Sunteți pe pagina 1din 16

Subiecte Viticultură sem I 2018/2019

1. Importanţa viticulturii
2. Situaţia viticulturii pe plan mondial
3. Situaţia viticulturii în România
4. Istoricul culturii viţei de vie pe plan mondial
5. Istoricul culturii viţei de vie în România
6. Regiunea viticolă a Podişului Transilvaniei
7. Regiunea viticolă a Podişului Moldovei
8. Regiunea viticolă a Podişului Getic
9. Regiunea viticolă a Piemontului de la Curbura Carpaţilor
10. Regiunea viticolă a dealurilor şi câmpiilor Crişanei şi Maramureşului
11. Regiunea viticolă a dealurilor şi câmpiilor Banatului
12. Regiunea viticolă a nisipurilor din sudul Olteniei
13. Regiunea viticolă a Teraselor Dunării
14. Regiunea viticolă a Podişului Dobrogei
15. Originea şi evoluţia vitaceaelor
16. Sistematica familiei Vitaceae
Viţa de vie face parte din încrengătura Magnoliophyta (Angiospermatophyta),
clasa Magnoliatae (Dicotyledonatae), subclasa Rosidae, ordinul Rhamnales
(plante cu flori cu corola verde), familia Vitaceae..
1. Acoreosperma
2. Ampelocissus
3. Ampelopsis
4. Cayratia
5. Cissites
6. Cissus
7. Cyphostema
8. Clematicissus
9. Landukia
10. Nothocissus
11. Paleovitis
12. Parthenocissus
13. Pterisanthes
14. Pterocissus
15. Puria
16. Rhoicissus
17. Tetrastigma
18. Ina Li
19. Vitis (Linne, 1753) este genul cel mai important, include speciile de viţă
de vie care se cultivă pentru struguri şi cele folosite ca portaltoi, cuprinde după
P. Galet (1988) 108 specii (28 fosile şi 20 incerte), din care 60 de specii bine
identificate, răspândite în zona temperată, subtropicală şi tropicală din Europa,
Asia şi America de Nord. Viţele sunt plante lemnoase arbustiforme (liane),
agăţătoare prin cârcei ramificaţi, cu frunze întregi sau palmat-lobate,
inflorescenţe în formă de racem compus, flori hermafrodite, rar unisexuate,
boabele cărnoase sau suculente, cu 1-4 seminţe, piriforme sau rotunde, cu
tegumentul neted sau rugos.
17. Sistematica genului Vitis
Genul Vitis a fost subdivizat de Planchon (1887) în două subgenuri sau
secţiuni:

1
- secţia Muscadinia, care cuprinde viţe cu caractere morfologice apropiate de genul
Ampelopsis, cu 2n = 40;
- secţia Vitis, denumită în trecut şi Euvitis, include viţele „adevărate“, 2n = 38.

18. Formarea viţei de vie cultivate


Formarea viţei de vie cultivate (Vitis vinifera) este strâns legată de istoria
civilizaţiei umane; procesul începe în neolitic, cu circa 7000-9000 ani î.Hr., şi are
ca punct de plecare Vitis silvestris.
Nu se poate stabili cu exactitate locul unde a fost luată în cultură pentru prima dată
viţa de vie. Legat de acest lucru au fost emise două teorii:
 teoria monocentristă, potrivit căreia viţa cultivată s-a format într-un singur
centru, asiatic, format din Transcaucazia, Asia Mică, Turkmenia, Irak
(unde viţa de vie întruneşte condiţii foarte favorabile şi prezintă o largă
răspândire şi variabilitate, de unde a migrat în alte zone) (teoria migraţiei a
lui V. Hein, 1877); această teorie a fost combătută ulterior de majoritatea
botaniştilor şi ampelografilor;
 teoria policentristă admite existenţa mai multor centre de origine a viţei de
vie cultivate: Asia Mică, ca centru principal, Asia Centrală (Azerbaidjan,
Tadjikistan, Iran, India de Nord-Est), unde s-au format principalele soiuri
pentru struguri de masă, bazinul mediteranean, unde s-au format
principalele soiuri pentru struguri de vin, Orientul Îndepărtat (China,
Japonia, Coreea), unde s-au format viţele rezistente la ger, America de
Nord (arealul cuprins între Canada şi Mexic), unde s-au format speciile şi
soiurile de viţă roditoare americane (Gh. Constantinescu şi colab. 1970).
19. Morfologia coardei anuale
Coarda anuală este formată din noduri şi internoduri (fig. 4.9).
Nodurile reprezintă porţiunile îngroşate, aflate pe lungimea coardei. Nodurile
au o grosime mai mare cu 2, 3 chiar 4 mm faţă de internod, o nuanţă mai închisă la
culoare (datorită acumulării în cantitate mai mare a substanţelor de rezervă). Mărimea
şi aspectul lor constituie caractere de specie şi soi. La noduri, ţesuturile sunt mai bine
dezvoltate, mai bogate în substanţe de rezervă, iar lumenul vaselor de lemn este mai
mic.
În dreptul nodului, în poziţie laterală, se află ochiul de iarnă; alături, se află
copilul
lemnificat, atunci când acesta îşi maturează suficient lemnul până la intrarea în
perioada de repaus, iar sub acesta cicatricea lăsată de frunză la cădere. Opus
mugurilor, dispuşi intermitent (la Vitis vinifera), se întâlnesc cârceii, în partea
superioară, şi pedunculii strugurilor (rămaşi după recoltare), în partea inferioară.
Dacă se face o secţiune longitudinală prin nod, se observă că, în dreptul
nodului, canalul medular este întrerupt de un ţesut lemnos, numit diafragmă. Aceasta
întrerupe complet canalul medular la nodurile care prezintă cârcel (putând avea formă
plană, plan-concavă sau plan-convexă) sau parţial, când diafragma are formă de
triunghi dispus cu vârful opus mugurelui (fig. 4.10).
Diafragma îndeplineşte rol mecanic (atribuie rezistenţă coardei), la nivelul ei
se
depozitează substanţe de rezervă (amidon), care sunt folosite la pornirea în vegetaţie,
formarea rădăcinilor adventive sau a calusului la punctul de altoire.
Diafragma este sensibilă la ger, examinarea în primăvară a culorii sale dă
indicii privind rezistenţa coardei la temperaturile scăzute din timpul iernii.

2
Internodurile, câmpurile sau meritalele, reprezintă porţiunea de coardă
cuprinsă între două noduri.
Dimensiunile internodurilor depind de mai mulţi factori: specia sau soiul de
viţă de vie, condiţiile pedoclimatice şi tehnologia aplicată. În general, internodurile
sunt mai lungi şi mai groase la speciile americane, folosite ca portaltoi (15-20 cm), şi
mai scurte la viţele roditoare europene, la care lungimea internodurilor este cuprinsă
între 5 şi 8 cm la soiurile slab viguroase (ex. Pinot gris) şi 10-12-15 cm la soiurile
viguroase (ex. Crâmpoşie). Pe aceeaşi coardă, lungimea internodurilor creşte de la
vârf şi de la bază spre mijloc (sunt mai lungi cele formate în condiţii climatice
favorabile); de asemenea, sunt mai lungi internodurile delimitate de cârcei. Grosimea
internodurilor oscilează mai puţin, fiind cuprinsă, de regulă, între 8 şi 12 mm.
Internodurile prezintă particularităţi morfologice diferite, în funcţie de specia
şi soiul de viţă de vie. Culoarea scoarţei este caracteristică la căderea frunzelor, după
care se degradează sub acţiunea factorilor de mediu, ea variază de la galben-deschis
(Riesling italian) la galben-roşcat (Fetească albă) până la cafeniu-închis (Muscat
Ottonel). Aspectul internodurilor poate fi striat (ca la majoritatea soiurilor), neted
(Riparia gloire) sau peros (Riparia tomentosa).

20. Anatomia tulpinei


Structura primară se pune în evidenţă la lăstar prin secţiuni transversale
executate pe primul internod de la vârf (fig. 4.13), şi cuprinde trei zone: epiderma,
scoarţa şi cilindrul central.
Epiderma este stratul cel mai extern al lăstarului, cu rol de protecţie, alcătuită
dintr-un singur strat de celule poligonale, strâns unite între ele, cu pereţii externi
bombaţi şi cutinizaţi. La nivelul epidermei se observă stomatele şi perii. Stomatele
sunt de tip haplocheil, iar perii sunt, în general, simpli. Celulele epidermei conţin
cloroplaste şi pot realiza fotosinteză.
Scoarţa, situată spre interior, este alcătuită din parenchim cortical şi
endodermă. Parenchimul cortical este format din 8-10 straturi de celule poligonale,
care conţin cloroplaste şi dau culoarea verde, caracteristică lăstarului. În parenchimul
cortical apar, din loc în loc (sub crestele formate între două striuri), grupuri de celule
mici, cu pereţii subţiri, care vor forma pachete de colenchim unghiular. Endoderma
este stratul interior al scoarţei, şi delimitează cilindrul central; aceasta se observă mai
greu, numai în dreptul fasciculelor liberiene, ca un strat de celule mari, bogate în
amidon.
Cilindrul central este bine dezvoltat în cazul lăstarului, alcătuit dintr-un
parenchim fundamental (care formează măduva şi razele medulare primare), în care
sunt dispuse circular fasciculele libero-lemnoase de tip deschis. Fasciculul libero-
lemnos este format din liber primar orientat spre scoarţă şi lemn primar orientat spre
măduvă. Liberul primar cuprinde tuburi ciuruite cu lumenul îngust, celule anexe şi
parenchim liberian. Lemnul primar este format din vase de lemn inelate sau spiralate,
înconjurate de celule de parenchim lemnos. La exteriorul fasciculelor de liber, sub
endodermă, se află calote semicirculare, alcătuite din celule mici, care formează
periciclul. Între liberul primar şi lemnul primar se află 2-3 straturi de celule mici, cu
pereţii subţiri celulozici (procambiu), din care ulterior, se va forma cambiul. Lăstarul
conţine cloroplaste şi în razele medulare şi zona perimedulară.
Structura secundară se observă la o ramură în vârstă de cel puţin un an,
evoluează din structura primară în urma activităţii a două meristeme secundare
(laterale): cambiu şi felogenul. Cambiul ia naştere din parenchimul interfloemic
(procambiu), şi va forma liber secundar la exterior, lemn secundar spre interior şi raze

3
medulare secundare între fascicule. Felogenul se formează mai târziu (iulie-august, în
funcţie de timpurietatea soiului) în ţesutul liberian. El va forma la exterior suber, iar la
interior, feloderm. Suberul format, datorită impermeabilităţii la apă şi aer, conduce la
moartea ţesuturilor exterioare (epidermă, scoarţă primară, periciclul, liberul primar şi
parţial liberul secundar), astfel încât lăstarul îşi schimbă culoarea din verde (specifică
lăstarului) în galben-roşcat (specifică coardei).
21. Morfologia şi anatomia ochiului de iarnă
Ochiul de iarnă are rolul de a transfera peste iarnă, în stare de primordii, organele
vegetative şi generative (lăstarii, inflorescenţele) şi de a asigura reluarea creşterii şi
fructificării viţei de vie. Acesta are o structură complexă, fiind constituit, în funcţie de
poziţia sa pe coardă, de soi şi condiţiile agrotehnice din 3 - 7 - 9 muguri în diferite stadii
de diferenţiere morfologică (V. Zanoschi şi C. Toma, 1985).
La exterior, ochiul de iarnă prezintă nişte formaţiuni tari, groase, împregnate
cu
suberină, numite solzi (catafile) care sunt glabre pe partea superioară şi peroase pe cea
interioară. Solzii, împreună cu perii care umplu întreg spaţiul dintre muguri, asigură
protecţia acestora împotriva frigului, a traumatismelor şi a pierderilor de apă.
În interiorul acestui înveliş protector se află complexul mugural propriu-zis,
alcătuit
dintr-un mugure principal, 1 - 2 muguri secundari şi 3 - 5 muguri terţiari.
Mugurele principal se află dispus în centrul ochiului de iarnă şi este cel mai
mare şi
mai dezvoltat mugure, fiind alcătuit, după D.D. Oprea, (1976), dintr-un ax în formă de
con cu vârful rotunjit şi baza fixată într-un ţesut comun tuturor mugurilor care formează
ochiul de iarnă. Acest ax este format din zone de culoare mai închisă care alternează cu
zone de culoare mai deschisă. Zonele închise corespund nodurilor viitorului lăstar
(ţesuturi mai dense), iar zonele mai deschise corespund internodurilor (ţesuturi mai puţin
dense). Vârful axului este ocupat de meristemul apical (conul de creştere). Un mugure
principal poate avea formate, până la intrarea în repaus, 7 - 15 noduri, tot atâtea
primordii de frunze şi 1 - 3 primordii de inflorescenţe. Se poate spune deci că mugurele,
prin modul său de alcătuire, reprezintă un lăstar în miniatură.
Mugurele principal al ochiului de iarnă este cel mai sensibil la acţiunea factorilor
nefavorabili (temperaturi scăzute sau asfixiere), de aceea, este primul distrus; în condiţii
favorabile de mediu acesta porneşte primul în vegetaţie şi formează un lăstar principal.
Mugurii secundari (laterali sau de înlocuire) sunt, de regulă, doi, rar mai mulţi,
dispuşi la baza mugurelui principal; au o alcătuire asemănătoare mugurelui principal, dar
o dimensiune mai redusă, sunt mai puţin evoluaţi (prezintă numai 4 - 6 primordii de
frunze), ceva mai puţin sensibili la condiţiile nefavorabile de mediu şi pornesc în
vegetaţie mai târziu şi numai dacă mugurele principal este distrus, formând lăstari
secundari, de dimensiuni mai mici, ce pot avea 1 - 2 inflorescenţe, mai reduse ca
mărime. Uneori, unul din mugurii secundari se dezvoltă paralel cu lăstarul principal,
astfel încât la acelaşi nod se pot întâlni doi lăstari gemeni. La unele soiuri (Riesling
italian, Fetească regală etc.), mugurii secundari prezintă o fertilitate ridicată (Gh.
Constantinescu şi colab., 1968).
Mugurii terţiari, în număr de 3 - 5, se află dispuşi la baza mugurilor secundari,
sunt
abia schiţaţi în ochiul de iarnă şi au forma unor mici excrescenţe sau rudimente (cu cel
mult 1 - 2 primordii de frunze); aceştia prezintă cea mai mică sensibilitate faţă de factorii
externi nefavorabili (sunt distruşi, de regulă, odată cu lemnul) şi cea mai mică
excitabilitate. Ei pornesc în vegetaţie numai în condiţii speciale (tăieri de regenarare

4
parţiale sau totale, sarcină de rod mult prea mică faţă de cea normală etc.). Lăstarii
porniţi din aceşti muguri au dimensiuni şi mai mici şi sunt de regulă, sterili.
Faptele arată că mugurele principal din ochiul de iarnă are o fertilitate mai
ridicată
decât a celor secundari, iar aceştia decât a celor terţiari, care sunt, practic, sterili. Rezultă,
astfel, că producţia viticolă se sprijină, în primul rînd, pe existenţa şi starea de sănătate a
mugurelui principal din ochiul de iarnă şi numai în al doilea rând pe mugurii secundari
şi, practic, deloc pe cei terţiari, de aceea, atenţia viticultorilor trebuie să se îndrepte în cea
mai mare măsură, asupra mugurelui principal.
22. Ciclul biologic de evoluţie al mugurilor la viţa de vie
Primăvara, dintre mugurii ochiului de iarnă, porneşte în vegetaţie, de obicei,
numai
cel principal (fig. 4.20). În cazul în care acesta este distrus, va porni în vegetaţie un
mugure secundar (cel mai dezvoltat), care va forma un lăstar de înlocuire.
După pornirea lăstarului (principal sau secundar) în vegetaţie, mugurele
terminal
al acestuia începe să producă organe vegetative. Iniţial, în axila frunzei, se formează
un mugure, iar într-un stadiu timpuriu, când frunza are dimensiunea de 0,5 - 1 cm şi
primul mugure şi-a format 3 - 5 primordii de frunze, la baza acestuia îşi face apariţia încă
un mugure. Aceşti doi muguri, protejaţi de două catafile comune şi dispuşi imediat sub
meristemul apical, formează ochiul primar. Mugurele mare din ochiul primar, aflat sub
catafila mică, poartă numele de mugure de copil, iar elementele sale morfologice sunt
dispuse într-un plan perpendicular faţă de cele ale lăstarului purtător. Acest mugure are
o creştere rapidă, fără perioadă de repaus şi după circa 25 - 30 zile de la formare, poate
porni în vegetaţie, dând naştere unui copil (J. Branas, 1957). Mugurele mic din ochiul
primar îşi continuă evoluţia intramugurală, formează noi rudimente de noduri,
internoduri, frunze şi inflorescenţe, iar la baza sa îşi fac apariţia unul sau doi muguri
secundari, iar într-o etapă avansată, la baza acestora, încep să se formeze mugurii terţiari.
Acest complex mugural, format dintr-un mugure principal, 1 - 2 muguri secundari şi
muguri terţiari, alcătuieşte ochiul de vară, care se află situat la subsoara frunzei şi baza
copilului de pe toată lungimea lăstarului, cu excepţia nodurilor din apropierea
meristemului apical, unde se află ochiul primar.
Ochiul de vară îşi continuă evoluţia, intră în repaus odată cu maturarea
lemnului,
iar după căderea frunzelor devine ochi de iarnă.
La sfârşitul perioadei de vegetaţie activă, în condiţiile climatului temperat,
complexul meristematic apical nu intră în stare de repaus şi nu se transformă în mugure
apical prevăzut cu catafile şi alte elemente care să-l protejeze de factorii externi
nefavorabili, astfel încât acesta, precum şi toţi mugurii axilari situaţi pe segmentul de
lăstar în fază erbacee, sunt surprinşi de temperaturile scăzute din perioada toamnă - iarnă
şi sunt, astfel, eliminaţi din ciclul biologic (D.D. Oprea şi Constanţa Oprea, 1975).
Reluarea ciclului de vegetaţie se face în primăvara anului următor, pe seama
mugurilor axilari.
Mugurii din ochiul de iarnă care nu pornesc în vegetaţie (secundari şi terţiari)
rămân
în stare latentă la baza lăstarului, apoi a coardei, fiind dispuşi înprejurul acesteia şi
formează mugurii coronari, unghiulari, bazali sau de încheietură şi, ulterior, mugurii
dorminzi, muguri care constituie o rezervă meristematică, la care se face apel atunci

5
când mugurii axilari sunt distruşi, sau numărul lor este insuficient (Magdalena
Georgescu şi L. Dejeu, 1989).
23. Anatomia rădăcinii
În cursul dezvoltării sale, rădăcina poate prezenta o structură primară, rezultată
din activitatea meristemelor apicale (dermato-caliptrogenul, periblemul şi pleromul),
şi o structură secundară, formată în urma activităţii meristemelor laterale (cambiul şi
felogenul).
Structura primară se pune în evidenţă printr-o secţiune transversală executată în
zona piliferă a rădăcinii şi cuprinde trei zone anatomice concentrice, dispuse de la
exterior spre interior: rizoderma, scoarţa şi cilindrul central (fig. 4.4).
Rizoderma îmbracă la exterior rădăcina şi este alcătuită dintr-un singur strat de
celule parenchimatice, strâns unite între ele, cu pereţii subţiri celulozici. Cele mai
multe celule ale rizodermei se transformă în peri absorbanţi. La limita superioară a
regiunii pilifere, odată cu moartea perişorilor absorbanţi, rizoderma se exfoliază, rolul
ei protector fiind luat de exodermă
Scoarţa ocupă volumul cel mai mare şi este alcătuită din trei subzone:
exoderma (cutis), mezoderma (parenchimul cortical) şi endoderma.
Exoderma este situată la exteriorul scoarţei, formată din 2-4 straturi de celule,
cu pereţii suberificaţi (uneori lignificaţi), impermeabili pentru apă şi gaze, având rol
de protecţie.
Mezoderma sau parenchimul cortical este formată din 10-15 straturi de celule
parenchimatice, bogate în substanţe de rezervă şi constituie partea cea mai groasă a
scoarţei.
Endoderma este cel mai intern strat al scoarţei, formată dintr-un singur strat de
celule compacte (pătrate în secţiune transversală), omogene, cu pereţii laterali
îngroşaţi (suberificaţi).
Cilindrul central (stelul) ocupă zona centrală a rădăcinii şi este format din:
periciclu, fascicule conducătoare, raze medulare şi măduvă.
Periciclul îmbracă la exterior cilindrul central, este format din 2-4 straturi de
celule parenchimatice cu potenţial meristematic. Prin diferenţierea celulelor sale, se
formează radicelele, parte din cambiu şi felogenul.
Fasciculele liberiene sunt dispuse alternativ cu cele lemnoase, imediat sub
periciclu; sunt formate din tuburi ciuruite (cu placa ciuruită multiplă), lipsite de celule
anexe (protofloem).
Fasciculele lemnoase sunt formate din vase lemnoase de tip inelat şi spiralat
(protoxilem). Numărul fasciculelor de liber, respectiv de lemn, este cuprins între 2 şi
9, de obicei 4 (tetrarhă).
Razele medulare sunt situate între fasciculele de liber şi cele de lemn, iar măduva se
află în partea centrală a rădăcinii
Structura secundară se formează în urma activităţii celor două meristeme
secundare laterale (cambiul şi felogenul), care produc ţesuturi noi şi determină
creşterea în grosime a rădăcinii.
Cambiul se formează prin diferenţierea parenchimului medular de pe faţa internă
şi laterală a fasciculelor de liber primar şi de pe faţa laterală a fasciculelor de lemn
primar, având, iniţial, forma unor arcuri. Ulterior, se formează cambiu şi pe faţa
externă a fasciculelor de lemn (prin diferenţierea periciclului), rezultând o zonă
meristematică cu contur sinuos.
Felogenul se formează, la început, în periciclu, apoi (în anii următori) în liberul
secundar (D.D. Oprea, 1965); produce suber la exterior şi feloderm la interior

6
Scoarţa secundară este formată din:
- suber, care reprezintă cel mai extern strat al rădăcinii (în urma exfolierii
scoarţei primare); are rol de protecţie a rădăcinii, este format din 5-10 straturi (până la
20 la viţele portaltoi) de celule turtite, cu membranele suberificate, impermeabile la
apă şi aer;
- felogenul este zona generatoare subero-felodermică, şi cuprinde 1-2 straturi de
celule dreptunghiulare, cu pereţii subţiri, celulozici, care formează la exterior suber,
iar la interior feloderm;
- felodermul, este format din mai multe straturi de celule mari, poligonale, ce
conţin taninuri, amidon şi cristale de oxalat de calciu.
Suberul, împreună cu felogenul şi felodermul, alcătuiesc scoarţa secundară
(peridermul) a rădăcinii. Felogenul trăieşte un singur an; primăvara, se formează în
liberul secundar un nou felogen, care generează un nou periderm
24. Sistemul aerian al viţei de vie
Viţa de vie este o plantă lemnoasă multianuală, care în mod natural creşte sub
formă de liană, cu tulpina lungă (până la câţiva zeci de metri), flexibilă, agăţătoare
prin cârcei caulinari. Luată în cultură şi supusă anual operaţiei de tăiere în uscat, ea
capătă aspect de arbust, în cazul formei clasice de cultură, când tulpina este scurtă
(10-40 cm), groasă, cu ramificaţii flexibile, situate în apropierea suprafeţei solului,
sau aspect de arbore fructifer de talie mică, la formele înalte de cultură, la care tulpina
atinge lungimi de 0,8-2,0 m. Acest arbust sau arboraş este cunoscut în practica
viticolă sub numele de „butuc“.
Tulpina se îngroaşă în totalitate în cazul formei clasice de cultură şi formează
„scaunul butucului“, iar la formele înalte de cultură se îngroaşă, uneori, (la forma de
conducere „cap înălţat“), numai capătul superior al tulpinii, care poartă denumirea de
„cap“.
Grosimea tulpinii este, obişnuit, de 8-10 cm, dar poate ajunge la 30 cm şi chiar
mai mult la viţele sălbatice. În literatura de specialitate se citează existenţa în
California a unui butuc de viţă de vie cu circumferinţa tulpinii de 2,5 m, iar la
înălţimea de 3 m de la suprafaţa solului tulpina se desfăcea în 14 braţe, din care cel
mai gros avea 1,2 m circumferinţă. Coroana acestui butuc acoperea 1200 m 2 şi a
produs, în anul 1893, 8 tone de struguri (T. Martin, 1962).
La viţele altoite, legătura dintre tulpina subterană şi tulpina aeriană este făcută
de
„punctul de altoire“, situat, de regulă, la nivelul solului, care se recunoaşte printr-o
îngroşare a zonei, numită „gâlmă“, a cărei mărime este dependentă de afinitatea dintre
altoi şi portaltoi şi vârsta butucului (mai mică în cazul afinităţii ridicate şi al plantelor
tinere). Această zonă se îngroaşă ca urmare a circulaţiei dificile a sevei brute şi, mai
ales, a celei elaborate prin această porţiune, ceea ce face ca altoiul (partea aeriană) să
fie mai bine hrănit cu efecte favorabile asupra creşterii, fructificării şi calităţii
producţiei, dar determină o hrănire mai slabă a portaltoiului (partea subterană) şi
reducerea duratei de viaţă a plantei.
Cei doi parteneri (altoiul şi portaltoiul) au tendinţa de a se despărţi de la
punctul
de altoire (cu formarea organelor lipsă a fiecăruia). Acest lucru trebuie împiedicat prin
lucrarea de copcit, efectuată anual la viţele mature.
Punctul de altoire prezintă ţesuturi mai puţin dense, este sensibil la excesele
climatice (temperaturi scăzute sau prea ridicate) şi trebuie protejat prin muşuroire.

7
25. Sistemul subteran al viţei de vie

RĂDĂCINA (SISTEMUL SUBTERAN)


Rădăcina reprezintă un organ vegetativ de bază, care asigură ancorarea în sol a
butucului, absorbţia şi transportul apei şi sărurilor minerale, depozitarea unor
substanţe de rezervă; influenţează vigoarea de creştere a părţii aeriene, producţia şi
calitatea acesteia, constanţa fructificării şi longevitatea plantaţiilor.
Sistemul subteran este alcătuit diferit, în funcţie de modul de înmulţire a viţelor.
La viţele înmulţite pe cale generativă, sistemul subteran este alcătuit din
rădăcină şi colet.
Rădăcina provine din radicula embrionului, pătrunde vertical în sol sub forma
unui pivot (rădăcina principală), iar după ce atinge lungimea de 4-6 cm, pe ea se
formează (din periciclu, dispus în dreptul fasciculelor lemnoase) ramificaţii secundare
în 3, 4, 5 şiruri longitudinale (funcţie de numărul fasciculelor lemnoase), pe rădăcinile
secundare apar rădăcini terţiare ş.a.m.d., până la ordinele VII-IX.
Coletul reprezintă zona de trecere de la rădăcină la tulpină şi este de circa două
ori mai gros decât rădăcina principală (fig. 4.1).
La viţele înmulţite pe cale vegetativă, sistemul subteran este format din:
Tulpina subterană, reprezintă porţiunea de butaş (butaşul portaltoi la viţele
altoite), îngropat la plantare. Tulpina are o lungime diferită, în funcţie de metoda de
înmulţire folosită (minim 30 cm, Legea 75/1995). Baza acesteia se îngroaşă şi poartă
numele de călcîi.
Rădăcina. De-a lungul tulpinii subterane şi, în special, la noduri, mai rar pe
internoduri, se formează rădăcini adventive, care îşi au originea în cilindrul central, în
parenchimul interfloemic sau în celulele cambiale, aşezate în faţa razelor medulare
(Gh. Constantinescu, 1970).
Rădăcinile care se formează direct pe tulpina subterană poartă denumirea de
rădăcini adventive principale. Pe acestea se formează rădăcini secundare ş.a.m.d.,
formându-se până la 7-9 ordine de ramificaţii laterale.
Grosimea rădăcinilor atinge 3-6 cm la viţele europene, 6-10 cm la viţele
americane, 10-15 cm la Vitis silvestris (T. Martin, 1968).
Rădăcinile adventive au, în primul an culoarea albă, care devine apoi brun-
cenuşie, cu nuanţe roşcate sau gălbui, în funcţie de soi, specie şi vârstă (C. Ţârdea şi
L. Dejeu, 1995).

După grosime, rădăcinile se clasifică în rădăcini de schelet (Ø > 3 mm),


rădăcini de semischelet (Ø 1 - 3 mm), care sunt permanente, au rol de fixare,
transport şi depozitare a unor substanţe de rezervă, şi rădăcini active sau absorbante,
care au grosimea de până la 1 mm,
Unghiul format între o rădăcină şi verticala ce trece prin punctul ei de origine se
numeşte unghi geotropic. Ramificaţiile de ordinul I fac, de regulă, un unghi
geotropic mai mic decât ramificaţiile de ordine superioare. Unghiul geotropic este
specific soiului de portaltoi, influenţat de factorii pedologici, soiul altoi, tehnologia
aplicată etc.
După valoarea unghiului geotropic, rădăcinile se pot clasifica: în rădăcini
pivotante (Rupestris du Lot - 200), rădăcini oblice (Berlandieri  Riparia Kober 5
BB – 45-500) şi rădăcini trasante (Riparia gloire – 75-800).

8
26. Morfologia inflorescenţei şi a florii la viţa de vie
Floarea de viţă de vie este mică (3-5 mm), actinomorfă, de culoare verzuie,
hermafrodită, pentameră (pe tipul 5, uneori 4, 6 sau 7), tetraciclică şi cuprinde
următoarele părţi componente: pedicelul, receptaculul, caliciul, corola, androceul şi
gineceul (fig. 4.24).
Pedicelul este subţire, verde, de 2-4 mm lungime. Către vârf, pedicelul se
lăţeşte
şi formează receptaculul sau axul florii, pe care se inseră celelalte elemente ale florii,
dispuse în verticile.
Caliciul este alcătuit din cinci rudimente de sepale, verzi, sub forma unor
dinţişori. La viţa de vie, rolul protector îl are corola, caliciul fiind atrofiat. Între caliciu
şi corolă se află discul nectarifer inferior, format din cinci glande nectarifere, cu
aspectul unui guleraş.
Corola este dialipetală, alcătuită, de regulă, din cinci petale de culoare verde-
gălbuie, dispuse altern cu sepalele. Petalele rămân sudate la vârf, se desprind de
receptacul datorită presiunii exercitate de stamine şi cad sub forma unei scufii sau
capişon. La unele soiuri (Braghină), florile se deschid în formă de stea prin
desprinderea de la vârf a petalelor.
Androceul este format din cinci stamine libere (dialistemon), dispuse pe un
singur verticil (haplostemon), în faţa petalelor (epipetal). Staminele au filamentele
filiforme, incolore, mai subţiri către bază şi vârf şi mai groase la mijloc, cu anterele
prinse în treimea mijlocie. Anterele sunt introrse, iar la maturitate se deschid prin linii
longitudinale. Lungimea staminelor variază între 1,5 şi 5 mm (Gh. Constantinescu şi
colab., 1970).
Până la deschiderea florilor, staminele sunt aplecate de-a lungul gineceului,
încât
Anterele ocupă spaţiul dintre stigmat şi ovar. După desprinderea corolei, staminele se
destind, filamentele se înclină spre exterior cu 45 0, iar anterele se rotesc cu 1800,
devenind extrorse.
Gineceul (pistilul) este bicarpelar sincarp, format din ovar, stil şi stigmat.
Ovarul poate fi piriform, oval, tronconic sau cilindric; prezintă, de regulă, două loje,
în fiecare lojă aflându-se câte două ovule anatrope-apotrope ascendente, prevăzute cu
două integumente. La viţa de vie se întâlnesc şi cazuri de ovare tri ori pluriloculare, cu
4-6-8 ovule (Gh. Constantinescu şi colab., 1970).
Lungimea ovarului oscilează între 1,5 şi 3 mm. Raportul dintre lungimea
staminelor şi lungimea ovarului poate fi utilizat la deosebirea soiurilor autofertile de
cele autosterile. Astfel, la soiurile autofertile, gineceul este, în general, mai scurt decât
staminele, iar la cele autosterile este egal sau mai lung decât staminele. Stilul se află
în prelungirea ovarului şi poate fi scurt (Ceauş), lung şi subţire (Cadarcă) sau chiar
poate lipsi. Stigmatul este capitat sau format din doi lobi puţin distincţi, prevăzuţi cu
papile, care secretă timp de 2-5 zile un lichid zaharos, care stimulează germinarea
grăunciorilor de polen, reţinuţi de papile.
Între gineceu şi androceu se află discul nectarifer superior, alcătuit din cinci
glande nectarifere, galbene-portocalii. În perioada înfloritului, aceste glande secretă
uleiuri eterice, ce atrag insectele.

9
27. Tipuri de flori la viţa de vie
În funcţie de caracterele morfologice şi modul de polenizare, la Vitis vinifera se
pot
deosebi mai multe tipuri de flori (V. Zanoschi şi C. Toma, 1985) (fig. 4.25).

Flori hermafrodite normale. Aceste flori au atât androceul, cât şi gineceul


normal dezvoltate, cu staminele egale, sau mai lungi decât pistilul, care, după înflorit,
se înclină către exterior cu circa 450. Corola este formată din cinci petale unite la vârf,
care cad împreună sub forma unei scufii. Polenizarea se face cu polen propriu
(autopolenizare). Soiurile cu astfel de flori sunt autofertile şi pot fi cultivate în
plantaţii pure. Astfel de flori prezintă cea mai mare parte a soiurilor de viţă de vie.
Flori hermafrodite funcţional femele prezintă atât androceu cât şi gineceu,
dar
staminele sunt mai scurte decât gineceul şi, după căderea corolei, filamentele se
recurbează către bază, luînd o poziţie inferioară pistilului, polenul produs de anterele
acestor flori este steril. Soiurile cu astfel de flori sunt autosterile (Braghină, Bicane,
Coarnă albă etc.); pentru a fructifica trebuie cultivate în amestec (sortiment biologic)
cu soiuri cu polen fertil, abundent şi înflorire simultană. Soiurile folosite ca
polenizator este bine să fie din aceeaşi direcţie de producţie (struguri cu caracteristici
asemănătoare) cu soiul de bază.
Flori hermafrodite funcţional mascule prezintă atât androceu cât şi gineceu,
dar
ovarul este slab dezvoltat, rudimentar. Staminele sunt normal dezvoltate, cu polen
fertil. Soiurile cu astfel de flori sunt autosterile, nu pot fructifica şi sunt întâlnite, de
regulă, la portaltoi (Riparia gloire, Riparia x Rupestris 3306 etc.).
Flori unisexuat femele prezintă numai gineceu, normal dezvoltat, lipsind
complet androceul. Astfel de flori sunt mai rar întâlnite, fiind semnalate la soiul
Mourvedre şi la un biotip de Galbenă de Odobeşti.
Flori unisexuat mascule prezintă numai androceu, normal dezvoltat, lipsind
complet gineceul. Astfel de flori au fost semnalate la unele soiuri folosite ca portaltoi:
Aramon x Rupestris Ganzin 1, un biotip de Riparia gloire.

10
28. Factorii climatici: lumina
29. Factorii climatici: radiaţia globală, temperatura
30. Factorii climatici: umiditatea
31. Factorii climatici accidentali
32. Factorii edafici: conţinutul ăn humus, conţinutul în săruri solubile,
reacţia solului
33. Factorii edafici:volumul edafic util, textura, structura
34. Factorii edafici:porozitatea, umiditatea, temperatura

11
35. Cloroza fero-calcică la viţa de vie
Calciul în exces poate bloca unele microelemente (fierul, magneziul, zincul,
cuprul), iar atunci când este însoţit de un conţinut mare de apă poate determina aparţia
fenomenului de cloroză, manifestat prin schimbarea culorii frunzelor din verde în
galben.
Cloroza la viţa de vie poate fi de mai multe tipuri:
- cloroza fero-calcică;
Cloroza fero-calcică reprezintă un proces complex, este indusă de carbonatul
de calciu, în condiţiile unor soluri ce conţin cantităţi normale de fier, care ajung în
plantă la niveluri de concentrare obişnuită. La plantele clorozate se constată că în
lichidul extras din frunze se găseşte foarte puţin fier în stare solubilă. Acest lucru se

datorează prezenţei în soluţia solului a anionului HCO 3
, care se formează în
 
solurile calcaroase: CaCO3 + H2CO3 = Ca2+ + 2HCO 3
. Anionul HCO 3
este
absorbit de rădăcini şi accelerează metabolizarea glucidelor, formarea acizilor
organici, în special a acidului malic; astfel, amidonul depus în frunze este consumat în
mod sistematic prin respiraţie. Epuizarea amidonului determină reducerea intensităţii
respiraţiei în frunze, urmată de creşterea pH-ului intern până la alcalin, situaţie în care
Fe precipită, mai întâi cel trivalent (Fe3+), apoi cel bivalent (Fe2+), acesta din urmă
fiind indispensabil pentru fotosinteză. Datorită epuizării glucidelor respirabile şi a
blocării Fe2+ are loc o degradare a grăunciorilor de clorofilă, iar frunzele se
decolorează treptat de la verde spre galben, cu marcarea diferitelor trepte de clorozare.
Cloroza fero-calcică poate avea şi alte cauze:
– excesul de calcar din sol determină creşterea pH-ului şi trecerea Fe2+ solubil în
3+
Fe insolubil, care precipită, devenind neutilizabil (M. Fregoni, 1980);
– excesul de calcar din sol reduce gradul de solubilitate al unor microelemente
(B, Cu, Mn, Zn) şi intensitatea absorbţiei acestora (C. Răuţă, 1982);
– conţinutul redus în fier al solului, sau existenţa acestuia sub formă insolubilă
(M. Fregoni, 1986);
– reducerea accesibilităţii fierului, datorită conţinutului excesiv în B, Cu (M.
Fregoni, 1986);

36. Influenţa factorilor orografici


37. Influenţa factorilor secundari de biotop
38. Ciclul biologic ontogenetic la viţa de vie
CICLUL BIOLOGIC ONTOGENETIC (de viaţă) al viţei de vie este
alcătuit din totalitatea schimbărilor morfologice şi fiziologice, prin care trece viţa
de vie provenită din sămânţă, începând din momentul formării zigotului şi până la
moartea naturală a plantei. Longevitatea viţei de vie este condiţionată de următorii
factori: genetici, biologici, ecologici şi tehnologici.

39. Fenofazele de trecere la viţa de vie


PLÂNSUL reprezintă fenomenul de scurgere a sevei, sub formă de picături, prin
rănile produse la tăierea în uscat, şi se manifestă primăvara, înainte de umflarea
mugurilor, fiind o consecinţă a absorbţiei sevei brute prin zona slab suberificată a
rădăcinii şi prin perişorii absorbanţi, asociată cu dilatarea gazelor şi a lichidelor
stocate în organele subterane ale butucului şi a deplasării curentului ascendent prin
vasele de lemn şi liber, eliberate de caloză cu o presiune cuprinsă între 1,5-2,5
atmosfere

12
Cantitatea şi compoziţia lichidului pierdut prin plâns. În condiţii normale,
cantitatea de lichid pierdut oscilează de la 0,2-0,3 litri la 2-3 litri/butuc, uneori şi mai
mult, putând ajunge până la 20 litri/butuc, când se recurge la împrospătarea secţiunilor
(J. Branas, 1974), astfel încât plânsul la viţa de vie poate determina pierderea unor
cantităţi mari de apă din sol, care pot să ajungă de la câteva sute, până la câteva zeci
de mii de litri/ha, pierderi care nu sunt de neglijat, deoarece pe lângă apă se pierde şi o
cantitate destul de însemnată de substanţe nutritive.
CĂDEREA FRUNZELOR este fenofaza care face trecerea de la perioada de
vegetaţie, la perioada repausului fiziologic. În condiţiile climatului temperat-
continental, în care se află şi ţara noastră, căderea frunzelor începe în jurul datei de 10-
15X (căderea primelor frunze) şi durează până la 15.XI (căderea ultimelor frunze). Acest
fenomen poate apărea cu 1-2 săptămâni mai devreme de maturarea boabelor, fără însă
a avea un caracter de masă şi durează, în medie, 30 de zile, rar mai mult sau mai
puţin; în toamnele lungi fenofaza se prelungeşte cu circa două săptămâni.

40. Fenofazele de creştere: dezmuguritul


Fenofazele de creştere. Aceste fenofaze privesc creşterile vegetative ale viţei de
vie,care se succed din primăvară (dezmugurit) până în toamnă (maturarea lăstarilor).
DEZMUGURITUL reprezintă prima manifestare vizibilă a fenomenului de
creştere şi cuprinde două subfaze: înmuguritul şi dezmuguritul propriu-zis.
Înmuguritul (umflarea mugurilor) începe în momentul în care mugurii îşi măresc
volumul, datorită creşterii turgescenţei şi începerii diviziunii celulelor din apexul
mugurilor; ca urmare, marginile catafilelor se îndepărtează şi apare vizibilă pâsla de
protecţie a primordiilor mugurale. Diametrul mare al mugurelui urcă de la baza spre
mijlocul acestuia, mugurii desprinzându-se foarte uşor de pe coarde; de aceea, în
această perioadă, trebuie evitate lucrările din plantaţii care pot afecta ochii (revizuirea
sistemului de susţinere, tăierea viţei, legatul etc.).
Dezmuguritul propriu-zis se remarcă la exterior prin deschiderea ochiului de
iarnă în partea superioară şi apariţia vârfurilor primelor frunzuliţe ale lăstarului,
format din unul din mugurii ochiului de iarnă. Dezmuguritul, în climatul temperat, se
declanşează simultan la butucii aparţinând aceluiaşi soi (dar eşalonat în cadrul unui
butuc). În climatul subtropical, lipsa temperaturilor scăzute din perioada de repaus
determină o dezmugurire eşalonată şi neuniformă
Specia şi soiul cultivat determină, în aceleaşi condiţii de mediu, diferenţieri în
declanşarea dezmuguritului, care pot să ajungă până la 10-12 zile. Dezmuguresc mai
timpuriu speciile asiatice, cu cerinţe mai mici faţă de temperatură, urmate de cele
americane şi cele aparţinând speciei Vitis vinifera. La soiurile vinifera diferenţele pot
să ajungă până la 12-15 zile.
Polaritatea favorizează dezmugurirea mai întâi a ochilor de la polul morfologic
superior al elementelor de rod; primii muguri care dezmuguresc inhibă intrarea în
vegetaţie a mugurilor subiacenţi. Polaritatea poate fi inhibată prin palisatul coardelor
într-o poziţie cât mai apropiată de orizontală.
Tăierea în uscat, executată la sfârşitul toamnei sau în timpul iernii, grăbeşte
dezmuguritul, comparativ cu cea de primăvară. Încărcătura mai mică de ochi şi
repartizarea acesteia pe elemente scurte, conducerea joasă a butucilor şi conducerea
orizontală a coardelor de rod, grăbeşte fenofaza şi uniformizează pornirea în vegetaţie
41. Fenofazele de creştere: creşterea lăstarilor
CREŞTEREA LĂSTARILOR se realizează prin activitatea meristemelor
apicale şi intercalare, precum şi prin creşterea în volum a celulelor. Creşterea în

13
grosime a lăstarilor se face prin activitatea meristemelor secundare (cambiul şi
felogenul).
Creşterea lăstarului începe după dezmugurire şi, în funcţie de soi şi de
condiţiile de mediu, continuă, de regulă, până la începutul maturării lăstarilor (a
doua parte a lunii august prima parte a lunii septembrie), iar în unele cazuri până
la maturarea fiziologică a boabelor.
Fenofaza creşterea lăstarilor parcurge trei etape: creşterea progresivă, creşterea
intensă şi creşterea regresivă (fig. 6.3).
Creşterea progresivă debutează pe măsura terminării dezmuguritului şi, în
funcţie de condiţiile climatice, durează 15-20 zile, timp în care lăstarul atinge
lungimea de 20-25 cm. La început, creşterea în lungime (până la cca. 10 cm) se face
pe baza substanţelor de rezervă depozitate în anul precedent şi apoi pe baza activităţii
fotosintetice, realizate de frunzele ajunse la maturitate. Ritmul de creştere a lăstarilor
este redus (1,0-1,5 cm/zi), dar progresează treptat, pe măsura formării frunzelor
mature şi creşterii temperaturii aerului. Lăstarii şi organele aferente sunt sensibili la
accidentele climatice, care pot surveni în această perioadă (brume şi îngheţuri târzii de
primăvară).
Creşterea intensă se instalează pe măsura creşterii activităţii meristemului
apical al lăstarilor; acesta produce cu intensitate mare noduri, internoduri, frunze,
cârcei etc., care cresc rapid, până ating dimensiunile specifice soiurilor. Ritmul de
creştere ajunge până la 5-6 cm/zi (chiar până la 15-20 cm/zi la viţele portaltoi),
fotosinteza înregistrează randamente maxime, iar metabolismul este orientat spre
hidroliză.
Etapa începe după 15-20 mai şi durează circa 30-35 zile, până în jur de 20 iunie
(după înflorit). Viteza de creştere a lăstarilor se amplifică până la începutul
înfloritului, când atinge un maxim, după care, datorită formării boabelor, mari
consumatoare de substanţe plastice, ritmul creşterii lăstarilor devine uniform încetinit,
păstrându-şi totuşi caracterul intens până în jurul datei de 20 iulie.
Viţa de vie depune un efort susţinut în parcurgerea etapei (realizează peste 60%
din lungimea lăstarului), înregistrează un consum ridicat de apă şi săruri minerale,
care trebuie asigurate la niveluri optime, completate cu măsuri de asigurare a
iluminării şi menţinerii aparatului foliar într-o stare fitosanitară corespunzătoare.
Creşterea încetinită sau regresivă este situată între sfârşitul înfloritului şi
ultima parte a lunii august, prima parte a lunii septembrie. Ritmul de creştere al
lăstarilor scade treptat, pe măsură ce creşte efortul depus de plantă pentru formarea
boabelor şi diferenţierea mugurilor, până la oprirea totală. Metabolismul se orientează
tot mai mult spre sinteză, cu începerea depunerii substanţelor de rezervă sub formă de
amidon în lăstar şi de zaharuri simple în bob. În această etapă, strugurii soiurilor
timpurii ajung la maturitate, în timp ce la soiurile cu maturare mijlocie, procesul este
în plină desfăşurare, iar la cele târzii şi foarte târzii se declanşează pârga.
La încheierea fenofazei, lăstarii ating 1,0-3,0 m lungime la viţele roditoare şi
3,0-5,0-7,0 la viţele portaltoi, cu diametrul cuprins între 6-14 mm. Biomasa vegetativă
formată ajunge la 6-8 t/ha, în funcţie de soi, condiţii climatice şi tehnologia aplicată.

42. Cronologia diferenţierii mugurilor


Cronologia diferenţierii mugurilor. Momentul începerii diferenţierii mugurilor
depinde de ţara (zona) de cultură şi soiul de viţă de vie. La o temperatură optimă,
inducţia florală se realizează în momentul în care sunt formate trei noduri vizibile
deasupra mugurelui studiat; primordia de inflorescenţă apare atunci când în mugure s-
au format 3-5 primordii foliare (G. Gil şi colab., 1982).

14
Formarea primei primordii de inflorescenţă are loc înainte sau imediat după
înflorit, rareori mai târziu. K. Stoev. şi M. Kirov (1956) arată că apariţia primordiilor
de inflorescenţe are loc în ultima decadă a lunii mai, iar decalajul dintre începutul
diferenţierii la soiurile timpurii şi tardive este de aproximativ 10-14 zile. Perioada
formării inflorescenţelor coincide cu începutul perioadei înfloritului la soiul respectiv.
Anca Antohe (1981) arată că, pentru condiţiile centrului viticol Copou-Iaşi, primele
primordii de inflorescenţă au fost observate în perioada înfloritului la soiul Aligoté şi
după această perioadă la soiul Fetească neagră.
Primii muguri care încep să diferenţieze sunt cei de la nodurile 3-7 (socotite de
la baza lăstarului), în funcţie de soi şi de condiţiile de mediu, aceştia fiind primii care
încep să crească la subsuoara frunzei, după care diferenţierea progresează în sus şi în
jos, mai repede în sus. Procesul diferenţierii cuprinde mugurii care apar pe lăstar cel
târziu la sfârşitul lunii iunie, cei formaţi ulterior rămân vegetativi.
Formarea inflorescenţelor în mugure se eşalonează ca şi diferenţierea
mugurilor: cea de-a doua inflorescenţă apare la aproximativ 10-12 zile după începutul
formării primei inflorescenţe, iar a treia, la aproximativ 8-10 zile de la apariţia celei
de-a doua. Numărul de zile necesare pentru diferenţiere este diferit, mai mare pentru
prima (35-40 zile), mai mic pentru a doua (30-35 zile) şi cel mai mic pentru a treia (20
zile).
La scurt timp după formarea primelor primordii de inflorescenţă în mugurii
principali are loc diferenţierea mugurilor secundari (şi chiar terţiari), care are o durată
medie de 20-25 zile, mai mare pentru zona inferioară şi mai mică pentru zona
superioară a lăstarului.
Gradul de diferenţiere a mugurilor variază de-a lungul lăstarului.
Inflorescenţele sunt mai bine formate şi în număr mai mare în mugurii din
zona de mijloc (nodurile 5-10) decât în cei din partea inferioară a lăstarului. Ochii din
această zonă au dimensiuni mai mari, mai mulţi muguri de înlocuire, iar primordia de
lăstar din mugurele principal prezintă un număr mai mare de noduri şi primordii de
inflorescenţă mai bine dezvoltate.
Formarea inflorescenţelor are loc şi în ochii de iarnă de pe copili. K. Stoev şi
M. Nikov, (1956) arată că formarea inflorescenţelor în mugurii de pe copil începe în
prima decadă a lunii iulie, mai devreme pe copilii din zona inferioară şi de mijloc a
lăstarului principal şi mai târziu (în ultima decadă a lunii iulie) pe cei dezvoltaţi în
partea superioară a lăstarului principal. Eleonora Macici şi colab (1976) afirmă că, în
condiţiile de la Valea Călugărească, prin aplicarea unor lucrări în verde s-au obţinut
copili de dimensiuni apropiate lăstarilor principali, pe seama cărora s a asigurat 38-
51% din sarcina de rod a butucului.
În condiţii favorabile are loc formarea inflorescenţelor şi în mugurii lăstarilor
lacomi, porniţi din mugurii dorminzi. Mulţi cercetători (P. Viala, 1910; J. Branas,
1946) considerau coardele lacome ca neroditoare. Studiile ulterioare au confirmat
opinia că mugurii de pe coardele lacome sunt la fel de fertili ca şi mugurii de pe orice
coardă formată pe lemn de doi ani (K. Stoev, 1979). P. Huglin (1955) arată că
diferenţa dintre fertilitatea mugurilor de pe coardele de rod şi de pe coardele lacome la
soiurile Sylvaner, Muscat Ottonel, Chasselas, Riesling, Pinot gris, Pinot blanc,
Gewurztraminer şi Auxerrois este neînsemnată şi conchide că „mugurii de pe coardele
lacome posedă aceeaşi capacitate de rodire ca şi cei de pe coardele roditoare cu
aceeaşi putere (vigoare) de creştere“.
Diferenţierea mugurilor este practic încheiată în momentul în care lăstarul
suport îşi schimbă culoarea, ca urmare a începerii maturării lemnului la nivelul
fiecărui mugure şi nod de referinţă (D.D. Oprea, 1976).

15
Primordia de inflorescenţă complet dezvoltată are o lungime cuprinsă între
600-800 microni şi o grosime de 500-700 microni (Braikov şi colab. 1984).
Z.V. Kolesnik (1969) afirmă că a observat la unele soiuri (Afuz Ali, Alicante
Bouschet, Italia) o mărire a dimensiunilor primordiilor de inflorescenţă primăvara de
timpuriu şi chiar apariţia de noi primordii de inflorescenţă, dar studiile efectuate
ulterior (C. Srinivasan şi M.G. Mullins., 1981; M. Mustea, 1998) arată că nici o
primordie de inflorescenţă nu se mai formează din activitatea mitotică a mugurelui în
primăvara următoare.
Deoarece viţa de vie trece printr-o perioadă de repaus după iniţierea
inflorescenţelor, s-a lucrat considerabil pentru a se determina dacă primordiile florale
se formează sau nu înaintea repausului mugurilor de iarnă. Majoritatea cercetărilor
arată că iniţierea florală are loc după repaus, în primăvara anului următor iniţierii
inflorescenţelor (J.M. Gerrath, 1990; M. Mustea, 1998).
În primăvara următoare, după pornirea în vegetaţie, diferenţierea
inflorescenţelor continuă (diferenţierea extramugurală), ele evoluează normal, atunci
când sunt bine dezvoltate intramugural, plantele dispun de suficiente substanţe
nutritive, lăstarul purtător are creştere moderată, iar condiţiile ecologice sunt
favorabile. În caz contrar, primordia de inflorescenţă poate involua până la cârcel.
Formarea organelor florale are loc în următoarea ordine: sepale, petale,
androceu, gineceu. Sepalele se opresc repede din creştere şi rămân mici la baza florii,
dar petalele se dezvoltă mai mult şi acoperă (protejează) androceul şi gineceul.
Microsporogeneza durează 3-6 săptămâni, ca şi macrosporogeneza,
anticipând-o însă cu câteva zile.
43. Factorii care influenţează diferenţierea mugurilor
44. Înfloritul la viţa de vie
45. Creşterea boabelor la viţa de vie
46. Maturarea strugurilor: acumularea zaharurilor
47. Maturarea strugurilor: reducerea acidităţii
48. Maturarea strugurilor: hidroliza substanţelor pectice, acumularea
substanţelor colorante
49. Maturarea strugurilor: acumularea compuşilor aromatici
50. Supamaturarea strugurilor
51. Aprecierea maturării strugurilor
52. Perioada repausului relativ
53. Fertilitatea şi productivitatea la viţa de vie

16