1

CODRIN ŢAPU

PSIHOLOGIA EDUCAŢIEI
Noțiuni de psihologie pentru (viitorii) profesori și medici

Cuprins
PSIHOLOGIA EDUCATIEI ......................................................................................................................................... 3
OBIECTUL PSIHOLOGIEI .......................................................................................................................................... 4
BAZELE BIOLOGICE ȘI DE MEDIU ALE PSIHICULUI ȘI COMPORTAMENTULUI ........................................ 6
ARHITECTURA PSIHICULUI UMAN: OPERATIILE MINTALE SI COMPORTAMENTALE .......................... 13
PROBLEMA ANORMALITATII ............................................................................................................................... 14
PSIHOLOGIA CONŞTIINŢEI .................................................................................................................................... 16
SISTEMUL PERSONALITĂŢII ŞI EDUCAŢIA ....................................................................................................... 19
PSIHOLOGIA CREATIVITATII ................................................................................................................................ 23
DEZVOLTAREA PSIHICA ........................................................................................................................................ 23
INVATARE SI DEZVOLTARE ................................................................................................................................. 26
CARACTERISTICILE PROCESELOR PSIHICE IMPLICATE ÎN INVATAREA SCOLARA .............................. 29
RELAȚIILE UMANE .................................................................................................................................................. 57
BIBLIOGRAFIE SELECTIVA ................................................................................................................................... 61

2
Acest suport de curs multimedia (primul de acest fel în limba română) este rodul experienței
autorului în predarea cursului de Psihologia Educației la Universitatea de Științe Agronomice și
Medicina Veterinară (USAMV) din București, în calitate de șef de disciplină, în perioada 2006-
2020. Suportul de curs a fost elaborat initial de către conf. univ. Codrin Tapu în anul universitar
2015-2016 și revizuit în 2020 de către autor în calitate de responsabil cu activitatea didactică a
Departamentului pentru Pregătirea Personalului Didactic. Cursul cuprinde si continuturi predate
de autor ca titular al Modulului de Consiliere și Asistență, a Psihopedagogică, de la Masteratul
Didactic organizat la USAMV București, precum si ca titular al disciplinei Psihopegagogia
adolescentilor, tinerilor si adultilor, de la Programul de Formare Psihopedagogică, nivelul II.
Cursul a stat și la baza elaborării unui manual de psihologie în limba engleză, cu titlul Psychology:
Everybody’s Science (2017).
Materialul este conceput ca un curs de psihologie generală adaptat necesităților pregătirii inițiale
și continue pentru profesiunea didactică și cea medicală. Sperăm ca studenții, elevii, alți cursanți
și profesorii de pretutindeni să îl găsească folositor în propria activitate.

Video despre evaluare: https://youtu.be/79pHajLxXUs

PSIHOLOGIA EDUCATIEI

Video curs: https://youtu.be/3woGNMinwOs

Psihologia educației este ramura psihologiei care are ca scop cunoașterea

psihologică a celor educați și a educatorilor, în scopul realizării unei educații
adecvate.

DISTINCȚII CONCEPTUALE FUNDAMENTALE:

PSIHIC (denumire științifică ce se referă la viață mintală, interioară,
subiectivă) – SUFLET (denumirea populară a psihicului, cu accent pe
afectivitate – “mă doare sufletul, pun suflet” etc.)– SPIRIT (denumirea
filosofic-religioasă, cu accent pe puritate și sublim, eventual nemurire) –
COMPORTAMENT (reacții motivate la stimuli) - ACTIVITATE (adaptare la
mediu prin psihic și comportament) EDUCAȚIE (formarea personalității
umane prin familie, școală, societate) PERSONALITATE (stilul
comportamental caracteristic unei persoane – “felul de a fi al fiecăruia”)
PSIHOLOGIE (știința psihicului normal și patologic) – PSIHOPATOLOGIE
(studiul tulburărilor psihice) – PSIHIATRIE (medicina psihicului – prevenirea,
diagnosticul și tratamentul bolilor psihice)

3
 OBIECTUL PSIHOLOGIEI
P s i h o l o g i a este stiinta care studiaza psihicul şi
comportamentul uman şi animal.
Psihicul este ansamblul starilor subiective si al activitatilor
de adaptare la mediu, bazate pe functiile sistemului nervos
central si pe conditionarile de mediu si sociale.
Comportamentul este ansamblul actelor vizibile,
observabile, ce apar spontan si/sau ca raspuns la stimuli externi.
De exemplu, comportamentul de hranire poate aparea spontan,
atunci cand ne este foame si/sau atunci cand vedem sau mirosim
un aliment care ne face pofta (stimul extern).
Primele preocupari cu privire la psihicul (sufletul) uman apar în Antichitate, la
Socrate, Platon şi Aristotel. în Biblie sunt
prezentate informatii privind legatura dintre trup şi starile
sufletesti(bucuria e în rinichi, furia în ficat etc.).
Hipocrate, parintele medicinei, arata ca trasaturile sufletesti
depind de umorile organismului (sange, limfa, bila).
Psihologia ca stiinta dateaza din secolul XIX, cand
Wilhelm Wundt infiinteaza la
Leipzig (Germania), primul
laborator de psihologie
experimentala (1879).

Clasificarea bolilor psihice a fost

realizata de catre Emil Kraepelin.
*Structura psihicului
- Constiinta este ansamblul
actiunilor şi obiectelor din mediu de care
individul are cunostinta.
- Subconstientul este ansamblul
acelor imagini sau idei, trairi, care au fost candva constiente, nu
mai sunt, dar pot oricand redeveni.
- Inconstientul este ansamblul nevoilor proprii
de a caror existenta subiectul nu are cunostinta.

4
 * Functiile psihicului uman
1. Functia de reflectare subiectiva a lumii inconjuratoare şi a propriei
persoane;
2. Functia de adaptare la mediu;
3. Functia de transformare a mediului pentru a-l adapta nevoilor individului;
4. Functia de creatie, de construire a unui mediu uman propriu - cultura şi
civilizatia.
5. Functia spirituala, de cautare a sensului existentei, de raportare la Divinitate
sau la ideea de absolut.
Video suplimentar: https://youtu.be/OCkZdsojytg
* Sistemul stiintelor psihologice
Stiintele psihicului se impart în:
1. Psihologia generala, care studiaza principiile generale ale psihicului şi
procesele psihice;
2. Psihologiile particulare sau de ramura, care la randul lor se impart în
teoretice şi aplicative.
Ramurile teoretice ale psihologiei studiaza diverse procese psihice
(psihologia perceptiei, a memoriei etc.) sau psihicul în ansamblu (psihologia
constiintei, a inconstientului, psihologia personalitatii, a dezvoltarii, psihologia
sociala, zoopsihologia). In psihologia educatiei dintre ramurile teoretice ne
intereseaza mai ales psihologia invatarii.
Modelul interactionist al invatarii (Tapu) distinge intre continuturile
invatate, ce sunt produsul direct al interactiunii dintre activitatea de invatare si
activitatea creierului, si abilitatile de invatare, ce se formeaza prin interactiunea
dintre continuturile care se invata si mediul de invatare.

Ramurile aplicative studiaza comportamentul uman în diverse domenii ale vietii:

psihologia educatiei, ce studiaza aspectele psihice ale fenomenului educational
– formare, predare, invatare, evaluare, avand ca subdomeniu principal -
psihologia clinica scolara – evaluarea si remedierea problemelor psihologice ale
elevilor, psihologia medicala, ce are ca obiect medicul, pacientul si relatia lor,
psihologia inginereasca, cea organizationala şi manageriala, psihologia muncii
sau cea a jocului etc.
Psihodiagnosticul este acea ramura aplicativa ce vizeaza cunoasterea şi
evaluarea psihicului, iar psihoterapia este ramura care se ocupa de tratamentul
disfunctiilor psihologice.
Video suplimentar: https://youtu.be/Ae3iPAWOWnE

5
 * Conceptele de baza ale psihologiei
1. Determinismul biologic - psihicul este dependent de activitatea sistemului
nervos central şi a
intregului organism;
2. Determinismul ecologic - psihicul depinde de factorii mediului extern,
fizic şi sociocultural;
3. Reflectarea si experienta subiectiva - psihicul reflecta subiectiv, mental,
realitatea obiectiva, fizica.
4. Actiunea - psihicul uman modifica mediul actionand asupra lui, pe baza
reflectarii subiective;
5. Dezvoltarea - psihicul este intr-o continua transformare, se dezvolta pana la
maturitate, dar nu inceteaza sa evolueze pana la sfarsitul vietii.
6. Integrarea - psihicul este un intreg, un tot, un ansamblu de parti. Procesele
psihice (perceptia, gandirea etc.) nu functioneaza separat, ci coordonat,
în vederea adaptarii globale la mediu.

Video suplimentar: https://youtu.be/cVsneiZe6I8

BAZELE BIOLOGICE ȘI DE MEDIU ALE PSIHICULUI ȘI COMPORTAMENTULUI

FACTORII BIOLOGICI
GENETICA
Structura și funcția tuturor celulelor din
organism sunt controlate de genomul
uman. Genomul uman este setul complet
de secvențe de acid nucleic, codificat ca
acid deoxiribonucleic (ADN) în cadrul
celor 23 de perechi de cromozomi din
nucleele celulare (22 perechi de
"autozomi" care codifică caracteristicile
generale ale organismului și o pereche de
cromozomi sexuali care determină sexul - o pereche XX pentru femei și o pereche
XY pentru bărbați) și într-o moleculă mică de ADN găsită în cadrul mitocondriilor
individuale. Genomul include atât gene ADN care codifică proteine, cât și ADN
necodificant. Genomurile umane haploide (cu cromozomi nepereche), care sunt

6
conținute în celulele germinative (ovulele și spermatozoizii, care prin fertilizare
creează un zigot) constau din trei miliarde de perechi de baze ADN, în timp ce
genomul diploid (cu perechi de cromozomi) are dublu conținut ADN. Genetica este
importantă atât pentru cunoaștere cât și pentru afectivitate. Tulburările psihice
majore, cum ar fi schizofrenia și depresia, sunt moștenite genetic.

TESUTUL NERVOS
Celulele creierului includ neuroni și celule gliale suportive. Există mai mult de 86
de miliarde de neuroni în creier și un număr mai mult sau mai puțin egal de alte
celule. Activitatea creierului este posibilă prin interconexiunile neuronilor și
eliberarea de neurotransmițători ca răspuns la impulsurile nervoase. Neuronii
formează rețele neuronale elaborate de căi și circuite neuronale. Întregul circuit este
condus de procesul de neurotransmisie.
Un neuron este o celulă electric excitabilă care primește, procesează și transmite
informații prin semnale electrice și chimice. Aceste semnale între neuroni apar prin
conexiuni specializate numite sinapse. Neuronii se pot conecta unul la altul pentru a
forma rețele neuronale. Neuronii sunt componentele primare ale sistemului nervos
central, care include creierul și măduva spinării și ale sistemului nervos periferic,
care cuprinde sistemul nervos autonom și sistemul nervos somatic.

7
În neuroni, potențialul de repaos depinde de distribuția diferită a ionilor pozitivi și
negativi de ambele părți ale membranei celulare. Ionii pozitivi de sodiu sunt
dominanți pe suprafața exterioară a membranei, deoarece nu pot intra în celulă,
canalele ionice fiind închise, în timp ce ionii negativi precum clorul domină
interiorul celulei. Un stimul stimulează canalele de sodiu, permițând ionilor de sodiu
să pătrundă în celulă, polaritatea membranei fiind inversată, generând un potențial
de acțiune (impulsul nervos) care se propagă ca un val de-a lungul axonului
neuronilor către terminalele sinaptice situate la capetele unui axon; aceste semnale
pot fi apoi transmise altor neuroni la sinapse sau la celulele motorii ori la glande.
Când canalele de sodiu se închid, canalele de potasiu se deschid, lăsând potasiul să
părăsească celula, ceea ce face ca suprafața exterioară a membranei să devină
pozitivă, iar suprafața interioară să devină din nou negativă, un proces numit
repolarizare; pompa de sodiu și de potasiu elimină sodiul și, într-o măsură mai mică,
reda potasiul înapoi în celulă, restabilind astfel potențialul de repaos. În axonii
mielinizati, potențialul de acțiune se propagă mai repede, deoarece repolarizarea
membranei poate avea loc numai în punctele în care foaia de mielină izolantă este
întreruptă - punctele numite noduri Ranvier. Aceasta se numește saltatorie, deoarece
potențialul de acțiune sare de la un nod la altul. În celulele musculare potențialul de
acțiune este primul pas în lanțul de evenimente care duce la contracție. Transmiterea
de informații prin sinapse este chimică, implicând descărcarea de substanțe numite
neurotransmițători. Principalii neurotransmițători sunt acetilcolina, implicată în
principal în cunoaștere și limbaj (nivelurile sunt scăzute în cazurile de Alzheimer și
în alte forme de demență), dopamina, implicată în motivație și comportament motor
(creștere în schizofrenie și manie și scăderea in boala Parkinson), norepinefrină
(noradrenalină), serotonină și GABA (acid gama-aminobutiric), toate implicate

8
în afectivitate (scădere în depresie și anxietate), glutamat, implicat în învățare și
memorie.

ELEMENTE DE NEUROANATOMIE
Creierul este organul central al sistemului nervos, iar impreuna cu măduva spinării
formează sistemul nervos central. Creierul constă din cerebrum, trunchiul cerebral
și cerebel. Controlează majoritatea activităților organismului, procesează, integrează
și coordonează informațiile primite de la organele de simț și ia decizii cu privire la
instrucțiunile trimise către restul corpului. Creierul este conținut și protejat de oasele
craniului capului. Cerebrum este cea mai mare parte a creierului uman. Se împarte
în două emisfere cerebrale. Cortexul cerebral este un strat exterior de materie
cenușie, acoperind miezul materiei albe. Cortexul este împărțit în neocortex și
alocarea mult mai mică. Neocortexul este alcătuit din șase straturi neuronale, în timp
ce alocortexul are trei sau patru. Fiecare emisferă este împărțită convențional în
patru lobi - lobii frontali, temporali, parietali și occipitali. Lobul frontal este
asociat cu funcții executive, incluzând auto-control, planificare, raționament și
gândire abstractă, lobul temporal în auzul și înțelegerea limbii, în timp ce lobul
occipital este dedicat vederii. În interiorul fiecărui lob, zonele corticale sunt asociate
cu funcții specifice, cum ar fi regiunile senzoriale, motorii și de asociație. Deși
emisferele stânga și cea dreaptă sunt în general similare în formă și funcție, unele
funcții sunt asociate cu o parte, cum ar fi, pentru majoritatea oamenilor, limbajul în
stânga și capacitatea vizual-spațială în dreapta. Emisferele sunt conectate prin
tracturi nervoase comisurale, cel mai mare fiind corpus callosum.

9
Creierul este legat prin trunchiul cerebral la măduva spinării. Trunchiul creierului
este format din mezencefal, pons și medulla oblongata, care conțin formatiunea
reticulată, implicată în starea de veghe.
În cadrul cerebrumului este sistemul ventricular, format din patru ventricule
interconectate, în care se produce și circulă lichidul cefalorahidian. Sub cortexul
cerebral există câteva structuri importante, incluzând talamusul, epitalamusul,
glanda pineală, hipotalamusul, glanda pituitară și subtalamusul; structurile limbice,
inclusiv amigdala (implicată în agresiune) și hipocampul (cu un rol în memorie);
diversele nuclee ale ganglionilor bazali, implicați în controlul mișcării.
Cerebelul, ce intervine in controlul echilibrului și mișcarea calificată, este conectat
la trunchiul cerebral prin perechi de tracturi.
Cerebelul nu are conexiuni directe cu efectorii (nu exista fascicule cerebelospinale),
fapt pentru care excitarea cerebelului nu provoaca nici miscare si nici senzatii
subiective. Cu toate acestea dupa indepartarea cerebelului apar grave tulburari ale
functiilor somatice, mai ales a miscarilor voluntare rapide.

Functiile cerebelului sunt strans legate de conexiunile aferente si eferente pe care le

realizeaza prin intermediul pedunculilor cerebelosi.

10
a. Arhicerebelul este reprezentat in special de lobul floculonodular si este conectat
cu nucleii vestibulari, intervenind in mentinerea echilibrului. Distrugerea sa produce
tulburari caracterizate prin mers ebrios (de om beat), astazie (dificultatea de a sta in
picioare) si vertij (ameteala).

b. Paleocerebelul este reprezentat de lobul anterior si o parte din cel posterior, la

care se termina caile spinocerebeloase. Are rol in reglarea tonusului muscular, in
repartitia echilibrata si variabila a acestuia la diferitele grupe musculare, in
activitatea statica si in timpul miscarilor. Distrugerea sa este urmata
de hipotonie sau hipertonie.

c. Neocerebelul este reprezentat de emisferele cerebeloase si este conectat in special

cu cortexul motor cerebral. Distrugerea sa produce tremuratura intentionala
(bolnavul nu poate executa lin miscarile voluntare, ci sacadat),
hipotonie si incoordonare motorie ca asinergia sau dismetria (pierderea
proportionarii intensitatii unor contractii).

Functia de conducere a cerebelului se realizeaza prin caile proprii si caile de

proiectie; acesta functie nu poate fi considerata separat de cea reflexa.

Structura și funcția creierului pot fi vizualizate

prin tehnici de imagistică cum ar fi tomografie
computerizată axială (CAT), tomografie cu
emisie de pozitroni (PET) și imagistică prin
rezonanță magnetică funcțională (fMRI).

Sistemul nervos autonom controlează organele

interne. Are două componente: sistemul nervos simpatic, care stimulează circulația
și respirația în situații stresante și sistemul nervos parasimpatic, implicat în digestie
și odihnă.

11
 SISTEMUL ENDOCRIN

Sistemul endocrin este un sistem de mesager chimic

alcătuit din hormoni, grupul de glande ale unui organism
care secretă acești hormoni direct în sistemul circulator care
urmează să fie transportați către organe țintă îndepărtate și
buclele de reacție ale homeostazei pe care hormonii o
conduc. Glandele endocrine majore includ glanda pineală,
glanda pituitară, pancreasul, ovarele, testiculele, glanda
tiroidă, glandele paratiroide și glandele suprarenale. Melatonina secreta de
glanda pineala este implicata in somn; oxitocina, produsă de glanda pituitară și
adrenalina (epinefrina), secretate de glandele suprarenale, sunt implicate în emoție.
Hormonii tiroidieni sunt implicați în dezvoltarea cognitivă. Hipotalamusul este
centrul de control nervos pentru toate sistemele endocrine.

FACTORII DE MEDIU
Mediul psihologic este totalitatea obiectelor externe care interacționează cu mintea.
Mediul psihologic uman este foarte complex, care implică fizic (temperatură,
umiditate), geografică (climă, vreme), biologică (floră, faună, microorganisme),
economică (avere, locuință) și componente politice (guvernamentale). Factorii de
mediu sunt importanți atât pentru geneza, cât și pentru apariția tulburărilor psihice.
Distanța din jurul unei persoane formează un spațiu. Spațiul personal este micro-
mediul unei persoane. Spațiul dintre distanța intimă și distanța personală se numește
spațiu personal (de la 1 la 122 cm). Spațiul dintre distanța socială și distanța
personală se numește spațiu social (de la 1,2 până la 3,7 m). Spațiul public este
dincolo de 3,7 m).
Imprejurarile de comportament sunt ansamblul stimulilor de mediu care definesc
contextul de comportament. Fiecare persoană are un sentiment de spațiu și fiecare
spațiu / loc are identitatea sa (identitatea spațială). Legătura dintre oameni și locuri
se numește atașament local - este definit ca legătura emoțională sau afectivă de un
loc și se consideră, în general, a fi rezultatul unei legături pe termen lung cu un
anumit mediu. Conștiința de mediu este semnificația unui anumit mediu pentru un
individ, de exemplu, gândurile, sentimentele, amintirile și interpretările evocate de
un peisaj.

12
Educația este procesul de mediu care facilitează învățarea și dezvoltarea persoanei
și are loc în spații formale (școală), mai puțin structurate, non-formale (programe
familiale, comunitare, seminarii) și accidentale, informale, de exemplu strada.

CREIER, EXPERIENȚĂ, COMPORTAMENT, MEDIU

Creierul și comportamentul generează experiența, în timp ce experiența și mediul
modelează permanent comportamentul (Tapu, 2001)

ARHITECTURA PSIHICULUI UMAN: OPERATIILE MINTALE SI COMPORTAMENTALE

Video curs: https://youtu.be/gSbGoRgXK-I
Așa cum se vede în figura de mai jos, operațiile mentale (cognitive, practice, afective
și expresive) procesează conținutul mental stocat la nivelul memoriei (imagini,
concepte, cuvinte, motivație, emoție, acte) și controlează miscarile. Experiențele
senzoriale, care duc la imagini, induc și controlează actele și miscările prin operații
perceptiv-motorii. Limbajul numeste și descrie imaginile și le conectează la sisteme
de concepte și idei prin operațiile cognitive. Limbajul (cuvintele) controlează
acțiunile practice care duc la acte vizibile (vorbire, scriere, mers etc.). Prin
afectivitate imaginile și conceptele satisfac sau nu motivația, producând astfel
emoții, pozitive sau negative. Motivația și emoția sunt exprimate în comportamente
vizibile – acte, mișcări (gesturi, expresii faciale etc.) prin operațiile expresive.
Motivarea este exprimată și prin limbaj (“am nevoie de aceasta”), iar limbajul, la
rândul sau, controlează motivația și emoția (“trebuie să mă străduiesc”, “trebuie să
mă controlez”). Aceasta constituie voința. De asemenea, atenția este rezultatul
direcției

13
motivationale și al focusului verbal, care permite orientarea si concentrarea. Vointa
și atenția intră în categoria operațiilor reglatorii (Tapu, 2001).

PROBLEMA ANORMALITATII
Modelele neobișnuite, nenaturale și contra-culturale în domeniul vieții mintale
au fost - în toate epocile - supuse uimirii și reflecției pentru motive individuale,
obiect de excludere și izolare pentru acțiunea socială, fiind întâmpinate cu rezervă
sau chiar repulsie de către public și cu interes sau chiar fascinație de către gânditori.
În toate culturile, aspectele dezorganizării comportamentale și ineficiența
adaptivă a persoanei au fost, în general, considerate anormale, indiferent dacă
acestea erau considerate posesiuni demonice, nebunie sau boli psihice de catre
diferite societăți și teorii; astazi ele sunt descrise ca tulburari psihice. Persoanele
care manifestă o dezorganizare eficientă a comportamentului își desfășoară
activitatea bine în ciuda faptului că nu sunt bine organizate și sunt, în general,
descrise ca fiind ciudate sau deviante de către alții – este vorba despre tulburarile
de personalitate (vezi cap. Sistemul personalitatii), în timp ce aceia care prezintă o
organizare ineficientă nu au succes în ceea ce fac, deși comportamentul lor este
consistent; au o rată ridicată de eșec, cauzată de un nivel scăzut de funcționare; au
fost etichetați ca fiind retardați, subdezvoltati, deteriorați etc. (Tapu, 2001). Este
categoria tulburarilor dezvoltarii (vezi cap. Dezvoltarea psihica) si a demențelor –
deteriorari cognitive globale.

14
Principalele categorii de tulburari psihice sunt urmatoarele:
Schizofrenia, tulburare majora caracterizata prin dezorganizarea psihica,
discordanta intre cognitie si afectivitate, idei delirante, comportament bizar;
Tulburarile afective, reprezentate de depresie (tristete nemotivata care afecteaza
intreaga viata psihica si comportamentul), tulburarea bipolara de tip I care asociaza
mania (veselie nemotivata si/sau furie ce afecteaza negativ intreaga activitate) cu
depresia si tulburarea bipolara de tip II care combina depresia severa cu hipomania
(o forma usoara de manie);
Tulburarile anxioase (anxietatea generalizata, tulburarea de panica etc.);
Tulburarile psihosomatice, care constau in afectari somatice de cauza psihica;
Tulburarea obsesiv-compulsiva (idei nedorite, suparatoare, ce nu pot fi inlaturate si
se asociaza cu ticuri sau stari de tensiune motorie si afectiva);
Tulburari de control al impulsurilor (cleptomania, piromania, etc);
Abuzul si dependența de substante.

15
PSIHOLOGIA CONŞTIINŢEI

Video curs: https://youtu.be/rsQKeaq7MBc

Ritmuri ale activitatii bioelectrice a creierului corelate cu diverse stari ale constiintei

Constiinta este totalitatea gandurilor, perceptiilor şi sentimentelor unei persoane la

un moment dat.
Constiinta are doua componente:
1. Observarea mediului;
2. Controlul propriului comportament.
Deci a fi constient inseamna a sti cine esti, unde te afli şi
ce faci.

16
 Constiinta implica mai multe stari.
1. Starea de veghe este starea de
constiinta
deplina, în care individul este în contact
permanent cu ceea ce se
intampla în jurul lui.
2. Somnul este o stare normala, periodica,
reversibila,
caracterizata prin lipsa constiintei şi scaderea
functiilor fiziologice.
Somnul este de doua feluri:
- Somn profund, în care activitatea
psihica lipseste;
- Somn superficial, cu miscari oculare
rapide, în care e prezent
visul.
3. Visul este un ansamblu de imagini, ganduri şi emotii
care apar în timpul somnului.
Functiile visului:
1. Satisfacerea unor dorinte care nu pot fi realizate în stare
de veghe;
2. Relaxarea individului;
3. Fixarea în memorie a cunostintelor acumulate în timpul zilei;
4. Gasirea unor solutii la problemele cotidiene.
Toti oamenii viseaza, dar nu toti isi amintesc ce au visat.
Cercetarile au aratat ca cei care nu isi amintesc visele viseaza la fel
de mult ca şi cei care şi le amintesc.
Durata evenimentelor dintr-un vis este similara cu durata lor
în viata reala. De multe ori visele sunt declansate de stimuli din
mediu (o masina care trece, lumina soarelui care rasare, alarma
ceasului desteptator etc.)
Uneori ne dam seama ca visam, alteori credem ca ceea ce se
intampla în vis e real.
Uneori este posibil sa modificam voluntar continutul visului.
Exista şi exercitii prin care oamenii isi pot propune sa viseze ceva
inca din starea de veghe.
Visul este o continuare a gandurilor şi comportamentelor din
starea de veghe. S-a constatat ca un individ viseaza în mod repetat
aceleasi lucruri timp de mai multi ani.
Potrivit teoriei psihanalitice a lui S. Freud, visul este

17
indeplinirea simbolica a unei dorinte şi reflecta personalitatea
individului.
Cosmarurile sunt modalitati prin care individul se
autopedepseste pentru dorintele inacceptabile care tind sa apara
în vis. De exemplu, o persoana foarte pudica ce tinde sa aiba un
vis erotic il inlocuieste cu un cosmar în care este torturata
fizic.
Alte cosmaruri exprima teama de esec a individului, sau
teama ca se poate intampla o nenorocire în viata reala.
4. Meditatia este o stare modificata a
constiintei la care se ajunge prin exercitii de respiratie,
adoptarea unei anumite pozitii corporale şi concentrarea pe un
stimul extern sau pe o imagine mintala.
Meditatia isi are originile în practicile religioase,
fiind descrisa în scrieri budiste, hinduse, musulmane, evreiesti
şi crestine.
Printr-o practica indelungata a meditatiei se poate
ajunge la stari de extaz mistic.
Efectele meditatiei sunt:
- relaxarea şi eliberarea de stres;
- cresterea capacitatii de concentrare;
- cresterea memoriei;
- cresterea capacitatii de a rezolva probleme.
5. Hipnoza este o stare modificata de constiinta
în care individul se supune orbeste la comenzile hipnotizatorului.
în hipnoza individul traieste tot ce ii sugereaza hipnotizatorul.
Astfel, pot aparea:
- Halucinatii pozitive (percepe obiecte care nu exista);
- Halucinatii negative (nu percepe anumite obiecte din jur);
- Paralizii ale membrelor;
- Anestezii (subiectul nu isi mai simte o mana, un picior
etc.);
- Acte automate realizate dupa iesirea din hipnoza.
Dupa trezirea din hipnoza, individul nu isi mai aminteste
ce s-a intamplat în cursul hipnozei.
Nu toate persoanele pot fi hipnotizate şi exista unele
persoane care sunt mai usor de hipnotizat decat altele.
6. Starile de constiinta produse
de substante psihoactive. Prin substanta psihoactiva se intelege orice substanta
care modifica starea psihica - inclusiv unele medicamente.

18
 Substantele psihoactive se impart în trei categorii:
- Stimulatoare: cofeina, nicotina, amfetamina, cocaina;
- Inhibitoare: alcoolul, opiul, morfina, heroina;
- Halucinogene: LSD, mescalina, solventii organici inhalatori.

Tulburarile constiintei

Cantitative
Torpoare – somnolenta cu scaderea initiativei si apatie
Obnubilare – o stare de dezorientare spatio-temporala
Sopor – somnolenta accentuata
Precoma – pierderea reversibila a constiintei, in care pacientul raspunde doar la
stimuli foarte puternici
Coma – stare de pierdere a constientei in care individul nu raspunde la stimuli

Calitative
Stari confuzionale – afectarea constiintei insotita de tulburari de gandire (confuzie
deliranta, halucinatorie sau onirica)
Stari crepusculare (de “automatism mintal”), de ex. Somnambulismul.

SISTEMUL PERSONALITĂŢII ŞI EDUCAŢIA

Video curs: https://youtu.be/EgZYXzpgrCE
Personalitatea este ansamblul ipostazelor de existenta şi manifestare ale unei fiinte
umane. Este poate conceptul cel mai genros şi mai plin de semnificatii al psihologiei.

Personalitatea este felul de a fi al unui individ, stilul sau unic de a simti, gandi şi
actiona.
Metodologii de studiu al personalitatii
1. analiza comportamentului are ca obiect comportamentele umane elementare
şi complexe, identificand stimulii externi şi motivele interne care le
genereaza.
2. psihanaliza studiaza visele, gafele sau actele ratate şi amintirile din copilarie,
interpretandu-le intr-o maniera simbolica, în calitate de expresii ale
pulsiunilor sexuale, sociale sau agresive neconstientizate.
3. analiza fenomenologica interpreteaza comportamentele observabile ca
indicii ale experientelor mintale subiective, interne.

19
 4. interpretarea umanista studiaza motivele, aspiratiile şi capacitatile creatoare
ale indivizilor, considerandfu-le expresii ale tendintei de implinire personala,
sufleteasca.
5. abordarea evolutionista explica personalitatea în termeni de adaptare şi
supravietuire a speciei. De exemplu, s-a constatat cafemeile isi aleg parteneri
capabili sa le protejeze şi intretina copiii, iar barbatii isi aleg partenerele dupa
criteriul capacitatii de a le naste copii sanatosi.
6. abordarea ecologica explica trasaturile de personalitate prin infuenta mediilor
în care traieste individul (mediul fizic, social, economic, cultural, politic etc.)
7. abordarea sistemica studiaza personalitatea în intregul ei, cu toti factorii
biologici şi de mediu care o influenteaza.
Personalitatea este alcatuita din aptitudini, temperament, caracter şi creativitate.

Temperamentul este felul innascut de a fi al omului, care depinde de cantitatea

de energie de care el dispune. Exista oameni temperamentali, cu multa energie,
vioi, care se aprind repede şi oameni linistiti, lenti, calmi.
Temperamentul este dat de forta, mobilitatea şi echilibrul proceselor de excitatie
şi inhibitie cerebrala.

Forta Mobilitate Echilibru

Sanguinic + Puternic +Mobil +Echilibrat
Flegmatic + Puternic – Inert + Echilibrat
Coleric + Puternic Excitabil – Neechilibrat
Melancolic – Slab Instabil – Neechilibrat

Caracterul este sistemul de valori şi atitudini ale unui individ, format prin
educatie şi care determina conduita lui morala.
Atitudinile sunt luari de pozitie în legatura cu diverse activitati (ex. Atitudinea
fata de invatare, fata de munca). Ele pot fi pozitive, de acceptare, sau negative,
de respingere. Atitudinea cuprinde o idee, o motivatie fata de acea idee, şi un
comportament legat de ea.
Exprimarea verbala a atitudinii se numeste opinie.

Tipurile de caracter
Atitudinea fata de Atitudinea fata de Atitudinea fata de
oameni activitate viata
20
Pozitiv Altruist Harnic Optimist
Negativ Egoist Lenes Pesimist

Abordari conceptual-metodologice în masurarea inteligentei

Abordarea senzoriala caractreizeaza primele testem de inteligenta (F. Galton în
Anglia şi McKeen Cattel în America). Acestea incercau sa evalueze inteligenta prin
intermediul unor teste senzoriale simple.
Abordarea psihometrica masoara inteligenta prin intermediul unor teste
standardizate ce solicita rezolvarea unor probleme.
Abordarea bazata pe varsta mintala are în atentie exclusiv gradul de dezvoltare al
inteligentei. Varsta mintala exprima nivelul mintal al copiilor normali cu o anumita
varsta cronologica. Ea permite aprecierea capacitatii copilului de a face fata unui
anumit nivel de solicitari educationale.
Abordarea bazata pe coeficientul de inteligenta (Stern, 1912) raporteaza varsta
mintala la varsta cronologica pentru a evalua statusul mental al subiectului (QI
individual).
Wechsler schimba semnificatia QI, considerandu-l ca raportul intre varsta mintala a
individului şi varsta mintala medie a subiectilor de aceeasi varsta cronologica (QI
statistic). QI este util pentru diferentierea copiilor cu aceeasi varsta mintala. Are
dezavantajul ca nu variaza în functie de varsta cronologica. De pilda un QI de 80 are
o alta semnificatie la 14 ani decat la 8 ani (cand copilul poate recupera intarzierea).
Abordarea clinica piagetiana nu este cantitativ-performantiala, ci calitativa –
urmareste doar stabilirea faptului daca subiectul se incadreaza în stadiul de
dezvoltare a inteligentei normal pentru varsta sa. Probele urmaresc trasaturi ale
inteligentei operatorii (conservare, reversibilitate) şi nu sunt standardizate.
Abordarea formativa (Vygotsky) porneste de la stransa legatura intre limbaj, sens
în genere şi inteligenta. Inteligenta este construita prin interactiunea dintre copil şi
adult, care constituie un mediator în interiorizarea de catre copil a simbolurilor lumii
şi implicit, a deprinderilor de a se adapta ei.
Aceste probe evalueaza capacitatea copilului de a se folosi de ajutorul acordat de
adult în rezolvarea problemelor. Aceasta capacitate exprima potentialul de invatare
al copilului.
Evaluarea se bazeaza pe conceptul de zona a proximei dezvoltari (ZPD) – diferenta
dintre performantele independente şi cele asistate.
Initial copilul rezolva independent probele, iar ulterior i se acorda treptat asistenta
verbala, vizuala sau fizica. Cu cat asistenta necesara este mai importanta şi mai
explicita (demonstratie, participare) şi cu cat performanta asistata e mai apropiata de
cea independenta, cu atat ZPD este mai ingusta. Avantajul metodei este ca apropie
diagnoza de interventie.

21
Abordarea relationala se bazeaza pe raportul dintre QI şi solicitarile mediului,
vizand gradul de integrare a subiectului în activitatea sociala. Avantaj: tine seama de
relatia cu mediul. Dezavantaj: neglijeaza individul în sine, care nu mai este tratat ca
persoana, ci ca o parte a socialului.
Abordarea polar-relationala (Tapu) analizeaza raportul dintre capacitatile
individului (raportate la medie) - indicele individual - şi indicele ecologic: raportul
dintre intensitatea solicitarilor reale şi cele normale corespunzatoare varstei
cronologice a subiectului. Astfel, se poate aprecia atat calitatea subiectului, cat şi cea
a mediului, luate în sine şi pe de alta parte adecvarea individului la mediu. Subiectul
poate fi normoadaptat, hiperadaptat sau hipoadaptat din punct de vedere relational,
poate fi hiper-, hipo-, sau normocapacitar din perspectiva adecvarii individuale, iar
mediul sau poate fi normo-, hipo- sau hiperecologic. Aceasta abordare imbina
virtutile orientarilor anterioare, tratand subiectul atat ca unul dintre cei ca el, cat şi
din perspectiva modului în care se adapteaza la lumea tuturor.
Dimensiunile competenţei didactice
Competenta didactica se bazeaza pe aptitudinile profesorului.
Aptitudinile sunt capacitati de a desfasura o activitate la un nivel inalt de
performanta.
Pot fi artistice, literare, stiintifice, sportive etc.
Competenta didactica este o imbinare de aptitudini complexe.
Principala aptitudine generala este inteligenta. Inteligenta este aptitudinea de a
rezolva în timp util probleme complexe din diverse domenii de activitate.
Inteligenta este:
- generala, implicata în toate activitatile;
- specifica, ce intervine în diverse tipuri de activitate (inteligenta numerica,
geometrica, verbala, motorie, sociala, emotionala.

Aptitudinea pedagogica presupune:

- capacitatea de comunicare
- capacitatea de relationare
- capacitatea de a evalua corect cunostintele
- moralitate
- competenta stiintifica

DSM-IV descrie trei categorii de tulburări de personalitate:

Grupul A. bizar - excentric cu subtipurile paranoid (suspicios, neincrezator),
schizoid (izolat, retras, indiferent) şi schizotipal ( un schizoid cu tendinte psihotice).

22
 Grupul B. , demonstrativ-emotional, ce cuprinde tuipurile: antisocial,
(instabil, impusiv), , histrionic (teatral, demonstratriv) şi narcisic (centrat excesiv pe
pripria persoana).
Grupul C. anxios-temator, subsumează tipurile: evitant (singuratic,
hiperemotiv) dependent (de ceilalti) şi obsesiv-compulsiv (rigid, perfectionist).

PSIHOLOGIA CREATIVITATII

Creativitatea este capacitatea de a produce bunuri materiale sau spirituale cu

valoare sociala.
Creativitatea presupune motivatie, inteligenta, cunostinte bogate, originalitate, curaj,
nonconformism, nepasare fata de posibilitatea de a cadeea în ridicol, perseverenta în
atingerea scopurilor.
Fazele actului de creatie:
1. pregatirea presupune documentarea, strangerea materialului şi a mijloacelor
de creatie
2. incubatia este o faza în care ideile creatoare dospesc în inconstient. Individul
poate avea alte preocupari constiente, în timp ce inconstientul sau lucreaza în
procesul creativ.
3. iluminarea este faza de gasire brusca a solutiei, în stare de veghe sau, mai rar,
în vis.
4. faza productiva, de realizare efectiva a operei de arta, inventiei sau
descoperirii.
Stimularea creativitatii în scoala se poate realiza prin sedinte de brainstorming
(în clasa se emit o serie de idei, cat mai multe şi mai neobisnuite, care apoi sunt
discutate şi se alege solutia cea mai buna).

DEZVOLTAREA PSIHICA
Video curs: https://youtu.be/4zX9n503VsI
Dezvoltarea psihica este procesul de constituire a structurilor
psihice, de la forme primitive, elementare pana la cele avansate,
performante, specifice adultului. Dezvoltarea completa poarta numele
de maturizare.
Dezvoltarea se realizeaza intr-o serie de stadii sau etape.
Dezvoltarea cognitiva a fost descrisa de J. Piaget, iar cea
afectiva - de S. Freud. Dezvoltarea psihosociala a fost analizata de E. Erikson.

23
 Stadiile dezvoltarii cunoasterii
1. Stadiul senzorio - motor (0 - 3 ani)
este bazat pe reactii simple. în acest stadiu copilul isi da seama
daca un obiect este luat de langa el şi incepe sa il caute. El invata
ca obiectele nu pot disparea pur şi simplu şi daca cineva nu le ia,
inseamna ca trebuie sa ramana acolo unde au fost. Aceasta este
ideea de permanenta a obiectului.

2. Stadiul preoperational (3 - 6 ani)

se caracterizeaza prin folosirea simbolurilor. In acest stadiu copilul are impresia ca
toate obiectele sunt insufletite. El crede ca toti oamenii gandesc ca el şi nu ii intelege
pe cei care au alte puncte de vedere.

3. Stadiul operatiilor concrete

(7 -12 ani) este cel în care copilul isi da seama ca obiectele nu isi
schimba în timp proprietatile daca nu se actioneaza asupra lor.
Astfel, daca la 6 ani apa turnata intr-un vas subtire şi inalt
pare mai multa decat cand se afla intr-un vas scund şi lat, la 8 ani
copilul spune ca în cele doua vase este "tot atata apa". Acesta este
conceptul de conservare a volumului. Ulterior apar şi conservarea masei
şi cea a numarului.
4. Stadiul operatiilor formale
(12 - 18 ani) presupune formularea de ipoteze şi testarea lor (gandirea
cauzala, de tipul "daca - atunci", de exemplu "daca imi iau umbrela,
atunci nu ma va uda ploaia".

24
 Stadiile dezvoltarii psihosexuale si afective
1. Stadiul oral (0 - 1 an) este dominat de
satisfacerea nevoilor alimentare prin supt. Acum copiii au
tendinta
de a pune totul în gura.
2. Stadiul anal (1 - 3 ani) este cel în care copilul
obtine placere prin defecatie şi ii place sa se murdareasca.
Apare
atasamentul fata de mama.
3. Stadiul falic (3 - 6 ani) este caracterizat prin
iubire fata de parintele de sex opus şi ura sau invidie fata de
parintele de acelasi sex. Copilul se joaca cu propriile organe genitale şi
este preocupat de diferentele dintre sexe.
4. Perioada de latenta (7 - 12 ani) este
dominata de activitatea scolara şi nevoile copilului intra intr-o
relativa adormire.
5. Stadiul genital (pubertatea şi adolescenta)
este dominat de maturizarea sexuala şi de aparitia dorintei fata de
sexul opus. în acest stadiu apare criza de opozitie, în care
adolescentul are tendinta de a se contrazice cu toata lumea. La
adolescenti se dezvolta imaginea de sine şi relatiile cu ceilalti.

Etapele dezvoltării psihosociale ale lui Erikson

Pruncia: vârsta 0-1 ani
Conflictul: încredere bazală vs. neîncredere bazală. Dacă este
rezolvat, se dezvoltă speranța

Copilăria timpurie: vârsta de 1-3 ani

Conflict: autonomie vs. rușine. Dacă este rezolvat, se dezvoltă
voința.

Vârsta jocului: vârsta de 3-6 ani

Conflict: inițiativă vs. vinovăție. Dacă este rezolvat, se dezvoltă țelul.

Vârsta școlară: vârsta de 6-12 ani

Conflictul: hărnicie vs. inferioritate. Dacă este rezolvat, se dezvoltă competența.

Adolescența: vârsta de 12-19 ani

Conflict: identitate vs. confuzie. Dacă este rezolvat, se dezvoltă fidelitatea.

25
Vârsta adultă tânără: vârsta de 20-25 ani
Conflict: intimitate vs. izolare. Dacă este rezolvat, se dezvoltă dragostea.

Vârsta adultă mijlocie: vârsta de 26-64 ani

Conflictul: generativitate vs. stagnare. Dacă este rezolvat, se dezvoltă grija.

Modele de evoluție personala

In functie de dimensiunile evolutie-stagnare, reactie-constructie si determinare-
autodeterminare exista mai multe modele de evolutie a persoanelor, dintre care
amintim:
• Evolutiv-constructiv-autodeterminat, caracteristic persoanei libere care se
schimbă pe sine și lumea în care trăiește conform propriilor proiecte;
• Stagnant-constructiv-autodeterminat - persoana care își sacrifică propria evoluție
pentru a-și investi toată libertatea creativă în transformarea lumii ("creatorii
dezinteresați");
• Stagnant-constructiv-determinat – persoana care este prinsa in mijlocul unor
evenimente ce o fac sa aiba un impact important asupra lumii – actorul fara voie;
• Evolutiv-reactiv-autodeterminat - persoana care își folosește libertatea în principal
pentru a-și determina propria evoluție (persoana centrata pe realizarea
personală);
• Evolutiv-reactiv-determinat - persoana afectată de factori biologici sau de
evenimente, pozitive sau negative, care îi schimba cursul vietii si îi împiedică
libertatea (de exemplu, boală, război, câștiguri neasteptate);
• Stagnant-reactiv-determinat - persoana supusă, receptivă și conformista care
trăiește într-un mediu non-stimulativ - o existență "plictisitoare" (Tapu, 2001).
Tulburările de dezvoltare includ tulburări ale dezvoltarii intelectuale, ale
calculului, scris-cititului, imaturitati afective și tulburări de spectru autist, acestea
din urmă implicând dezvoltarea deosebit de precară a competențelor lingvistice și
sociale. Tratamentul cuprinde tehnici comportamentale, de educație și psihoterapie.

INVATARE SI DEZVOLTARE

Invatarea şi dezvoltarea sunt termeni inseparabili ce desemnează discontinuitatea

mintală, respectiv factorii externi, adaptativi care o influenţează.
Invatarea – schimbarea durabila a comportamentului sub influenta mediului,
prin exercitiu.
Dezvoltarea – orice schimbare a comportamentului si personalitatii de-a lungul
vietii, indiferent de origine (prin ereditate, invatare, substante chimice, boli etc.). Se
mai numeste evolutie si poate fi pozitiva (progres) sau negativa (regres).

26
 Teoriile asociationiste considera învăţarea ca un proces de insusire a unor
reactii specifice la stimuli specifici.
Teoria conexionista (Thorndike) stabileste faptul ca învăţarea implica o
succesiune de incercari şi erori. Tentativele incununante de succes sunt retinute, iar
cele care duc la esec sunt inhibate. Acesta ar fi principiul de baza al învăţarii, numit
de Thorndike: legea efectului.
Teoria reflexologica (Pavlov) considera ca învăţarea se realizează prin
stabilirea de reflexe condiţionate, ca urmare a asocierii unui stimul nou cu un altul,
ce declansează o reacţie innascuta a organismului.
Teoria învăţarii prin contiguitate (Guthrie) explica învăţarea prin legea
contiguitatii, ce postulează ca o combinaţie de stimului care a insoit o mişcare, la
repetare tinde sa fie urmata de aceeasi mişcare. Guthrie considera ca un model de
stimulare isi capata întreaga forta asociativa cu ocazia primei asocieri cu o reacţie.
Teoria condiţionarii operante (Skinner) afirma ca învăţarea se bazează pe
stimului de intarire, sau operaţii, care fixează reactiile formate prin condiţionare.
Stinner considera ca dacă un comportament condiţionat este urmat de un stimul de
intarire, faţă de raspuns într-o noua reacţie este mai mare.
Teoriile cognitive explica învăţarea pe baza unor structuri cognitive ce dispun
de mecanisme de prelucrare a informatiilor nou achizitionate. Teoria imitaţiei
atribuie învăţarea copierii unor modele de gândire şi acţiune.
Teoria învăţarii semantice (Tolman) afirma ca orice învăţare are un scop, iar
cel care invata foloseşte mediul ambiant ca un instrument pentru atingerea scopului.
Teoria gestaltista considera ca învăţarea se realizează prin mecanismul
intuiţiei, ce cauta într-o restructurare brusca a campului mintal, cu asimilarea noilor
cunostinte la structurile mintale date.
Fundamentul pentru învăţare ar fi principiul pregnanţei, sau al formei bune,
care postulează faptul ca învăţarea tinde spre un anumit tip de organizare, ce se
impune în raport cu alternativele posibile.
Teoria constructivistă (Piaget) tratează învăţarea ca instrument al adaptarii,
realizat prin două modalitati complementare: asimilarea şi acomodarea.
Învăţarea are un caracter activ, realizand construcţia structurilor psihice în
cadrul inetracţiunii cu mediul. După Piaget, învăţarea practică precede ontogenetic
învăţarea cognitivă.
Teoriile psihodinamice postulează ca învăţarea este dominată de jocul
dintre principiul placerii şi principiul realitatii. După Freud, principiul placerii, care
tinde spre maximizarea satisfacţiei şi minimizarea insatisfacţiei, conditionează
efectele şi conţinutul învăţarii de gradul de satisfacere a trebuintelor individului.
Principiul realitatii, care tinde spre maximizarea adaptarii şi minimizarea inadaptarii
la mediu, condiţionează învăţarea de utilitatea ei adaptativa.

27
 Teoriile funcţionaliste afirma ca învăţarea este un mecanism care facilitează
adaptarea la mediu, inlaturand obstacolele care stau în calea acţiunii.
Comportamentul de depasire a obstacolului, odata achizitionat, este consolidat prin
repetare în situaţii problematice identice.
Teoria interactionista (Tapu) distinge intre continuturile invatate, ce sunt
produsul direct al interactiunii dintre activitatea de invatare si activitatea creierului,
si abilitatile de invatare, ce se formeaza prin interactiunea dintre continuturile care
se invata si mediul de invatare.

Psihologia procesului de învăţare şcolară

Acţiune şi învăţare. Învăţarea este dimensiunea achizitivă a acţiunii, constând în

acumularea de produse psihice persistente şi organizate, ce îmbogăţesc structura şi
funcţionalitatea psihică. Fiecărei forme de activitate îi corespunde un tip specific de
învăţare.
– Învăţarea cognitivă, constă în dobândirea de reprezentări, cunoştinţe, operaţii
cognitive şi structuri verbale;
– Învăţarea afectivă permite însuşirea reacţiilor evaluative, adecvate la diferite
situaţii cu încărcătură afectiv-motivaţională (estetică, morală, socială). În perioada
de creştere, dar nu numai, se manifestă sub forma identificării.
Învăţarea practică constă în formarea abilităţilor şi deprinderilor variate de
muncă practică, manual, dar şi a celor de autonomie şi orientare.
Învăţarea comportamentală constă în structurarea deprinde-rilor de comportare
civilizată şi de convieţuire socială.
Învăţarea, prin toate formele ei, contribuie atât la dezvoltarea psihică generală,
cât şi la perfecţionarea adaptării adultului, iar la handicapaţi tot învăţarea este cea
care realizează restructurarea psihocomportamentală.

În cazul activităţilor intelectual-verbale există o orientare a persoanei fie spre

activităţi predominant cognitive (matematică, filosofie), fie spre cele preponderent
verbale (lingvistică, filologie). În acţiunile evaluative unii subiecţi se centrează pe
evaluări obiective, predominant cognitive – alţii pe evaluări subiective,
precumpănitor afective. În cadrul acţiunilor practice la unii oameni predomină
activităţile cu dominantă de organizare verbală, la alţii cele cu dominantă pe
deprinderile de execuţie (munci manuale de fineţe). În activităţile artistice, unii se
concentrează pe încărcătura afectiv-motivaţională (expresionişti) în timp ce alţii
pun accent pe plăsmuirea operei – impresioniştii.
Video suplimentar: https://youtu.be/78fhKg5AdAU

28
Tulburari de invatare
Intarzierea in dezvoltarea mintala
Autismul infantil – tulburare de contact social, cu incapacitatea de a comunica verbal
si de a relationa afectiv
Discalculii – tulburari de calcul aritmetic

CARACTERISTICILE PROCESELOR PSIHICE IMPLICATE ÎN INVATAREA SCOLARA

PROCESELE COGNITIVE în EDUCATIE

SENZATIILE
Video curs: https://youtu.be/MOD-FfZ5Dak
Senzatia este procesul de reflectare a insusirilor elementare
ale obiectelor, în conditiile actiunii acestora asupra analizatorilor.
Senzatiile pot fi vizuale (senzatia de lumina), auditive
(senzatia de zgomot), tactile (senzatia de atingere), dureroase
(arsura, intepatura), gustative (dulce, sarat, acru, amar), de
echilibru (senzatia de ameteala).
Deci senzatia inseamna receptarea unor stimuli simpli.

Proprietatile senzatiilor
Intensitatea depinde de:
- intensitatea stimulului;
- conditiile de receptie;
- excitabilitatea nervoasa;
- motivatie.
Durata poate coincide cu durata stimulului sau se
intinde şi dupa incetarea stimularii. Senzatiile care apar dupa
incetarea stimulului se numesc imagini consecutive. Ele pot fi:
- pozitive (un carbune aprins miscat în intuneric este
vazut ca o linie luminoasa);
- negative (un patrat rosu da senzatia ulterioara de patrat
verde, daca mutam privirea catre o coala alba).
Pragurile senzoriale
Pragul minimal este cel mai slab stimul care
poate fi receptat;
Pragul maximal este cel mai puternic stimul care
poate fi receptionat (dincolo de care apare durerea);

29
 Pragul diferential este cel mai slab stimul
care, adaugat altui stimul, determina o noua senzatie.
Adaptarea - senzatiile scad în
intensitate daca stimulul este puternic şi cresc daca stimulul e slab;
Contrastul senzorial - doi stimuli diferiti perceputi simultan sau succesiv par
şi mai diferiti decat în realitate. Contrastul simultan cel mai puternic este al culorii
galbene pe fond negru. Contrastul succesiv cel mai puternic apare cand
ceva acru ne pare şi mai acru daca il gustam dupa ceva dulce.
Sensibilizarea - stimularea unui analizator duce la cresterea sensibilitatii altui
analizator. De exemplu, vedem mai bine intr-un mediu cu muzica decat în liniste.
Interactiuniea analizatorilor - stimularea unui simt duce la senzatii în alt simt
(auditia colorata).
Semnificatia - stimulii semnificativi sunt perceputi mai puternic decat cei
nesemnificativi (de exemplu, zgomotele anormale ale uni motor sau suflurile
percepute de catre medic cu stetoscopul).
Tulburarile sensibilitatii
Hiperestezia (exacerbarea sensibilitatii)
Hipoestezia (diminuarea sensibilitatii)
Anestezia (disparitia totala a sensibilitatii)

30
Vederea este abilitatea de a primi și procesa detaliile vizuale, precum și de a permite
mai multe funcții de răspuns foto care sunt independente de viziune. Ochiul (vezi
figura de mai jos) detectează lumina și îl convertește în impulsuri electro-chimice în
neuroni. În organismele superioare, ochiul este un sistem optic complex care
colectează lumina din mediul înconjurător, reglează intensitatea sa printr-o
diafragmă, îl concentrează printr-un ansamblu reglabil de lentile pentru a forma o
imagine, convertește această imagine într-un set de semnale electrice și transmite
aceste semnale către creier prin căi neuronale complexe care leagă ochiul prin nervul
optic la cortexul vizual și alte zone ale creierului.
Retina are 2 tipuri de celule receptor: bastonase (detectează luminozitatea luminii,
sensibilă în întuneric) și conuri
(detectează culoarea și detaliile,
sensibile la lumina zilei). Celulele
care leagă acești detectoare
formează nervul optic care transmite
informația creierului.
Punctul orb (numit și discul optic)
este o regiune mică în câmpul vizual,
unde nu se vede nimic. Acest lucru
se datorează faptului că nu există
celule de receptor în acest loc unde
nervul optic părăsește ochiul în
retină.
Fovea este regiunea din retină unde
lumina este focalizată central. Fovea
nu are bastonase, conține doar
conuri.

31
Auzul este efectuat în primul rând de sistemul auditiv: undele mecanice, cunoscute
sub numele de vibrații, sunt detectate de ureche și transduse în cohlee în impulsuri
nervoase percepute de creier (în primul rând în lobul temporal).
Simtul vestibular, folosind fluidele în canalele semicirculare, cohleea și sacul
vestibular (utricula și sacula) din urechea interioară, ne simte poziția, mișcarea și
echilibrul.

Gustul este senzația produsă atunci când o substanță din gură reacționează chimic
cu celulele receptorilor de gust localizați pe muguri de gust în cavitatea orală, mai
ales pe limbă (figura de mai jos). Gustul, împreună cu mirosul (olfacția) și stimularea
nervului trigeminal (înregistrarea texturii, a durerii și a temperaturii) determină
arome de alimente sau alte substanțe. Oamenii au receptori de gust pe gusturile
gustative (caliculii gustative) și alte zone, inclusiv suprafața superioară a limbii și
epiglota. Cortexul gustativ este responsabil pentru percepția gustului. Senzația de
gust include cinci gusturi de bază: dulceața, acrul, saratul, amarul și savoarea.

32
Olfacția este o chemorecepție care formează simțul mirosului. Olfacția are multe
scopuri, cum ar fi detectarea pericolelor, feromonilor și alimentelor. Se integrează
cu alte simțuri pentru a forma simțul aromei. Olfacția apare când odoranții se leagă
la locurile specifice pe receptorii olfactivi localizați în cavitatea nazală (figura de
mai jos). Nervii olfactivi preiau semnale agregate de la acești receptori și le transmit
către bulbul olfactiv, unde intrarea senzorială va începe să interacționeze cu părți ale
creierului responsabile pentru identificarea mirosului, memorie și emoție.

33
Sistemul somatosenzorial este un sistem complex de neuroni și căi senzoriale care
răspund la schimbări la suprafață sau în interiorul corpului (figura de mai jos).
Axonii (ca fibre nervoase aferente), neuronilor senzoriali se conectează cu sau
răspund la diferite celule ale receptorilor. Aceste celule senzoriale ale receptorilor
sunt activate de stimuli diferiți, cum ar fi stimuli de căldură / rece și durere, dând o
semnificatie funcționala răspunsului neuronului senzorial, cum ar fi un
termoreceptor care transmite informații despre schimbările de temperatură și un
nociceptor, transmiterea informațiilor despre durere. Alte tipuri includ
mecanoreceptorii, chemoreceptorii și trimit semnale de-a lungul unui nerv senzorial

către măduva spinării, unde pot fi prelucrate de alți neuroni senzoriali și apoi
transmiși către creier pentru prelucrare ulterioară. Receptorii sensori se găsesc pe tot
corpul, incluzând pielea, țesuturile epiteliale, mușchii, oasele și articulațiile,
organele interne și sistemul cardiovascular.

Tulburări senzoriale
Hiperestezia este o afecțiune care implică o creștere anormală a sensibilității la
stimuli ai sensului, care poate include sunetul pe care îl auziți, alimentele pe care le
gustați, texturile pe care le simțiți și așa mai departe. Sensibilitatea sensibilă la

34
atingere este denumită "hiperestezie tactilă", iar sensibilitatea sonoră crescută se
numește "hiperestezie auditivă". Ele sunt frecvente în tulburările neurologice.
Hipoestezia se referă la o senzație redusă sau la o pierdere parțială a sensibilității la
stimulii senzoriali. Este frecventă în oboseală. Anestezia este o pierdere totală a
sensibilității unei zone a corpului, de ex. un membru. Apare în unele tulburări
neurologice și mentale.

PERCEPTIA
Video curs: https://youtu.be/E921qiKkga4
Perceptia este reflectarea de ansamblu a insusirilor particulare
ale obiectelor şi fenomenelor în conditiile actiunii lor asupra
organelor de simt.
Perceptia este un ansamblu de senzatii.
Formele perceptiei
Vizuala - forma, marime, culoare, spatiu, profunzime;
Auditiva - sunete (muzica, vorbire), zgomote;
Gustativa - alimente;
Olfactiva - mirosuri, parfumuri, alimente.

Proprietatile perceptiei
Integralitatea. Obiectele sunt percepute în ansamblul lor;
Structuralitatii. Obiectele sunt percepute în structura lor interna, cu relatiile
dintre parti.
Selectivitatea. Insusirile obiectelor sunt percepute selectiv, iar nu în toate
detaliile.
Constanta. Un obiect este perceput ca fiind acelasi din orice pozitie l-am privi.
Semnificatia. Obiectele care au semnificatie pentru subiect sunt percepute mai
bine decat cele fara semnificatie.
Proiectia perceptiva. Imaginea obiectului se formeaza în creier, dar noi
percepem obiectul ca fiind în afara noastra, asa cum dealtfel şi este.

35
 Intreg

Selectie
Obiect Perceptie Semnificatie

Structura
Proiectie

Fazele perceptiei
Detectia - constientizarea prezentei unui obiect;
Discriminarea - diferentierea obiectului de fond;
Identificarea - recunoasterea obiectului prin
compararea lui cu imaginea mintala;
Interpretarea - corelarea obiectului perceput cu
informatiile anterioare şi evaluarea importantei lui pentru activitate.

Tulburarile perceptiei
Iluzii (perceptii deformate ale unui obiect real)
Halucinatii (perceptii fara obiect real, nerecunoscute ca patologice de catre bolnav)
Halucinoze (halucinatii complexe, multiple, recunoscute de catre bolnav ca fiind
patologice)
Agnozii (incapacitatea de a recunoaste obiecte anterior cunoscute)

36
ILUZII OPTICO-GEOMETRICE
Video: https://youtu.be/BHTdKaaZTdM

REPREZENTAREA
Video curs: https://youtu.be/zpZVqZHwYdc
Reprezentarea este procesul de redare schematica a insusirilor
tipice ale obiectelor care au actionat asupra analizatorilor.
Reprezentarea face legatura dintre perceptie şi gandire.

Formele reprezentarii
- Dupa activitatea în care sunt implicate:
- artistice (picturi, desene);
- muzicale (melodii);
- literare (imaginile descrise în textele literare);
- Dupa gradul de generalitate:
- particulare (ex. reprezentarea locuintei proprii);

37
 - generale (reprezentarea unui mar);
- Dupa origine:
- reprezentari ale memoriei (reprezentarea absolvirii
liceului);
- reprezentari ale imaginatiei (reprezentarea unui
extraterestru);
-Dupa gradul de implicare a vointei:
- voluntare (reprezentarea unei pagini citite);
- involuntare, care ne vin în minte fara sa vrem
(un accident suferit);
- Dupa numarul de indivizi carora le apartine:
- individuale;
- colective.

Tulburarile reprezentarii
Imagini eidetice – reprezentari foarte vii vazute cu “ochii mintii”, avand o
intensitate asemanatoare cu cea a perceptiilor. Sunt recunoscute de catre subiect ca
fiind reprezentari si nu perceptii
Pseudohalucinatii – perceptii fara obiect real prezente in planul mintal si nu in cel
exterior, sub forma unor reprezentari foarte vii (vazute cu ochii mintii, auzite cu
urechile mintii etc.). Sunt considerate de catre pacient perceptii ale unor stimuli sau
obiecte reale, prezente in capul ori in mintea sa.

PSIHOLOGIA GÂNDIRII
Video curs: https://youtu.be/IOPIPk9VOJA

Gandirea este procesul de prelucrare complexa a informatiilor, care duce la

formarea de concepte şi idei.
Formele gandirii:
- algoritmica – bazata pe o succesiune de pasi
- euristica – flexibila, plastica, inovatoare
- divergenta – cautarea cat mai multor solutii diverse
- convergenta – cu ingustarea ariei de reflexie
- inductiva – care merge de la particular la general
- deductiva – urmeaza drumul invers – de la general catre particular
- analogica – bazata pe stabilirea asemanarilor
- verticala – comuna

38
- laterala – interpreteaza situatii cunoscute în maniere noi, neobisnuite
- spontana – libera, nedirijata
- directionata – urmareste un scop precis
- pozitiva – constructivista, optimista
- negativa – distructiva, defetista, pesimista
Continutul gandirii este reprezentat de concepte şi idei.
Conceptele sunt ansambluri de trasaturi esentiale ale obiectelor şi fenomenelor.
Ele sunt sisteme de imagini si cuvinte ce intretin legaturi logice si exprima relatii
complexe intre clase de obiecte (relatii intre relatii). Cuvintele sunt tot un tip de
imagini, dar care nu infatiseaza obiectele, ci le semnifica, le eticheteaza (“etichete
verbale” ale imaginilor obiectelor) sau le tin locul. De exemplu, cand ma gandesc
la caine imi pot veni in minte atat imaginea unui caine, cat si cuvantul
corespunzator, precum si definitia sa de mamifer domestic carnivor, exprimata
tot prin asociatii de cuvine si imagini.

Conceptele sunt de doua tipuri:

- concrete, referitoare la clase mici de obiecte (ex: mar).
- abstracte, ce se raporteaza la categorii mari de obiecte, unificate printr-un
principiu general (ex: libertate).
Conceptele sunt organizate ierarhic, în cadrul piramidei conceptelor.
Ideile sunt ansambluri de concepte intre care se stabilesc relatii logice, ex.
“Socrate este om”.

Operatiile gandirii:
- analiza – descompunerea mintala a unui obiect

39
- sinteza – compunerea sau recompunerea mintala a obiectului
- abstractizarea – extragerea trasaturilor esentiale
- concretizarea – concretizarea aplicarea unor trasaturi esentiale în situatii
concrete
- generalizarea – trecerea de la particular la general
- particularizarea – trecerea de la general la particular
- comparatie – stabilirea asemanarilor si deosebirilor intre doua sau mai multe
obiecte, pe baza unor criterii.

Rationamentul este o procedura prin care se obtin cunostine noi prin combinarea
informatiilor deja existente.
Rationamentul inductiv este producerea unei concluzii generale pornind de la o
multime de cazuri particulare

40
Inducerea unei proprietati ‘Daca unele pasari au pene, atunci toate pasarile au
pene’
Inducerea unei reguli ‘Continuati sirul de numere 14561789...’
Inducerea unei structuri – descoperirea unei relatii constante intre elementele
unei multimi pe baza unor exemple.
Ex: ‘Avocatul este pentru clientul sau ceea ce...
Medicul este pentru...
Profesorul este pentru...
Vanzatorul este pentru...’
Rationamentul deductiv este producerea unei concluzii particulare pornind de la
premize generale.

Rationamentul deductiv imbraca

urmatoarele forme:
Silogismul – deducerea unei trasaturi pe
baza apartenentei la o clasa
‘Toti oamenii sunt muritori
Socrate este om
Socrate este muritor’
Rationamentul ipotetico-deductiv –
aplicarea unei relatii generale de
cauzalitate la o situatie concreta ‘daca e ziua, atunci e lumina’.

41
 Rationamentul liniar – stabilirea unei relatii complexe prin coordonarea
relatiilor elementare.
Ion>Mihai
Vasile<Mihai
Deci Ion>Mihai>Vasile
Rezolvarea de probleme este depasirea unui obstacol intern sau extern care
blocheaza activitatea. Ea implica trecerea de la o stare initiala de blocaj la o stare
finala de reusita.
Componentele unei probleme sunt:
- mediul problemei – problema reala
- spatiul problemei – imaginea subiectului despre problema
Problemele pot fi de solutie sau de demonstratie.
Strategiile rezolutive pot fi :
- algoritmice – bazate pe o succesiune de pasi prestabilita
- euristice, care la randul lor sunt:
- retrospective – de la solutie la datele problemei
- analogice – bazate pe asemanarea cu alte probleme care au fost rezolvate
- analiza mijloace-scopuri, folosita frecvent în management şi economie.

Tulburarile gandirii
Tulburari nepatologice:
- orbirea gandirii – imposibilitatea sesizarii esentialului intr-o problema cu
multe date inutile – duce la idei inguste
- stereotipia gandirii – perseverarea în aceeasi directie şi atunci cand datele
problemei s-au schimbat – duce la idei dominante.
- fixitatea functionala – imposibilitatea de a depasi solutiile conventionale
atunci cand noutatea problemei o cere – duce la idei fixe.
Tulburari patologice:
- Ideile obsesive - idei false care paraziteaza gandirea şi produc disconfort
- Ideile delirante – idei false, neconforme cu convingerile grupului de
apartenenta al subiectului, care sunt sustinute cu convingere şi schimba
comportamentul persoanei
- Barajul gandirii – intreruperea brusca şi nemotivata a cursului gandirii
- Fuga de idei – un flux de idei rapid şi necontrolabil
- Incoerenta – pierderea legaturilor logice dintre idei.

PSIHOLOGIA IMAGINAŢIEI
Video curs: https://youtu.be/l08QGsFuOaU

42
Imaginatia este producerea de noi imagini pe baza prelucrarii reprezentarilor.
Imaginatia nu este identica cu creatia. Ceea ce imaginam nu este intotdeauna original
şi creator.
Formele imaginatiei
Reveria este visarea cu ochii deschisi, în stare de veghe. Ea apare intr-o stare de
relaxare, cand individul isi lasa imaginatia sa se desfasoare liber, neingradit.
Daca nu este excesiva, reveria este pozitiva, ea relaxeaza individul şi ii satisface
partial unele trebuinte şi frustrari.
Daca insa avem un exces de reverie, ne indepartam de realitate, ne izolam de lume
şi ne refugiem intr-o lume imaginara, ceea ce nu este de dorit.
Imaginatia reproductiva este cea care ne ajuta sa ne reprezentam lucruri pe care nu
le-am vazut niciodata, sau situatii în care nu am fost niciodata pusi.
Prin imaginatia reproductiva noi ne largim foarte mult orizontul de cunoastere; de
exemplu, putem calatori pe aripile imaginatiei în locuri şi tari în care nu am fost
niciodata, ne putem imagina obiecte pe care nu le-am putea percepe direct (de
exemplu, atomii).
Imaginatia creatoare este aceea care duce la crearea unor imagini originale, cu
valoare artistica sau stiintifica.
Imaginatia creatoare tehnico-stiintifica duce la crearea unor imagini cu valoare de
adevar şi utilitate practica, iar imaginatia artistica duce la crearea frumosului.
în cadrul imaginatiei tehnico-stiintifice vorbim despre inovatie, care inseamna
imbunatatirea unor tehnici sau produse cu totul noi, revolutionare.
Ex de inventie: interfetele grafice cu ferestre şi mouse (Douglas Engelbart).
Ex. de inovatie: pictogramele (icon) – create de grupul de cercetare Palo Alto şi
meniurile derulante create de firma Apple.

Procedeele imaginatiei
Condensarea este punerea la un loc a unor elemente apartinand unor obiecte
diferite (smartphone-ul).

43
Multiplicarea este cresterea numarului de elemente identice dintr-o imagine (ex:
coloana infinitului).

44
Rearanjarea este schimbarea ordinii unor elemente (ex: redecorarea domiciliului
prin simpla mutare a pieselor de mobilier).

Modificarea este schimbarea unor elemente şi pastrarea altora. Prin schimbarea

culorii lalelei s-a obtinut laleaua neagra.

Scanarea intervine în crearea de harti psihologice.

45
46
Schematizarea este pastrarea insusirilor tipice şi omiterea detaliilor nesemnificative.
Ex: desenul schematic al structurii unei plante, folosit în predarea biologiei.

Empatia imaginativa este transpunerea imaginara în altceva (persoana, obiect,

fenomen) – sa ne imaginam cum e sa fii batran, sau cum e sa fii un pom, o albina
etc. Empatia este esentiala în educatie. Manifestand empatie fata de elevi, profesorul
reuseste sa-i inteleaga mai bine, sa gaseasca cea mai accesibila forma de predare a
cunostintelor.

47
Dezvoltatea imaginatiei în scoala se realizeaza prin:
- proiecte – ex. Cum sa irigam un desert
- probleme de imaginatie – ex: ce s-ar intampla în lume daca nu ar exista pasari.

Tulburarile imaginatiei
Mitomania (minciuna patologica, pe care persoana o considera adevar)
Delirul imaginativ (delir cu idei fanteziste)

PSIHOLOGIA MEMORIEI
Video curs: https://youtu.be/M8c4a_0p69g
Memoria este procesul de fixare, pastrare şi reactualizare a informatiilor.
Fara memorie, viata noastra ar fi foarte dificila, iar activitatea ar fi imposibila. Am
trai intr-un prezent continuu, fara trecut, dar şi fara capacitatea de a ne imagina
viitorul.

Formele memoriei

Dupa durata:
- imediata – senzoriala (secunde)
- scurta (minute)
- lunga (ani sau decenii)
Dupa continut:
- episodica (memoria a ceea ce ni s-a intamplat în viata)
- semantica (memoria cunostintelor teoretice acumulate în scoala)
- procedurala (memoria procedurilor şi tehnicilor de lucru – know-how) – mersul
pe bicicleta, condusul automobilului, algoritmii de rezolvare a unor ecuatii.
- productiva, cand ne amintim altceva decat am memorat.
Procesele memoriei:
Fixarea informatiei este un proces activ şi selectiv, nu o copiere fotografica.
Fixarea (memorarea) poate fi voluntara sau involuntara, logica sau mecanica.
Pastrarea informatiilor este şi ea un proces activ, deoarece nu ne reamintim exact
ceea ce am invatat, ci modificam materialul din memorie. Pastrarea este cu atat mai
indelungata, cu cat cunostinele sunt mai bine intelese.
Reactualizarea este de doua feluri:

48
- recunoasterea informatiilor memorate
− reproducerea informatiilor.

Cai de imbunatatire a memoriei în scoala

- explicarea şi exemplificarea de catre profesor, astfel incat cunostintele sa fie bine
intelese.
- utilizarea de exercitii şi lucrari practice
- organizarea logica a materialului predat
- motivarea şi cointeresarea elevilor pentru a invata
- extragerea ideilor principale şi utilizarea de cuvinte-cheie.
− repetarea periodica a materialului pentru a-l pastra şi consolida în memorie.

Tulburari
Cantitative
Hipomnezii si amnezii (scaderea sau disparitia memoriei)
Hipermnezii (exagerari ale memoriei)
Calitative (paramnezii)
Confabulatii (amintiri false, produse ale imaginatiei, pe care pacientul le considera
reale)
Ecmnezie (pacientul se crede intr-o etapa trecuta a existentei)
Criptomnezie (autoatribuirea unor activitati pe care de fapt le-au desfasurat alte
persoane)
Instrainarea amintirilor (atribuirea altor persoane ale unor amintiri proprii)
False recunoasteri (deja vu)
False nerecunoasteri (jamais vu)
Iluzia sosiilor (Capgras) – pacientul crede ca persoane apropiate au fost substituite
cu persoane straine.

PROCESELE AFECTIVE SI EDUCATIA

PSIHOLOGIA MOTIVAŢIEI ŞI AFECTIVITATII.
Video curs: https://youtu.be/0wFEtOz1YBw
Motivatia este ansamblul fortelor interne care intretin şi orienteaza comportamentul.
Se spune despre cineva ca este motivat daca este manat din interior de dorinta de a
face ceva şi nu trebuie manat de la spate.
Nevoile sunt organizate de la simplu la complex, de la inferior la superior, de la
innascut la dobandit (piramida nevoilor – A. Maslow).

49
 Ierarhia trebuintelor
Autorealizare (scopuri, idealuri,
convingeri)
Stima şi statut (nevoia de a fi
respectat)
Activitate (interese)
Apartenenta (nevoia de a apartine
unui grup)
Securitate (nevoia de a fi în
siguranta)
Biologice (aer, foame, sete, sex,
somn)

Afectivitate pozitiva

Satisfacere

Cunoastere Motivatie
Nesatisfacere Motivatie

Afectivitate negativa

- Motivele sunt forme superioare de motivatie, care ne stimuleaza catre

atingerea unui scop.
- Aspiratiile sunt dorinte de a ajunge la o anumita stare.
- Convingerile sunt idei puternic sustinute motivational.
- Idealurile sunt proiectari legate de o stare perfecta, imposibil de atins, dar de
care incercam sa ne apropiem tot mai mult.

50
Motivarea elevilor
Un rol important al profesorului este acela de a-şi motiva elevii sa invete, sa
reuseasca la testari, examene, concursuri.
Pentru a avea succes trebuie ca motivatia sa fie proportionala cu dificultatea sarcinii
– optimum motivational.
Cand motivatia este insuficienta în raport cu sarcina, apare submotivarea (‘Nu este
nevoie sa ma obosesc prea tare, ma descurc eu’).
Cand motivatia e prea puternica, apare supramotivarea (‘Daca nu reusesc, sunt
pierdut. Trebuie neaparat sa reusesc. As da orice pentru asta’).

Tulburări ale motivatiei

Tulburările de nutriție includ bulimia (consumul excesiv sau excesiv) și anorexia
(nu mănâncă prea mult). Dorința sexuală poate fi crescută (hipersexualitate) sau
scăzută (tulburarea de dorință sexuală hipoactivă), iar obiectul dorinței sexuale poate
fi anormal (de exemplu, poate fi îndreptat spre animale - zoofilia sau copiii -
pedofilia). Tulburările identității genului implică o diferență între sexul unei
persoane și genul ei definit de sine.

Afectivitatea este procesul de semnalizare a satisfacerii sau nesatisfacerii nevoilor

individului. Satisfacerea nevoilor determina stari pozitive, iar nesatisfacerea lor –
stari negative. Afectivitatea diferentiaza omul de masini.
- intensitatea este mare în cazul emotiilor şi pasiunilor, şi slaba în cazul dispozitiei
afective (depinde de situatie şi de motivatie).
− durata. Pentru procesele afective elementare, durata este corespunzatoare
duratei factorilor care le-au determinat. Pentru sentimente şi pasiuni, durata
poate fi a intregii vieti.
− polaritatea poate fi pozitiva sau negativa. Starile pozitive servesc adaptarii la
realitate, iar cele negative duc la indepartarea factorului care contrazice
persoana.

Profesorul trebuie sa formeze stari pozitive fata de invatare şi negative fata de

comportamentele inacceptabile.
- caracterul stimulator sau inhibitor al activitatii. Unele stari ne stimuleaza sa
continuam activitatea, iar altele ne fac sa abandonam.
Starile afective se impart în:
- primare (furia, spaima, rasul şi plansul în hohote)
- complexe (buna sau proasta dispozitie, bucuria, tristetea)
- superioare (sentimentele – dragostea, ura), pasiunile (pasiunea pentru
munca).
51
 în activitatea scolara trebuie formate sentimente intelectuale (curiozitatea),
estetice (gustul pentru frumos) şi morale (sentimentul datoriei).

Disfunctiile afective ale elevilor

- incordarea emotionala este determinata de situatii stresante (examen, vacanta,
premii, corigenta, inspectie).
- Starile de frustrare şi nemultumire provocate de esecuri la examinare (ex.
Nota proasta), nedreptati ale profesorilor, amenintari.
- Teama de scoala
- Instabilitatea afectiva
- Timiditatea
- Anxietatea – stare de neliniste inexplicabila, nejustificata.

Tulburari patologice ale afectivitatii

Mania (bucurie excesiva, nemotivata)

Depresia (tristete exagerata si nemotivata)
Indiferenta afectiva
Inversiunea afectiva (bucurie in situatii triste sau invers)
Tocirea afectiva (deteriorarea progresiva a capacitatii de a avea trairi afective)
Apatia (scaderea intensitatii trairilor afective)
Atimia – lipsa totala de afectivitate

OPERAȚII EXPRESIVE
Expresiile comportamentale ale emoțiilor sunt expresii faciale, gesturi, modificări
ale posturii, puls, respirație, ton vascular (producătoare de paloare sau înroșire),
tremor, lacrimi, transpirații, diverse senzații în piept și stomac.
Expresiile emoționale indică starea emoțională a individului. De exemplu, oamenii
tristi păstrează capul aplecat înainte, corpul lor este curbat, ei își păstrează pleoapele
coborâte, ochii lor par obosiți, mișcările lor lente, în timp ce oamenii fericiți își
păstrează capul în sus, ochii strălucitori, mișcări rapide. Expresiile emoționale ajută
la evacuarea emoțională sau, dimpotrivă, sporesc emoțiile (pot plânge și apoi sa ma
simt mai trist decât înainte). Ele pot, de asemenea, influența comportamentul altora,
chiar induce stări similare în altii și facilitează adaptarea la mediul social. Deși
învățate, expresiile emoționale de bază sunt surprinzător de universale în rândul
culturilor.

52
Tulburari ale expresivitatii emotionale
Expresiile emoționale pot fi exagerate (ca în manie), diminuate (ca în depresie,
demență) sau modificate, devenind bizare (ca în schizofrenie).

PROCESELE PSIHICE REGLATORII IN ACTIVITATEA DIDACTICA

ATENTIA

Video curs: https://youtu.be/wSb2J_hDH-U

Atentia este procesul de concentrare a activitatii psihice asupra unui obiect, în
vederea cunoasterii lui mai profunde.

53
Atentia poate fi:
- involuntara, atrasa de stimuli neobisnuiti
- voluntara, concentrata în mod intentionat
- automata – obisnuinta de a fi atent.

Proprietatile atentiei:
Volumul este numarul de obiecte ce pot fi cuprinse în campul atentiei (5-7).
Stabilitatea este capacitatea de a mentine atentia concentrata pe o perioada mai
lunga.
Mobilitatea este capacitatea de a comuta atentia de la un obiect la altul.
Distributia atentiei este capacitatea de a fi atent la mai multe lucruri deodata.
Tulburarile atentiei
Hiperprosexii (exagerarea atentiei voluntare si/sau involuntare)
Hipoprosexii (diminuarea atentiei)
Stabilitate

Volum

Mobilitate

Distributie

VOINTA
Video curs: https://youtu.be/gNXTyiSEpfY
Vointa este capacitatea de mobilizare a energiei psihonervoase în vederea
biruirii obstacolelor şi atingerii scopurilor propuse.
Vointa este o caracteristica a activitatii umane, care este o activitate voluntara.
54
 Activitatea este intotdeauna constienta, voluntara, are scopuri şi motive proprii.
Activitatea este compusa din actiuni, care au scop propriu, dar nu şi motivatie
proprie, iar actiunile sunt formate din operatii. Operatiile sunt compuse din
miscari.
Fazele actului voluntar:
- aparitia motivatiei şi fixarea scopului;
- lupta motivelor – faza motivationala;
- luarea deciziei – faza rationala;
- executia activitatii – faza practica.
Educarea vointei în scoala
- crearea motivatiei şi interesului pentru activitate;
- antrenarea în sarcini cu dificultate crescanda;
- adaptarea cerintelor profesorului la posibilitatile elevilor.
Tulburarile vointei
Hiperbulii – exces de vointa (incapatanare extrema);
Hipobulii – deficit de vointa (lene extrema);
Parabulii – utilizarea vointei in activitati anormale (consum de droguri, actiuni
delirante, antisociale etc.)

PSIHOLOGIA LIMBAJULUI
Video curs: https://youtu.be/axKu-lTglo0
Limbajul este capacitatea de a comunica folosind cuvinte dintr-o limba.
Limba este un ansamblu de cuvinte şi reguli gramaticale folosite pentru
comunicare.
Comunicarea este transmiterea unor mesaje de la un emitator la un receptor.
Mesajele sunt codificate intr-o limba şi sunt transmise pe un canal de comunicare.
Functiile limbajului
- functia de comunicare, de transmitere a informatiilor de la un individ la altul
- functia de cunoastere. Fara limbaj nu putem cunoaste lumea, deoarece nu putem
denumi obiectele.
- functia de reglare. Prin limbaj ne putem autocontrola (ne spunem ‘trebuie sa
fac asta’) şi ii putem controla sau influenta pe altii, prin comenzi, ordine, sugestii,
propuneri etc.
- functia de joc (ludica), ce se exprima prin umor, calambururi, jocuri de cuvinte,
rime etc.
- functia afectiva, de transmitere a starilor emotionale, de provocare a emotiilor,
dar şi descarcare a lor.
Formele limbajului:
Intern (vorbirea cu tine insuti)

55
 Extern (vorbirea cu ceilalti – limbajul oral şi scrisul)
Vorbirea foloseste formule prescurtate, este mai putin pretentioasa
Scrisul şi cititul se insusesc în scoala şi au reguli mai putin stricte.
Problema traducerii.
Caracteristicile limbajului profesorului
- profesorul trebuie sa vorbeasca suficient de tare şi cu fata la elevi.
- Trebuie sa vorbeasca suficient de lent, pentru ca elevii sa noteze.
- El trebuie sa aiba o intonatie adecvata, apasand pe cuvintele importante
- Trebuie sa scrie pe tabla ideile principale în timp ce vorbeste, sa faca
clasificari, scheme etc.
- Pentru imbunatatirea comunicarii trebuie folosite mijloace tehnice
(diapozitive, videoproiector, planse, calculatoare).

Tulburari ale limbajului

Cantitative
Exces: Tahilalie (vorbire prea rapida), logoree (vorbire excesiva si inutila);
Deficit: Bradilalie (vorbire prea lenta), mutism.
Calitative: barajul verbal, salata de cuvinte, verbigeratia (vorbarie fara sens),
intoxicatia prin cuvant, ecolalia (repetarea vorbirii altora), palilalia (repetarea
de cuvinte sau propozitii), neologisme, jargonofazia (inventarea unei limbi
noi, intelese doar de catre pacient), agramatisme.
Disfazii (afazii) – incapacitatea de a intelege vorbirea (afazie senzoriala), de a
formula vorbirea (afazie motorie), sau ambele (afazie mixta).
Dislalii (tulburari de pronuntie ale sunetelor).
Disritmii (balbismul –repetari de sunete, silabe sau cuvinte).

OPERAȚII PRACTICE
Operațiunile practice sunt comportamente voluntare și automate controlate prin
limbaj, indiferent dacă sunt abilități motorii grave, cum ar fi locomoție, călărie,
conducere, muncă manuală sau abilități motorii fine cum ar fi vorbirea, scrisul sau
lucrarea manuală.
Abilitățile motorii brute necesită utilizarea unor grupuri mari de mușchi pentru a
efectua activități cum ar fi mersul pe jos, alergatul. Aceste abilități nu sunt intensive
și, prin urmare, sunt asociate de obicei cu sarcini continue, de durata. O mare parte

56
din dezvoltarea acestor aptitudini are loc în timpul copilăriei timpurii. Nivelul de
performanță al competenței motorii brute rămâne constant după perioade de
neutilizare. Competențele motrice brute pot fi împărțite în două subgrupe: abilitățile
locomotorii, cum ar fi alergarea, săriturile, alunecarea și înotul; și abilitățile de
control al obiectelor, cum ar fi aruncarea, prinderea și lovirea.
Abilitățile motorii fine necesită folosirea grupurilor musculare mai mici pentru a
efectua mișcări mai fine cu încheieturile, mâinile, degetele și picioarele și degetele
de la picioare. Aceste sunt sarcini de precizie, cum ar fi cantatul la pian, scrierea și
clipirea. În general, există o pierdere de retenție a abilităților motorii fine pe o
perioadă de neutilizare. Abilitățile motorii fine sunt necesare în majoritatea
sarcinilor discrete. Ele pot fi afectate mai ușor ca urmare a leziunilor, a bolilor, a
accidentelor, a deformărilor congenitale, a paraliziei cerebrale și a dizabilităților de
dezvoltare. Problemele legate de nervii periferici, mușchii sau articulațiile pot avea,
de asemenea, un efect negativ asupra abilităților motorii fine.

Tublurarile operatiilor practice se numesc dispraxii (dificultati de a executa

anumite actiuni), mergand pana la apraxia (incapacitatea de a realiza o actiune
anterior insusita).

RELAȚIILE UMANE
Video curs: https://youtu.be/8CZ5TtMA4Ik
Atunci când sunt împreună, oamenii pot facilita sau inhiba comportamentul altora,
pot deveni deindividuati (nu mai sunt ei înșiși și mai puțin responsabili) când se află
într-o mulțime, pot imita comportamentele sociale ale altora (cum ar fi ajutorul sau
agresiunea) pot să-și manifeste conformitatea cu părerea celorlalți și ascultarea oarbă
față de autoritatea lor, să perceapă pe alții în funcție de prejudecăți și stereotipuri
învățate, să le atribuie rațional unele motive sau trăsături sau să le cunoască personal,
se pot identifica cu un grup de referință, împărtășind valorile sale.
Relațiile sunt legături stabile între persoane (intrapersonale) și între oameni (relații
interpersonale).
Există patru lucruri principale pe care oamenii le fac: gândesc, acționează, simt și
exprimă prin limbajul corpului (ca în expresiile emoționale).

57
Oamenii bine ajustați fac ceea ce gândesc și exprimă ceea ce simt. De asemenea,
într-o relație, ei se gândesc la actele altora și simt ceea ce exprimă ceilalți. Acestea
sunt relații directe.
Oamenii neajustați acționează dupa ceea ce simt, în loc de ceea ce gândesc sau
exprimă ceea ce gândesc, în loc de ceea ce simt.
Într-o relație, ei se gândesc la ceea ce exprimă ceilalți sau simt despre actele altora.
Acestea sunt relații încrucișate. Relațiile încrucișate pot crea probleme personale și
relaționale și trebuie înlocuite cu relații directe, ori de câte ori este posibil (Tapu,
2001).

Analiza relațiilor este utilă în special în domeniile cuplurilor, relatiilor profesor-

student și relațiilor medic-pacient.

După cum se vede în figura de mai sus, în relațiile de cuplu un partener poate crede
că dacă se înțeleg bine cu celalalt, atunci ar trebui să se mute împreună. Acesta poate
comunica acest lucru direct partenerului. Celălalt partener poate interpreta aceasta
doar ca o intenție practică sau ca semn că celălalt îl iubește. Alții ar putea crede că,
dacă se înteleg bine, ar trebui să-și exprime acest lucru prin a fi tandru cu partenerul.
Această sensibilitate poate fi interpretată de către partener ca fiind o dovada a iubirii
sau ca o intenție de a se apropia, de exemplu, pentru a se muta împreună. Alții își
pot comunica dragostea sugerând că trebuie să se mute împreună sau să se apropie.

58
Și, desigur, există mulți care își comunică dragostea pur și simplu fiind tandri cu
partenerul lor.
Confruntat cu o temă prost realizata a unui student, un profesor poate crede că,
făcând temele în acest fel, studentul dorește să-l sfideze. Dacă este adevărat,
problema este cu elevul - el tind să-și exprime sentimentele în mod indirect, prin
acțiunile sale. Dacă acest lucru nu este adevărat și studentul a fost doar leneș sau
incompetent, problema este cu profesorul - el tinde să ia personal și să proceseze din
punct de vedere emoțional faptele altora. De asemenea, confruntat cu
comportamentul rău al unui student, profesorul se poate simți urât de către el sau
poate interpreta comportamentul rău ca un semn al competenței școlare slabe a
elevului. Ambele interpretări pot fi corecte sau greșite, după cum se vede în figura
de mai jos.

59
După cum se observă în figura de mai sus, dacă un pacient are un nivel scăzut de
cunoștințe despre boala și tratamentul sau, acesta poate fi necooperant. Această
necooperare poate fi interpretată de către medic ca un semn al unui nivel scăzut de
cunoștințe despre boală sau ca un semn al dispretului pacientului fata de medic. Alți
pacienți cu nivel scăzut de cunoștințe privind boala și tratamentul pot prezenta
expresii emoționale de dezgust și dispreț. Acest lucru poate fi interpretat de medic
ca un semn ca pacientul care îi dispretuiește sau ca un semn al unui nivel scăzut de
cunoaștere a bolii. Unii pacienți îl pot dispretui pe doctor. Acest lucru se poate
manifesta prin expresii emotionale sau prin lipsa de colaborare cu doctorul si o slaba
aderare la tratament.

60
BIBLIOGRAFIE SELECTIVA

1. Cosmovici, A., Iacob, L. Psihologie scolara, Ed. Polirom, Editia I, 1998

2. Golu, M. Bazele psihologiei generale, Ed. Universitara, 2005
3. Smith E., Nolen-Hoeksma, S. et al. Introducere in psihologie, Editura
Tehnica, 2006
4. Zlate, M. Fundamentele psihologiei, Ed. Universitara, 2006
5. Tapu, C. Tratat de psihologie umanista sistemica, Ed. Premier, 2006

61