Sunteți pe pagina 1din 8

Scoala Postliceala Sanitara Fundeni

2018 – 2019
INSTRUME
NTE
OPTICE.
LENTILE
Elev: Popescu Alina
AMG 1J

Profesor: Mihai Florenta


Instrumente optice. Lentile

Lumina constituie un sistem fizic foarte potrivit pentru obtinerea, stocarea si transmisia
informatiei, precum si pentru comanda diferitelor instalatii, iar instrumentele optice se numara
printre cele mai sensibile si mai practice. In ultimele decenii, optica a intervenit masiv in
aplicatiile tehnice.
Instrumentele optice au ajutat la intelegerea universului. Telescopul ne-a dezvaluit detalii
ale corpurilor indepartate din spatiu, iar microscopul a dezlegat multe din misterele naturii, cum
ar fi structura celulelor vii.
Ochii nostri sunt extrem de bine formati ca instrumente optice. Cand ne uitam la un
obiect, un sistem de lentile din fata ochiului formeaza o imagine a obiectului pe retina – un tesut
din spatele ochiului care contine in jur de 125 de milioane de celule luminoase senzitive. Lumina
care cade pe retina impulsioneaza celulele pentru a trimite semnale electrice nervoase spre creier,
iar aceasta ne da impresia vizualizarii obiectului.
Functionarea lentilelor
Sistemul de lentile al ochiului este alcatuit din lentile convexe cristaline, iar in fata
acestora se afla o membrana transparenta numita cornee. Corneea are un rol important in
focalizare. Ajustarea finala este facuta de lentile, forma lor fiind schimbata de un inel de muschi
din jurul lor. Cand din cauza unor probleme cu acesti muschi ochiul nu mai poate realiza forma
necesara, obiectul vizualizat este neclar.
Lentile

O simpla lentila de ochelari impreuna cu sistemul de lentile al ochiului formeaza o


combinatie care da posibilitatea ochiului sa focalizeze majoritatea obiectelor. Miopii poarta
ochelari cu lentile concave (subtiri la mijloc) care ofera posibilitatea focalizarii obiectelor la
distanta. Hipermetropii poarta lentile convexe (groase la mijloc) care permit vizualizarea clara a
obiectelor din apropiere.
Definirea si clasificarea instrumentelor optice
Instrumentele optice sunt sisteme centrale formate din lentile, oglinzi si diafragme, care
se utilizeaza pentru a se obtine imagini ale diferitelor obiecte si pentru a imbunatati conditiile de
observare a acestora. Din punct de vedere al naturii imaginilor obtinute, instrumentele optice se
impart in doua categorii :
A. Instrumente optice care dau imagini virtuale ( numite si oculare), care functioneaza
numai impreuna cu ochiul, deoarece imaginea finala se formeaza pe retina observatorului.
Din aceasta categorie fac parte : LUPA, OCHELARII, MICROSCOPUL, LUNETA,
TELESCOPUL si TELEMETRUL
B. Instrumente optice care dau imagini reale ( numite si obiective), care functioneaza prin
inregistrarea imaginilor obiectivelor pe un receptor fizic ( retina, placa fotografica sau film) sau
prin reproducerea pe un ecran a imaginilor inregistrate. Din aceasta categoriefac parte : OCHIUL
UMAN, APARATUL FOTOGRAFIC si APARATUL DE PROIECTIE
Obiectivul si ocularul
Obiectivul : este indreptat spre obiectul de cercetat.
Ocularul : este indreptat spre ochiul observatorului.
Obiectivul este un sistem optic convergent si formeaza o imagine reala a obiectivului ;
aceasta imagine joaca rolul de obiect pentru ocular, care va da imaginea definitiva, virtuala «
preluata » de ochiul observatorului.
Caracteristicile instrumentelor optice
1. campul aparatului
2. marimea imaginii date de aparat, determinata de grosimentul si puterea aparatului
3. luminozitatea imaginii, determinata de claritatea sistemului optic
4. puterea separatoare
5. profunzimea spatiului obiect
Instrumentele optice principale sunt:
1. Lupa, instrument optic cu ajutorul caruia se formeaza imagini marite virtuale.
2. Microscopul, aparat utilizat pentru studierea obiectelor de marimi extrem de reduse care
nu pot fi observate nici cu lupa.
3. Telescopul, instrument optic folosit de astronomi pentru observarea obiectelor foarte
indepartate de Terra.
4. Aparatul foto, dispozitiv optic folosit pentru a obtine imagini ale obiectelor pe o pelicula.
5. Aparatul de proiectie, proiecteaza pe un ecran imaginile aflate pe un support transparent.
Lupa
Relativ puternice, lentilele convexe sunt adesea folosite ca lupe. Prima intentie de marire
a unui obiect a aparut acum aproape 2000 de ani in urma. Vechile documente grecesti  si romane
descriu cum un vas rotund de sticla umplut cu apa poate fi folosit pentru a mari obiecte. Lentilele
de sticla au aparut mult mai tarziu si au fost folosite probabil prima data in anii 1000 de calugarii
care scriau manuscrise. Dupa anii 1200 , ochelarii cu lentile slabe au inceput sa fie folositi pentru
a corecta hipermetropia. Dar numai prin anii 1400 s-a descoperit tehnica fabricarii ochelarilor cu
lentile concave pentru a corecta miopia.
Telescopul
Cand lupele au ajuns la indemana oricui s-a incercat sa se foloseasca cate doua lupe, una
peste alta, pentru a obtine o marire mai mare. In timp ce se experimenta acest lucru, cineva a
descoperit ca o distanta corespunzatoare intre lentile pot determina imagini marite ale obiectelor
de la distanta. Un asemenea aranjament de lentile a pus baza primului telescop. Inventia
telescopului se datoreaza filozofului englez Roger Bacon, care a trait in anii 1200. Dar este
posibil ca aceasta inventie sa fi fost facuta mai devreme de oameni de stiinta arabi.
Refractorul lui Galileo
Un telescop constrit in 1608 de opticianul olandez Hans Lippershey a atras atentia omului
de stiinta italian Galileo, care a realizat cat de util ar fi acesta in astronomie. Galileo a
imbunatatit rapid modelul lui Lippershey si a inceput sa construiasca o serie din ce in ce mai mai
buna de telescoape. Cu ele, el a facut o serie de descoperiri, incluzand muntii si vaile de pe luna
si patru din lunile lui Jupiter.
Dupa ce descoperirea lui Galileo a aratat cat de important este telescopul, modelul folosit
de el a devenit cunoscut ca fiind telescopul lui Galileo. Lentilele lui convexe adunau lumina de la
obiecte, facandu-le astfel vizibile. Iar lumina concava a ocheanului inclina razele de lumina incat
forma o imagine marita si verticala. Lentilele erau montate in tuburi, una alunecand in cealalta.
Aceasta a permis ca separarea dintre lentile sa poata fi ajustata pentru focalizarea imaginii. Acest
tip de telescop sta la baza binoclului modern.
Reflectorul lui Newton
Una din problemele telescopului refractar era ca din cauza unui defect de lentila numit
aberatie cromatica, se producea o margine colorata nedorita in jurul imaginii. Ca sa elimine
aceasta problema omul de stiinta englez Isaac Newton a proiectat un telescop reflectiv, in 1660.
In locul lentilei obiective a folosit o lentila concava care colecta lumina si forma o imagine care
nu mai avea acea margine colorata nedorita. O oglinda plata reflecta lumina intr-o lentila
convexa aflata in ochean si montata pe latura tubului principal. Acest tip de telescop este
cunoscut ca telescopul lui Newton si este folosit de astronomii amatori.
Microscopul
Lupa este adeseori numita microscop simplu, pentru ca este utila in observarea obiectelor
mici. Pentru o marire accentuata cu un minimum de deformare a imaginii este folosit un sistem
de doua sau mai multe lentile. Un astfel de dispozitiv este numit microscop compus.
Cel mai simplu microscop compus contine doua lentile convexe. Imaginea marita de
lentilele obiective este marita mai departe de lentilele ocheanului. Ca si la telescopul astronomic,
imaginea este rasturnata, dar acest lucru nu este important la vizualizarea unor monstre
minuscule. Multe microscoape compuse au o gama de lentile obiective de diferite puteri.
Fotografia
La inceputurile fotografiei, expunera unei fotografii dura aproximativ o zi. Noua
tehnologie a devenit populara atunci cand materialele fotosensibile imbunatatite au permis
realizarea instantaneelor.
Cand se face o fotografie, o lentila proiecteaza o imagine a scenei pe o suprafata care este
invelita intr-o substanta chimica fotosensibila. Lumina provoaca schimbari in materialul sensibil,
iar modelul acestora este transferat intr-o imagine vizibila prin prelucrarea chimica.
Inginerul francez Nicephore Niepce a facut prima fotografie in 1826. A durat aproximativ
opt ore ca sa inregistreze o scena in aer liber pe placa fotosensibila. Niepce a murit in 1833,
inainte sa-si fi perfectionat procedeul, care utiliza bitumul ca material fotosensibil. Partenerul
sau, Louis Daguerre, a continuat sa experimenteze si, in ianuarie 1839, si-a dezvaluit procedeul
de tip Daguerre. Initial acesta utiliza placi de argint invelite cu iodura de argint. Desi relativ
insensibile dupa standardele moderne, aceste placi puteau sa inregistreze o imagine in doar 15-30
de minute.
Inainte, asemenea tablouri ale unei scene tineau de domeniul artistilor, introducerea
fotografiei practice insemna ca oricine putea realiza o imagine realista, astfel incat noua tehnica a
atras foarte mult atentia. In sistemul lui Daguerre, placa expusa in aparatul de fotografiat era
prelucrata chimic pentru a forma fotografia finala. De aceea, daca era nevoie de mai multe
fotografii, trebuiau sa fie expuse mai multe placi in aparatul de fotografiat.
Acest neajuns urma sa fie curand inlaturat, cand englezul William Henry Fox Talbot a
demonstrat primul proces negativ-pozitiv la mai putin de trei saptamani dupa dezvaluirea
procesului de tip Daguerre.
Cea mai vehe fotografie ramasa a lui Fox Talbot dateaza din 1835 si prezinta un geam al
casei sale din Wiltshire. Materialul sau fotosensibil a constat dintr-o bucata de hartie de scris
invelita in clorura de argint, iar expunerea sa a durat circa 30 de minute.
Ochiul uman
Din punct de vedere anatomic, ochiul este, dupa cum se stie, un organ deosebit de
complex, servind la transformarea imaginilor geometrice ale corpurilor în senzatii vizuale.
Privind însa numai din punctul de vedere al opticii geometrice, el constituie un sistem optic
format din trei medii transparente: umoarea apoasa, cristalinul si umoarea
sticloasa (sau vitroasa).
Aceastea se gasesc în interiorul globului ocular, marginit în exterior de o membrana
rezistenta, numita sclerotica. Sclerotica este opaca peste tot, exceptând o portiune din fata, care
este transparenta si de forma sferica, numita corneea transparenta.
Lumina patrunde în ochi prin cornee, strabate cele trei medii transparente si cade pe
retina, unde se formeaza o imagine reala si rasturnata a obiectelor privite. Fluxul luminos este
reglat automat prin actiunea involuntara (reflexa) a irisului. Aceasta este o membrana (ai carei
pigmenti dau "culoarea ochilor") perforata în centru printr-o deschidere circulara, de diametrul
variabil, numita pupila. 
La lumina prea intensa, irisul îsi mareste pupila, penru a proteja retina, iar la lumina prea
slaba, irisul îsi mareste pupila pentru a mari iluminarea imaginilor de pe retina. Retina este o
membrana subtire, alcatuita din prelungirile nervului optic si continând un numar mare de celule
senzationale, care percep lumina, numite conuri si bastonase. Conurile sunt celule specializate în
perceperea luminii de intensitate slaba, fiind practic incapabile sa distinga culorile. Ochiul
omenesc contine aproximativ 7 milioane conuri si 130 milioane bastonase, foarte neuniform
raspândite. Conurile ocupa mai ales partea centrala a retinei, în timp ce densitatea bastonaselor
creste spre periferie. În partea centrala, putin mai sus de axa optica, exista o regiune numita pata
galbena (macula lutea) în mijlocul careia se afla o mica adancitura - foveea centralis - populata
exclusiv de conuri, în numar de 13000 - 15000. Sub actiunea involuntara a unor muschi speciali
ai ochilului, globul ocular sufera miscari de rotatie în orbita sa, astfel încât imaginea sa se
formeze totdeauna în regiunea petei galbene, cea mai importanta regiune fotosensibila a ochiului.
Cristalinul are forma unei lentile nesimetric biconvexe si poate fi mai bombat sau mai
putin bombat sub actiunea reflexa a muschilor ciliari, modificandu-si astfel convergenta, încat
imaginea sa cada pa retina. El are o structura stratificata, prezentand spre margine indicele de
refractie de aproximativ 1,38 , iar în interior de aproximativ 1,41.
Acomodarea. Un ochi normal, aflat în stare de repaus, are focarul situat pe retina. Din
aceasta cauza, pentru obiectele situatea la infinit (practic, la distante mai mari decat circa 15 m)
ochiul formeaza imaginile pe retina fara nici un efort de modificare a cristalinului.
Apropiind obiectul, cristalinul se bombeaza sub actiunea muschilor ciliari, asa fel încât
imaginea sa ramâna tot pe retina. Fenomenul se numeste acomodare. Cristalinul însa nu se poate
bomba oricat si de aceea obiectul poate fi adus doar pâna la o anumita distanta minima - distanta
minima de vedere - sub care ochiul nu mai poate forma imaginea pe retina. Acomodarea ochiului
este deci posibila în tre un punct aflat la o distanta maxima (punctul remotum), care, pentru
ochiul normal este la infinit (practic, peste 15 m) si un punct aflat la o distanta minima (punctul
proximum), care pentru ochiul normal este de 10-15 cm la tineri si aproximativ 25 cm la adulti.
În mod normal, ochiul vede cel mai bine, putând distinge cele mai multe detalii, la o
distanta mai mare decât distanta minima de vedere si anume la aproximativ 25 cm,
numitadistanta vederii optime.
În optică, lentila este o piesă realizată dintr-un material transparent (sticlă, material
plastic etc.), cu două suprafețe opuse, în general curbe, folosită singură sau împreună cu alte
piese similare pentru a concentra sau diverge lumina și a forma imagini ale obiectelor. Lentilele
se bazează pe fenomenul de refracție a luminii, adică schimbarea direcției de propagare a
acesteia la trecerea dintr-un mediu transparent în altul.
Lentilele se pot clasifica după modul în care acționează asupra razelor de lumină în:
 lentile convergente, care transformă un fascicul paralel într-unul convergent;
 lentile divergente, care transformă un fascicul paralel într-unul divergent.

După forma lor, lentilele sunt:


 plan-convexe – curbate spre exterior într-o parte și plane pe cealaltă parte;
 biconvexe – curbate spre exterior pe ambele părți;
 meniscuri convergente – curbate spre exterior într-o parte și spre interior pe cealaltă
parte, în așa fel încît efectul este de a transforma un fascicul paralel într-unul convergent;
 meniscuri divergente – la fel ca meniscurile convergente, dar efectul este transformarea
unui fascicul paralel într-unul divergent;
 plan-concave – curbate spre interior într-o parte și plane pe cealaltă parte;
 biconcave – curbate spre interior pe ambele părți.

Ca regulă generală, lentilele convergente sînt mai groase la mijloc și mai subțiri pe


margine, iar cele divergente mai subțiri la mijloc și mai groase pe margine. Dacă însă lentila se
pune într-un mediu transparent cu indicele de refracție mai mare decît materialul lentilei, efectul
este cel opus, iar lentila devine divergentă.
Cele mai multe lentile au suprafețele sferice pentru că această formă se realizează cel mai
ușor, dar pentru anumite aplicații sînt necesare suprafețe asferice, de exemplu în formă
de hiperboloid, elipsoid sau cilindru.
Pentru obținerea unor imagini de bună calitate adesea lentilele se folosesc în combinații
atent calculate, numite lentile compuse. Acestea se folosesc la obiectivele aparatelor
fotografice și la alte instrumente optice ca microscopul, telescopul, luneta, teodolitul etc.
O lentilă simplă se compune dintr-un material transparent mărginit de două suprafețe
șlefuite, în general sferice. Forma lentilei și caracteristicile materialului determină proprietățile
optice ale acesteia:
 Axa optică este axa de simetrie a lentilei, care trece prin centrele de curbură ale
suprafețelor ei. Cînd una dintre suprafețe este plană, axa optică este acea dreaptă
perpendiculară pe suprafața plană care trece prin centrul de curbură al celeilalte suprafețe.
 Focarele lentilei sînt acele puncte în care se concentrează (sau din care diverg) razele de
lumină care vin într-un fascicul paralel orientat după axa optică.

Bibliografie:

- https://dokumen.tips/documents/instrumente-optice-56852cb0a8318.html
- https://www.colegiu.info/instrumente-care-produc-imagini-reale-instrumente-
care-produc-imagini-virtuale
- http://instrumenteoptice.blogspot.com/