,,Povestea lui Harap-Alb”

Ion Creangă

Despre cel mai mare povestitor al românilor, Ion Creangă, care îi urmează lui Ion
Neculce, s-a spus ca a intrat în literatură cu un substanţial fond sufletesc şi intelectual de
sorginte populară. În acest sens, G. Călinescu afirma că scriitorul moldovean reprezintă
,,poporul român însuşi, surprins într-un moment de genială expansiune”. Realismul operei lui
Ion Creangă se conturează nu numai prin arta extraordinară a cultivării detaliului, ci şi prin
evidenţierea masivă, de-a dreptul copleşitoare, a unei individualităţi artistice exemplare.

,,Povestea lui Harap-Alb” de Ion Creangă a apărut în revista junimisită ,,Convorbiri

literare” la 1 august 1877 şi este un basm cult, o specie narativă amplă cu acţiune implicând
fabulosul, supranaturalul şi supusă unor stereotipii. Succesiunea de acţiuni convenţionale
înfăţişează parcurgerea unui drum iniţiatic, de maturizare. Conflictul dintre bine şi rău se
încheie cu victoria binelui. Reperele spaţiale şi temporale sunt vagi, nedeterminate, dar la
Creangă, apare o subtilă localizare a fabulosului din punct de vedere istoric si geografic:
personajele sunt niste tarani care vorbesc in grai moldovenesc. Sunt prezente clişeele
compoziţionale cum ar fi formule iniţiale sau finale, motive specific, probele eroului şi
obiectele fermecate.

Titlul este reprezentat de un oximoron, însemnând negru (rob)-alb. Numele

personajului reflectă condiţia duală: rob, slugă de origine nobilă, iar sugestia cromatică alb-
negru corespunde principiilor fundamentale ale lumii: bine-rău, prefigurând tema textului.

În această operă literară, naraţiunea este la persoana a III a, realizată de un narator nu

şi obiectiv, care intervine adesea prin comentarii personale şi prin reflecţii.

Acţiunea se realizează linear, succesiunea evenimentelor este redată prin înlănţuire.

Împletirea realului cu fabulosul este realizată încă din incipit, eliminându-se aproape complet
miraculosul şi irealitatea atât de prezente în basme. Înlănţuirea în sine a faptelor şi
întâmplărilor din basm pare simplă, schematică, dar autorul o înnobilează cu harul povestirii
sale, cu modul său inimitabil de a contura eroii unui fabulos plin de umanitate. Permanent, el
evocă o lume ţărănească autentică, dându-i o tentă picturală de fabulos popular, stilizând-o cu
mijloace proprii basmului. Reperele spaţiale sugerează dificultatea aventurii eroului care
trebuie să ajungă de la un capăt la celălalt al lumii, de la imaturitate la maturitate.

Incipitul este reprezentat de un clişeu compoziţional specific basmului – formula

iniţială: “Amu cică era odată”, convenţie care marchează intrarea în lumea fabuloasă a
basmului.

Finalul include o reflecţie asupra realităţii sociale, alta decât aceea din lumea
basmului. Formula finală işi păstrează rolul de a marca ieşirea din fabulous, dar la Creangă,
această ieşire este dură şi neaşteptată “şi a ţinut veselia ani intregi”.

Incipitul şi finalul încadrează parcurgerea drumului maturizării eroului care presupune

un lanţ de acţiuni ce se succed conform structurii basmului. Autorul porneşte de la modelul
popular, reactualizează teme de circulaţie universală, dar le organizează conform propriei
viziuni.

Harap-Alb reprezintă pincipiul binelui. Pentru a dobândi dreptul de a întemeia o

familie şi de a devein împărat el este obligat să se supuna unor probe. Acesta străluceşte prin
isteţime. Personajele din basmele lui Creangă nu sunt eroi, aceştia nu declanşează lupta, ci
câştiga prin inteligenţă, ştiind să se folosească de alte forţe. Eroul triumfă prin graţie virtuţii
sale: bunătatea. Capacitatea de a face bine cât şi aceea de a reprezenta binele în lume: “fii
încredinţat că nu eu ci puterea milosteniei şi inima ta cea bună te va ajuta. “.

Răul nu este nici el întruchipat de făpturi supranaturale, ci de omul însemnat, Spânul,

de o inteligenţă vicleană. Destoinicia eroului este probată mai întâi de tatăl său, Craiul,
deghizat în ursul ce aştepta la pod. Aceasta este o probă a bărbăţiei, condiţie obligatorie
pentru aspirantul la tronul împărătesc. Podul simbolizează trecerea la altă etapă a vieţii,
maturizarea sa.

Totuşi, lipsa de maturitate a protagonistului va fi sancţionată drastic de Spân. Acesta

îşi va pierde statutul de fiu de împărat şi va fi transformat în slugă. Cele trei apariţii ale
Spânului în pădure îl determină pe erou să încalce sfatul părintesc şi să-l tocmească slugă pe
omul însemnat. Naiv, mezinul coboară în fântână fără a considera consecinţele. Coborârea în
fântână are totodată semnificaţia pătrunderii într-un spatiu al morţii şi al regenerării.
Schimbarea numelui său reprezintă începutul iniţierii spiritual: băiatul intră fiu de crai şi iese
Harap-Alb, rob al Spânului.
 Personajul principal este supus la trei probe de noul lui stăpân la curtea lui Verde
Impărat: aducerea salaţilor din grădina ursului, aducerea pieii cerbului înstelat şi a fetei
Impăratului Roş, a treia probă fiind o etapă mai complexă a iniţierii. La curtea lui Ros
Impărat este supus iar unor serii de probe trecute numai cu ajutorul tovarăşilor săi: Gerilă,
Flămânzilă, Ochilă, Setilă, Păsări-Lăţi-Lungilă, regina albinelor şi regina furnicilor.

Finalul iniţierii este marcat de episodul tăierii capului eroului, având semnificaţia unei
morţi iniţiatice. Învierea este realizată de femeia iubită, protagonistul este dezlegat de
jurământul de slugă, semn că iniţierea s-a terminat. Nunta şi schimbarea statutului social
confirmă maturizarea fiului de Crai.

Spânul pare, la prima vedere, încarnarea răului. Totusi, comportamentul acestuia faţă
de erou ar putea fi ilogic; îl lasă în viaţă pe Harap Alb căci nu de slugă avea nevoie, ci de
identitatea lui.

In felul său, omul însemnat se dovedeşte un ,,rău necesar”, el îi este de ajutor

protagonistului prin folosirea unor metode aspre. Acesta nu numai că e cel care dictează
obligaţia eroului de a îndeplini sarcini imposibile cum ar fi proba umilinţei, dar şi proba mai
complexă, a renunţării la iubire în numele datoriei.

Basmul lui Creangă, în raport cu povestirea populară, se caracterizează prin rapiditate,

prin individualizarea acţiunilor, a personajelor, prin frecvenţa dialogului, iar efectul comic şi
parodic se produce prin suprapunerea pe schema basmului a unei structuri realiste. Din
punctul meu de vedere, “Povestea lui Harap-Alb” este un mic roman de aventură, cu un
subiect fabulos care are un pronunţat caracter etic şi didactic.

În concluzie, pe canavaua unor teme şi motive universale, Ion Creangă reuşeşte cu

mult succes să făurească imaginea unei lumi tipic ţărăneşti, cu comportamentul, obiceiurile,
tradiţiile şi limbajul ei specific. Această lume a basmului întruchipează o frescă omogenă a
satului românesc, în care strălucesc răsfrângerile unei străvechi civilizaţii autohtone. Opera
literară în totalitatea ei este ca un ban de aur pus în circulaţie universală (Mihail Sadoveanu).