SCOALA POSTLICEALA SANITARA “DR.

DINU”
SPECIALIZAREA AMG – ANUL 1
MATERIA: BIOFIZICA

REFERAT

„BIOFIZICA CELULARA”

ELEV : MAZILU MADALINA-STEFANIA (LUPU-MAZILU)

 1.NOTIUNI GENERALE

Biofizica studiaza diferite procese și fenomene care au loc într-un organism viu și
stabilește legi între diferite mărimi fizice, aceasta find o știință de graniță cu caracter
interdisciplinar,având relații cu biologia, fizica, chimia și matematica.
Domeniile biofizicii sunt:
1. Biofizica moleculară studiază proprietățile moleculelor, ale substanțelor care
alcătuiesc materia vie și ale fenomenelor care iau parte la acestea.
2. Biofizica celulară studiază aspectele mecanice, electrice și termice. Se ocupă
de comportarea din punct de vedere fizic a celuleor individuale:
–limfocite;
–eritrocite;
–neuroni;
– fibre musculare.
3. Biofizica sistemelor complexe: fenomenele fizice care intervin în recepția
auditivă și vizuală, în funcția neuronilor și în contracția musculară. Procesele biologice
sunt produse cu ajutorul unor procese chimice și fizice ale vieții, pe care le studiază atât
biochimia, cât și biofizica. Biofizica este de mare utilitate, atât pentru studiile fiziologice,
ea analizând la nivel molecular și submolecular procesele fiziologice, cât și pentru
înțelegerea proceselor biofizice și biochimice.
4. Biofizica medicală– studiază aplicațiile fizicii în diagnosticare.Materia vie se
prezintă sub forma unor organisme sau indivizi. Biosfera nu are un caracter continuu, ci
unul discontinuu, fiind alcătuită din indivizi deosebiți, unități distincte, capabile de viață
autonomă; pot fi descompuse mintal sau artificial în subsisteme: aparate anatomice,
organe, țesuturi, celule, particule celulare, macromolecule, molecule și atomi. Sunt
unități din ce în ce mai elementare și care corespund totodată diferitelor nivele de
organizare a materiei vii. Sistemul fundamental este celula,dar nu numai din
considerente embriologice și morfologice, ci și din considerente biofizice și biochimice.
Fiecare nivel de organizare structurală are legile sale proprii după care se
comportă,ceea ce înseamna că biofizica studiază diferite nivele ale materiei vii;

2
sistemele vii sunt într-o continuă evoluție și deosebim o evoluție ontogenetică și o
evoluție filogenetică.

2.BIOFIZICA CELULARA

Membranele biologice sunt ansambluri compuse din proteine și lipide care

formeaza structuri continue biodimensionale, cu proprietăți caracteristice de
permeabilitate selectivă, prin care se realizeaza compartimentarea materiei vii.

A.Funcțiile pe care le îndeplinește membrana sunt următoarele:

– delimitează celula (organitele celulare) de mediul exterior;
– prezintă permeabilitatea specifică pentru ioni și unele macro-molecule;
– reprezintă sediul unor reacții enzimatice.
Membrana este formațiunea care separă două medii: pot fi membrane celulare sau
membrane ce separă sângele de țesuturi sau chiar organele între ele.
Membrana joacă un rol foarte important în schimburile organelor (celulelor) cu lichidul
din spațiul interstițial [spațiul situat între părțile unui corp sau ale unui sistem de corpuri
aflate unul lângă altul pe o anumită porțiune din suprafața lor, fără a se atinge].

B.Compozitia biochimica a membranelor biologice

 Proteinele(60-80%) conferă funcționalitatea membranei.
Au rol în transportul activ, îndeplinesc funcții enzimatice sau de receptori.Proteinele sunt
fie înglobate în membrana lipidică (trans-membranare), fie asociate suprafeței acesteia
(proteine membranare periferice și proteine legate prin lipide). Există mai multe tipuri de
proteine, incluzând:
 enzime, care catalizează diferite reacții chimice;
proteină-marker;
receptori;
de susținere;
de transport.
Proteinele sunt implicate în multiple procese:
transportul molecular și ionic transmembranar;

3
 realizarea conexiunilor intercelulare și a ancorării celulelor în matricea
extracelulară;
desfășurarea reacțiilor enzimatice asociate structurilor membranare.
controlul fluxului de informație între celulă și mediu prin
recunoașterea, legarea și transmiterea moleculelor-semnal;
imunitatea celulară.
 Receptorii reprezintă capătul periferic al unui analizator, organizat de așa
maniera încât pot analiza și transmite un anumit tip de energie sau de sistem
luminos, auditiv. În farmacologie, receptorul este o structură particulară care
răspunde la un anumit produs chimic, de exemplu, adrenalina care se afla în
sistemul simpatic sau parasimpatic
 Lipidele(20-40%).
Membrana celulară constă din trei tipuri de lipide: fosfolipide,glicolipide și steroli.
Colesterolul, cel mai cunoscut dintre steroli, este cel care conferă membranei rigiditatea.
Sunt întotdeauna atașate proteinelor, asigură funcția de barieră a membranelor.
C. Modele de membrana
Au fost elaborate pe baza unor tehnici fizico-chimice:Difr. razeX, masuratori de difuzie
interfaciala, RMN, RES, microscopie electronica.
o    Gorter si Grendel sunt primii care extrag lipidele din membrana eritrocitelor si
gasesc ca la o comprimare maxima ele ocupa o arie care este egala cu dublul ariei
eritrocitelor. De aici s-a nascut ideea existentei unui strat dublu lipidic ca baza a
structurii membranelor biologice.
o    Danielli si Davson au masurat tensiunea superficiala a membranei celulare gasind
valori foarte joase de aproximativ 1 dyn cm, (în timp ce stratul dublu trebuie sa aiba
aproximativ 5 dyn cm). Se considera ca stratul dublu este tapetat de o parte si de alta de
straturi de proteine, stiut fiind ca proteinele scad tensiunea interfaciala.
o    1972 Singer si Nicolson, modelul în mozaic lipido-proteic (modelul mozaicului
fluid) : proteinele integrale din membrana ar fi împlântate în stratul dublu lipidic la fel ca
niste "iceberguri" ce plutesc pe mare. Aceasta "mare lipidica" este conceputa fluida, deci
cu lipidele stratului dublu în stare de cristal lichid si în planul sau proteinele se pot
deplasa lateral sau se pot roti în jurul unei axe perpendiculare pe planul membranei.
Se considera azi ca, în marea lor majoritate, proteinele integrale strabat stratul
dublu lipidic de pe o fata pe cealalta (deci sunt transmembranare). Modelul în mozaic

4
lipido-proteic îndeplineste conditiile de stabilitate a structurii din punct de vedere
termodinamic.
D. Transportul prin membrane biologice
Tipurile de transport membranar pot fi clasificate în functie de mai multe criterii.
1. Din punct de vedere energetic:
- transport pasiv (fara consum energetic, în sensul gradientului de concentratie
sau al celui electrochimic)
- transport activ (cu consum energetic, în sens opus gradientului de concentratie
sau al celui electrochimic)
2. Dupa natura substratului:
- transportul prin bistratul lipidic
- transportul prin polipeptide (oligopeptide)
- transportul prin proteine
3.Dupa cinetica:
-difuzia simpla;
-difuzia facilitata.

3.BIOMECANICA

3.1.Tipuri de contracţii
Muşchiul dezvoltă o forţă de contracţie egală şi de sens contrar forţei căreia i se
opune. În funcţie de mărimea acestei forţe muşchiul se poate scurta, alungi sau poate
păstra aceeaşi lungime.
 Contracţie izotonică - muşchiul se contractă contra unei forţe exterioare
constante (ridicarea unei greutăţi). Muşchiul deyvoltă lucru mecanic.
 Contracţie izometrică - contracţie în care lungimea muşchiului nu se modifică,
dar tensiunea în el creşte. Forţa dezvoltată este egală cu cea care trebuie
învinsă (contracţia posturală sau pentru susţinerea unui obiect). Muşchiul nu
efectuează lucru mecanic.
 Contracţia tetanică - Prin stimulare cu un impuls unic muşchiul se contractă sub
forma unei secuse unice (intervalul între stimuli trebuie să fie mai lung decât
timpul necesar contracţiei şi relaxării); la stimulare repetitivă cu o anumită
frecvenţă, peste o limită dată, contracţiile individuale fuzionează într-o contracţie

5
 unică - contracţie tetanică. Frecvenţa depinde de tipul de muşchi (mai mare la
muşchii rapizi)(musculatura oculară 350 stimuli/secundă, muşchi solear 30).
Alungirea muşchiului - dacă forţa exterioară este mai mare decât valoarea maximă a
forţei pe care o poate dezvolta muşchiul, acesta se alungeşte cu toate că se contractă
activ (proprietatea de extensibilitate).
Atât în repaus, cât şi în contracţie, muşchiul degajă căldură.
Căldură disipată de muşchi este :
- căldura de repaus;
- căldura de contracţie, care la rândul ei este căldura de menţinere a forţei de contracţie
şi căldura de scurtare (proporţională cu gradul scurtării);
- căldura de relaxare, care se produce imediat după încetarea stimulării;
- căldura de restabilire, care se produce în urma reacţiilor chimice de regenerare a ATP.

3.2.Echilibrul corpului în poziţie verticală

În această poziţie, corpul uman este în echilibru stabil, iar verticala CG trece prin
interiorul unui poligon convex de sprijin care în condiţiile pierderii echilibrului îşi măreşte
suprafaţa prin îndepărtarea picioarelor.
Condiţiile de echilibru al întregului corp cuprind şi echilibrul capului, trunchiului şi
membrelor inferioare

Capul
- rezemat pe condilii primei vertebre, atlasul.
- verticala CG trece cu puţin anterior de articulaţia occipito-atlantoidă, adică în faţa liniei
transversale care uneşte cei doi condili, fapt pentru care capul nu se menţine în echilibru
fără efort (observaţi un om care doarme, capul său se apleacă înainte); în stare de
veghe însă, muşchii cefei, în uşoară contracţie statică, opresc
capul de a cădea înainte.

Prin urmare, echilibrul craniului este asigurat de muşchii cefei,

care produc un moment de rotaţie pd, având rolul de a anula
efectul greutăţii capului. Diferitele vertebre îşi menţin poziţia
una deasupra celeilalte în acelaşi mod ca şi capul. Pentru
regiunea cervicală şi dorsală, intervin muşchii spatelui, în timp ce în regiunea lombară

6
unde verticala CG trece prin spatele vertebrelor, momentul compensator pentru
menţinerea echilibrului este format de muşchii abdomenului.

Trunchiul
- stă în echilibru pe picioare, rezemat pe capetele celor două oase femur;
- verticala CG trece prin spatele axei imaginare orizontale care uneşte articulaţiile
coxofemurale, momentul compensator fiind realizat de ligamentul lui Bertin, muşchiul
psoasiliac şi tensorul fasciei late, care, sprijinindu-se pe coapsă, trag bazinul înainte.

Echilibrul coapselor pe tibie

- condilii femurului se sprijină pe tibie, iar verticala CG trece la nivelul genunchiului prin
faţa axei transversale articulare;
- gemenii şi ligamentele genunchiului asigură echilibrul;
- genunchii sunt menţinuţi în extensie prin acţiunea gravitaţiei, în limita permisă de
distensia ligamentelor articulare.

Echilibrul gambei pe picior

- verticala CG al întregului corp trece prin faţa articulaţiei tibio-tarsiene
- acesta este menţinut de tricepsul sural, care în ortostatism se află în stare de
contracţie permanentă;
- pentru menţinerea echilibrului corpului în poziţie verticală, intervin mai activ muşchii
gambei

3.3. Poziţii anormale ale corpului uman

- poziţa momentană datorată purtării unei greutăţi – verticala CG se deplasează, şi, ca
urmare, omul trebuie să îşi schimbe poziţia până ce această verticală trece din nou prin
poligonul de sprijin;
- atitudini patologice datorate flexiei sau extensiei anormale a diferitelor segmente;
- poziţii vicioase datorate modificărilor scheletului, care rezistă foarte bine la un efort de
scurtă durată, dar nu şi la cele mai îndelungate şi se deformează sub influenţa
contracţiilor musculare anormale de lungă durată;

7
 1. La un om care are un picior mai
scurt, menţinerea echilibrului cere
aplecarea trunchiului lateral către
piciorul mai scurt, consecinţa acestei
aplecări repetate fiind apariţia scoliozei
care este o deformare a coloanei
vertebrale a cărei convexitate este
îndreptată spre partea piciorului mai
scurt;
2. În anumite condiţii, la adolescenţi
mai ales, poate apărea o exagerare a curburii dorsale numită cifoză.

3. Piciorul plat reprezintă tot o consecinţă a poziţiei verticale vicioase. Apare datorită
discordanţei dintre apăsarea puternică şi continuă a corpului celui care stă mult timp în
picioare şi este supraîncărcat cu greutăţi şi rezistenţa oaselor şi a ligamentelor (în multe
cazuri este vorba despre o boală profesională care apare la persoanele care lucrează
mult timp în picioare).

4.ELEMENTE DE HEMODINAMICA

Hemodinamica are ca obiect studiul fenomenelor fizice ale circulaţiei (mecanica

inimii şi hidrodinamica curgerii sângelui prin vase elastice), aparatele, modelele precum
şi dispozitivele experimentale folosite pentru acest studiu. Studiul circulaţiei sanguine
foloseşte modele mecanice datorită numeroaselor analogii care există între funcţionarea
inimii şi cea a unei pompe, între artere şi tuburile elastice etc.
Inima este un organ cavitar musculos care pompează sânge (lichid nenewtonian
pseudoplastic) în tot organismul prin contracţii ritmice (datorită ciclului cardiac) în vasele
de sânge de diametre diferite, având pereţi nerigizi şi parţial elastici. Inima are
aproximativ 60-100 bătăi /minut, şi aproximativ 100.000 bătăi/zi. Bătăile inimii sunt
accelerate de activitatea musculară şi de temperatura mai ridicată a corpului.

4.1.Rolul de pompă al inimii

8
 Rolul principal al inimii constă în expulzarea sângelui în circulaţie, prin închiderea
şi deschiderea în mod pasiv a valvulelor care au rol de supapă. Inima este constituită din
două pompe, conectate prin circulaţiile pulmonară şi sistemică:
- pompa dreaptă care are rolul de a pompa spre plămâni sângele dezoxigenat colectat
din organism (circulaţia pulmonară)
- pompa stângă colectează sângele oxigenat din plămâni şi îl pompează în corp
(circulaţia sistemică)
Fiecare parte a inimii este echipată cu două seturi de valvule care, în mod
normal, impun deplasarea sângelui într-un singur sens, cele două pompe ale inimii
având fiecare câte două camere: atriul este un rezervor care colectează sângele adus
de vene şi ventriculul care pompează sângele în artere. Septul este peretele care
desparte atât atriile cât şi ventriculele şi care împiedică trecerea sângelui dintr-un
atriu/ventricul în celălalt. Etanşeitatea pompelor este determinată de musculatura
cardiacă.
Mişcarea valvulelor este reglată de diferenţa de presiune dintre atrii, ventricule şi
vase sanguine, ele împiedicând sângele să curgă în direcţie greşită. Musculatura
cardiacă asigură atât variaţia volumului inimii şi presiunii sângelui precum şi energia
necesară funcţionării prin procesele biofizice şi chimio-mecanice din miocard.

4.2.Fazele ciclului cardiac

Activitatea de pompă a inimii se poate aprecia cu ajutorul debitului cardiac, care
reprezintă volumul de sânge expulzat de fiecare ventricul într-un minut. El este egal cu
volumul de sânge pompat de un ventricul la fiecare bătaie (volum-bătaie), înmulţit cu
frecvenţa cardiacă. Volumul-bătaie al fiecărui ventricul este, în medie, de 70 ml, iar
frecvenţa cardiacă normală este de 70-75 bătăi/min.; astfel, debitul cardiac de repaus
este de aproximativ 5 l /min. Inima trebuie să pună în mişcare în fiecare minut, în medie
4 l în repaus, iar în timpul exerciţiilor fizice, până la 20 l. În somn, debitul cardiac scade,
iar în stări febrile, sarcină şi la altitudine, creşte.
Fiecare bătaie a inimii constă într-o anumită succesiune de evenimente, care
reprezintă ciclul cardiac. Acesta cuprinde 3 faze:
- sistola atrială constă în contracţia celor două atrii, urmată de influxul sanguin în
ventricule. Când atriile sunt complet golite, valvulele atrioventriculare se închid,
împiedicând întoarcerea sângelui în atrii.

9
- sistola ventriculară constă în contracţia ventriculelor şi ejecţia din ventricule a sângelui,
care intră astfel în sistemul circulator. Când ventriculele sunt complet golite, valvula
pulmonară şi cea aortică se închid.
- diastola constă în relaxarea atriilor şi ventriculelor, urmată de reumplerea atriilor.
Închiderea valvulelor atrioventriculare şi a celor aortice produce sunetele specifice
bătăilor inimii şi pot fi ascultate cu ajutorul stetoscopului.
Fazele ciclului cardiac, din punct de vedere mecanic, cu referire la ventriculul
stâng sunt: umplerea (diastolă ventriculară), contracţia atrială, contracţia izovolumică
sau izometrică, ejecţia şi relaxarea izovolumică (izometrică).
Umplerea corespunde diastolei ventriculare care durează 0,50s. Datorită relaxării
miocardului, presiunea intracavitară scade rapid până la câţiva mmHg. În momentul în
care devine mai mică decât presiunea atrială, se deschide valvula mitrală ducând la
scurgerea sângelui din atriu. Relaxarea continuă a miocardului, permite scăderea în
continuare a presiunii, generând umplerea rapidă a ventriculului, urmat de un aflux mai
lent, datorită scăderii diferenţei de presiune.
Contracţia atrială este faza în timpul căreia se umple complet ventriculul. În
timpul acestor faze, valvula sigmoidă este închisă, iar presiunea aortică este mai mare
decât cea ventriculară.

10