Concluzii

Perioada cuprinsă între cele două războaie mondiale are o importanță istorică
deosebită, deoarece cuprinde în oceanul de fapte unele dintre cele mai importante evenimente
ale ale lumii. Din perspectiva temei pe care am studiat-o, fenomenul naționalist și-a pus
amprenta cel mai apăsat pe minoritatea evreiască, deoarece unele tendințe politice erau
antisemite. Sfârșitul perioadei interbelice a reprezentat începutul fenomenului de Holocaust,
care s-a manifestat în Germania, datorită regimului totalitar instaurat de Hitler. România
Mare a fost perfect comparabilă cu marile țări ale Europei în ceea ce privește populația
evreiască, ocupând poziția a treia în Europa și a patra în lume 1. În asemenea condiții, în
contextul evoluției regimurilor autoritare din decada a treia a secolului trecut și a politicii
rasiale promovate de statele naționaliste, antisemitismul era inevitabil. Acest fenomen s-a
manifestat în mare măsură în mediul urban, deoarece acesta era preferat de evrei. În cadrul
studiului nostru nu am găsit informații referitoare la prigonirea evreilor din mediul rural,
deoarece acolo populația evreiască era foarte mică, numărul lor ajungând și la 3-4 evrei,
aceștia reprezentând o familie. Așadar, conchidem că în perioada interbelică, evreii erau bine
închegați în cadrul societății românești. Dar oare acestea sunt cauzele antisemitismului? În
paginile acestei lucrări am demonstrat că antisemitismul românesc este prezent în cadrul
societății încă din secolul al XIX-lea, însă acesta s-a manifestat diferit fără inflluiența
Mișcării Legionare din perioada interbelică. Prima mișcare antisemită din România a fost o
replică la Alianța Universală a Israeliților și i-a avut ca ideologi pe Nicolae Iorga și pe A. C.
Cuza2. Cel din urmă a preferat o modalitate de abordare extremistă a chestiunii evreiești și
după Primul Război Mondial s-a separat de Iorga, alăturându-se legionarilor. În ciuda faptului
că acesta era profesor de drept, rămâne să ne întrebăm dacă a acționat potrivit legilor în
vigoare? Bine-înțeles că putem dezvolta foarte multe teorii în această privință, însă nu dorim
și nici nu este locul potrivit pentru a deveni conspiraționiști. Putem considera antisemitismul
o mișcare a tineretului, precum a fost sionismul pentru evrei? Am ales această comparație,
deoarece știm că Mișcarea Legionară a fost proiectul lui Zelea Codreanu pentru tineri, care
inițial nu avea nici un fel de implicație politică. Principala problemă care a determinat tinerii
celor două mișcări să adere în organizații a fost criza identitară. Legionarii se identificau prin

1
Silviu, Costachie, Evreii din România. Studiu de Geografie Umană, Editura Universității din București, 2004,
p. 131 – 131.
2
Jean Ancel, Distrugerea economică a evreilor români, tradus de Alexandru Voicu, Editura Institutului
Național pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel”, Yad Vashem, 2008, p. 14 – 15.
valorile naționale impuse de dogmatismul Căpitanului, pe când sioniștii se identificau cu
valorile iudaice și statul evreu. Ambele mișcări au avut un caracter religios și dorința de a-și
dezvolta propria țară, pe care o considerau absolutul. Pentru români era România Mare, pe
când pentru evrei era Palestina. Referitor la această chestiune, începutul anilor `30 avea să
reprezinte atât pentru Mișcarea Legionară cât și pentru Organizația Sionistă implicarea în
politica națională, însă evreii au văzut această acțiune ca fiind dăunătoare pentru scopul inițial
al sioniștilor, imigrația în Palestina.

La un moment dat, viața evreiască devenise foarte complexă, iar liderii

comunităților au stabilit că ar fi timpul ca evreii să se implice în politica statului pentru a-și
urmări interesele, deși acest drept era consfințit încă din 1866 de Constituție. Să fi fost acesta
un alt moment declanșator al antisemitismului? În opinia noastră, acest lucru pare plauzibil,
deoarece prin intensitatea populației evreiești, naționaliștii se temeau să nu-și piardă țara,
credința și valorile românești. În viziunea naționaliștilor, evreii cu putere politică reprezentau
cel mai mare rău al țării, însă acest lucru rămâne doar la nivelul de presupunere. În acest
context, temerile naționaliștilor era false, deoarece încă de la sfârșitul secolului al XIX-lea,
când a apărut sionismul, a pătruns în toate țările și și-a stabilit scopul de a-și recupera țara
sfână din Palestina din care să facă un stat evreu. Adică evreii își doreau propria națiune, pe
care au obținut-o câțiva ani mai târziu.

Spre deosebire de marile orașe unde existau comunități evreiești mult mai
semnificative, în Roman, populația evreiască din perioada interbelică număra aproximativ
7,129 de evrei, ceea ce reprezenta 4,8% din populația județului3. Potrivit statisticilor,
majoritatea populației din Roman locuia în mediu rural. În opinia noastră, în mare parte evreii
ocupau orașele și târgurile, deoarece acolo își organizau mai ușor afacerile. În mare măsură,
evreii erau industriași, negustori sau gazetari. În ceea ce privește ultima categorie, aceștia
vedeau meseria de gazetar doar ca o simplă formă de venit, însă odată cu timpul evreii și-au
dat seama de importanța și putere pe care o are presa. În opinia mea, comunitățile evreiești s-
au emancipat datorită presei, deoarece în cadrul unui ziar se adună minți sclipitoare care
punând cap la cap anumite lucruri reușesc să convingă populația de anumite aspecte, însă a
avut și un important rol de propagandă. În ciuda manifestațiilor antisemite din perioada
interbelică, presa israelită începea să prindă contur din ce în ce mai mult, iar majoritatea
ziarelor importante au apărut în acea perioadă. Să nu uităm de principalele personalități de
origine evreiască din perioada interbelică care au marcat scena literară precum și pe cea
3
Recensământul General al Populației din 1930, Vol II, Partea I, p. 368.
politică. Aici îi amintim pe Mihail Sebastian, care s-a remarcat din mai multe puncte de
vedere, precum și pe prietenul său romașcan Max Blecher care a reușit să îl aducă pe
Sebastian în pragul sinuciderii prin romanul „Inimi cicatrizate”.

Multe dintre ziarele evreiești aveau denumiri iudaice în idiș sau în ebraică, iar
simbolistica acestora era religioasă. Titluri precum „Menorah”, care reprezintă acel
candelabru iudaic cu șapte brațe sau revista, devenită mai târziu almanahul „Adam”. De aici
conchidem că evreii erau ori prea religioși ori atei. Pentru evreime nu există calea de mijloc
când este vorba despre religie. Cei religioși își respectă datinile cu sfințenie, încercând să se
identifice ca nație prin aceste aspecte. Viața comunitară se ghidează în funcție de religie și
mai ales de sinagogă, care este instituția principală a unei comunități evreiești. Cultul mozaic
este organizat în detaliu, iar acest lucru reiese din faptul că până și ritualul de înhumare
dispune de anumite reguli stricte pe care evreii le respectă. Legat de religie este și
învățământul iudaic. La fel ca în cazul celorlalte națiuni, învățământul iudaic a plecat de la
principiul școlilor teologice care pregăteau clerici și de obicei aceștia erau cărturari. Și totuși
învățământul evreiesc, la începuturile lui era precar, iar condițiile aproape inumante dacă am
compara cu ceea ce știm că reprezintă astăzi învățământul. Târziu, abia în perioada
interbelică, după reforma învățământului elaborată de Anghelescu învățământul iudaic începe
să prindă contur, apărând astfel școlile româno-israelite, în care elevii învățau în primul rând
limba română, iar apoi ebraica, precum și obiectele de specialitate, care de cele mai multe ori
erau ștudii ale Talmudului.

Revenind puțin mai detaliat la sionism, acesta s-a manifestat în perioada

interbelică cu foarte mare virulență, deoarece atunci a existat și o mare dispută internă în
cadrul organizației, deoarece liderii unui curent sionist, denumit „renașterea” și care aveau
organul de presă cu același nume doreau implicarea organizației în politica statului. Din
analiza pe care am întreprins-o în cadrul presei, Curierul Israelit oficiosul Uniunii Evreilor
din România a dus o campanie anti-renașteriștilor, deoarece doreau să evite eșecurile pe care
le-au suferit sioniștii care s-au implicat în politica unor țări precum Germania sau Polonia.
Oare deviau aceștia de la scopul inițial al sionismului? Dacă reflectăm la aceasă întrebare
răspunsurile sunt ambivalente. Sionismul este un curent iudaic ce constă în dorința evreilor de
a avea propriul stat național pe teritoriul Palestinei. Așadar, termenul provine de la muntele
Sion, care reprezintă țara sfântă a evreilor. Acest concept are doi părinți fondatori care au trăit
în perioade diferite. Unul este Nathan Birnaum, care a inventat termenul de Sion, adăugând
sufixul „-ism”, iar celălalt este Theodor Herzl, care i-a oferit o formă politică. Al doilea
concept este ”Alia”, care reprezintă termenul iudaic pentru imigrația masivă. Legătura dintre
sionism și alia este foarte strânsă, deoarece sionisum are ca scop principal imigrația în Țara
Sfântă. Începutul imigrației a fost identificat în anul 1882, când s-a stabilit baza ideologică a
sionismului și a continuat până la proclamarea Statului Evreu din 1948, sub mai multe
forme4. Așadar, prin implicarea sioniștilor în politica națională a României, aceștia puteau fi
distrași de la scopul inițial al migrației sau puteau crea condiții mai bune pentru evreime în
realizarea acesteia.

Majoritatea evreilor au plecat din Roman după 1948. Puțini sunt cei care au
emigrat prin intermediul societății de imigrație care a funcționat în perioada interbelică.
Personalitățile prezentate mai sus reprezintă evreii care au demonstrat că și în România se pot
realiza. Deci aceștia făceau parte din rândul evreilor asimilaționiști. Ce ne face să prvim din
această perspectivă? În primul rând au avut mai multe ocazii de a imigra în Palestina, mai
ales în perioada înființării statului evreu, însă acest lucru face parte dintr-un alt context istoric
care nu își are locul aici. În fine, majoritatea figurilor proeminente descrise mai sus, s-au
născut în perioada interbelică sau înaintea Primului Război Mondial, iar acest lucru dovedește
eficacitatea școlilor româno-israelite. Ba chiar am văut că unii au studiat în cadrul școlilor
israelite din Roman, urmând ulterior studii universitare la Iași sau la București.

4
Carol Bines, Din istoria emigrărilor în Israel, Editura Hassefer, București, 1998, p. 21.