Anatomie

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Jump to navigationJump to search

Rembrandt - Lecția de anatomie a doctorului Tulp

Anatomia (ana=prin și tomein=tăiere) este[1][2] o ramură a biologiei morfologice care

studiază forma și structura organismelor, ca și ale părților lor componente. În mod
curent, termenul are mai ales o conotație medicală deși metodele anatomiei sunt
aplicabile pentru orice organism pluricelular (inclusiv animale, plante, unele ciuperci).
Studiul anatomiei este strâns legat de cel al fiziologiei, iar cu timpul (mai ales
în secolul XX) din anatomie s-au desprins discipline
complementare: histologia, embriologia, biologia celulară.

Disecție pentru descoperirea trigonului carotic. Disecția este o metodă indispensabilă în studiul

anatomiei.

Cuprins

 1Clasificare și domeniu de studiu

 2Scurt istoric
o 2.1Începuturile anatomiei
o 2.2Antichitatea
 o 2.3Perioada medievală
o 2.4Renașterea
 3Anatomia în România
 4Vezi și
 5Note
 6Bibliografie
 7Legături externe

Clasificare și domeniu de studiu[modificare | modificare sursă]

Există mai multe variante ale anatomiei, care pot fi clasificate astfel:
1. După obiectul de studiu: anatomia vegetală, animală si Anatomia omului
2. După modul de abordare al obiectului de studiu*: Anatomia descriptivă (sau
generală,sistemica) - studiaza țesuturile și organele ținând seama și de proprietățile
lor fiziologice și urmărește organizarea acestora în aparate și sisteme.
Anatomia topografică - studiază pozițiile diferitelor elemente anatomice precum și
raporturile dintre acestea. Are ca pricipiu de studiu criteriul sintetic, pe regiuni,
stratigrafic, al organismului. De aceea este numita si anataomie regionala sau pentru
ca este strans legata de practica chirurgicala i se mai spune anataomie chirurgicala
sau aplicativa. In studiul Anatomiei trebuie sa fie luate in considerațiune in mod
permanent ambele aspecte: anatomia trebuie sa fie in acelși timp sistemica, cat si
topografica.
Anatomia funcțională - studiază relațiile de cauzalitate și dependență dintre forma,
poziția și funcția diferitelor elemente anatomice.
Anatomia patologică (Anatomopatologia, Morfopatologia) - este disciplina medicală
care studiază modificările de ordin macroscopic și microscopic intervenite la nivelul
organelor și țesuturilor ca urmare a unei stări patologice, sau pe cele care cauzează
diferite stări patologice.
Anatomia clinică - se ocupă cu integrarea cunoștințelor de anatomie în practica
medicală (examen clinic, manevre terapeutice etc.). Ca subdiviziuni ale sale se pot
menționa anatomia chirurgicală și anatomia radiologică (mai
nou anatomia imagistică)
Anatomia comparată - studiază comparativ alcătuirea acelorași elemente la diferite
specii, căutând să integreze diferențele și similitudinile în cadrul proceselor de
evoluție, adaptare, speciație.
Anatomia varstelor - studiaza particularitațile de varsta survenite in decursul vieții
omului. Ca etalon se ia anatomia copilului și anatomia varstnicilor ( gerontologia ).
Anatomia artistică sau Anatomia plastica - studiază din punct de
vedere estetic relațiile dintre dimensiunile, relifurile și proporțiile corpului uman, jocul
mușchilor, diferite atitudini și mișcari cu scopul teoretizării și înțelegerii frumuseții.
*Această clasificare se aplică de obicei anatomiei animale și celei umane.
Studiul lui Leonardo da Vinci privind proporțiile corpului uman. Ilustrație pentru cartea De Divina
Proportione a lui Luca Pacioli, 1509

Metodele de studiu al anatomiei constau mai ales în observație. Aceasta poate fi:

 macroscopică

 pe viu, cu ochiul liber, prin palpare, percuție, sau prin intermediul diferitelor tehnici
de imagistcă sau
 pe cadavru, cu ajutorul disecției - procedeul cel mai folosit și cel mai util.

 microscopică

 Observarea și descrierea structurilor cu ajutorul microscoapelor, sau al altor

tehnici.

Scurt istoric[modificare | modificare sursă]

Începuturile anatomiei[modificare | modificare sursă]
Primele metode folosite în studiul anatomiei au fost simpla observare și
descriere a organismelor, însoțită obligatoriu de corelații cu funcțiile diferitelor
componente. Aplicațiile imediate ale cunoștințelor dobândite astfel erau
folosite de oameni pentru diferite scopuri: producerea obiectelor de
îmbrăcăminte, a armelor, a locuințelor; însă încă din cele mai vechi timpuri,
aplicația cea mai importantă și mai spectaculoasă a noțiunilor de anatomie a
fost cea medico-chirurgicală, la început concretizată în intervenții simple
ca hemostaze, aplicare de pansamente, sau chiar (după unii cercetători)
manevre mai complexe ca trepanații. De altfel, dintre toate științele medicale,
anatomia este poate cea mai veche, apărută spontan și natural din simpla
vizualizare a corpului uman sau a corpurilor animalelor.
Antichitatea[modificare | modificare sursă]
Hippocrate (460-375 îen), considerat părintele medicinei, a folosit ca
principală metodă observația directă, și pe baza acesteia a formulat și
susținut teoria umorală care, deși falsă din punct de vedere științific, a avut
marele merit de a pregăti terenul Endocrinologiei moderne:
"...omul este, ca destin, urmașul celor patru umori..."
Aristotel (384-322 îen), tutorele și mentorul lui Alexandru cel Mare, a formulat
primele noțiuni de embriologie și de anatomie comparată,
descriind embrionul de găină și lichidul spermatic.
În secolul II en, Galenus din Pergam, medicul lui Marcus Aurelius folosește
metoda disecției experimentale, face prima clasificare sistematică
a oaselor și articulațiilor, descrie duramater și piamater și face unele referiri
la alantoidă, amnios și placentă.
Perioada medievală