Clasicism

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Jump to navigationJump to search

The Inspiration of a Poet

Nicolas Poussin, 1630

Clasicismul este un curent literar-artistic - având centrul de iradiere în Franța, ale cărui

principii au orientat creația artistică europeană între secolele al XVII-lea și al XVIII-lea.
Pornind de la modelele artistice (arhitectură, sculptură, literatură) ale Antichității,
considerate ca întruchipări perfecte ale idealului de frumusețe și armonie, clasicismul
aspiră să reflecte realitatea în opere de artă desăvârșite ca realizare artistică, opere
care să-l ajute pe om să atingă idealul frumuseții morale. Urmărind crearea unor opere
ale căror personaje să fie animate de înalte idealuri eroice și principii morale ferme,
scriitorii clasici s-au preocupat în mod special de crearea unor eroi ideali, legați
indisolubil de soarta statului, înzestrați cu cele mai înalte virtuți morale și capabili de
fapte eroice. Aceste personaje, de regulă regi sau reprezentanți ai aristocrației, erau
prezentați în odă, imn, poem epic, tablou istoric, tragedie, socotite ca specii superioare
ale literaturii. Modul de viață al burgheziei, aflată în plină ascensiune în epoca
respectivă, era lăsat pe planul doi, de aceasta ocupându-se speciile literare socotite
inferioare (comedia, satira, fabula). Aceste specii erau considerate modele negative, ele
ocupându-se în special de înfierarea anumitor vicii (comedia era văzută de Aristotel ca
"înfierare” a viciilor), de prezentarea unor aspecte negative care trebuie îndreptate.
Clasicismul înseamnă în primul rând ordine (pe toate planurile), echilibru, rigoare,
normă, canon, ierarhie și credință într-un ideal permanent de frumusețe. Înseamnă
ordine obiectivă, perfecțiune formală (care va fi găsită în acele modele de frumusețe
perfecte - modelele clasice), înseamnă superioritate a rațiunii asupra fanteziei și
pasiunii. Printre reprezentanții de marcă amintim pe Nicolas Boileau (Arta poetică, tratat
de poetică normativă clasică). P. Corneille (Cidul - tragedie), J. Racine (Fedra -
tragedie), Moliere (Avarul - comedie), La Fontaine (Fabule)

Istorie[modificare | modificare sursă]
În contrast cu arta barocă, în secolul al XVII-lea, în Europa, se afirmă o artă bazată pe
echilibru și rigoare: arta clasică. Regulile stricte vin atunci să
definească pictura, literatura, muzica, sculptura și arhitectura. Epoca de aur a
clasicismului este perioada care, în Franța, corespunde regilor Ludovic al XIII-
lea și Ludovic al XIV-lea. Marile state ale Europei își afirmă puterea încurajînd
o artă care să respecte ordinea stabilă. De exemplu lui Velázquez (1599-1660) sau al
lui Rembrandt (1606-1669), precum și cel al picturii de gen demonstrează că
triumful modelului clasic nu este total.

Caracteristici[modificare | modificare sursă]
 Imitarea naturii în aspectele esențiale ale omului și vieții, după modelul antic;
 Finalitatea operei clasice este deopotrivă estetică și etică;
 Cadrul de desfășurare a ceea ce gândesc și înfaptuiesc personajele este unul
decorativ, rece și indiferent, fără vreo influență asupra acestora;
 Subliniează necesitatea de a realiza o armonie internă a operei, obligația de a nu
amesteca genurile și de a respecta principiul verosimilității;
 Eroii clasici sunt oameni tari, propriii lor stăpâni, care își fac întodeauna datoria,
învingându-și sentimentele potrivnice;
 Spre deosebire de romantism, care pune accent pe sentimente, în operele
literare clasice este regăsită rațiunea, ca element definitoriu al omului;
 În majoritatea operelor clasice compoziția este echilibrată, având
diverse motto-uri, remarcându-se și solemnitatea discursului literar