Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
CUPRINS
ARGUMENT.................................................................................................................3
I. COMPLEMENTUL
1. Consideraţii generale......................................................................................................4
2. Clasificarea complementelor.........................................................................................8
2
ARGUMENT
3
I. COMPLEMENTUL
1. Consideraţii generale
4
(predicativ sau nepredicativ), un adjectiv, un adverb, o interjecţie cu funcţiune de
predicat”2.
• un verb:
• un adverb:
2
***Gramatica limbii române, vol. al II-lea, ediţia a II-a, triaj nou, Bucureşti, Editura Academiei, 1966, p.
148; vezi şi Mioara Avram, Gramatica pentru toţi, Bucureşti, Editura Academiei, 1986, p. 289.
5
(Ion Creangă, Moş Nichifor Coţcariul, p. 212)
3
Nicolae Felecan, Sintaxa limbii române. Teorie. Sistem. Construcţie, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 2002, p.
132.
4
Vezi ***Gramatica limbii române, vol. al II-lea, ediţia a II-a, p. 148.
6
Mulţi erau la număr studenţii Universităţii.
,,Şi de-a soarelui căldură
Voi fi roşie ca mărul”.
(Mihai Eminescu, Floare albastră, în Poezii, p. 47)
2. Clasificarea complementelor
7
Gramatica Academiei, vol. al II-lea, ediţia a III-a, clasifică ceea ce numim
tradiţional complemente în două categorii, şi anume:
a) complemente;
b) circumstanţiale5.
5
Vezi ***Gramatica limbii române. II. Enunţul, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2005, p. 371; cf. şi
***Gramatica limbii române, vol. al II-lea, ediţia a II-a, p. 149-150; Teodor Cotelnic (coord.), Gramatica
uzuală a limbii române, Chişinău, Editura Litera, 2001, p. 255-255; Theodor Hristea (coord.), Sinteze de
limba română, ediţia a III-a revăzută şi din nou îmbogăţită, Bucureşti, Editura Albatros, 1984, p. 341;
Mioara Avram, op. cit., p. 289.
6
Vezi ***Gramatica limbii române. II. Enunţul, p. 462.
8
13. complementul circumstanţial opoziţional;
14. complementul circumstanţial cumulativ;
15. complementul circumstanţial de excepţie.
1. complementul direct;
2. complementul secundar;
3. complementul indirect;
4. complementul prepoziţional;
5. complementul de agent;
6. complementul posesiv;
7. complementul comparativ.
9
Complementul comparativ determină un adjectiv sau un adverb, indicând
termenul cu care se stabileşte o comparaţie referitoare la caracteristicile unui obiect sau
ale unui proces:
7
Vezi Nicolae Felecan, op. cit., p. 136.
10
raportarea la acesta, dar când verbul lipseşte nu se recurge la subînţelegerea lui; în
asemenea cazuri, situaţiile-limită de acest fel trebuie evitate în ilustrarea tipurilor de
complemente distinse după termenul determinat.
11
adaugă unele construcţii complexe realizate cu forme verbale care au diverse compliniri:
construcţii infinitivale relative şi construcţii absolute gerunziale sau participiale. Cele mai
variate posibilităţi le are substantivul, iar cele mai puţine ― interjecţia. Numeroase
complemente pot fi exprimate prin forme verbale nepersonale, precum şi prin adverbe.
12
1. Definiţie
Am citit o carte.
Lucrătorii buni produc mărfuri de cea mai bună calitate.
Colegii noştri au cântat cântece specifice regiunii Banatului.
2. Caracteristici sintactice
9
Vezi ***Gramatica limbii române, vol. al II-lea, ediţia a II-a, p. 153; Mioara Avram, op. cit., p. 373; D.
Craşoveanu, Limba română contemporană. Sintaxa propoziţiei. Complementul, ediţia a II-a, Tipografia
Universităţii din Timişoara, 1973, p. 9.
10
Vezi *** Gramatica limbii române. II. Enunţul, p. 371.
13
Funcţia de complement direct este o funcţie actanţială impusă de un verb
tranzitiv, care cere complement direct. Verbul tranzitiv impune nominalului selectat ca
termen subordonat restricţii de formă (acuzativul neprepoziţional sau marcat de
prepoziţia pe) şi îi atribuie anumite roluri tematice. Distincţia dintre actantul complement
direct şi ceilalţi actanţi se face, de obicei, la nivelul realizărilor prototipice, prin
intermediul regimului cazual sau prepoziţional impus de verbul regent nominalului prin
care este exprimat fiecare actant (nominativ ― subiectul, acuzativ ― complementul
direct, dativ ― complementul indirect, construcţie prepoziţională ― complementul
prepoziţional)11.
3. Caracteristici semantice
4. Caracteristici comunicativ-pragmatice
11
Id., ibid., p. 371.
12
Id., ibid., p. 372.
14
Complementul direct face parte dintre complinirile obligatorii ale verbului
prototipic şi aparţine părţii rematice a enunţului, aducând o informaţie nouă. În funcţie de
intenţiile de comunicare, locutorul poate plasa complementul direct în poziţie preverbală.
În poziţia de complement direct apar frecvent deictice pronominale, a căror referinţă nu
poate fi determinată decât prin raportare la datele concrete ale situaţiei de comunicare (El
mă laudă.) şi anafore pronominale a căror referinţă este recuperată de la un antecedent
(Întâlnind-o pe Maria, am mustrat-o.)13.
13
Id., ibid., p. 372.
15
,,Vasile Baciu intră în ogradă, trântind portiţe (...)”.
(Liviu Rebreanu, Ion, p. 168)
Uite o creangă!
,,Bravo! Uite omul”!
(Liviu Rebreanu, Ion, p. 236)
14
Id., ibid., p. 373.
16
Şi această poveste am spus-o în jurul prietenilor.
Ioan muncea din greu ajutând-o pe Ana, care rămăsese în urmă.
Îl văd pe Matei.
Îl chem pe Azorel.
17
• substantive comune, nume de persoane la plural identificate, articulate
când au anumite determinări (Am invitat pe toţi colegii.), nearticulate când
sunt singure (Am invitat pe colegi.);
18
M-ai aşteptat pe mine?
Se cunoaşte pe sine.
Dacă i-ar fi ascultat pe toţi, nu ar fi penalizat pe niciunul.
― Pe cine strigi? ― Pe acesta.
Alege-ţi o jucărie: o vrei pe asta sau pe cealaltă?
Trebuie să numeşti pe oricine.
Nu invit pe nimeni.
Sunt emoţionată să-i cunosc pe ai tăi.
Pe unii îi ştiu din vedere.
Citesc un roman.
Privesc Dunărea.
Văd un câine.
• substantive comune, nume de persoane neidentificate:
19
Firma ta caută zugravi.
Îi cunosc prietena.
Îl ştiu.
Se spală.
Ştiam aceasta atunci, dar nu voiam să intervin.
Ce doreşti tu?
Nu am ştiut ce doreşte.
N-a spus nimic.
15
Vezi Mioara Avram, op. cit., p. 293-295.
20
Mănânc două.
interjecţii:
Am auzit trosc!
Încearcă şi el a fi util.
Are unde mânca.
Putea rămâne repetent din nou.
Nu aveau ce discuta unul cu celălalt.
21
Sunt complemente directe şi cele exprimate prin substantive comune, precedate
de numerale şi aşezate după anumite verbe tranzitive, deşi dau impresia unor
complemente circumstanţiale de mod de măsură: Are trei stilouri., A citit cinci cărţi.
După verbe ca: a costa, a cântări, a valora, a sări, a alerga, a înota etc., asemenea
construcţii se apropie de un complement circumstanţial de mod (mărimea sau cantitatea
exprimată prin numerale domină sensul construcţiei)16: Merele cântăresc două
kilograme.
În Limba română actuală, Vasile Şerban prezintă trei tipuri de complement direct:
• extern:
Privesc un tablou.
• rezultativ:
Compune o poezie.
• intern17:
22
Ei au luptat luptă zadarnică.
b) pronume:
18
Petru Creţia, Complementul intern, în Studii de gramatică, vol. I, Bucureşti, Editura Academiei, 1956, p.
116.
23
d) adverb cu valoare de substantiv (foarte rar):
e) interjecţii:
• multiplu19:
• analitic20:
Complementul direct poate fi dublu exprimat, adică poate fi redat prin două
componente raportate la acelaşi verb, dintre care unul este referenţial, iar celălalt,
anaforic. Dublarea complementului direct este obligatorie ori de câte ori acesta este
exprimat prin:
a) forma cazuală de acuzativ neprepoziţional:
substantiv comun (animat sau inanimat) sau propriu inanimat,
totdeauna articulat, în antepunere faţă de verb:
Copiii i-am spălat cu apă curată.
19
Vezi Dumitru Irimia, Gramatica limbii române, Iaşi, Editura Polirom, 1997, p. 411-412; Nicolae
Felecan, op. cit., p. 144.
20
Dumitru Irimia, op. cit., p. 412.
24
Madridul l-am vizitat mai demult.
25
Pe sine se întreţine.
Pe acela îl vreau.
Pe toţi i-am invitat.
Nu reuşesc să le duc pe toate.
Pe cei doi nu i-am recunoscut.
L-au deranjat pe al meu.
26
Am vizitat Sibiul anul trecut.
Mănâncă orice.
N-a văzut nimic.
Să nu deranjăm cu îndrăzneala noastră pe nimeni.
Asta iau.
Aia vreau.
Dubla exprimare este facultativă când complementul direct este exprimat prin:
27
numeral (cardinal, colectiv, ordinal) la acuzativul cu pe, plasat
după verb:
21
Vezi ***Gramatica limbii române. II. Enunţul, p. 380-382.
28
anticipat prin forma accentuată a pronumelui respectiv şi chiar prin pronume
nepersonale, substantive sau propoziţii22:
22
Vezi Dumitru Irimia, op. cit., p. 412-413.
29
substantiv propriu, nume de persoană precedat de prepoziţia pe:
Complementul direct este reluat prin aceleaşi forme pronominale atunci când este
exprimat prin aceleaşi părţi de vorbire aşezate însă înaintea verbului, şi anume23:
8. Topica şi punctuaţia
23
Vezi Gh. Constantinescu-Dobridor, op. cit., p. 194.
30
Nu totdeauna complementul direct stă imediat după verb, ci există situaţii în care
complementul indirect se plasează între verb şi complementul direct: Profesorul i-a
dăruit elevului o carte. Există însă şi situaţii când complementul direct ocupă prima
poziţie: Acordă prioritate autovehiculelor.
Indiferent de poziţia sa, complementul direct nu se desparte de termenul regent
prin virgulă, cu excepţia intercalărilor24:
Pe Alina, cea mai bună prietenă a mea, n-am văzut-o de mult timp.
• pronume interogative:
Pe cine ai vrea să vezi?
• pronume relative:
Nu mi-a spus ce a luat din servieta mea.
24
Vezi ***Gramatica limbii române. II. Enunţul, p. 389-390; Mircea Goga, Limba română. Morfologie.
Sintaxă, ediţia a IV-a, Cluj-Napoca, Editura Limes, 2001, p. 279.
31
• substantive cu pe în expresii:
Cui pe cui se scoate.
25
Vezi ***Gramatica limbii române. II. Enunţul, p. 389-390.
32
Vecinii mei sunt oameni cumsecade. (NP)
În acest oraş sunt oameni binevoitori. (S)
Am întâlnit oameni generoşi. (CD)
26
Vezi Mircea Goga, op. cit., p. 279.
27
Vezi Florina-Maria Băcilă, Omonimia în limba română. Privire monografică, Timişoara, Editura
Excelsior Art, 2007, p. 168-169.
33
Distingem două situaţii în care se produce confuzia:
• când în propoziţie apare numai una dintre cele două părţi de propoziţie,
identificarea se face respectând legea priorităţii subiectului faţă de
complementul direct28:
34
complementului direct. Deoarece în sintaxa tradiţională complementul secundar era
considerat tot un complement direct, sunt posibile confuzii între cele două poziţii
sintactice. Pentru ca aceste confuzii să fie evitate, trebuie să înţelegem foarte bine
noţiunea de complement secundar.
Există în limba română o clasă de verbe cu două complemente de tipul: a întreba
ceva pe cineva, a anunţa ceva pe cineva, a învăţa ceva pe cineva etc. În Gramatica
Academiei, ediţia a III-a, se precizează că unul dintre ele este complement direct (OD),
iar celălalt este complement secundar (OSec). În volumul I din această lucrare este
specificat şi argumentul unei asemenea diferenţieri, şi anume faptul că se realizează
satisfacerea trăsăturilor de tranzitivitate numai în relaţie cu unul dintre complemente29.
Complementul secundar funcţionează în grupul verbal ca termen subordonat faţă
de centrul grupului într-o structură ternară din care face parte şi un complement direct
subordonat aceluiaşi centru verbal. Se realizează prototipic prin nominal neprepoziţional,
dar poate avea şi realizare propoziţională30:
Caracteristici sintactice
29
Vezi ***Gramatica limbii române. I. Cuvântul, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2005, p. 346.
30
Vezi ***Gramatica limbii române. II. Enunţul, p. 392.
35
Copilul a fost sfătuit ceva.
În acest mod poate fi explicată considerarea celui de-al doilea complement direct
drept complement secundar.
În sintaxa tradiţională, complementul secundar era considerat ca al doilea
complement direct, cel al ,,lucrului” sau ,,al materiei”, pe lângă cel al ,,fiinţei”.
Necesitatea deosebirii dintre cele două tipuri de complemente este susţinută de
diferenţele dintre cele două nominale prin care se exprimă, şi anume:
36
• nu acceptă substituirea sau dublarea printr-o formă pronominală
neaccentuată:
37
Complementul secundar se poate exprima şi prin pronume demonstrativ, pronume
interogativ, pronumele relativ ce, prin pronume nehotărâte şi prin pronumele negativ
nimic, toate având trăsătura [ – Animat]:
Îl roagă asta.
Ce îl sfătuiţi?
Nu am aflat ce l-aţi rugat.
L-am învăţat ceva / tot.
Nu l-am rugat nimic.
38
III. CORESPONDENŢA DINTRE PĂRŢILE DE PROPOZIŢIE ŞI
PROPOZIŢIILE SUBORDONATE
39
faptul că numai părţile de propoziţie dependente şi propoziţiile subordonate se corelează
în planuri paralele sau corespondente, ca expresie a relaţiilor de determinare sau de
subordonare.
Corespondenţa dintre părţile de propoziţie şi propoziţiile subordonate se defineşte
pe baza unor trăsături comune care caracterizează cele două unităţi: partea de propoziţie
(p) şi propoziţia subordonată (P). Apariţia lui p sau P este adesea condiţionată de unele
trăsături semantice şi gramaticale ale termenului regent, care pot influenţa atât raportul de
frecvenţă, cât şi realizarea structurii celor două unităţi corespondente. Astfel, pe lângă un
regent adjectival, o frecvenţă mai mare cunoaşte partea de propoziţie (p), în timp ce, pe
lângă un regent verbal, propoziţia subordonată dispune de o mai mare libertate de
construcţie.
O serie de trăsături semantice şi gramaticale ale termenului regent impun acelaşi
statut sintactic de ordin funcţional unităţilor determinative de tipul p sau P.
,,Şi acuma dragostea de viaţă e mai puternică în inima mea decât credinţa”.
(Liviu Rebreanu, Pădurea spânzuraţilor, p. 149)
Sensul impersonal al unui verb sau al unei expresii verbale face posibilă prezenţa
unui subiect sau a unei subordonate subiective:
40
E greu de rezolvat exerciţiul.
Se spune1/ că destinul omului este scris în stele2/.
41
,,Deci toată lumea înţelegea întrucâtva istorisirea muntencii”. (complement
direct)
(Mihail Sadoveanu, Baltagul, p. 137)
,,Regele l-a privit pe cardinal întrebător, dar n-a mai avut timp să-i pună vreo
întrebare: un strigăt de admiraţie pornise de pe toate buzele”.
42
(Alexandre Dumas, Cei trei muschetari, vol. I, p. 218)
,,Dar când auzeam de legănat copilul, nu ştiu cum îmi venea căci tocmai pe mine
căzuse păcatul să fiu mai mare între fraţi”.
(Ion Creangă, Amintiri din copilărie, p. 52)
43
numai la un anumit nivel fără să mai fie corespondente sau în concordanţă. Între părţile
de propoziţie şi propoziţiile subordonate corespunzătoere se stabileşte o corespondenţă,
mai exact spus un paralelism, care se bazează pe existenţa unor trăsături comune de ordin
relaţional, funcţional şi semantic.
Paralelismul se manifestă între părţile de propoziţie şi propoziţiile subordonate, ca
unităţi funcţionale, iar, pe de altă parte, între sintagmă şi frază, ca unităţi relaţionale.
Trăsăturile comune ale părţilor de propoziţie, ca unităţi constitutive ale sintagmelor, şi ale
propoziţiilor subordonate, ca unităţi constitutive ale frazelor, fac posibile procesele de
expansiune (p > P) şi de contragere (P > p), procese fundamentale din punct de vedere
structural. Părţile de propoziţie şi propoziţiile subordonate corespunzătoare, deşi se
corelează pe baza unor similitudini, prezintă totuşi unele trăsături distinctive care dau
specificitate fiecărei unităţi în parte; partea de propoziţie se realizează structural ca
unitate simplă nepredicativă, ca proiecţie a unei relaţii de dependenţă la nivel sintagmatic,
în timp ce propoziţia subordonată se realizează ca unitate complexă, predicativă, ca
proiecţie a aceleiaşi relaţii de dependenţă, dar la nivelul frazei33.
33
Pentru aceste aspecte, vezi Ion Diaconescu, Corespondenţa dintre părţile de propoziţie şi propoziţiile
subordonate, în idem, Probleme de sintaxă a limbii române actuale. Construcţie şi analiză, Bucureşti,
Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1989, p. 65-76; Mioara Avram, Despre corespondenţa dintre
propoziţiile subordonate şi părţile de propoziţie, în Studii de gramatică, vol. I, Bucureşti, Editura
Academiei, 1956, p. 141-164.
44
IV. PROPOZIŢIA SUBORDONATĂ COMPLETIVĂ DIRECTĂ
45
(Liviu Rebreanu, Pădurea spânzuraţilor, p. 272)
• o interjecţie predicativă34:
A trecut ceva timp1/ şi iată2/ că s-au ivit câteva locuri la a treia şcoală3/.
Uite1/ că totul s-a lămurit acum2/.
2. Elemente joncţionale
46
(Liviu Rebreanu, Pădurea spânzuraţilor, p. 44)
36
Vezi Nicolae Felecan, op. cit., p. 147; Alexandru Metea, op. cit., p. 194-195; Vasile Şerban, op. cit., p.
113-114; Gheorghe Pop, op. cit., p. 125; Teodor Cotelnic (coord.), op. cit., p. 304; Mioara Avram,
Gramatica pentru toţi, p. 346; Al. Graur, Gramatica azi, Bucureşti, Editura Academiei, 1973, p. 208;
Aurelia Merlan, Sintaxa limbii române. Relaţii sintactice şi conectori, Iaşi, Editura Universităţii
,,Alexandru Ioan Cuza˝, 2001, p. 99.
47
3. Dublarea (reluarea sau anticiparea) propoziţiei subordonate completive
directe
4. Topica şi punctuaţia
48
(Liviu Rebreanu, Pădurea spânzuraţilor, p. 60)
49
priorităţilor, după care un verb are nevoie mai întâi de un subiect sau o subordonată
subiectivă, şi abia apoi de un complement direct sau de o subordonată completivă
directă. Aşadar, ,,în stabilirea funcţiei (subiectivă sau completivă directă) se procedează
IERARHIC, acceptând ca primă posibilitate – şi prin urmare de verificat –
subiectiva”41.
Pentru evitarea confuziei, este necesar ca analiza gramaticală să înceapă prin
căutarea subiectului în regentă. Dacă verbul din regentă nu are subiect (exprimat sau
neexprimat), subordonata este subiectivă. Completiva directă apare ca posibilitate de
analiză numai când subordonata nu poate fi subiectivă, regenta având subiect.
Nu trebuie să uităm că subordonata completivă directă are ca regent numai
verbe tranzitive, în timp ce verbele intranzitive sau intranzitivizate cer subiect sau
subiectivă:
S-a spus1/ că examenul nu e dificil2/. (1 – PP; 2 – SB)
Ne-a spus1/ că examenul nu e dificil2/. (1 – PP; 2 – CD)
41
Vezi G. G. Neamţu, op. cit., p. 299.
50
d) propoziţia subordonată circumstanţială de mod
cantitativă42:
42
Vezi Mircea Goga, op. cit., p. 280.
51
Servieta este plină1/ de ceea ce a cumpărat de la librărie2/.
(CPrep.)
Era gata 1/ să primească invutaţii2/. (CPrep.)
• adverbe relative:
Te-am anunţat1/ când vor pleca2/.
M-ai învăţat1/ cum să procedez2/.
52
Propoziţiile completive secundare conjuncţionale se construiesc cu
conjuncţiile subordonatoare universale: că, să, dacă, ca... să, de.
Îl anunţ1/ că a luat examenul2/.
Îl întreabă1/ dacă-l mai doare capul2/.
Te rog1/ să fii mai atent2/.
Te rog1/ ca mâine să mă ajuţi2/.
Mă întreb1/ de voi reuşi2/ sau nu3/.
43
Vezi ***Gramatica limbii române. II. Enunţul, p. 395-396.
53
CONCLUZII
54
prepoziţională, cu circumstanţiala de mod cantitativă şi cu propoziţia subordonată
completivă secundară.
BIBLIOGRAFIE
55
Dimitriu, Corneliu, Tratat de gramatică a limbii române, vol. al II-lea, Sintaxa,
Iaşi, Institutul European, 2002.
Felecan, Nicolae, Sintaxa limbii române. Teorie. Sistem. Construcţie, Cluj-
Napoca, Editura Dacia, 2002.
Goga, Mircea, Limba română. Morfologie. Sintaxă, ediţia a IV-a, Cluj-Napoca,
Editura Limes, 2001.
Goian, Maria-Emilia, Limba română. Probleme de sintaxă, Bucureşti, Editura
Recif, 1992.
***Gramatica limbii române, vol. I-II, ediţia a II-a revăzută şi adăugită, tiraj nou,
Bucureşti, Editura Academiei, 1966.
***Gramatica limbii române, I. Cuvântul, II. Enunţul, Bucureşti, Editura
Academiei Române, 2005.
Graur, Al., Gramatica azi, Bucureşti, Editura Academiei, 1973.
Guţu Romalo, Valeria, Sintaxa limbii române. Probleme şi interpretări,
Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1973.
Hristea, Theodor (coord.), Sinteze de limba română, ediţia a treia revăzută şi din
nou îmbogăţită, Bucureşti, Editura Albatros, 1984.
Iordan, Iorgu, Limba română contemporană, Bucureşti, Editura Ministerului
Învăţământului, 1956.
Iordan, Iorgu, Robu, Vladimir, Limba română contemporană, Bucureşti, Editura
Didactică şi Pedagogică, 1978.
Irimia, Dumitru, Gramatica limbii române, Iaşi, Editura Polirom, 1997.
Irimia, Dumitru, Structura gramaticală a limbii române. Sintaxa, Iaşi, Editura
Junimea, 1983.
Merlan, Aurelia, Sintaxa limbii române. Relaţii sintactice şi conectori, Iaşi,
Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, 2001.
Metea, Alexandru, Limba română esenţială. Fonetică. Vocabular. Gramatică,
Oradea, Editura Imprimeriei de Vest, 2003.
Nagy, Rodica, Determinare completivă şi determinare circumstanţială în limba
română, Suceava, Editura Universităţii, 2002.
56
Nagy, Rodica, Sintaxa limbii române actuale. II. Funcţii sintactice, Suceava,
Editura Universităţii, 2004.
Neamţu, G. G, Elemente de analiză gramaticală. 99 de confuzii / distincţii,
Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1989.
Neamţu, G. G., Teoria şi practica analizei gramaticale. Distincţii şi... distincţii,
ediţia a II-a, Piteşti, Editura Paralela 45, 2007.
Nicolescu, Aurel, Probleme de analiză a frazei, Bucureşti, Editura Știinţifică,
1969.
Pop, Gheorghe, Sintaxa limbii române. Teorie şi aplicaţii, Cluj, Casa Cărţii de
ştiinţă, 1999.
Puşcariu, Sextil, Limba română, vol. I. Privire generală. Prefaţă de G. Istrate.
Note, bibliografie de Ilie Dan, Bucureşti, Editura Minerva, 1976.
Şerban, Vasile, Limba română actuală, Timişoara, Editura Mirton, 1993.
Şerban, Vasile, Sintaxa limbii române. Curs practic, ediţia a II-a, Bucureşti,
Editura Didactică şi Pedagogică, 1970.
Şerban, Vasile, Teoria şi topica propoziţiei în româna contemporană, Bucureşti,
Editura Didactică şi Pedagogică, 1974.
Trandafir, Gh. D., Probleme controversate de gramatică a limbii române
actuale, Craiova, Editura Scrisul Românesc, 1982.
57
IZVOARE LITERARE
58
Universitatea de Vest din Timişoara
Facultatea de Litere, Istorie şi Teologie
Secţia Română - Franceză
LUCRARE DE LICENŢĂ
COMPLEMENTUL DIRECT
ŞI
PROPOZIŢIA SUBORDONATĂ COMPLETIVĂ
DIRECTĂ
Propunător: Cilioaica
Anca - Veronica
59
Timişoara 2008
COMPLEMENTUL DIRECT
ŞI
PROPOZIŢIA SUBORDONATĂ COMPLETIVĂ
DIRECTĂ
60
61