Sunteți pe pagina 1din 10

ETICA MEDICALA

STUDENT: ZAMFIRESCU RALUCA CRISTINA


CUPRINS
 GENERALITATI ETICA SI BIOETICA
 PRINCIPII IN ETICA MEDICALA SI BIOETICA
 PRINCIPIILE BIOETICE IN CERCETAREA MEDICALA
 PROBLEME MORALE
1. GENERALITATI ETICA SI BIOETICA
Ansamblu de reguli de conduita a profesionistilor din domeniul sanatatii
fata de pacientii lor. Etica medicala, inevitabil complexa, tine atat de
deontologie (ansamblu de reguli interne din cadrul unei profesii), cat si de
morala si de stiinta. Etica medicala priveste aspectul limitat la sanatate al
unei notiuni similare dar mai vaste, bioetica, care reprezinta ansamblul
acelorasi reguli aplicate tuturor domeniilor din stiintele vietii.
Etica este o disciplina derivata din filosofie si teologie, studiind aspectele
ideale de comportament uman si intelegerea moralitatii raportata direct la
valori pozitive si negative. Etica are trei subdiviziuni principale:

 Etica discriptiva se ocupa de studii comparative si interculturale


 Etica normativa generala studiaza modelele de comportament si
raportarea valorica
 Etica normativa aplicata are drept preocupare centrala problemele de
moralitate
Partea aplicata a eticii normative, de care apartine si etica medicala, este
diferit teoretizata. Teoria deontologica afirma o etica a obligatiei in sensul
prestabilirii unor norme de conduita care sa produca un rezultat pozitiv.
Teoria teleologicala sustine o etica a finalitatii in care un rezultat bun
echivaleaza cu o conduita buna. Primand rezultatul, dar exiatand o dualitate
de perspective, se contureaza din start doua maniere de conduita: egoismul
sau maniera personala de a lua o decizie, si utilitarianismul sau maniera
practica, dincolo de subiectivitate.
Exista si teorii terte, mixte, care imbina aspectele din primele doua, adica:

 Etica aplicata opereaza cu multiple concepte, parte din ele folosite in


enuntarile precedente. Valoarea este o notiune complexa la care se
face raportare, deci o masura a rezultatului si o apreciere directa a
conduitei. Valorile pot fi personale, de grup sau sociale; aceasta
stratificare nu are intotdeauna corespondent real, valorile atribuabile
fiind de multe ori un compromis intre cele trei categorii enuntate.

Asa cum am mentionat anterior, etica medicala este o ramura a eticii


normative aplicate. Aplicabilitatea ei trebuie inteleasa concordant cu
aparitia de tehnologii noi si cu cerintele publice privind practica medicala.
Aspectele morale pot fi raportate la doua grupuri valorice principale:
valorile medicului si valorile pacientului.
Exista reglementari specifice privind cele doua grupuri valorice si relatia
dintre ele. Aceste coduri de conduita profesionala include: juramantul lui
Hippocrate, principiile etice ale AMA privind drepturile medicului si
drepturile pacientului, si Legea privind drepturile pacientului.
Conform acestor prevederi, pacientii au dreptul legal de a participa la
deciziile prinvind ingrijirea medicala ce le va fi acordata, dreptul de a
primi raspunsuri rezonabile la cererea de ingrijire, si dreptul de a li se
asigura o explicare a costurilor, indifferent de sursa de plata.
Decizia etica nu este intotdeauna atat de facila cat lasa de inteles
profilul teoretic. Exista un model general de urmat in astfel de decizii.
Premiza initiala in fata unui anume caz clinic stabileste c ear trebui sau
n-ar trebui facut in cazul respective. Trebuie cunoscute si definite exact
motivatiile de sustinere a premizei initiale, furnizand totodata si
justificarea acestor motivatii.
Pentru fiecare premiza trebuie definite una sau mai multe
contrapremize, sustinute si ele de motivatii si justificari.
Evaluarea consta in cantarirea diverselor motivatii stabilite, si alegerea
celei mai justificate. Cand persista indoiala, se poate apela la ajutorul
exterior pentru a clarifica aspectele generale ale cazului, si pentru a
stabilii alternative de urmat.

Consideraţiile etice au reprezentat o parte integrantă a actului medical


încă de la începuturile acestuia, însă defini iile bioeticii sunt relativ
recente.
Van Rensselaer Potter, în anul 1971 defineşte primul bioetica ca pe "o
nouă disciplină care să combine cunoaşterea biologică cu cea a sistemului
valorilor cultural umane". Reich (1978) defineşte bioetica ca fiind „studiul
sistematic al conduitei umane, în domeniul ştiinţelor vieţii şi sănătăţii în
lumina valorilor şi principiilor morale”. Conform definiţiei din Encyclopedia
of Bioethics, bioetica (în sens larg) este un câmp de studiu ştiinţific
sistematic, pluralistic şi interdisciplinar care abordează teoretic şi practic
problemele morale generate de medicină şi ştiinţele vieţii în raport cu
omul şi relaţiile omului cu biosferă.
Conform definiţiei regăsită în Declaraţia Universală a Bioeticii şi
Drepturilor Omului (Universal Declaration on Bioethics and Human Rights,
UNESCO, 2005), bioetica (în sens restrâns, “bioethical issues”) se ocupă
cu studiul controverselor etice generate de disponibilitatea şi
accesibilitatea dezvoltării ştiinţifice şi tehnologice şi a aplicaţiilor lor, adică
de tratamentele şi tehnologiile medicale moderne.
Bioetica şi deontologia medicală nu au fost considerate ştiinţe
multidisciplinare distincte până în anii "80, când etica medicală şi dreptul
medical s-au dezvoltat ca entităţi separate, devenind arii de interes
academic şi profesional. Factorii care au condus la această dezvoltare au
fost explozia noilor tehnologii şi proceduri medicale şi dezumanizarea
actului terapeutic.
În majoritatea ţărilor europene comitetele na ionale de etică au fost
fondate la începutul ț anilor ’90. În Europa de Vest şi America de Nord
acestea au fost una dintre consecin ele mi cării de ț ș Bioetică care implică
centrele academice şi Societatea Civilă . Primul comitet de bioetică din
România a fost fondat în 1990 fiind o comisie naţională de etică pe lângă
Ministerul Sănătă ii, primul ei pre edinte fiind Acad. Dr. Maximilian
Constantin. În ț ș anul 2005, ca o condiţie de aderare la Uniunea
Europeană, a fost introdusă obligativitatea existen ei ț unui comitet de
etică în fiecare institu ie publică (spitale, coli, universităţi, etc.), după ce în
1999 ț ș fusese publicată o ordonan ă de urgen a privind produsele
medicamentoase de uz uman, care a dat ț ț na tere primelor comitete
locale de etică medical
Bioetica studiază şi organizează diferite domenii medicale în care
tehnologia modernă tinde să dezumanizeze relaţia medic-pacient. Alături
de teme "clasice" şi foarte cunoscute, ca eutanasia, "mame de
împrumut", fecundaţia în vitro sau experimentul medical, bioetica
analizează teme noi, cum ar fi: etica relaţiilor medicale interpersonale,
etica deciziilor medicale, etica tratamentului psihiatric
Subiectul bioeticii este vast şi necesită o explorare interdisciplinară, o
multitudine de puncte de vedere şi abordări diferite, în funcţie de sistemul
cultural, filozofic şi chiar politic care guvernează un sistem medical. În
ultimă instanţă, bioetica, deontologia şi dreptul medical sunt ramuri
medico-juridice capabile să acţioneze la un loc sau separat, cu viteze
diferite, în scopul rezolvării unor conflicte între interese (cercetator-
subiect, medic-pacient, pacient-spital, medicspital, stat-medic-pacient).
Problema centrală actuală a bioeticii este găsirea unui echilibru între
tehnologie şi medicină clasică, în scopul generării confortului interuman,
caracteristic actului medical.
Un alt deziderat al bioeticii este acela al coordonării cercetării medicale
(fundamentale sau nu) cu legislaţia existentă, având un rol important în
actualizarea unor reglementări juridice sau iniţiative, legislative în care să
primeze dreptul pacientului la tratament. Bioetica apare din dorinţa
medicilor şi a juriştilor de a clarifica domenii de mare interes medical sau
de cercetare medicală, în care lipsa reglementările poate duce la abuzuri
grave sau chiar la periclitarea speciei umane.
Bioetica este intersectată de alte domenii (etică şi deontologia
medicală, dreptul medical, dreptul civil şi penal, dreptul medicului, etc),
sugerând, în final, comportamentul corpului medical în raport cu
societatea, în faţa căreia medicul răspunde juridic şi moral. Bioetica,
definită ca o activitate interdisciplinară, situată la graniţa dintre filozofie,
drept şi medicină, este capabilă să studieze impactul etic al descoperirilor
recente din domeniul ştiinţelor şi medico-biologice.
Bioetica a fost definită de către Constantin Maximilian drept un "câmp de
reflexie" filozofică, oglindind evoluţia ştiinţelor medicale.
Bioetica este o disciplină para-medicala, capabilă să supravegheze
activitatea medicală de îngrijire a bolnavilor şi de cercetare bio-medicala
pe om şi pe animal. Bioetica generează linii de conduită capabile să
asigure comportamentul corect al medicului şi cercetătorilor în raport cu
subiecţii cercetării medicale
Bioetica este capabilă să micşoreze diferenţa dintre ştiinţa medicală care
evoluează rapid (îşi dublează cunoştinţele la fiecare doi ani) şi ştiinţele
juridice (capabile să elaboreze, promoveze şi să aplice mult mai lent
normele juridice, bazându-se pe fapte şi decizii care au trecut proba
timpului).
Prin bioetică se pot reglementa unele domenii bio-medicale noi, în care
nu există încă precedente (clonarea, xenotransplantul, transplantul de
celule, componente artificiale, ansamble bionice etc). Aceste domenii
tehnologii de viitor, care sunt încă dezbătute din punct de vedere etic, pot
aduce beneficii uriaşe sau pierderi la fel de mari pentru rasa umană.

2. PRINCIPII IN ETICA MEDICALA SI BIOETICA


Si in privinta principiilor generale de etica medicala exista o dificultate de
aplucare practica. Cel mai important lucru ar fi, logic, ca interventia
medicului sa nu faca rau. De multa ori alte principia primeaza, astfel ca
stabilirea priritatilor revine strict medicului, in fuctie de caz.
Fidelitatea este obligatory de a urma juramintele asumate prin profesie,
insemnand a spune pacientului adevarul despre situatia lui si mentinerea
confidentialitatii privind cazul respectiv.
Autonomia, mult incurajata etic, presupune accesul liber al pacientulu la
informatii privind situatia sa, participarea lui la formularea deciziilor si
ajutorul dat pacientilor deficienti pentru a-si putea exercita autonomia.
Beneficienta presupune obligatia medicului de a face bine, de a ridica
gradul de sanatate al comunitatii respective.
Nonmaleficienta este obligatia de a nu face ra. Singurele acte de agresiune
intentionata acceptate in medicina sunt cele menite sa faca bine pacientului.
In anumite situatii medicul poate incalca anumite reguli perfect constient
de posibilele efecte nedorite pe baza unui risc calculate.

De multe ori, ideile teoretice nu sunt suficient de specifice pentru a genera


un ghid al conduitei medicale pentru fiecare caz.
Indiferent de sistemul filozofic care subordonează teoria bioeticii, există
patru principii absolute:

 Principiul autonomiei - se referă la respectarea drepturilor pacientului


la autodeterminare independentă şi libertate prin exercitarea unei
obligaţii negative de a nu îngrădi şi a nu controla opţiunile pacientului,
precum şi a unei obligaţii pozitive bazată pe dreptul la informare,
înţelegere şi voluntariat. Se bazează pe existenţa consimţământului
informat şi include şi respectul faţă de autonomia deciziilor profesionale
ale colegilor.
 Principiul justiţiei priveşte distribuţia etică a beneficiilor şi datoriilor (în
acest domeniu, există un ansamblu de teorii filozofice contradictorii).
 Principiul utilităţii – de a genera binele maximal pentru pacient şi
societate
 Principiul non-maleficen ei pune pe primul plan a nu produce rău altora.
Mulţi bioeticieni îl ț deosebesc de conceptul de utilitate datorită
caracterului negativ şi ultimativ al non-maleficentei (a nu face rău este
mai important decât a genera utilitate).
Din cele analizate până acum rezultă că prin activitatea sa bioetica
reprezintă o garanţie a primatului interesului pacientului în raport cu
dezumanizarea actului medical, a individualului în raport cu generalul, şi mai
ales a individului în raport cu societatea
În aprecierea locului bioeticii în activitatea medicală de fiecare zi, un
fragment din cadrul Declaraţiei de la Tokyo (1975) este considerat
definitoriu. Acesta delimitează şi defineşte problemele cu care bioetica
trebuie să opereze: "Privilegiul corpului medical este de a practica medicina
în serviciul umanităţii, de a păstra şi reface starea de sănătate fizică şi psihică
fără discriminări, de a uşura suferinţa oricărui pacient. Respectul faţă de viaţă
umană este suveran şi nu se pot pune în practică atitudini terapeutice
contrare legilor umanităţii".
Aceste no iuni reprezintă esenţa conceptelor bioeticii. În momentul de faţă,
rolul bioeticii este de ț soft legislation - trasarea unor jaloane morale de
desfăşurare a activităţii medicale şi de cercetare, ce impun supravegherea
experimentului ştiinţific atât de către oameni obişnuiţi, cât şi de către
persoane informate (specialişti), toţi având un grad de conştiinţa morală
nemodificat de miza experimentului sau a cercetării şi fiind convinşi că ştiinţa
şi cercetarea biomedicală trebuie făcute numai în folosul umanităţii.
Evoluţia în timp a bioeticii este comparabilă doar cu saltul semnificativ care
l-a făcut medicina prin acceptarea tehnologiilor de ultimă oră. Cerinţa
esenţială a bioeticii rămâne primordialitatea interesului sănătăţii individului în
raport cu societatea, fapt care generează apariţia unui paradox: pacientul
trebuie apărat în faţa agresivităţii crescute a medicinii moderne, medicină
care nu se justifică decât prin actul de îngrijire a pacientului

3. PRINCIPIILE BIOETICE IN CERCETAREA MEDICALA

Din cauza abuzurilor pe care uneori le-a adus drepturilor omului într-un
trecut mai mult sau mai puţin îndepărtat, cercetarea ştiinţifică a devenit un
subiect bine conturat în cadrul bioeticii. Toate forurile internaţionale au
constrâns cercetarea medicală să fie consecventă celor două mari principii
umanitare fundamentale:

 Principiul independentei individului


 Principiul inviolabilitatii individului
Primele cercetări active s-au făcut după ce ororile celui de-al doilea război
mondial deveniseră publice. În Europa, începând cu 1983, a fost demarată o
acţiune de uniformizare a codului cercetării medicale.
În ultimii ani, Consiliul Europei a adoptat recomandările bazate pe
"Convenţia Europeană a Drepturilor Omului". Articolele 2, 3, 7 şi 8
menţionează dreptul la viaţă şi la sănătate, interdicţia torturii şi a
tratamentelor degradante şi inumane, precum şi a respectului vieţii private.
Orice activitate de cercetare medicală trebuie subordonată unor prevederi
bioetice acceptate la nivel european:

 să fie făcută în scopul primatului fiinţei umane;


 să respecte un standard de calitate definit şi acceptabil;
 să fie supervizată juridic şi etic de o autoritate competentă,
independentă (eventual Comisia de Bioetică pe spital sau Comisia
naţională de Bioetică pentru proiecte de anvergură, dar care nu are
conflicte de interese cu cercetarea propusă);
 informaţiile esenţiale să fie accesibile în orice moment pentru
autoritatea competentă (numele, calificarea şi experienţa cercetătorilor,
justificarea cercetării, metoda de cercetare, categoria persoanelor
selectate în lotul de studiu şi lotul martor, justificări de includere sau
excludere a persoanelor nerecomandate pentru cercetare, date
detaliate privind informarea participanţilor la cercetare, modul de
prelucrare a datelor şi de protejare a datelor confidenţiale, fondurile
angajate în cercetare, conflicte de interese întrevăzute, alte proiecte de
cercetare privind subiectul, evaluări prospective ale riscului de
discriminare şi de stigmatizare a participanţilor la cercetare);
 informaţiile obţinute în cercetarea medicală privind pacienţii implicaţi
vor fi confidenţiale;
 subiecţilor umani participanţi la cercetare li se pot acoperi cheltuielile şi
pierderile de sănătate rezultate din participare; ei au dreptul de a se
retrage oricând din experiment, dar fără ca aceasta să le afecteze
dreptul la compensaţii medicale pentru probleme generate de
cercetarea medicală; pierderile financiare vor fi compensate în funcţie
de decizia autorităţilor competente;
 cercetarea efectuată în state nemembre în Consiliul Europei va
respecta perceptele etice acceptate la nivel european;
 obligativitatea publicării datelor obţinute prin cercetarea clinică.

4. PROBLEME MORALE
Importanta lor nu e deloc neglijabila, cu cat atat mai mult cu cat motivatiile
nu sunt usor acceptabile.
Limita tehnologiei este folosita avand in vedere csturile ridicte ale
tratamentelor. Deicizia de incepere sau nu a sustinerii finstiilor vitale,
intreruperea acestei terapii, eutanasierea ridica problem morale deosebite, si
si controlul privind tehnologia folosita.
Limitarea resurselor include doua aspect: macroalocarea si microalocarea.
Primul are in vedere fondurile allocate sanatatii, direct corelat cu raportul
dintre medicina si alte necesitati sociale. Al doile vizeaza alocarea fondurilor
pentru fiecare pacient in parte, necesitand stabilirea unei prioritati privind
dreptul la tratament.
Limkitarea cercetarii a fost iterata avand in vedere enele antecedente
istorice. Trebuie sa existe si in acest caz un consintamant in cunostinta de
cauza al pacientului sau al reprezentantilor sai legali. In cazul copiilor nu este
admisa nici cercetarea nonterapeutica, chiar daca riscurile sunt mici.

S-ar putea să vă placă și