,,O scrisoare pierduta”

I.L. Caragiale

Reprezentata cu succes pe scena Teatrului National din Bucuresti in 1884, ,,O scrisoare
pierduta” de I. L. Caragiale este a treia dintre cele patru scrise de autor, o capodopera a genului
dramatic. Comedie de moravuri, infatisand viata publica si intima a unor politicieni care, ajunsi
la putere, se caracterizeaza printr-o brusca accentuare a instinctelor de parvenire, opera intruneste
toate conditiile generale ale unei creatii dramatice si pe cele caracteristice speciei pe care o
reprezinta. Intentia autorului este demascarea prostiei umane, a imoralitatii publice si private,
dezvaluirea impletirii de interese ale gruparilor politice locale. Comedia vietii este infatisata
conform spiritului critic junimist al timpului - surprinderea imoralitatii, care se dovedeste
suverana.

Ca orice opera dramatica, a fost scrisa cu scopul de a fi reprezentata pe scena si este

structurata in acte si in scene. Totodata, timpul si spatiul actiunii sunt limitate: intamplarile
relatate se petrec in „capitala unui judet de munte, in zilele noastre”, in timpul alegerilor
electorale. Caracterul dramatic al operei este evidentiat de folosirea dialogului si a monologului
dramatic, precum si de prezenta didascaliilor, prin care se fixeaza cadrul actiunii si se evidentiaza
unele dintre trasaturile personajelor. Prezenta conflictului dramatic este o alta trasatura specific
acestui gen literar: conflictul principal este declansat odata cu pierderea scrisorii de amor dintre
Zoe Trahanache si Tipatescu si evolueaza pe masura ce Catavencu ii santajeaza pe adversarii sai
politici cu publicarea acestei scrisori. Acest conflict principal se imbina cu alte conflicte
secundare, prezente in actiunea pesei.

Ca specie a genului dramatic, opera literara „O scrisoare pierduta” este o comedie,

intrucat situatiile, comportamentul si limbajul personajelor se bazeaza pe contrastul dintre
aparenta si esenta si sunt in masura sa provoace rasul. Se surprind moravuri, tipuri umane,
situatii neasteptate. Infatisand relatia dintre Tipatescu si Zoe Trahanache sau felul in care se
desfasoara alegerile pentru Camera, I.L. Caragiale realizeaza un comic de moravuri. Sunt vizate
atat viata de familie, cat si coruptia politicienilor, care imbraca diverse forme. Este prezent si
comicul de caracter, pentru ca autorul surprinde diferite tipuri umane care, prin comportament si
prin limbaj, sunt tipuri comice. Toate personajele lui Caragiale se caracterizeaza prin prostie
trufasa. Autorul pare ca isi iubeste personajele, adoptand o atitudine ingaduitoare fata de ele, dar
incearca sa si atraga atentia asupra trasaturilor prin care oamenii devin ridicoli. Este prezent si
comicul de situatie: pierderea si gasirea repetata a scrisorii sau deznodamantul farsei electorale.
Exceland prin comicul de limbaj, generat de prezenta numeroaselor greseli de vocabular, in piesa
apar cuvinte deformate, in special neologisme. Comicul de nume este si el prezent: Trahanache
sugereaza capacitatea de a se modela usor, Farfuridii si Branzovenescu sunt nume cu rezonanta
culinara, simbolizand amestecul acestei clientele politice, iar Pristanda presupune un joc
moldovenesc in care bati pasul intr-o parte si in alta, fara a avansa.

Piesa are o structura dramatica, bazata pe o geometrie impecabila si pe arta construirii

dialogului si a gradarii tensiunii dramatice. Exista patru acte, cu actiune desfasurata gradat, fiind
utilizata tehnica amplificarii treptate a conflictului. Initial, in scena apar, in ordine, Stefan
Tipatescu, Ghita Pristanda, Zaharia Trahanache si Zoe Trahanache. ,,Neica Zaharia” este cel care
il informeaza pe Tipatescu ca Nae Catavencu a plastografiat o scrisoare de dragoste trimisa sotiei
sale, Zoe. Ulterior este introdus Nae Catavencu, ambitios avocat, proprietar al ziarului ,,Racnetul
Carpatilor” si, totodata, santajistul prin care se realizeaza conflictul fundamental al piesei, ce
asigura unitatea de actiune. Conflictul are la baza contrastul dintre ceea ce sunt si ceea ce vor sa
para personajele, intre esenta si aparenta. Conflictele secundare care apar sunt iscate atat de
suspiciunile grupului Farfuridi-Branzovenescu - care incep sa se teama de tradare din partea
prefectului -, cat si de aparitia neasteptata a „depesei” cu numele lui Dandanache. Amplificarea
acestui conflict se realizeaza prin repetitie, asigurata de intrarile regulate ale Cetateanului
turmentat, care creeaza si intretine o stare de tensiune. Catavencu este infrant, desi parea ca va
castiga, iar triunghiul amoros castiga, desi pareau in pericol de a pierde. Astfel, ultimul act aduce
rezolvarea conflictului initial: Agamita Dandanache, un personaj care s-a inaltat politic printr-un
santaj asemanator, este ales in unanimitate si totul se termina cu festivitatea condusa de
Catavencu. Prin interferenta finala a intereselor tuturor personajelor participante la conflict,
finalul piesei isi extrage verva comica prin faptul ca toti se impaca, satisfacuti mai ales de
imaginea pe care fiecare si-a facut-o despre sine.

Ion Luca Caragiale este cel mai mare creator de tipologii din literatura romana,
personajele fiind realizate intr-o viziune clasica. Criticul Pompiliu Constantinescu impartea
tipurile comice ale autorului in cateva categorii: tipul incornoratului – Trahanache, tipul primului
amorez – Tipatescu, tipul cochetei si al adulterinei – Zoe, tipul demagogului – Catavencu. Dar
scriitorul depaseste cadrul comediei clasice, avand capacitatea de a individualiza personajele,
prin comportament, particularitati de limbaj, nume dar si prin combinarea elementelor de statut
social si psihologic – Zoe este tipul cochetei, dar si al femeii voluntare -.

Din punctul meu de vedere, comedia ,,O scrisoare pierduta” de I. L. Caragiale este o
constructie literara in care recunoastem o multitudine de scheme: morale, de realizare a textului,
a personajelor, avand rolul de a surprinde esenta vietii, o adevarata ,,comedie umana”, in care
comicul si moralitatea vin din perfectiunea artistica, ascunzand semnificatii profunde.

Prin urmare, comedia „O scrisoare pierduta” cuprinde o galerie de tipuri ilustrative pentru
epoca infatisata. Daca un personaj apartine unei clase sociale, unei natiuni, umanitatii in general ,
el are totusi propriile insusiri, putand fi identificat pe linie caracterologica: exista trasaturi
comune si trasaturi individuale, care se topesc in realizarea tipului, astfel ca aceasta piesa ,, ne
mentine in iluzia realitatii, in care ne transporta”. (Titu Maiorescu).