ȘTEFAN

LUCHIAN
Ștefan Luchian (s-a născut pe 1 sau 13 februarie 1868
la Ștefănești, județul Botoșani și a decedat pe 28 iunie 1916 la București). A fost un pictor
român, supranumit poetul plastic al florilor. Prin opera sa, Luchian s-a dovedit a fi o
personalitate artistică originală, afirmându-se cu o pictură generoasă, vibrantă și care, prin paleta
cromatică plină de lumină, prin poziția artistică înnoitoare, precum și printr-o scânteietoare
expunere a limbajului, a reușit să transmită privitorului un mesaj umanist de mare calitate.
Marele aport inovator adus de Luchian în pictura românească din acele vremuri este reprezentat
de modul de transpunere a efectelor de lumină, care la el izbucnesc la fiecare tușă de culoare.
Ștefan Luchian a fost considerat de către critica de artă ca un continuator al lui Nicolae
Grigorescu. Prin comparație, artistul s-a individualizat față de mentorul său printr-un realism al
tratării tematicii sociale și printr-o cromatică plină de strălucire, precum și prin modernitatea
rezultată din experimentarea tehnicilor grafice de care a dat dovadă. El și-a echilibrat lucrările
din punct de vedere cromatic și prin exactitatea cu care și-a definit precizia planurilor
compoziționale, a ajuns la o modernă simplificare a formelor. Această realitate izvorâtă din
analiza pe care criticii de artă au relevat-o, Luchian a fost apreciat la superlativ încă de la prima
expoziție retrospectivă ce i-a fost organizată în anul 1939.
Arghezi punea că „... De i se va încerca vreodată portretul cu cuvinte, biograful simțirii
acestui artist neasemănat va putea începe să-l scrie cu o închinare pentru spiritul lui tolerant,
pentru sufletul lui primitor ca o casă albă, prieten al tinereții și al talentelor nerecunoscute de
burțile verzi și uscate ale artei. Luchian este, mai mult decât mulți pictori, omul artei sale. Pentru
tablourile lui el e ceea ce-s fluturii pentru câmpie, ale căror culori se reproduc pe pânza aripilor
albă. Dacă trupu-i muncit de toate sfintele dureri, nu este de catifea și mătasă, ochii lui Luchian,
iluminați de-o flacără adâncă, poartă-ntr-înșii ștofa strălucită a tuturor tablourilor lui.”