virtual-project.eu
2019
1.
ZIUA 1
ZIUA 1
ZIUA 1
— Repede, repede!
Ne îndreptăm spre parcare și-mi spune să
alerg mai repede. E înalt, are picioare lungi,
așa că este mai rapid decât mine. Se tot uită
în spate și spune panicat:
— Nu avem timp de pierdut. Cât de
repede poț i.
Eu chiar alerg cât de repede pot, dar nu
am ce să fac dacă mă tot împiedic. E greu să
alerg când plâng și-mi curge nasul. Nici nu
am timp să-mi găsesc șerveț elul pe care știu
că-l am în buzunar. Ajungem la mașina lui
albă. Nu o văd până când nu suntem lângă ea
pentru că se confundă cu ceaț a.
— Vom merge direct la spital, spune el,
apoi deblochează portierele.
Mă așez lângă el. Mașina este foarte
curată și scaunele sunt și ele albe și
strălucitoare. Motorul pornește, iar eu îmi
șterg cu mâna nasul și lacrimile. Dar ele se
amestecă și se usucă pe obrajii mei și devin
ca o mască.
Mergem încet, pentru că sunt și alte
mașini în faț a noastră care vor să plece.
— Ce s-a în… întâmplat? întreb eu.
Mă simt de parcă toată lumea se
prăbușește în jurul meu și nu cred că m-am
simț it atât de speriată în viaț a mea. De parcă
trăiesc într-un serial de televiziune sau într-o
altă ț ară unde sunt bombe și vulcani.
Nu-i pot vedea ochii din cauza faptului că
în lentilele ochelarilor lui se reflectă negura.
— Draga mea – și vocea lui devine
blândă și bună –, te căuta pe tine în parcare
și a fost lovită de un camion.
— Ah, nu, nu! exclam eu și-mi acopăr
capul cu mâinile ca și cum aș vrea să mă
feresc de ceva care urmează să se
prăbușească peste mine. Trăiește?
Gura lui devine o linie dreaptă, subț ire.
— Este în viaț ă, da. Dar e foarte grav
rănită, Carmel. Probabil a crezut c-ai fugit.
— N-am fugit, ț ip eu și mă întorc spre el.
N-am fugit. Doar ne-am pierdut una de
cealaltă.
Mă chircesc în scaun pentru că mă simt
vinovată. Numai că acum piatra pe care o
simt în stomac nu mai este mică, ci foarte
mare, ocupă mult spaț iu și-mi ajunge până în
gât. Am sentimentul teribil că este vina mea
pentru că n-am vrut s-o ț in de mână și să fiu
cuminte. Și, dacă sunt sinceră, n-am fost
cuminte. Îmi imaginez cizmele ei maro cum
ies de sub camion, cum s-a întâmplat în
Vrăjitorul din Oz când a căzut casa peste
vrăjitoare. Numai că nu la fel ca atunci,
fiindcă ce se întâmplă acum e real și oribil și
mama mea nu este vrăjitoare, este drăguț ă
chiar dacă ne-am certat pentru ceva ce nu mai
contează.
Plâng de ceva vreme, însă bunicul nu
spune nimic. Plâng și spăl cu lacrimile mele
toț i mucii de pe faț ă până când îmi simt ochii
prea mari pentru capul pe care-l am pe umeri,
îmi caut șerveț elul din buzunar și-mi suflu
nasul, dar secreț ia îmi umple și șerveț elul și
se întinde pe degete.
— Uite, mai ia unul.
Bunicul se întoarce spre banchetă și-mi dă
un pachet de șerveț ele. Mi-am dat seama
atunci ce este ciudat la vocea lui. Are un
accent irlandez sau ceva de genul ăsta și nu
știam că tatăl mamei e irlandez.
Am ajuns la șosea și mă opresc din plâns.
Pentru prima oară, mă uit mai bine la el.
Primul lucru pe care-l observ este capul lui
alb. Are părul alb tuns scurt, iar ceaț a
reflectată în ochelari face ca faț a să pară o
foaie albă de hârtie cu margini argintii
strălucitoare.
Deodată mă gândesc că arată ca o fantomă
și-l întreb:
— De ce nu ne-ai salutat când te-am văzut
mai devreme?
— Eh, Carmel! Doar știi că mama ta și cu
mine ne-am îndepărtat unul de celălalt, îmi
răspunde și se întoarce să se uite la mine
chiar dacă este la volan. Nerecunoștinț a
copiilor este greu de suportat.
Chiar dacă nu înț eleg prea bine ce vrea să
spună, nu-mi place pentru că sună a răutate la
adresa mamei și nu mi se pare corect și
normal să spui lucruri rele despre ea când
tocmai a călcat-o un camion.
— De unde știai că vom fi aici?
Nu m-am gândit la asta înainte, dar acum,
că m-am oprit din plâns, creierul meu
încearcă să înț eleagă ziua asta care se
transformă într-un puzzle cu piese lipsă.
— Nu știam. Te-am văzut și mi-am zis –
uite-o pe micuț a mea Carmel.
— Dar de unde știai că sunt eu?
Mama nu vorbește foarte mult despre
părinț ii ei în afară de „Nu ne înț elegem
foarte bine. E păcat”. Îmi lipsesc bunicii
atunci când ceilalț i copii îmi povestesc
lucrurile pe care le fac cu bunicii lor. Zile
petrecute împreună sau făcând biscuiț i și alte
chestii de genul acesta.
— Mama ta îmi trimite poze în fiecare an,
de Crăciun.
— Da?
— Da. Și mai vorbim la telefon din când
în când. Îmi place să primesc vești despre
voi, mai ales că nu ne vedem.
Probabil asta se întâmplă după ce mă culc,
pentru că nu am auzit-o niciodată pe mama
vorbind despre asta.
El se întoarce și zâmbește și atunci pot să-
i văd ochii. Sunt albastru-deschis și cumva
misterioși, dar este o licărire de bunătate în
acel cerc albastru și vocea lui sună ca și cum
i-ar fi păsat dacă vorbeam sau nu la telefon.
— Știu că ai multe întrebări. Dar nu avem
timp acum. Am avut noroc că am fost acolo.
Îmi pare bine că am fost.
Eu nu zic nimic, pentru că nu mi se pare
deloc o zi norocoasă. Nici urmă de noroc,
nicăieri, încă de când acele aripi de dragon
mi-au acoperit chipul și am văzut negru în
faț a ochilor.
Mașina înaintează prin pâclă, așa că nu
pot vedea unde suntem și încep să am
sentimentul ciudat că noi doi suntem singurii
oameni rămași pe lume și că nu mergem pe
drum, ci prin nori. Astăzi pare că totul este
posibil, mai ales că eu și mama văzuserăm
cum au dispărut niște păsări în pălăria unui
om. Simt ceva noduros sub mine, așa că mă
uit și văd că sunt cusături negre în scaunele
albe. Îmi tot plimb degetele peste ele. Încep
să respir ușor și adânc, cum m-a învăț at
mama când eram mică și am căzut și era
sânge peste tot.
— Suntem aproape de spital?
— Da, aproape am ajuns.
Dar continuăm să mergem. Pare că trece o
veșnicie și mă cuprinde din nou panica.
— Spune-mi în câte minute ajungem, zic
eu.
Bunicul râde puț in și un sunet ca o
horcăitură îi iese din gât.
— Uite cum facem, draga mea. Vrei să
sun la spital acum și să văd cum se simte? Ți
se pare o idee bună? mă întreabă, apoi își
întoarce capul și zâmbește.
— Da, te rog, se aude încet vocea mea.
Îndreaptă mașina spre marginea drumului
și oprește pe iarbă. Scoate telefonul din
buzunar și deschide ușa.
— E semnal mai bun afară, spune el.
Dă să coboare, apoi se oprește.
— Tu ai telefon, draga mea?
— Nu.
Dă din cap și iese din mașină.
Îl pot vedea prin geam – doar de la brâu în
jos, văd că ț ine telefonul în mână și apasă pe
butoane apoi dispare în ceaț ă. De ziua mea
mi-am dorit un telefon, dar mama și tata au
refuzat și mi-au spus că voi avea așa ceva
când mai cresc, fiindcă prăjește creierele
copiilor. I-am spus Sarei despre asta și ea a
scos un sunet de șuncă prăjită, apoi s-a luat
cu mâinile de cap, pentru că ea va primi unul
de ziua ei de naștere.
Mașina staț ionează la câț iva centimetri de
un zid de piatră, așa că nu pot vedea mare
lucru pe geam în afară de mușchiul care
crește pe el sau de bucăț ile de piatră care
stau să cadă. Mă gândesc să mă dau jos din
mașină, dar faptul că zidul e atât de aproape
înseamnă că nu pot să deschid portiera pe
partea mea. Și nici nu vreau să murdăresc
scaunele albe urcându-mă pe ele ca să ajung
pe partea cealaltă. Mă simt îngheț ată și cum
bunicul nu mai este lângă mine sunt speriată
că nu-l cunosc. Mă întreb ce-ar zice mama
despre faptul că sunt cu el, iar ideea că nu
știe de mine îmi dă fiori. Apoi se deschide
portiera, iar eu tresar și bunicul vede că sunt
speriată. Citește asta pe faț a mea și în felul
cum îmi ț in mâinile împreunate.
— Ascultă, Carmel, nu vreau să te
îngrijorezi.
Intră în mașină și își pune o mână pe
umărul meu.
Vocea i-a devenit liniștitoare și caldă.
Eu dau afirmativ din cap. Mă simt puț in
mai bine acum că s-a întors și știe ce să facă,
și unde să mergem, și tot.
— Nu vreau să te îngrijorezi, dar trebuie
să-ț i spun… Mi-e teamă că trebuie să-ț i spun
că nu putem merge la spital acum.
Asta mă face să mă încordez.
— Ah, de ce? De ce?
Clicul pe care îl aud îmi dă de înț eles că a
încuiat portiera din partea lui.
— Mama ta a fost dusă în sală. Nu o
putem vedea acum.
Încă o piesă lipsă din puzzle.
— În sala de teatru? De ce s-ar duce la
teatru?
Bunicul îmi aruncă un zâmbet strâmb.
— Nu, draga mea. Nu tipul acela de sală.
E vorba despre sala unde operează doctorii.
Vor încerca să o vindece. Nu e o veste bună?
Eu mă las pe spate, obosită.
— Ah!
Dar el nu crede că sunt destul de fericită
după aflarea acestei vești.
— Sunt vești foarte bune, Carmel.
— Presupun că sunt, mormăi eu.
Însă nu vreau să mă gândesc la mama,
adormită, în timp ce e operată sub o lumină
puternică.
— Nu are rost să mergem acum acolo. Au
spus să sunăm mâine. Ți-e sete, draga mea?
Îi fac semn că da. Îmi simt gâtul uscat. El
deschide torpedoul și scoate o sticlă de apă.
Este pe jumătate goală, deci a mai băut
cineva din ea, lucru care îmi displace, așa că
încerc să beau fără să ating prea mult sticla cu
gura.
— Momentan mergem la mine acasă.
Doar până când mai aflăm ceva vești. Îț i
pregătesc ceva de mâncare.
— Bine, spun eu, deși ceea ce a zis el mai
devreme nu era chiar o întrebare.
Pornește mașina, care e atât de mare, încât
pare că alunecă înapoi pe drum.
Îmi vine o idee.
— Dar tata?
— Doar ce-am vorbit cu el. Se duce la
spital și e foarte bucuros că cineva are grijă
de tine. Mi-a spus că nu poate gândi limpede
acum.
— Ah.
Par să fie cuvintele tatei. Mă las pe spate
pentru că mă simt adormită, chiar dacă încerc
să lupt cu oboseala. Mă gândesc doar la
faptul că îmi doresc să fiu acasă cu mama și
totul să revină la normal. Mă gândesc că ziua
asta nu merita o poveste idioată despre o zână
care trebuie să-și obț ină aripile. Și nici
întâlnirea cu un scriitor adevărat. Unde sunt
zânele și scriitorii când ai nevoie de ei? Dacă
aș fi cu mama și totul ar fi bine, nu aș mai
încerca niciodată să plec de lângă ea. Aș sta
aproape tot timpul. Și nici măcar nu aș mai
încerca vreodată să mă uit peste zidul de
piatră de acasă.
13.
ZIUA 2
ZIUA 3
ZIUA 3
ZIUA 7
ZIUA 51
ZIUA 90
Carmel
ZIUA 100
ZIUA 150
Wakeford
Summer
Carmel
30.
ZIUA 163
ZIUA 180
ZIUA 260
ZIUA 306
UN AN ȘI 43 DE ZILE
UN AN ȘI 162 DE ZILE
La Casa Rosa
Durango
Chihuahua
Mexic
Dragă Carmel,
Sper că scrisoarea asta va ajunge la tine.
Am trimis zece astfel de plicuri în locuri
diferite, locuri unde obișnuiam să mergem,
așa că, cu puțin noroc, unul dintre ele va
ajunge în mâinile tale.
Ah, Carmel, vezi cât de bine scriu acum?
Am continuat să exersez și acum pot scrie
destul de bine în spaniolă și-n engleză. Mă
gândesc des la tine.
Mama a cumpărat o casă aici. Are două
etaje, e văruită în roz-închis și e cea mai
colorată din tot satul. Oamenii o folosesc
atunci când explică direcții – ia-o la dreapta
la casa roz sau ia-o la stânga la casa roz,
pentru că, într-adevăr, suntem într-o
intersecție. Mama spune că acum are tot ce
și-a dorit și nu mai trebuie să muncească
pentru alții niciodată. Tatăl nostru a încercat
să se întoarcă la noi când a auzit că avem
casă. A stat afară trei zile la rând până când
mama a aruncat apă fierbinte pe el de la
etaj, și el a fugit urlând. Ne-a fost frică și ne-
am gândit că iar trebuie să fugim ca data
trecută, dar nu l-am mai văzut de-atunci.
Mama se crede în paradis. A plantat flori în
fața ușii și roșii în curtea din spate.
Câteodată te visez. Într-un vis, erai un
animal care putea vorbi, dar nu știu ce fel de
animal, nu-mi era clar.
Câteodată mama spune că ar fi trebuit să
te luăm cu noi. Cred că și ei îi e dor de tine
și mai spune că puteam face o avere aici cu
ajutorul tău, dat fiind faptul că mexicanii sunt
cei mai creduli când vine vorba de religie.
Dar apoi spune că, dacă ai fi venit cu noi, ai
fi adus numai belele. Mi-e dor de tine foarte
mult, Carmel, și stau și mă întreb dacă-ți
mai scrii numele peste tot și dacă mai vrei să
muncești într-un spital, după cum îmi
spuneai odată.
Adesea, Silver se îmbracă cu o rochie
frumoasă și se duce să stea pe bancă afară
încercând să agate băieți. Dar e atât de
liniște aici, că singurul care se plimbă pe
stradă este un câine bătrân, cu blana
roșcată, și tot ce s-ar putea întâmpla ar fi să
se oprească și să se scarpine de purici. Nu
mă interesează că este liniște, dar mi-aș fi
dorit să fii și tu aici. Am fi putut citi și scrie
împreună. Câteodată mă întreb dacă ne vom
mai vedea vreodată, deși cred că nu.
Sora ta iubită,
Melody