Ministerul Educatiei al Republicii Moldova

Universitatea Libera Internationala a Moldovei

Facultatea Drept

Referat
Tema:Presedentia Consiliului de Ministri,competentele si modul
de functionare a Consiliului

Studenta grupei D-185:Josan Victoria

Profesor:Cauia Alexandru
 Consiliul Uniunii Europene (uneori denumit și Consiliul sau Consiliul de
Miniștri) este un organism parte a legislativului Uniunii Europene (UE) reprezentând
guvernele statelor membre, celălalt organism este Parlamentul European.
Consiliul a apărut pe cale convenționala, prin Tratatele institutive, având, la
inceput, denumiri diferite:
• Consiliul Special de Miniștri, prin Tratatul de la Paris, din anul 1951, prin
care s-a instituit Comunitatea Europeana a Cărbunelui și Oțelului – CECO, fiind
organul care reprezenta guvernele naţionale si realiza legătura între acestea şi acţiunea
Înaltei Autorităţi, asigurând astfel şi legătura dintre sectoarele cărbunelui şi oţelului
încredinţate Înaltei Autorităţi şi restul activităţilor economice din diferitele ţări
comunitare. Consiliul era format din reprezentanţi ai statelor membre şi era abilitat să
determine — în unanimitate — priorităţile de utilizare şi de repartiţie între industriile
interesate precum şi resursele de cărbune şi oţel.
• Consiliul, prin Tratatele de la Roma, intrate in vigoare la data de 01 ianuarie
1958, prin care au fost instituite Comunitatea Economică Europeana (CEE) și
Comunitatea Europeana a Energiei Atomice (CEEA).
Dupa unificarea instituțiilor, prin Tratatul de la Bruxelles (1965) – cunoscut in
doctrină sub denumirea de Tratatul instituind un Consiliu unic si o Comisie unica,
acesta s-a numit Consiliul de Miniștri.
Odată cu intrarea in vigoare a Tratatului de la Maastricht (1993), instituția iși
schimbă denumirea in Consiliul Uniunii Europene care reprezintă interesele statelor
membre prin reunirea în formaţii distincte, după problemele tratate, a miniştrilor de
resort ai guvernelor naţionale şi care adoptă norme şi programe comune, denumire pe
care o poarta pana la 01 decembrie 2009 când a intrat in vigoare Tratatul de la
Lisabona, moment de la care se numește simplu Consiliul.
Consiliul este format din reprezentanții guvernelor statelor membre. Este un
organ interguvernamental in care sunt reprezentate statele membre prin cate un
ministru care nu poate acționa in nume propriu, ci numai in conformitate cu
instrucțiunile primite de la guvernul său.
Din punctul de vedere al rolului său, in literatura de specialitate s-a apreciat
astfel: „Consiliul (de Miniștri al) Comunitaților Europene reprezintă centrul de
greutate instituțional al Comunităților, fiind in substanța organul principal, chiar
adevăratul organ dotat cu putere de decizie. În Consiliu sunt adoptate liniile
directoare ale actiunii Comunităților. Influența Consiliului rezidă și in aceea că el
poate discuta toate problemele pe care statele le doresc să fie tratate impreuna. Este
un organ in care reprezentanții fiecărui stat adoptă acte care îi angajează și care
sunt aplicabile fără a mai fi ratificate”.
Componența Consiliului

Consiliul reprezintă toate statele membre. Ca instituție interguvernamentală,

exprimă legitimitatea statală a uniunii.
Consiliul este o entitate juridică unică, in care nu exista membri permanenți,
dar care se reunește în 10 „formațiuni” diferite în funcție de subiectul dezbătut,
respectiv: Afaceri Economice si Financiare („Ecofin”), Afaceri Externe, Afaceri
Generale (CAG), Agricultură si Pescuit, Competitivitate (COMPET), Educație,
Tineret, Cultura si Sport (EYCS), Justiție si Afaceri Interne (JAI), Mediu (ENV),
Ocuparea Forței de Muncă, Politică Socială, Sănătate și Consumatori (EPSCO),
Transporturi, Telecomunicații si Energie (TTE).
Fiecare ministru din Consiliu este imputernicit sa iși asume angajamente în
numele guvernului pe care îl reprezintă astfel încât semnătura ministrului este
semnătura întregului guvern. Mai mult, fiecare ministru din Consiliu răspunde in fața
parlamentului național și a cetățenilor pe care parlamentul țării sale îi reprezintă.

Oricare dintre cele 10 formațiuni ale Consiliului poate adopta

un act care să se înscrie în domeniul de competență al unei alte
formațiuni. Prin urmare, oricare ar fi actul legislativ adoptat de
Consiliu, formațiunea nu este menționată nicăieri.

Președinția Consiliului

Presedinția Consiliului este asigurată prin rotație, la fiecare șase luni. Cu alte
cuvinte, fiecare stat membru al Uniunii Europene preia controlul agendei Consiliului
si prezideaza toate reuniunile pentru o perioadă de sase luni, promovând deciziile
legislative și politice și negociind pentru realizarea unui compromis intre statele
membre.
Consiliul „Afaceri externe” este prezidat întotdeauna de aceeași persoană -
Înaltul Reprezentant pentru afaceri externe și politică de securitate. Toate celelalte
reuniuni sunt prezidate de ministrul de resort din țara care deține președinția Uniunii
Europene în momentul respectiv.
Statele membre care dețin Președinția lucrează împreună îndeaproape în
grupuri de trei, denumite „triouri”. Acest sistem a fost introdus de Tratatul de la
Lisabona în 2009. Trioul stabilește obiective pe termen lung și pregătește o agendă
comună, determinând subiectele și aspectele majore care vor fi abordate de Consiliu
pentru o perioadă de 18 luni. Pe baza acestui program, fiecare dintre cele 3 țări își
pregătește propriul său program, mai detaliat, pentru 6 luni.
Președinția Consiliului este responsabilă de avansarea lucrărilor privind
legislația Uniunii Europene, de asigurarea continuității agendei acesteia, a unor
procese legislative bine organizate și a cooperării dintre statele membre. Pentru
aceasta, Președinția trebuie să acționeze ca un intermediar onest și neutru.
Rolul Președintelui este prevăzut la articolul 15 din Tratatul privind Uniunea
Europeană (TUE).
Președinția are două misiuni principale:
(1) Planificarea și conducerea reuniunilor din cadrul Consiliului și al
grupurilor sale de pregătire
Președinția conduce reuniunile din cadrul diferitelor formațiuni ale Consiliului
(cu excepția Consiliului Afaceri Externe) și al grupurilor de pregătire ale Consiliului,
care includ comitete permanente, precum Comitetul Reprezentanților Permanenți
(Coreper), și grupuri de lucru și comitete care se ocupă de chestiuni foarte precise.
De asemenea, se asigură că discuțiile se desfășoară în mod corespunzător și că
Regulamentul de procedură și metodele de lucru ale Consiliului sunt corect aplicate.
Președinția organizează diferite reuniuni formale și informale la Bruxelles și în
țara care asigură Președinția prin rotație.
(2) Reprezentarea Consiliului în relațiile cu celelalte instituții ale Uniunii
Europene
Președinția reprezintă Consiliul în relațiile cu celelalte instituții ale Uniunii
Europene, în special cu Comisia și cu Parlamentul European. Rolul său este de a
încerca obținerea unui acord privind dosarele legislative, prin triloguri, reuniuni de
negociere informale și prin reuniuni ale Comitetului de conciliere.
Președinția cooperează strâns cu:
 Președintele Consiliului European
 Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate
Președinția sprijină activitatea acestora; uneori, i se poate solicita să
îndeplinească anumite sarcini pentru Înaltul Reprezentant, cum ar fi să reprezinte
Consiliul Afaceri Externe în fața Parlamentului European sau să prezideze Consiliul
Afaceri Externe atunci când se discută aspecte legate de politica comercială comună. 

Reuniunile Consiliului. Sistemul de vot

La reuniunile Consiliului participă reprezentanți la nivel ministerial din fiecare

stat membru. Participanții pot fi deci miniștri sau secretari de stat. Aceștia au dreptul
să angajeze guvernul țării pe care o reprezintă și să voteze în numele acestuia. La
reuniunile Consiliului sunt invitați și comisarii europeni responsabili de domeniile
respective. Banca Centrală Europeană este invitată în cazul în care ea este cea care
lansează procedura legislativă.
Lucrările Consiliului sunt convocate de preşedintele acestuia, la iniţiativa sa, a unuia
dintre membrii săi sau a Comisiei, şi la ele participă preşedintele Comisiei Europene
şi/sau comisarul însărcinat cu problema în discuţie.
Consiliul se întruneşte în şedinţă publică atunci când deliberează şi votează
un proiect de act legislativ. În acest scop, fiecare sesiune a Consiliului este divizată în
două părţi, consacrate deliberărilor privind actele legislative ale Uniunii, respectiv
activităţilor fără caracter legislativ2.
Adoptarea hotărârilor se face cu respectarea următoarelor reguli de vot:
a) Regula institutită de Tratatul privind Uniunea Europeană, în urma Tratatului de la
Lisabona, este că hotărârile Consiliului se adoptă cu majoritate calificată, cu excepţia
cazului în care tratatele dispun altfel.
Definirea majorităţii calificate în noua reglementare este următoarea:
majoritatea calificată este egală cu cel puţin 55% din membrii Consiliului, cuprinzând
cel puţin 15 dintre aceştia şi reprezentând state membre care întrunesc cel puţin 65%
din populaţia Uniunii.
Minoritatea de blocare trebuie să cuprindă cel puţin patru membri ai
Consiliului, în caz
contrar se consideră a fi întrunită majoritatea calificată3.
b) Consiliul hotărăşte cu majoritate simplă în chestiunile de procedură, precum şi în
privinţa adoptării regulamentului său de procedură. Organizarea Secretariatului
General, solicitarea de studii pe care le consideră oportune pentru realizarea
obiectivelor comune sau de propuneri din partea Comisiei, statutul comitetelor
prevăzute de tratate sunt alte decizii asupra cărora Consiliul
se pronunţă, conform Tratatului privind funcționarea Uniunii Europene, cu majoritate
simplă. În cazul deliberărilor pentru care este necesară majoritatea simplă, Consiliul
hotărăşte cu majoritatea membrilor care îl compun.
c) Votul unanim este meţinut în Tratatul privind Uniunea Europeană şi Tratatul
privind funcționarea Uniunii Europene după Tratatul de la Lisabona în mod
excepţional, pentru domenii sensibile sau deosebit de importante pentru statele
membre, acestea fiind prevăzute expres în tratate. Exemple în acest sens sunt deciziile
luate în cadrul politicii externe şi de securitate comună, acordul asupra unui sistem al
cursului de schimb al monedei euro în raport cu monedele statelor terţe, amendarea
propunerilor Comisiei, procedurile privind asocierea ţărilor şi teritoriilor la Uniune,
luarea de măsuri pentru combaterea discriminării, aderarea de noi state la Uniune, etc.
Potrivit Tratatului privind funcționarea Uniunii Europene abţinerile membrilor
prezenţi sau reprezentaţi nu împiedică adoptarea hotărârilor pentru care este necesară
unanimitatea.
COREPER

COREPER este denumirea uzuală, folosita informal, pentru comitetul

reprezentanților permanenți ai guvernelor statelor membre, care răspunde de
pregatirea lucrărilor Consiliului conform art 16, alin. 7 din Tratatul privind Uniunea
Europeană, precum și de executarea mandatelor care îi sunt incredințate de Consiliu.
Comitetul poate adopta decizii de procedură în cazurile prevăzute de regulamentul de
procedură al Consiliului (Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene art 240,
alin. 1).
Acest organ comunitar reuneşte înalţi funcţionari şi experţi din fiecare stat
membru, conduşi de un Reprezentant permanent al acelui stat pe lângă Uniune, cu
rang de ambasador. În cadrul COREPER există două unităţi distincte,
COREPER I şi COREPER II, primul dedicându-şi activitatea chestiunilor tehnice, iar
al doilea problemelor mai importante, cu o componentă politică.
Funcţionarii şi experţii care asistă reprezentanţii permanenţi în activitatea lor
sunt constituiţi în Grupuri de lucru, pe domenii specializate, cum ar fi agricultura
(Comitetul Special pentru Agricultură), afacerile interne, justiţia, politica externă, etc.

ATRIBUTIILE CONSILIULUI

Consiliul exercită, împreună cu Parlamentul European, funcţiile legislativă şi

bugetară. Acesta exercită şi funcţii de definire a politicilor şi de coordonare, în
conformitate cu condiţiile prevăzute în tratate.
a) Atribuţii legislative.
În exercitarea acestor atribuții, Consiliul, împreună cu Parlamentul, adoptă
acte normative cu forţă juridică obligatorie (regulamente, directive), care se impun
statelor membre, celorlalte instituţii comunitare şi instituţiiilor legislative ale Uniunii.
Actele normative adoptate de Consiliu şi Parlament în cadrul procedurii
legislative ordinare fac parte din dreptul derivat al Uniunii Europene şi trebuie să fie
conforme cu tratatele comunitare. Este motivul pentru care în literatura de specialitate
se subliniază că instituţiile legislative ale Uniunii nu au competenţe legislative
absolute, ci numai pe acelea care sunt explicit prevăzute în tratate4.
În cazurile în care o acţiune a Uniunii se dovedeşte necesară în cadrul
politicilor definite în tratate, pentru a atinge unul dintre obiectivele menţionate în
tratate, fără ca acestea să fi prevăzut atribuţiile necesare în acest sens, Consiliul,
hotărând cu unanimitate, la propunerea Comisiei şi după aprobarea Parlamentului
European, adopă măsurile corespunzătoare.

Este vorba de aşa-numita “clauză de flexibilitate”, care, conform unor opinii, permite
extinderea nejustificată a competenţelor Consiliului, printr-o procedură legislativă
specială, în care rolul Parlamentului European este minim, iar potrivit altor opinii o
limitează, acţiunea Consiliului fiind justificată numai dacă urmăreşte realizarea
obiectivului comunitar prevăzut expres în tratat.
În ceea ce priveşte deciziile de natură constituţională, Consiliul poate lua astfel
de decizii dacă Consiliul European ia o decizie prealabilă, pentru a-l împuternici în
acest sens.
b) Politica externă şi de securitate comună
Politica externă şi politica de securitate comună fac obiectul aplicării unor
norme şi proceduri speciale. Aceasta este definită şi pusă în aplicare de Consiliul
European şi de Consiliu, hotărând cu unanimitate, cu excepţia cazului în care tratatele
dispun altfel. Adoptarea de acte legislative este exclusă. Rolurile specifice ale
Parlamentului European şi Comisiei sunt definite prin tratate, iar Curtea de Justiţie nu
este competentă cu privire la aceste dispoziţii.
Consiliul este cel care stabileşte procedurile şi normele aplicabile in domeniul
acordurilor de asociere dintre ţări şi teritorii şi Uniune. În cadrul politicii comerciale
Consiliul este cel care hotărăşte, cu unanimitate, negocierea şi încheierea de acorduri.
Acordurile internaţionale încheiate de Uniune parcurg o procedură în cadrul căreia
Consiliul autorizează începerea negocierilor, adoptă directivele de negociere,
autorizează semnarea şi încheie acordurile. Decizia privind încheierea acordului
adoptată de Consiliu presupune, în prealabil, aprobarea Parlamentului European dacă
este vorba despre acorduri de asociere, acordul privind aderarea Uniunii la Convenţia
europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, acorduri
de instituire a unui cadru instituţional specific prin organizarea procedurilor de
cooperare, acorduri cu implicaţii bugetare importante pentru Uniune.
Spaţiul de libertate, securitate şi justiţie.
În acest domeniu, Consiliul European defineşte orientările strategice şi
operaţionale iar Consiliul, la propunerea Comisiei, adoptă măsurile pentru punerea în
aplicare a politicilor Uniunii prevăzute pentru acest domeniu de cooperare.
Procedurile de luare a deciziilor sunt prevăzute în tratat pentru fiecare domeniu de
cooperare în parte, fiind incluse atât proceduri speciale de reglementare cât şi
procedura legislativă ordinară. În cadrul Consiliului se instituie un comitet permanent
care să asigure în cadrul Uniunii promovarea şi consolidarea cooperării operaţionale
în materie de securitate internă. Acesta promovează coordonarea acţiunii autorităţilor
competente ale statelor membre, împreună cu reprezentanţii organelor şi agenţiilor
Uniunii cu responsabilităţi în acest domeniuc)
c) Atribuţia de coordonare a politicilor economice ale Uniunii Europene şi
ale statelor membre, în special pentru asigurarea funcţionării Uniunii economice şi
monetare.
Există două tipuri de politici comunitare: cele conduse de instituţiile
comunitare (politicile comune), respectiv cele organizate de statele membre, care
trebuie însă armonizate la nivel comunitar (politicile de armonizare).
Coordonarea politicilor economice este una dintre atribuţiile asumate de
“Ecofin” (formaţiunea Consiliului denumită formal Afaceri Economice şi Financiare,
formată din miniştrii economiei şi finanţelor din statele membre).
Statele membre îşi coordonează politicile economice în cadrul Uniunii, iar în
acest scop, Consiliul adoptă măsuri şi, în special, orientări generale ale acestor
politici.
d) Atribuţii bugetare
Parlamentul European şi Consiliul, hotărând în conformitate cu o procedură
legislativă specială, adoptă bugetul anual al Uniunii. Proiectul este elaborat de către
Comisie pe baza situaţiei estimative a cheltuielilor transmisă de fiecare instituţie.
Consiliul poate doar să aprobe sau să respingă proiectul de buget, sau amendamentele
Parlamentului European, fără a putea să propună propriile amendamente.
e) Atribuţia de stabilire a componenţei unor organe comunitare, cum ar fi
Comitetul Economic şi Social sau Comitetul Regiunilor, precum şi a normelor
referitoare la natura compunerii acestor Comitete.

PROCESUL DECIZIONAL ÎN CADRUL CONSILIULUI

Consiliul este un factor decizional esențial al UE. Negociază și adoptă noua

legislație a Uniunii Europene, o adaptează când este cazul și coordonează politici. În
majoritatea cazurilor, Consiliul decide împreună cu Parlamentul European prin
procedura legislativă ordinară, cunoscută și sub numele de „codecizie”. Codecizia se
aplică în domenii de politică în care Uniunea Europeana are competență exclusivă sau
competență partajată cu statele membre. În acest caz, Consiliul legiferează pe baza
propunerilor transmise de Comisia Europeană. 
Într-o serie de domenii foarte specifice, Consiliul adoptă decizii folosind
proceduri legislative speciale (procedura de aprobare și procedura de consultare) în
care rolul Parlamentului este limitat. 
Peste 150 de grupuri de lucru și comitete ajută la pregătirea lucrărilor
miniștrilor care examinează propunerile în cadrul diferitelor formațiuni ale
Consiliului. Aceste grupuri de lucru și comitete sunt alcătuite din funcționari din toate
statele membre.
Odată ce Consiliul primește o propunere a Comisiei, textul este examinat în
mod simultan de Consiliu și de Parlamentul European. Examinarea este cunoscută sub
numele de „lectură”. Se pot efectua maximum trei lecturi până
când Consiliul și Parlamentul convin asupra unei propuneri legislative sau o resping.
Uneori, Consiliul poate adopta un acord politic în așteptarea poziției în primă
lectură a Parlamentului, cunoscut și sub numele de „abordare generală”. Abordarea
generală asupra căreia s-a convenit în cadrul Consiliului poate contribui la accelerarea
procedurii legislative și chiar la facilitarea unui acord între cele două instituții,
deoarece oferă Parlamentului informații despre poziția Consiliului înaintea avizului în
primă lectură al acestora. Cu toate acestea, poziția finală a Consiliului nu poate fi
adoptată înainte ca Parlamentul să își prezinte propriul său aviz în primă lectură.
La fiecare lectură, propunerea trece prin trei niveluri în cadrul Consiliului:
1. Grupul de lucru
Președinția Consiliului, cu ajutorul Secretariatului General, stabilește grupul
de lucru competent și îl convoacă să studieze o propunere, rezultatul discuțiilor
acestuia fiind prezentat Comitetului Reprezentanților Permanenți (Coreper).
2. Comitetul Reprezentanților Permanenți (Coreper)
Examinarea propunerii de către Coreper depinde de nivelul acordului la care s-
a ajuns în cadrul grupului de lucru. Astfel, dacă se poate obține un acord fără
dezbatere, punctele se înscriu în partea I a ordinii de zi a Coreper, in caz contrar
punctele se înscriu în partea a II-a a ordinii de zi a Coreper, situatie in care, acest
comitet poate incerca să negocieze el însuși un acord, să trimită chestiunea mai
departe grupului de lucru, eventual însoțită de propuneri de compromis sau să
transmită chestiunea Consiliului.
3. Formațiunea Consiliului
Dacă Coreper a finalizat discuțiile privind o anumită propunere, aceasta este
înscrisă ca punct „A” pe ordinea de zi a Consiliului, ceea ce înseamnă că se
preconizează ajungerea la un acord fără dezbatere.
Secțiunea „B” a ordinii de zi a Consiliului cuprinde punctele:
 rămase de la reuniunile precedente ale Consiliului
 asupra cărora nu s-a ajuns la un acord în cadrul Coreper sau la nivelul
grupurilor de lucru
 care sunt prea sensibile din punct de vedere politic pentru a fi soluționate la un
nivel inferior.
Rezultatele voturilor Consiliului se fac publice în mod automat atunci când
Consiliul acționează în capacitatea sa de legiuitor.
Locul si rolul Consiliului în cadrul procedurilor legislative

Inițiativa legislativă aparține Comisiei. Tratatul de la Maastricht i-a conferit,

insă, și Parlamentului European un drept de inițiativa legislativă care îi permite sa
ceară Comisiei să-i prezinte o propunere.
Parlamentul European intervine in mod semnificativ in procedura de elaborare
a programului legislativ al Comisiei Europene. Presedintele Consiliului Uniunii
Europene este invitat sa ia parte la această procedura in numele instituției pe care o
reprezintă. Atunci când pregătesc programul legislativ și programul de lucru al
Comisiei, Parlamentul European și Comisia urmează calendarul și modalitațile
precizate in Anexa XIV la Regulamentul de procedură. Parlamentul adopta o rezoluție
privind orientările strategice ale Comisiei. Presedintele solicită Consiliului emiterea
unui aviz privind programul legislativ anual al Comisiei și rezolutia Parlamentului.
Dupa ce Parlamentul dezbate și votează programul anual al Comisiei, Presedinții
Parlamentului si Comisiei stabilesc de comun acord, in numele instituțiilor pe care le
reprezintă, un program legislativ anual care cuprinde toate activitațile legislative
preconizate.
Prin Tratatul de la Maastricht a fost introdusă procedura de codecizie, aceasta
fiind extinsă și simplificată considerabil prin Tratatul de la Amsterdam și extinsă
marginal prin Tratatul de la Nisa. Conform Constituției, aceasta devine procedura
legislativă ordinară, care se aplica majoritații legislației Uniunii Europene,
confirmându-se astfel evoluția către o autoritate legislativă bicamerală, în cadrul
căreia Parlamentul si Consiliul adopta împreuna legislația.
Tratatul de la Lisabona postulează faptul că procedura legislativă ordinară
constă în adoptarea in comun de către Parlamentul European și Consiliu a unui
regulament, a unei directive sau a unei decizii, la propunerea Comisiei. În cazurile
specifice prevăzute de tratate, adoptarea unui regulament, a unei directive sau a unei
decizii de către Parlamentul European cu participarea Consiliului sau de către
Consiliu cu participarea Parlamentului European constituie o procedură legislativă
specială.
În cazul in care, în tratate, se face trimitere la procedura legislativă ordinară
pentru adoptarea unui act se aplică urmatoarea procedură:
Comisia prezintă o propunere Parlamentului European și Consiliului.
In cadrul primei lecturi, Parlamentul European adoptă poziția sa in primă
lectură și o transmite Consiliului. În cazul în care poziția Parlamentului European este
aprobată de Consiliu, actul respectiv se adoptă cu formularea care corespunde poziției
Parlamentului European. În cazul în care poziția Parlamentului nu este aprobată de
Consiliu, acesta adoptă poziția sa in prima lectură și o transmite Parlamentului
European. Consiliul informează pe deplin Parlamentul asupra motivelor care l-au
condus la adoptarea poziției sale in prima lectura.
Dacă, în cadrul celei de-a doua lecturi, în termen de trei luni de la data transmiterii,
Parlamentul European adoptă poziția Consiliului din prima lectură sau nu s-a
pronunțat, actul respectiv se consideră aprobat cu formularea care corespunde poziției
Consiliului. În cazul în care Parlamentul European respinge, cu majoritatea membrilor
care îl compun, poziția Consiliului din primă lectură, actul propus este considerat ca
fiind neadoptat. În cazul în care Parlamentul European propune, cu majoritatea
membrilor care îl compun, modificări la poziția Consiliului din primă lectura, textul
astfel modificat se transmite Consiliului și Comisiei, care emit un aviz negativ cu
privire la aceste modificări. În cazul în care, in termen de 3 luni de la primirea
modificărilor Parlamentului European, Consiliul, hotărând cu majoritate calificată, fie
aprobă toate aceste modificari, și actul respectiv este considerat aprobat, fie nu aprobă
toate modificarile, iar președintele Consiliului, în consens cu președintele
Parlamentului European, convoacă comitetul de conciliere, într-un termen de 6
săptămani. Consiliul hotărăște în unanimitate cu privire la modificările care au facut
obiectul unui aviz negativ din partea Comisiei. Comitetul de conciliere, care reunește
membrii Consiliului sau reprezentanții lor și tot atâția membri care reprezintă
Parlamentul European, are misiunea de a ajunge la un acord asupra unui proiect
comun, cu majoritatea calificată a membrilor Consiliului sau a reprezentanților
acestora și cu majoritatea membrilor care reprezintă Parlamentul European, în termen
de 6 săptămani de la data convocării, pe baza pozițiilor Parlamentului și ale
Consiliului din a doua lectură. Comisia participă la lucrările comitetului de conciliere
și ia toate inițiativele necesare pentru promovarea unei apropieri între pozițiile
Parlamentului European și ale Consiliului. În cazul în care, in termen de 6 săptămani
de la convocare, comitetul de conciliere nu aprobă niciun proiect comun, actul propus
este considerat neadoptat. Făcând referire la cea de-a treia lectură, în cazul în care, în
acest termen, comitetul de conciliere aprobă un proiect comun, Parlamentul European
și Consiliul dispun fiecare de un termen de șase săptămâni de la aceasta aprobare,
pentru a adopta actul respectiv în conformitate cu acest proiect, Parlamentul European
hotărând cu majoritatea voturilor exprimate, iar Consiliul cu majoritate calificată. În
caz contrar, actul propus este considerat neadoptat. Parlamentul European, Consiliul
și Comisia se consultă reciproc și organizează, de comun acord, condițiile cooperării
lor. În acest scop, acestea pot, cu respectarea tratatelor, să încheie acorduri
instituționale care pot avea un caracter obligatoriu. Actele legislative adoptate în
conformitate cu procedura legislativă ordinară se semneaza de președintele
Parlamentului European și de președintele Consiliului. Actele legislative adoptate în
conformitate cu o procedura legislativă specială se semnează de președintele
instituției care le-a adoptat
CONCLUZII

Instituțiile Uniunii Europene și organele subsidiare acționează în cadrul

organizării sistemice în vederea realizării interesului general, corelat cu interesele
naționale ale statelor membre. Pentru funcționarea normală a Uniunii Europene și
pentru realizarea obiectivelor propuse, s-a impus un sistem de reguli de luare a
deciziilor și deci, de repartizare a puterilor între instituții.
Interdependența dintre instituțiile Uniunii Europene rezultă din analiza
modului de exercitare a fiecărei funcții în parte, a cărei finalitate rezultă în urma
conlucrării mai multor instituții.
Pe parcursul evoluției Comunităților/Uniunii Europene, Consiliul a reprezentat
principalul titular al puterii normative. Tratatul de la Maastricht a prevăzut, deși la un
număr limitat de cazuri, asocierea Parlamentului European la adoptarea actelor
normative ale Uniunii. Deși inițial Parlamentul European a avut doar rol consultativ,
treptat, pe parcursul evoluției construcției comunitare rolul acestei instituții a crescut,
fiind asociat Consiliului în procesul normativ comunitar.
Astfel, în timp ce Parlamentul European este vocea cetațenilor Uniunii
Europene fiind organul legislativ al acesteia, ales de cetațeni prin vot direct pentru a le
reprezenta interesele, Consiliul este considerat vocea statelor membre, în calitatea sa
de principal organ de decizie al UE și în componența căruia se află cate un ministru al
fiecărui stat membru.

Începând cu data de 1 ianuarie 2016 președinția semestrială a Consiliului

Uniunii Europene este preluată de Olanda, iar prioritățile anunțate, într-un moment
deosebit de complicat legat de criza migranţilor ilegali sunt, în primul rand, în
domeniul securității internaționale, dar ele vizeaza și crearea de locuri de muncă,
asigurarea unei zone euro robuste, precum și o politică avangardistă în privinţa
mediului înconjurător și al energiei.
BIBLIOGRAFIE
Irina Moroianu Zlatescu - Institutii Europene si drepturile omului, Bucuresti,Editura
I.R.D.O., 2008
Augustin Fuerea - Manualul Uniunii Europene, Bucuresti, Editura Universul Juridic,
2011
Cornelia Lefter - Drept comunitar institutional, Bucuresti, Editura Economica, 2001
Wikipedia.com
Usem.md
Academia.edu