Iona

-Marin Sorescu-

Marin Sorescu este un scriitor total. A debutat si s-a consacrat in poezie, profeseaza
critica si estetica literara, s-a lansat mai apoi in teatru si, ulterior, in proza. Creatia lui
dramatica se asaza intre anii 1968 - ,,Iona” si 1980 - ,,Raceala”, intr-o perioada in care si in
teatru se cauta o cale a iesirii din absurd ca in trilogia „Setea muntelui de sare”, prin , ,,Iona”,
„Paracliserul” si „Matca” sau se incearca o meditatie asupra istoriei prin parabola, ironic.

Teatrul de avangarda pe care il reprezinta Marin Sorescu sincronizeaza dramaturgia

romaneasca celei europene, prin prezenta elementelor expresioniste: problematica eului
scindat launtric si cautand sa evadeze din mediul ostil, cautarea de sine, dorinta de a fi altfel
decat lumea pe care tinde sa o schimbe, dorinta de a instaura un alt sistem de valori, care sa
corespunda idealului de puritate morala. Expresioniste sunt si mijloacele folosite: ironia,
tragicul, grotescul. Un procedeu preferat este solilocviul. Modernitatea este asigurata de
abandonarea formelor traditionale ale dramaticului, deznodamantul nu exista, finalul
ramanand deschis.

„Iona” este tragedie in patru tablouri, o piesa despre „un om singur, nemaipomenit de
singur”. Tema conditiei omului intr-un univers configurat ca spatiu visceral, inchis, se
dezvolta ca o dezbatere despre libertate si despre necesitate, despre raportul individ-
colectivitate, dintre individ si sine, despre singuratate si moarte, despre sens si nonsens
existential.

Titlul piesei, alcatuit din numele unicului personaj ce dialogheaza cu sine, in scena,
stabileste o relatie directa cu mitul biblic despre profetul Iona. Acesta este inghitit de un chit,
fiindca, in loc sa propovaduiasca cuvantul Domnului in cetatea Ninive, a fugit cu o corabie,
spre Tarsis. Dupa trei zile si trei nopti, a fost eliberat din pantecul monstrului marin. Povestea
reprezinta pentru Marin Sorescu un punct de plecare in constructia dramei, un pretext literar.
Dezvoltarea scenica a parabolei omului inghitit de un peste urias este foarte moderna,
polemica si parodica, apropiindu-l pe Sorescu de marii apologeti ai singuratatii. Moderna este
si formula dramatica aleasa de autor: cele patru tablouri se incheaga intr-un monolog aproape
imposibil de delimitat, ceea ce confera textului caracterul deschis.
 Universul dramatic al piesei se construieste, tot in maniera moderna, nu prin
acumulare de fapte, ci prin dialogul conflictual. Treptat, unicul personaj al dramei se divide
in „voci”, exprimand, fiecare, o componenta a eului scindat. Iona-pescarul, Iona-ghinionistul,
Iona-victima, Iona-cautatorul, Iona-arheul, Iona-ascetul, Iona-iluminatul.

Formula clasica a dialogului este inlocuita de un monolog dialogat –solilocviu-,

anuntat inca de la inceputul piesei: „Ca orice om singur, Iona vorbeste tare cu sine insusi...”.

Situatia initiala, din tabloul I, in care este surprins eroul este o metafora a absurdului
lumii. Cu fata spre mare, Iona se afla, fara s-o stie, in gura imensa a pestelui, deci intr-o
situatie limita. Acest „afara” initial este iluzoriu, pentru ca Iona este, de fapt, prins in plasa
rutinei cotidiene, in automatismele de fiinta sociala. Contemplatia si visul sunt tentative ale
evadarii din mediocritatea si din absurdul existentei. Se configureaza, astfel, un prim conflict
existential, intre realitate si vis, intre real si ideal. Numai ca visul pescarului Iona este
pseudoideal, fiindca visarea lui nu depaseste cercul orizontului sau existential. El nu evadeaza
cu adevarat din cotidian, ci doar incearca sa il depaseasca, prin joc: pescuieste in acvariul
adus de acasa, intretinandu-si speranta ca absurdul inscris in destinul sau poate fi anulat.

In tabloul al doilea, inghitit de chit in gura careia se afla, de la inceput, Iona isi incepe
cautarea initiatica si aventura cunoasterii. Primele cuvinte spuse de Iona, inainte de a se
descoperi prizonier sunt semnul intrarii intr-o alta dimensiune temporala. Armele sale sunt:
logosul, actiunea si, mai ales, ratiunea.

Tabloul al treilea se consuma „inauntru”, Iona a descoperit cutitul cu care spinteca

burta chitului, dar se va regasi prizonier intr-un spatiu visceral, mai amplu. Labirintul pe
care-l strabate il orienteaza spre un alt inceput mereu. Esecul repetat al incercarii de a iesi din
captivitate reprezinta tentativa nereusita de a depasi constiinta nefericirii, a singuratatii, a
conditionarilor multiple ale existentei umane. Eroul incearca sa ia in stapanire, prin constiinta
si prin actiune, spatiul existential al absurdului si al dezordinii. El devine „omul revoltat”,
care isi refuza conditia. Aparitia pescarilor I si II, in cel de-al doilea peste, nu-l salveaza pe
Iona decat de singuratatea fizica. Imposibilitatea comunicarii cu cei asemenea lui il
proiecteaza intr-o singuratate metafizica: in ajutorul omului aflat intr-o situatie-limita nu va
sari nimeni.

Rezultatul reflexivitatii congenitale a eroului este dublarea lui, manifestata intai la

nivel verbal, apoi la nivelul intregii fiinte. Iona vorbeste cu sine, se striga si ajunge chiar sa se
intrebe: „daca sunt geaman?”. El isi creeaza un insotitor, pe drum, pentru ca sufera de
singuratate si traieste, in acest fel, iluzia comunicarii. Aceasta este conditia omului intr-o
lume a muteniei universale si a surzeniei. Eroul se descopera la fel de singur dupa fiecare
evadare, dupa fiecare soc al nasterii, dar solitudinea este singura lui sansa de a fi singur cu
sine.

Traversand, simbolic, dezastre, Iona devine arhetipul. Se instaleaza acum un conflict

ontologic, intre viata si moarte, care nu poate fi rezolvat in absenta lui Dumnezeu. Iesirea din
labirint este o nastere, si ea, si se va repeta ca o succesiune de probe initiatice, in sensul ca e
nevoie de mai multe nasteri, pentru ca, intr-o singura viata, se pare ca ne scapa cate ceva.
Castigand luciditate, in calatorie, Iona ajunge sa inteleaga ca nu e liber si ca drumul adevarat
este cel spre centru-spirit.

In tabloul al patrulea, intr-un ultim efort, Iona apare in gura ultimului peste spintecat.
Pare imbatranit, priveste in zare si descopera, cu disperare, ca orizontul e „un sir nesfarsit de
burti”. Noua imagine a realitatii, ca sir de determinari din care nu se poate iesi, configureaza
un nou conflict existential, diferit de cel din actul I. Acum, idealul, aflat in raport conflictual
cu realul, este unul autentic: aspiratia spre libertate a omului, marcata de simbolul luminii.

Decizia finala este surprinzatoare, insa intr-o perfecta logica a discursului dramatic:
negasind nicio cale de salvare din universul in care este iremediabil captiv, Iona cauta iesirea
in sens invers, adancidu-se in universul launtric, in sine.

Asumandu-si constiinta propriului destin si identitatea, el isi recupereaza unitatea

fiintei sale, isi spinteca pantecul pentru a „razbi cumva la lumina”. Gestul nu este neaparat o
sinucidere, ci poate fi o sugestie de rezolvare scenica a conflictului. Moartea ritualica a
eroului apare ca intrare intr-o alta etapa existentiala, superioara in ordinea cunoasterii. Ea
echivaleaza cu sansa eliberarii totale, cu o noua nastere, ca fiinta spirituala, care transcende
propria materie.

Din tragedia lui Marin Sorescu lipseste confruntarea dintre personaje, specifica
teatrului clasic. Conflictul este doar interior, nascut din discrepanta dintre ideal si real.
Spatialitatea apartine aproape exclusiv imaginarului si se inscrie in sfera metaforica a
existentei tragice. Cat priveste relatiile temporale, se remarca o perspectiva discontinua a
timpului psihologic, a rupturilor si a fragmentarilor.
 Piesa lui Marin Sorescu este construita sub forma unui dialog interiorizat, care se
dovedeste a fi, de fapt, un continuu monolog. Lipsa situarii temporale, prezenta vagilor
determinari sunt expresia generalizarii, la scara umana, specifica teatrului modern. Se
remarca absenta conflictului clasic si a deznodamantului, finalul ramanand deschis: omul se
cauta pe sine, fara folos. Interogatiile personajului raman deschise.

Din punctul meu de vedere, in creatia ,,Iona” personajul obtine libertatea interioara
printr-o sinucidere, iesire ce poate fi interpretata ca un simbol al invierii, deci al trecerii la o
noua stare: o regenerare a fiintei umane. Prin tonul grav, uneori ironic, Marin Sorescu
reuseste sa faca un elogiu oamenilor simpli care ignora moartea, pentru libertate, schimbarii
noastre posibile prin credinta si frumusete spirituala.

In concluzie, opera moderna, „Iona” a lui Marin Sorescu poate fi considerata

capodopera dramaturgiei autorului, prin formula artistica originala, prin problematica
existentiala a omului aflat in cautarea adevarului despre sine, in aventura cuceririi libertatii.