5.

Tipuri de comunicare
În literatura de specialitate se distinge o mare varietate de forme ale comunicării oferită de
diversitatea criteriilor de clasificare a acestora. Acestea se regăsesc în următoarele forme: 1
a) Comunicare intra-personală – este comunicarea cu sine. Prin intermediul ei, fiinţa umană se
cunoaşte şi se judecă pe ea însăşi, comunică în gânduri sau imagini. Aceasta este importantă pentru
echilibrul psihic şi emoţional al persoanei şi îmbracă forma monologului absolut sau a dialogului
interior;
b) Comunicarea interpersonală – este dialogul cu cei din jurul nostru. Datorită dialogului
interpersonal se stabilesc, se întreţin şi uneori se distrug relaţii umane. Comunicarea interpersonală ne
ajută să-i cunoaştem pe semenii noştri şi chiar pe noi, prin imaginea lor despre noi;
c) Comunicarea în grup – se realizează între indivizi în cadrul grupului sau organizaţiei din care
fac parte. În grup sau echipă omul îşi petrece mare parte din viaţa sa socială şi profesională.
Comunicarea în cadrul grupului sau al organizaţiei îmbracă multiple roluri, cum ar fi acela de
informare în care orice noutate trebuie împărtăşită grupului;
- de coordonare: să facă posibilă acţiunea comună eficientă;
- de motivare: stimularea cooperării şi implicării tuturor în atingerea obiectivelor;
- de control: să stabilească autoritatea şi responsabilităţile şi să clarifice îndatoririle tuturor membrilor
din grup;
- de influenţare reciprocă: unde fiecare să se disimuleze reciproc pentru atingerea scopului comun.
d) Comunicarea de masă – este comunicarea realizată de către un sistem mediatic prin
difuzarea mesajelor scrise, vorbite sau vizuale către un public larg. Ea se realizează prin intermediul
televiziunii, radioului, ziarelor, revistelor, internetului şi tot ceea ce ţine de mass media. Caracteristica
principală a comunicării de masă constă în faptul că răspunsul este decalat în timp, mesajul mergând
într-o direcţie unică.
e) Comunicarea publică – se aplică în cazul unei cuvântări, expuneri sau prezentări susţinute de
o singură persoană care comunică mai mult, dar se poate ca fiecare dintre cei prezenţi să participe
punând întrebări de clarificare sau dând informaţii cu privire la interesul sau dezinteresul său.
Comunicarea publică are reguli diferite de restul tipurilor de comunicare, este comunicarea de care cei
mai mulţi se tem pentru a nu fi criticaţi şi înlăturaţi din viaţa socială.

1
Prutianu Ştefan – Comunicare şi negociere în afaceri, Ed. POLIROM, Iaşi, 1998, pp. 240-246

1
 Numărul celor implicaţi în comunicare determină tipuri diferite de comunicare umană şi tehnici
diferite de comunicare specifice fiecărui nivel în parte.

6. Forme ale comunicării

A. „După criteriul modalităţii sau tehnicii de transmitere a mesajului există:
- comunicare directă – în situaţia în care mesajul este transmis prin mijloace primare: cuvânt, gest,
mimică;
- comunicare indirectă - în situaţia în care se folosesc tehnici secundare: scriere, tipăritură, cabluri,
sisteme grafice, comunicare înregistrată ( disc, CD, film).
B. După criteriul conţinutului comunicării există:
- comunicare verbală, în care se utilizează limbajul articulat (cuvintele). Există comunicare verbală
orală (prin viu grai) si comunicare verbală scrisă (prin limbaj scris). Comunicarea verbală reprezintă
modalitatea cea mai întâlnită ca formă de comunicare deoarece oferă suporturi multiple de transmitere
a mesajului şi satisface nevoia omului de a comunica.
- comunicare nonverbală este bazată pe imagini, sunete, simboluri. Aceasta ajută la transmiterea şi
înţelegerea mesajului prin gesturi, postură, expresia feţei.
- comunicarea paraverbală reprezintă ceea ce se află dincolo de cuvinte, în subtext şi în toate
manifestările vocale şi gestuale legate de pronunţarea sau scrierea cuvintelor.”2
Aşadar, toate aceste caracteristici ale tipurilor de comunicare ne ajută să avem o comunicare cât
mai eficientă, să înţelegem şi să fim înţeleşi în orice situaţie.
7. Comunicarea nonverbală. Limbajul trupului
Comunicarea nonverbală se referă la transmiterea mesajului prin gesturi, atitudini, acţiuni, prin modul de a ne
prezenta şi cum ocupăm spaţiul. Complexitatea comunicării nonverbale provine şi din felul în care oamenii
„pregătesc” colaborarea şi interacţiunea umană, tratând corpul ca pe un produs mascat şi metamorfozat intenţionat
(prin îmbrăcăminte, machiaj, tatuaj, accesorii).
Specialiştii în comunicare oferă cifre diferite în ceea ce priveşte procentul în care comunicăm nonverbal, însă
toţi cad de acord că acest tip de comunicare este responsabilă de până 80% din comunicarea interumană. Deşi indivizii
supraestimează verbalul în detrimentul nonverbalului, de fapt acesta din urmă dă adevărata dimensiune a relaţiei, a
poziţiei, a stării emoţionale şi a aşteptărilor partenerului de dialog. Suntem astfel tributari mai degrabă unor forme de
comunicare ce cuprind aspecte legate de utilizarea spaţiului, gesturi, postură, mers, expresii faciale, contactul vizual
etc., şi mai puţin de cuvintele pe care le spunem şi pe care le ascultăm.

2
Pânişoară Ion-Ovidiu- Comunicare eficientă, Ed. POLIROM, Bucureşti, 2011, pp. 67-90

2
 Comunicarea nonverbală se manifestă ca un complex de stimuli vizuali, sonori, olfactivi şi kinestezici care
acţionează convergent asupra receptorilor interlocutorului. Când „citim gândurile” interlocutorului, descifrăm
simultan:
● felul în care îşi utilizează vocea: intonaţia, volumul vocii, intensitatea vocii, ritmul vorbirii, tonalitatea,
folosirea pauzelor în vorbire;
● aspecte spaţiale: felul în care pune distanţă între el şi ceilalţi, tonusul, atitudinea, orientarea corpului către
interlocutor, viteza şi ritmul mişcărilor, poziţia corpului;
● contactul fizic: o palmă dată pe spate, o uşoară atingere a mâinii sau a braţului etc.;
● aspectul fizic: imaginea pe care o creează prin îmbrăcămintea purtată şi prin îngrijirea personală;
● privirea şi contactul vizual: felul în care îl privim pe celălalt, durata contactului vizual, expresia ochilor;
● expresia facială: zâmbetul, exprimarea emoţiilor de tip pozitiv sau negative;
● gesturile: mişcările capului, ale corpului, ale braţelor, manipularea unor obiecte în timpul comunicării,
tremurul sau ticurile etc.
Funcţiile comunicării nonverbale
Utilizăm comunicarea nonverbală, în asociere cu comunicarea verbală sau nu, pentru a:
● substitui comunicarea verbală, utilizând limbajul corpului pentru a transmite intenţiile, interpretările,
emoţiile şi poziţia noastră faţă de o anumită temă;
● repeta ceea ce am transmis verbal, într-un mod mai convingător, pentru a ajuta comunicarea să devină mai
inteligibilă;
● regla prin nuanţarea vorbelor (comunicarea nonverbală fiind aprobativă sau dezaprobativă, receptivă sau
nereceptivă);
● contrazice;
● completa şi accentua cuvintele, voit sau poate fără să realizăm că transmitem mai mult decât am hotărât să o
facem.
În calitate de viitori profesori implicaţi în relaţii directe cu copiii, trebuie să se conştientizeze că, prin
contactul direct cu aceştia, se oferă informaţii importante atât despre personalitatea noastră, cât și despre starea în
care ne aflăm şi despre felul în care ne raportăm la clasă.
Inter-relaţionarea presupune un proces de „citire a gândurilor” din partea copiilor, care urmăresc la fel de atent
nu doar cuvintele pe care le spunem, ci şi: ezitările în vorbire, bâlbâielile, râsul, sunetele guturale, strigătele,
răsuflarea, dregerea glasului, zgomote ale obiectelor; felul în care dăm din mâini, ne mişcăm capul, ne înclinăm corpul
şi administrăm prin mişcările noastre spaţiul înconjurător; ridicările din sprâncene, zâmbetul, privirea, ticurile, mina
plictisită, reacţia la stimuli neaşteptaţi; felul în care ne îngrijim corpul (inclusiv mirosul!), coafura, calitatea hainelor şi
a altor artefacte (ceas, bijuterii excesive sau de proastă calitate), pantofi... iar lista poate continua.
Recomandări privind comunicarea nonverbală
Pentru a îmbunătăţi impresia pe care o lăsăm interlocutorului, este necesar să respectăm un set
de recomandări referitoare la auto-controlul comunicării nonverbale:

3
● Respectaţi aspectele culturale legate de distanţa interpersonală, de decenţa gesturilor, de semnificaţia
expresiilor faciale şi a artefactelor;
● Menţineţi contactul vizual, în cazul în care cultura ţării în care vă aflaţi nu impune interdicţii specifice;
● Controlaţi-vă privirea. Luaţi-vă timp să vă desprindeţi privirea din calculator / documente / ziare, pentru a
vă privi direct în ochi interlocutorul. Se spune că ochii sunt oglinda sufletului. De fapt, privirea transmite
gradul în care îl consideraţi pe interlocutor important/demn de luat în seamă, mai mult decât declararea
acestui lucru;
● Zâmbiţi chiar şi când vorbiţi la telefon. Interlocutorul va percepe această mimică şi prin canalul auditiv şi vă
va aprecia sinceritatea vorbelor;
● Luaţi în considerare aspectul dumneavoastră general, importanţa hainelor şi a felului în care îmbrăcămintea
susţine protocolul instituţional. Nu trebuie să uităm că la vârsta școlară mică imitația cadrului didactic de
către copii se manifestă chiar și la nivelul vestimentației;
● Nu invadaţi spaţiul personal al interlocutorului. În condiţii spaţiale dificile, este preferabil să apelaţi la
solicitări amabile şi ferme, de respectare a unei distanţe care să permită o comunicare relaxată, înainte de a
apela la comunicarea nonverbală;
● Nu vă încredeţi prea mult în capacitatea pe care o aveţi de a „detecta” gândurile şi sentimentele celuilalt. S-
a demonstrat că în foarte multe situaţii în care ne închipuim că mesajul transmis nonverbal ni se adresează
nouă, este foarte posibil ca acesta să fie legat de circumstanţe şi explicaţii care nu ne privesc.