipic bărbaţi.

D ezvoltarea canalelor genitale

(Ductus genitales)

Canalele genitale se dezvoltă din mezonefos, canalul mezonefric şi creasta

gonadală (canalul paramezonefric). La început, dezvoltarea căilor genitale este
comună ambelor sexe şi este legată de apariţia, dezvoltarea şi involuţia a două
perechi de canale: mezonefric şi paramezonefric.

Canalul mezonefric (Ductus mesonephricus) sau canalul lui W oiff1apare

primul, în stadiul 11 embrionar, este conectat cu tubulii mezonefrici şi este canalul
de excreţie al mezonefrosului. Acest canal este deschis inferior în cloacă şi are
capătul superior închis în deget de mănuşă. Din acest canal se vor dezvolta căile
genitale masculine, iar la femeie va rămâne sub forma unor vestigii.

Canalul paramezonefric (Ductus paramesonephricus) al lui M üller1

2 apa­
re după cel mezonefric, în stadiul 16, sub formă de canal paramezonefric primor­
dial (Ductus paramesonephricus primordialis). Canalul paramezonefric îşi are ori­
ginea în şanţul paramezonefric (Sulcus paramesonephricus), un derivat al cres­
tei gonadale (Derivativa cristae gonadalis) care ulterior se închide şi formează
canalul lui Müller. Canalul paramezonefric este deschis superior şi închis inferior.
Din acest canal se vor forma căile genitale feminine. Cranial canalul paramezone­
fric este situat lateral de cel mezonefric, pentru ca apoi, în partea caudală să inter­
secteze anterior canalul mezonefric şi să devină medial. Cele două canale ale lui
Müller se unesc inferior în tuberculul sinusal (Tuberculum sinuale) al lui M üller.
Acesta proemină pe peretele posterior al sinusului urogenital primitiv.

1 WOLFF Caspar-Friedrich (1733-1794) anatomist şi embriolog german.

2 MÜLLER Johannes Peter (1801-1858) anatomist, fiziolog şi zoolog german.

195
 Căile genitale m asculine se dezvoltă din tubulii mezonefrici şi din ca­
nalul W olff12
. Dezvoltarea lor se face în prezenţa cromozomului Y, a factorului TDF
(factorul determinant al testiculului), precum şi în prezenţa hormonilor androgeni
secretaţi de celulele Ley dig 2 şi a MIS (substanţei inhibitoare miilleriene) secreta­
tă de celulele Sertoli3.

Derivatele mezonefroşu lui (Derivativa mesonephri).

Legăturile testiculului cu mezonefrosul diminuă, dar nu încetează niciodată.
Reţeaua testiculară rămâne în conexiune cu circa 15-20 de tubuli mezonefrici
(Tubulus mesonephricus), care persistă şi devin canalicule eferente testiculare
(Ductulus efferens testis), ce vor fi prezente şi la testiculul adult. Canaliculele efe­
rente se deschid în canalul mezonefric care devine epididim.
Epididimul prezintă inconstant canaliculele aberante ale lui H aller4. Există
un canalicul aberant superior (Ductulus aberrans superior) mai rar şi un canali-
cul aberant inferior (Ductulus aberrans inferior) mai frecvent. Inconstanţa se re­
feră la prezenţa concomitentă a canaliculelor superioare şi inferioare.
Tubulii mezonefrici situaţi deasupra locului în care se formează gonada per­
sistă, degenerază chistic şi formează paradidimul (Paradidymis) sau organul Giral-
d é s 5. Paradidimul este format din mici corpusculi situaţi deasupra capului epididi-
mului şi ataşaţi funiculului spermatic. Este o formaţiune inconstantă, care repre­
zintă un vestigiu al tubilor mezonefrici. Este echivalentul paroophoronului de la
femeie.

1 WOLFF Caspar-Friedrich (1733-1794) anatomist şi embriolog german.

2 von LEYDIG Franz (1821-1908) anatomist, histolog, naturalist şi zoolog german.
3 SERTOLI Enrico (1842-1910) fiziolog veterinar italian.
4 von HALLER Albert (1708-1777) anatomist şi scriitor elveţian.
5 GIRALDÈS Joachim Albin Cardozo Cazado (1808-1875) anatomist şi chirurg francez de
origine portugheză.

196
 Derivatele canalului mezonefric (Derivativa ductus mesonephrici).
Sub influenţa factorilor menţionaţi la căile genitale masculine, canalul
mezonefric se alungeşte foarte mult, mai ales în porţiunea proximală şi dă naştere
la:
- epididimul (Epididymis) este un organ de formă alungită situat postero-
superior de testicul. Este format prin încolăcirea canalului epidldimar (Ductus
epididymidis). Extremitatea superioară închisă a canalului mezonefric degenerea­
ză chistic şi formează apendicele epididimului (Appendix epididymidis).
- canalul deferent (Ductus deferens),
- glanda veziculoasă şi structurile înrudite (Glandula vesiculosa et
structurae pertinentes) grupează glanda veziculoasă, ampula duetului deferent şi
canalul ejaculator. Aceste structuri formează o unitate funcţională, care se bazea­
ză pe aceleaşi caractere morfologice.
Reamintim că ultima parte a canalelor mezonefrice, care se deschid în par­
tea vezicală a sinusului urogenital definitiv este încorporată în peretele vezicii uri­
nare sub forma trigonului vezical (Trigonum vesicae).

Vestigiile canalului paramezonefric la bărbat:

- apendicele testicular (Appendix testis) este o dilatare chistică, inconstan­
tă, a capătului proximal al părţii preinfundibulare a canalului paramezonefric.
- utricula prostatică sau partea superioară a vaginului masculin (Utricu-
lus prostaticus/Pars superior vaginae masculinae), uterul masculin, sinusul Mor-
g a g n i1 sau organul W eber2 provine din partea unită a canalelor paramezonefrice.
Este un diverticul orb, situat la nivelul uretrei prostatice, care se deschide în partea
proeminentă a coliculului seminal. Utricula prostatică este echivalentul uterului şi
vaginului de la femeie, iar colicului seminal este echivalentul himenului.1
2

1 MORGAGNI Giovanni Battista (1682 -1771) anatomist şi anatomopatolog italian.

2 WEBER Moritz Ignaz (1795-1875) anatomist german.

197
 Căile genitale fem inine se dezvoltă din tubulii mezonefrici şi canalul
Miiller \ Dezvoltarea lor se face în absenţa factorului TDF (factorul determinant al
testiculului) şi a MIS (substanţei inhibitoare mulleriene). Dezvoltarea căilor genita­
le feminine nu este dependentă de prezenţa ovarului.

Derivatele mezonefrosului (Derivativa mesonephri).

Legăturile ovarului cu mezonefrosul regresează mai mult decât în cazul
testiculului. Câţiva tubuli mezonefrici, aflaţi în apropierea ovarului, persistă şi devin
canaliculele transverse ale epooforonului (Ductulus transversus epoophori).
Aceste canalicule vor intra în alcătuirea epooforonului, un vestigiu embrionar, situat
în ligamentul larg al uterului. Alţi tubuli mezonefrici, situaţi mai caudal vor forma
parooforonul (Paroophoron) sau tubulii lui K obelt2. Parooforonul este format din
mici vezicule, situate în ligametul larg al uterului, medial de epooforon.
Derivatele crestei gonadale (Derivativa cristae gonadalis). Canalul para-
mezonefric este un derivat al crestei gonadale. Canalul paramezonefric este des­
chis superior şi închis inferior. Superior, el este situat lateral de cel mezonefric,
pentru ca apoi, în partea caudală să intersecteze anterior canalul mezonefric şi să
devină medial. Cele două canale ale lui Miiller fuzionează inferior şi proemină în
peretele posterior al sinusului urogenital primitiv sub forma tuberculului sinusal.
Canalele paramezonefrice sunt formate din trei părţi:
- partea preinfundibulară (Pars preinfundibularis) redusă ca dimensiuni
situată la extremitatea superioară a canalului regresează sau degenerează chistic
formând hidatidele M orgagni3 (Appendix vesiculosa).
- partea infundibulară (Pars infundibularis) va da naştere infundibulului
trompei uterine,
- partea postinfundibulară (Pars postinfundibularis) este formată la rân­
dul ei din două părţi:1
3
2

1 MULLER Johannes Peter (1801-1858) anatomist, fiziolog şi zoolog german.

2 KOBELT Georg Ludwig (1804-1857) anatomist şi medic german.
3 MORGAGNI Giovanni Battista (1682-1771) anatomist italian.

198
 - partea neunită (Pars non conjuncta) cuprinde porţiunea care
încă este păstrată a canalelor M u lle r\ Din această parte se vor forma:
- ampula trompei uterine (Ampulla tubae uterinae),
- istmul trompei uterine (Isthmus tubae uterinae),
- partea uterină a trompei uterine (Pars uterina tubae
uterinae).
- partea unită (Pars conjuncta) este o porţiune comună rezultată
prin unirea extremităţilor inferioare ale canalelor paramezonefrice. Acestă
parte va da naştere canalului uterovaginal (Canalis uterovaginalis). Din
canalul uterovaginal se vor forma corpul uterului (Corpus uteri), colul
uterului (Cervix uteri) şi partea superioară a vaginului (Pars superior
vaginae).
Restul vaginului se formează din tuberculul sinusal tranzitor (Tuberculum
sinusale fugax) al sinusului urogenital primitiv, care la femeie se diferenţiază în
bulb sinovaginai (Bulbus sinuvaginalis). Din bulbul sinovaginal se formează lama
vaginală (Lamina vaginalis), care prin canalizare (Canalisatio) formează cea mai
mare parte (porţiunea inferioară) a vaginului şi himenul (Hymen).
(lat. fugax = care fuge, trecător)
(gr. hymen = membrană)

După unii autori 1/3 superioară a vaginului se formează din canalul uterova­
ginal, iar 2/3 inferioare din bulbul sinovaginal. Himenul se formează din peretele
sinusului urogenital primitiv. Perforarea himenului se face în perioada perinatală.
Forma membranei himenale poate îmbrăca diferite aspecte, menţionate în diverse
tratate.
Mezenchimul care înconjoară canalele paramezonefrice se separă de me-
zonefros şi formează mezenterul canalului paramezonefric (Mesenterium duc-
tus paramesonephrici). Acesta va forma plică largă a uterului (Plică lata uterina)
formată din mezovar (Mesovarium), mezosalpinge (Mesosalpinx) şi mezometru
(Mesometrium).1

1 MULLER Johannes Peter (1801-1858) anatomist, fiziolog şi zoolog german.

199
 Vestigiile canalului mezonefric la femeie, se găsesc în ligamentul larg al
uterului:
- canalul longitudinal al epooforonului (Ductus longitudinalis epoophori)
este un fragment din canalul mezonefric, care împreună cu canaliculele transverse
ale epooforonului vor forma epooforonul (Epoophoron) sau organul lui Rosen­
m ü ller\ o structură complexă rezultată din tubulii mezonefrici craniali şi sectorul
corespunzător al canalului mezonefric. Este situat lateral, mai aproape de fimbriile
tu ba re.
- canalul lui Gärtner 2 (Ductus deferens paravaginalis) este coresponden­
tul canalului deferent de la bărbat şi poate degenera chistic formând chisturile para-
vaginale ale lui Gärtner.

Anom aliile căilor genitale feminine fac parte din anomaliile gonade-
lor şi organelor genitale interne (Anomaliae gonadarum et organorum genitali-
um internorum). Acestea sunt numeroase, privesc mai ales uterul şi au o mare im­
portanţă clinică în sterilitatea feminină.
Malformaţiile căilor genitale feminine se pot clasifica în anomaliile trompei
uterine, anomaliile uterului şi anomaliile vaginului.
Anomaliile trompei uterine:
- agenezia trompei uterine (Agenesis tubae uterinae) este lipsa de for­
mare a unei trompe sau a ambelor trompe.
- trompa uterină rudimentară (Tuba uterina rudimentaria) este o trompă
uterină incompletă sau nefuncţională.
- atrezia trompei uterine (Atresia tubae uterinae) este o trompă fără lumen.
- orificiul accesor al trompei uterine (Agenesis tubae uterinae) este vor­
ba despre un orificiu suplimentar, aflat în partea infundibulară a trompei.
- trompa uterină accesorie (Tuba uterina accessoria) defineşte prezenţa
unei structuri asemănătoare trompei care porneşte din porţiunea ampulară a une­
ia dintre trompe. Este cauzată de duplicarea craniană a unui canal paramezonefric.1
2

1ROSENMÜLLER Johann Christian (1771-1820) anatomist german.

2 GÄRTNER Benjamin (1790-1834) medic danez.

200
 Anomaliile uterului:
- agenezia uterului (Agenesis uteri) este lipsa de formare a uterului.
- uterul bicorn (Uterus bicornis) reprezintă un uter cu două coarne net in­
dividualizate la exterior, fiecare având o cavitate proprie, unite la nivelul istmului.
Este asociat uneori cu uterul bicervical (Uterus bicervicalis) adică cu un col du­
blu şi cu vagin septat complet longitudinal. Uterul cordiform este o varietate de
uter bicorn, în care separarea celor două coarne este numai fundică şi incompletă.
Termenul de uter biiocular este imprecis. Termenul englezesc - bicomuate uterus -

se referă atât la uterul bicorn cât şi la uterul septat. Uterul bicorn nu necesită obliga­
toriu intervenţie chirurgicală, pe când uterul septat necesită rezecţia septului în tra­
tamentul sterilităţii.
- uterul dublu (Uterus duplex) şi uterul bifid desemnează prezenţa a două
utere indiferent de cauză. Aceşti termeni se suprapun parţial cu uterul bicorn.
- uterul didelf (Uterus didelphys) este o malformaţie care cuprinde un uter
bicorn, un col dublu şi un vagin septat longitudinal complet.
(gr. dis = doi, gr. delphys = matrice)

- uterul unicorn (Uterus unicornis) este cauzat de o aplazie mulleriană

unilaterală. Uterul are un singur corn, iar celălalt lipseşte împreună cu trompa
corespunzătoare (trompa poate fi prezentă parţial, dar fără deschidere în uter).
Există şi uter pseudounicorn. care prezintă şi un al doilea corn, dar care nu este
canalizat. Uterul unicorn este asimptomatic, se descoperă prin histerografie sau
laparoscopie şi de multe ori permite dezvoltarea sarcinii chiar până la termen.
- uterul septat (Uterus septatus) defineşte uterul normal la exterior sau cel
mult cu un şanţ median şters, care în interior prezintă un sept sagital complet.
Uterul subseptat (Uterus subseptatus) prezintă un sept incomplet, comunicant
sau nu. Uterul arcuat (Uterus arcuatus) desemnează un uter septat minim la ni­
velul fundului uterin. Uterul septat poate fi asociat cu col sau vagin septate.
- uterul infantil (Uterus infantilis) este un uter hipoplazic, datorită unei in­
suficienţe hormonale ovariene, la care raportul dintre corp şi col este subunitar (în
mod normal acest raport este supraunitar).

201
 Anomaliile vaginului:
- agenezia vaginului (Agenesis vaginae) este lipsa de formare a vaginu­
lui. Cea mai cunoscută agenezie vaginală este sindromul Mayer-Rokitansky-
Kuster-Hauser1. Sindromul este o agenezie bilaterală simetrică a canalului ute-
rovaginal şi a bulbului sinovaginal şi este caracterizat prin lipsa totală a vaginului
şi cvasitotală a uterului, din care sunt prezente numai coarnele, de care se anco­
rează două trompe normale şi două ligametele rotunde normale. în sindromul
Rokitansky s-au încercat diferite modalităţi de creare a unui neovagin, cu rezultate
mai mult sau mai puţin bune.
(gr. a = fără; genesis = naştere)

- imperforapa himenală (Hymen imperforatus) este o anomalie de rezorb-

ţie a membranei himenale, care se formează din bulbul sinovaginal.
Himenul imperforat are tabloul clinic al unei diafragme complete (hemato-
colpos cu dureri pelviene ciclice, amenoree primară, tumefacţie la nivel vulvar). Se
descoperă de regulă la pubertate şi necesită incizie şi plastie himenală.
- vaginul dublu (Vagina duplex) este un vagin septat longitudinal complet,
- clitorisul bifid (Clitoris bifidus).

1 Sindromul a fost descris de Mayer (1829), Rokitansky (1838), Küster (1910) şi Hauser
(1958). MA YER August Franz Josef Karl (1787-1865) ginecolog german, von ROKITANSKY Cari
(Karel) Freiherr (1804-1878) morfopatolog austriac de origine cehă. KÜSTER Hermann (1879-1964)
ginecolog german. HAUSER Georges Andre (1921-2009) ginecolog german.

202
 Dezvoltarea organelor genitale externe (Organa genitalia externa) par­
curge două etape. în prima etapă numită stadiul indiferent, organele genitale ex­
terne, în formare, au acelaşi aspect la ambele sexe. în stadiul de diferenţiere as­
pectul genital extern suferă modificări în funcţie de sex.

Stadiul indiferent (Stadium neutrale) cuprinde nişte formaţiuni apărute

timpuriu în jurul membranei cloacale. în jurul acesteia apar în stadiul indiferent ur­
mătoarele formaţiuni:
- tuberculul falie sau genital (Tuberc uium phallicum/genitale) este situat
anteromedian. El apare în stadiul 18 embrionar în Ss.
(gr. phallos = penis)

- plică cloacală (Plică cloacalis) este o formaţiune bilaterală, situată medi­

an, între tuberculul falie şi anus. Apare tot în stadiul 18 embrionar. Plică cloacală
este formată din plică uretrală primară (Plică urethralis primăria) şi plică anală
(Plică analis). Plică uretrală primară devine plică uretrală secundară (Plică ure­
thralis secundaria) în stadiul 23 embrionar, adică la sfârşitul perioadei embrionare.
- tuberculii labioscrotali (Tuberculum labioscrotale) sunt situaţi lateral de
plicile cloacale.

Stadiul de diferenţiere (Stadium discriminatum) este stadiul în care for­

maţiunile apărute în stadiul indiferent se transformă în funcţie de sex.

Tuberculul falie sau genital (Tuberculum phallicum/genitale) evoluează

diferit la bărbat şi la femeie.
La bărbat tuberculul genital este străbătut de partea falică a sinusului
urogenital definitiv (Pars phallica sinus urogenitalis definitivi), care va da naştere
părţii spongioase a uretrei (Pars spongiosa urethrae). Tuberculul genital se
alungeşte şi formează glandul şi partea dorsală a corpului penisului (Glans et
pars dorsalis corporis penis). Glandul penian este separat de corpul penisului prin
şanţul coronar (Sulcus coronarius).

203
 La nivelul glandului se diferenţiază două lamele celulare ectodermice:
- lamela glandoprepuţială (Lamella glandopraeputialis) situată în jurul
glandului şi care va forma prepuţul (Praeputium).
(lat. prae = înainte; putos = penis)

- lama uretrală (Lamina urethralis/Chorda glandis) situată relativ central,

care se invaginează şi va da naştere porţiunii terminale, dilatate a uretrei, numită
fosa naviculară a uretrei (Fossa navicuiaris urethrae), care se va uni cu partea
spongioasă a uretrei.
La femeie tuberculul genital are o dezvoltare mai redusă şi nu este străbă­
tut de sinusul urogenital definitiv. Şi aici se formează corpul şi glandul clitorisu­
lui (Corpus et glans clitoridis). Glandul clitorisului este separat de corpul acestuia
prin şanţul coronar. Şi la femeie există lamela glandoprepuţială, care va forma
prepuţul clitorisului.

Plicile uretraie secundare (Plică urethralis secundaria) au şi ele o evolu­

ţie diferită la cele două sexe.
La bărbat, plicile uretraie secundare mărginesc şanţul uretral secundar, cu
deschiderea spre inferior. Ele fuzionează (Conjunctio) inferior, pe linia mediană şi
formează partea spongioasă a uretrei (Pars spongiosa urethrae). Prin formarea
uretrei spongioase se formează şi partea ventrală a penisului.
La femeie, plicile uretraie secundare formează labiile mici (Labium minus).
Plicile uretraie secundare formează posterior prin fuziune frâul labiilor mici (Fre-
nulum labiorum pudendi) sau furşeta - fourchette. între labiile mici se formează
vestibulul vaginului (Vestibulum vaginae). în pereţii vestibulului vaginal se for­
mează bulbul vestibulär şi glandele vestibuläre.
Bulbul vestibulär (Corpus spongiosus ditoridis/Bulbus vestibuiaris) este o
formaţiune spongioasă care pornind de pe părţile laterale ale vestibulului vaginal
confluează anterior şi se termină la nivelul glandului clitorisului. Este echivalentul
corpului spongios al penisului.

204
 Glanda vestibulară mare (Glandula vestibularis major) a lui Bartholin 1
este o glandă pereche situată la baza labiilor mici, în jumătatea posterioară a
vestibulului vaginal. Este o glandă exocrină care conţine şi celule endocrine
(Endocrinocytus glandulae vestibularis majoris).

Tuberculii labioscrotali (Tuber labioscrotale) evoluează şi ei diferit la ce­

le două sexe.
La bărbat, cei doi tuberculi fuzionează în linia mediană formând rafeul
scrotal (Raphe scroti) şi în ansamblu scrotul (Scrotum). Rafeul scrotal se conti­
nuă, pe linia mediană, spre anus cu rafeul perineal (Raphe perinealis). Rafeul este
o proeminenţă cutanată mediană.
La femeie, tuberculii labioscrotali rămân separaţi în cea mai mare parte şi
formează labiile mari (Labium majus). Cele două labii mari sunt unite anterior
prin comisura anterioară a labiilor (Commissura labiorum anterior) şi posterior
prin comisura posterioară a labiilor (Commissura labiorum posterior).

A nom aliile organelor genitale externe ş i ale tractului urin ar infe­

rio r (Anomaliae organorum genitalium extemum et tractus urinarii inferioris) cu­
prind anomalii ale organelor genitale externe masculine, asociate cu malformaţii
uretrale. Mai cuprind şi malformaţii ale vezicii urinare şi uracăi, care sunt tratate la
sistemul urinar. Malformaţiile organelor genitale externe feminine intră în categoria
pseudohermafroditismelor.
Epispadiasul (Epispadias) este şi el asociat cu uretra epispadiacă şi este
mult mai rar decât hipospadiasul. în această malformaţie uretra se deschide pe
faţa dorsală a penisului. Poate fi izolat sau asociat cu extrofia vezicii urinare. Este
o anomalie de dezvoltare a tuberculului genital care se dezvoltă mai inferior decât
în mod normal.
(lat. spado-onis = famen, eunuc)

1 BARTHOLIN (Berthelsen) Caspard cel tânăr (1655-1738) anatomist danez cu origine

suedeză, (lat. Bartholinus)

205
 Hipospadiasul (Hypospadias) este asociat sau mai bine zis se confundă
cu uretra hipospadiacă. Este cea mai frecventă anomalie a penisului (care este
hipoplazic) şi presupune deschiderea uretrei caudal de locul normal. Hipospadia­
sul este cauzat de insuficienţa secreţiei de androgeni sau de anomalii ale recepto­
rilor androgenici. Anomalia se referă de la lipsa formării uretrei glandulare până la
defecte de fuziune ale tuberculilor labioscotali. După locul de deschidere al uretrei
există mai multe forme de hipospadias:
- hipospadiasul glandului (Hypospadias glandis) în care orificiul extern al
uretrei este mai jos decât normal, dar este încă situat la nivelul glandului,
- hipospadiasul penian (Hypospadias corporis penis) în care orificiul
extern al uretrei se deschide pe faţa inferioară (perineală) a corpului penisului,
- hipospadiasul penoscrotal (Hypospadias penoscrotalis) în care uretra
se deschide la joncţiunea dintre penis şi scrot,
- hipospadiasul perineal (Hypospadias perinealis) este o malformaţie com­
plexă care cuprinde lipsa completă de unire a tuberculilor labioscotali, cu ambigui­
tatea organelor genitale externe, fiind mai apropiată de pseudohermafroditismul
masculin.
Penisul bifid (Penis bifidus) este o anomalie foarte rară asociată cu extro-
fia vezicii urinare şi uneori cu anusul imperforat. Este o anomalie cauzată de dez­
voltarea a doi tuberculi genitali.
Fimoza (Phimosis) congenitală este o îngustare (stenozare) a marginii dis-
tale a prepuţului.
(gr. phimosis = strâmtare, îngustare)

Sindromul valvei posterioare uretrale - posterior urethral valve (PUV) - este

o afecţiune congenitală prezentă la sexul masculin. Constă într-o membrană (cută
a mucoasei) care obstruează uretra prostatică. Afecţiunea poate fi decelată, eco­
grafic, la fătul aflat în uter, indirect, prin megavezica concomitentă.

206
 Pseudohermafroditismul (Pseudohermaphroditismus) defineşte o persoa­
nă care se naşte cu un sex definit şi apoi dezvoltă caracteristici ale sexului opus.
Este de două feluri:
- pseudohermafroditismul feminin (Pseudohermaphroditismus femininus)
defineşte situaţia în care gonada este ovar, formula cromozomială este 46XX, dar
aspectul fenotipic este masculin. Persoana cu pseudohermafroditism feminin se
caracterizează prin hipertofie clitoridiană şi fuzionarea labiilor mari. Cauza princi­
pală este hiperplazia suprarenală congenitală, cu secreţie crescută de androgeni,
care virilizează fătul de sex feminin.
- pseudohermafroditismul masculin (Pseudohermaphroditismus mascu-
linus) defineşte situaţia în care gonada este testicul, formula cromozomială este 46
XY, iar aspectul exterior este feminin. Cauza este insuficienta secreţie de testoste­
ron şi de MIS (substanţa inhibitoare mulleriană). O variantă de pseudohermafrodi­
tism masculin este sindromul testiculului feminizant, sindromul de insensibi­
litate la androgeni sau sindromul Morris \ Persoanele cu acest sindrom sunt
fenotipic femei normale, dar au formulă cromozomială 46XY şi testicule. Acest
sindrom este cauzat de un defect al funcţionării receptorilor androgenici.

1 MORRIS John McLean (1914—1993) ginecolog şi cercetător american.

208