Capitolul 6.

Rezistenţa materialului la aşchiere

6. Rezistenţa materialului la aşchiere

6.1. Noţiuni generale

În timpul procesului de aşchiere, pentru detaşarea aşchiei, trebuie învinse rezistenţele

ce iau naştere în materialul supus prelucrării. Aceste rezistenţe, exercitate şi asupra sculei
aşchietoare, constituie forţele de aşchiere, ce se transmit întregului sistem tehnologic.
Cunoaşterea forţelor de aşchiere are o importanţă deosebită, deoarece de mărimea lor depinde
lucrul mecanic consumat, care trebuie să fie cît mai mic. De asemenea, forţele de aşchiere
se iau în consideraţie şi la utilizarea şi, respectiv, proiectarea maşinilor-unelte, a dispozitivelor
de prindere şi a sculelor aşchietoare. Forţele de aşchiere determină temperatura în zona de
aşchiere, durabilitatea sculei, precizia prelucrării, productivitatea şi puterea cheltuită.
O sculă, indiferent de complexitatea ei, este constituită din elemente simple (cuţite
elementare), ce pot fi asimilate în timpul aşchierii cu o pană.
Pentru a ilustra rolul unor parametri geometrici ai sculei în procesul de aşchiere, vom
considera scula o pană aşchietoare: prin apăsarea sculei, tăişul pătrunde în materialul prelucrat,
îl despică şi desprinde aşchia ce alunecă pe suprafaţa de degajare a sculei aşchietoare (fig.6.1).

Fig.6.1. Forţele ce acţionează asupra penei aşchietoare

Sub acţiunea forţei P, orientate de-a lungul axei penei, aceasta din urmă pătrunde în
material. Pentru desprinderea aşchiilor de pe suprafaţa pieselor, scula trebuie să învingă
coeziunea particulelor materialului şi frecările. Frecările pot fi interioare (între particulele
materialului ce se deplasează unele faţă de altele) şi exterioare (între aşchie şi faţa de degajare
a sculei sau între faţa de aşezare principală a sculei şi piesa de prelucrat).
Suma tuturor eforturilor apărute constituie rezistenţa la aşchiere pe care o întîmpină
scula în momentul desprinderii aşchiilor.
În cazul aşezării simetrice a feţelor penei aşchietoare faţă de axa sa, acestea produc

139
 Capitolul 6. Rezistenţa materialului la aşchiere
presiune egală (cu forţa normală N) asupra materialului pe ambele părţi şi provoacă
deformarea acestuia. Sub acţiunea forţelor de reacţiune, pe feţele laterale ale penei aşchietoare
iau naştere forţele de frecare F, proporţionale forţelor normale N, care împiedică pătrunderea
sculei in material:
F  f  N  N  tg,
in care este unghiul de frecare, iar f  coeficient de frecare.
Notăm:   unghiul de la virf al penei; RF  rezultanta celor două forţe de frecare;
RN rezultanta forţelor normale N, atunci vom avea:
RN  
 N sin ; RN  2 N sin ,
2 2 2
RF   
 F cos , RF  2 F cos  2 Ntg cos .
2 2 2 2
Deoarece, conform condiţiei de echilibru P=RN+RF , vom obţine:
 
sin cos   cos sin 
  2 2
P  2 N sin  2 Ntg cos  2 N ,
2 2 cos 

 
sin    
2
P  2N  .
cos 
(6.1)
Notăm prin R forţa rezultantă a forţelor N şi F. Unghiul NOR reprezintă unghiul de
frecare 
După cum se vede din fig. 6.1:
N P 1
R   .
cos  2  
sin    
2 
(6.2)
Descompunem forţa rezultantă R în două componente: verticală Py, egală cu P/2, şi
orizontală Px, ce divizează materialul în două părţi:
    
Px  R sin 90       R cos   .
 2  2 
Substituind în ultima expresie valoarea forţei rezultante R (relaţia 6.2), obţinem:

 
P cos   
Px  2   P ctg     .
 
  2  2 
2 sin    
2 
(6.3)
Aşadar, forţa P exercitată asupra penei aşchietoare în timpul procesului de aşchiere

140
 Capitolul 6. Rezistenţa materialului la aşchiere
este o rezultantă a eforturilor necesare pentru producerea deformaţiilor elastice şi a celor
plastice, precum şi pentru învingerea frecărilor exterioare şi forfecarea materialului.
Conform relaţiilor (6.1) şi (6.3), forţa P va creşte o dată cu mărirea rezistenţei
materialului la deformările elastice şi plastice, precum şi cu creşterea unghiului  şi
coeficientului de frecare f. Totodată, componenta Px, ce foarfecă materialul, creşte odată cu
micşorarea unghiurilor  şi .
Toate elementele enumerate mai sus acţionează şi asupra sculei aşchietoare, cu excepţia
că feţele de aşezare principală şi degajare sunt supuse eforturilor nesimetrice, deoarece
forţa ce acţionează asupra sculei nu este simetrică faţă de feţele sculei, aşa ca în cazul penei
aşchietoare.
Schema forţelor ce acţionează asupra sculei aşchietoare a fost propusă pentru prima
dată de către savantul rus K.A.Zvorîkin. El a determinat condiţiile de echilibru al cuţitului
de mortezat sub acţiunea forţelor ce acţionează asupra lui.
În fig.6.2 este arătat sistemul de forţe aplicate pe feţele de degajare şi aşezare principală
a unui cuţit de mortezat în procesul de aşchiere.

Fig.6.2. Schema forţelor ce acţionează asupra cuţitului de mortezat

Pe faţa de degajare, din partea materialului, acţionează forţa normală N1 şi forţa de

frecare F1=f1N1, iar pe faţa de aşezare principală - forţa normală N2 şi forţa de frecare F2=f1N2
(f1 - coeficientul de frecare exterioară dintre materialul de prelucrat şi sculă).
Cuţitul se deplasează faţă de semifabricat sub acţiunea forţei exterioare P cu viteza V.
Conform condiţiilor de echilibru, forţa P este egală cu suma proiecţiilor tuturor forţelor ce
acţionează asupra cuţitului în direcţia de deplasare a sculei, adică
P  N 1 cos   f 1 N 1 sin   f 1 N 2 .
(6.4, a)
Proiectînd toate forţele enumerate mai sus pe axa verticală, obţinem:
N 2  N 1 sin   f1 N 1 cos .
(6.4, b)
Substituind valoarea forţei N2 în relaţia (6.4, a), obţinem:
P  N 1 1  f12 cos   2 f 1 sin  .
(6.5)
În ecuaţia (6.5), forţa N1 determină rezistenţa materialului la deformarea plastică în

141
 Capitolul 6. Rezistenţa materialului la aşchiere
procesul formării aşchiei. În schema analizată, se consideră că deformarea plastică doar
convenţional are loc în planul de forfecare. Cercetînd sistemul de forţe ce acţionează în
zona de formare a aşchiei asupra materialului deformat, K.A.Zvorîkin a reprezentat rezistenţa
la deformarea plastică prin trei forţe de reducere: a) forţa normală N; b) forţa de frecare
interioară f2N, unde f2 - coeficient de frecare interioară între straturile deformate plastic; c)
forţa F, formată de tensiunile tangenţiale ce iau naştere în planul de forfecare (fig.6.3).

Fig.6.3. Schema forţelor ce acţionează asupra cuţitului

Direcţia forţei normale N coincide cu perpendiculara coborîtă pe planul de forfecare.

Planul de forfecare formează unghiul  cu direcţia mişcării principale a cuţitului de mortezat
şi unghiul () cu linia E-E dusă perpendicular pe faţa de degajare.
În fig.6.2 forţele N1 şi N1f1 sînt aplicate asupra cuţitului. În fig.6.3 aceleaşi forţe sînt
aplicate asupra aşchiei detaşate şi, de aceea, ele sînt orientate în direcţie opusă. Proiectînd
toate aceste forţe pe direcţia liniei B-B, obţinem:
N  f1 N 1 cos   N 1 sin   .
(6.6)
Prin urmare, forţa de frecare interioară a metalului în planul de forfecare va avea
valoarea:
f 2 N  f 1 f 2 N 1 cos    f 2 N 1 cos  .
K.A.Zvorîkin a presupus că în planul de forfecare apar tensiunile tangenţiale . Forţa
rezultantă a acestor tensiuni e ilustrată în fig.6.3 prin forţa F  a  b sin , in care a 
grosimea, b  lăţimea stratului aşchiat. Proiectînd sistemul de forţe ce acţionează asupra
metalului în zona de formare a aşchiei pe direcţia planului de forfecare, obţinem:
F  N1 cos   f1 N 1 sin     f1 f 2 N 1 cos   f 2 N 1 sin   ,
de unde forţa N1, normală pe faţa de degajare a sculei, capătă valoarea:
ab
N1  . (6.7)
1  f1 f 2 cos    f1  f 2 sin   sin 
Punînd valoarea forţei N1 în relaţia (6.5), obţinem relaţia teoretică de calcul a forţei
de aşchiere:
ab1  f12 cos   2 f1 sin  
P .
sin 1  f1 f 2 cos     f1  f 2 sin   
142
 Capitolul 6. Rezistenţa materialului la aşchiere
(6.8)
Este evident că forfecarea va avea loc acolo unde rezistenţa la forfecare va fi minimă,
adică minimă va fi şi forţa P depusă din exterior. Aceasta poate avea loc pentru unghiul de
forfecare  ce corespunde valorii maximale a numitorului. Derivind numitorul expresiei
(6.8) după  şi egalînd relaţia căpătată cu zero, vom obţine:
   2   
  90   1 ,
 2 
(6.9)
in care:  este unghiul de aşchiere (=90°); – unghiul de frecare dintre aşchie şi sculă
;  – unghiul de frecare internă.
Astfel, K.A. Zvorîkin primul a analizat procesul de aşchiere ca un proces de deformare
prin comprimare şi forfecare a stratului de metal detaşat, indicînd şi prezenţa elementelor de
curgere în aşchie.
Din ecuaţia (6.9) rezultă: unghiul  se micşorează şi, prin urmare, contracţia aşchiei
şi rezistenţa la aşchiere vor creşte o dată cu creşterea unghiului de aşchiere  (sau cu
micşorarea unghiului de degajare ) şi cu creşterea unghiurilor de frecare 1 şi 2.
E necesar de menţionat şi unele inexactităţi comise de K.A.Zvorîkin: forţele de frecare
f1N1 şi f1N2 sînt diferite nu numai după mărime, ci şi după natura lor; coeficienţii de frecare
pe feţele de degajare şi aşezare principală sînt diferiţi; forţa P, în realitate, trebuie să acţioneze
sub un unghi faţă de orizont pentru a provoca forţele de reacţie N2 şi N2.
Relaţiile teoretice pentru calculul forţelor de aşchiere căpătate mai sus ilustrează
mecanica procesului de aşchiere, însă au un domeniu îngust de utilizare, deoarece
determinarea şi măsurarea componentelor ce intră în aceste relaţii prezintă o problemă dificilă.
De altfel, mărimea, sensul, direcţia şi punctul de aplicare a rezultantei P de aşchiere
nu prezintă interes nici pentru proiectantul de maşini-unelte sau scule, nici pentru tehnolog.
Interesează, în schimb, componentele rezistenţei totale de aşchiere proiectate pe axele
sistemului de referinţă cinematic OXYZ.

6.2. Forţele de aşchiere

Analizînd schema de forţe propusă de K.A.Zvorîkin şi luînd în consideraţie cele

expuse mai sus, putem constata că asupra feţelor unui cuţit elementar (fig.6.4) acţionează
forţele normale P1 şi P2 şi forţele de frecare f1P1, f2P2 (f1, f2  coeficienţii de frecare dintre
aşchie şi faţa de degajare şi, respectiv, dintre faţa de aşezare principală şi semifabricat). De
menţionat că asupra feţei de degajare acţionează forţe de elasticitate (Fe) şi plasticitate (Fp)
din partea materialului, iar forţa normală P1 este rezultanta acestor forţe, adică
P1  Fe1  Fp1 .

143
 Capitolul 6. Rezistenţa materialului la aşchiere

Fig.6.4. Acţiunea forţelor de aşchiere

In mod analog, P2  Fe 2  Fp 2 . Proiectînd aceste forţe la axele de coordonate z şi y,

determinăm rezultantele lor:
P z  P1 cos   P11 sin   P2 sin   P2 2 cos ;
(6.10)
P y   P1 sin   P11 cos   P2 cos   P2 2 sin .
(6.11) Însă şi în cazul dat, determinarea tuturor componentelor ce alcătuiesc relaţiile
(6.10), (6.11) constituie o problemă dificilă. În realitate, forţa de aşchiere P acţionează în tot
volumul corpului şi, de aceea, poate fi descompusă după cele trei axe de coordonate ale
sistemului cartezian. Posibilitatea de a determina fiecare din cele trei componente ale forţei
rezultate are o însemnătate deosebită pentru practică. Forţa de aşchiere totală P (fig.6.5) are
punctul de aplicaţie pe suprafaţa de degajare a cuţitului şi se descompune în componentele
Px, Py, Pz.

Fig.6.5. Componentele forţei de aşchiere la strunjire:

Px  forţa axială; Py  forţa radială; Px  forţa tangenţială

Px este componenta axială sau de avans longitudinal (forţa de avans), ce acţionează

în planul orizontal pe o direcţie paralelă mişcării de avans. Ea reprezintă forţa pe care piesa
o exercită asupra cuţitului în timpul mişcării, fiind supus la o încovoiere laterală. Această
forţă se ia în consideraţie la calculul mecanismului de avans longitudinal al mişcării-unelte

144
 Capitolul 6. Rezistenţa materialului la aşchiere
şi la determinarea momentului de încovoiere ce acţionează asupra corpului cuţitului.
Py este componenta radială sau de avans transversal (forţă de respingere) ce acţionează
în planul orizontal pe o direcţie perpendiculară axei piesei. Ea reprezintă forţa pe care piesa
o exercită asupra cuţitului cînd acesta pătrunde în straturi noi de material. Componenta
radială Py comprimă cuţitul în sensul axei lui şi tinde să-l respingă în timpul aşchierii,
contribuind, într-o oarecare măsură, la producerea vibraţiilor în timpul procesului de
prelucrare şi într-o mare măsură determină precizia şi calitatea suprafeţei prelucrate prin
aşchiere.
Pz este componenta tangenţială (forţa principală de aşchiere) şi acţionează după
tangenta dusă la suprafaţa de aşchiere, în planul de aşchiere (coincide după direcţie cu
viteza mişcării principale de aşchiere). Ea reprezintă forţa pe care o exercită piesa (prin
mişcarea ei de rotaţie) asupra cuţitului şi este cea mai importantă din punctul de vedere al
aşchierii. Are valoarea cea mai mare dintre cele trei componente, deoarece dă naştere cuplului
rezistent ce trebuie invins de cuplul motor  arborele principal al maşinii-unelte. Pornind de
la valoarea acestei forţe, se calculează puterea maşinii necesară în procesul de aşchiere, se
calculează atît rezistenţa pieselor şi a ansamblurilor cutiei de viteze ale maşinii-unelte, cît şi
rezistenţa la încovoiere şi rigiditatea cuţitului.
Ca ordin de mărime relativă, în funcţie de procesul de prelucrare prin aşchiere, între
forţele de aşchiere există următoarele raporturi:
Px=(0,25...0,3)Pz şi Py=(0,4...0,5)Pz.
(6.12)
Rezultanta acestor forţe se determină ca sumă a vectorilor celor trei componente
(diagonala paralelipipedului):
P  Px2  Py2  Pz2 .
(6.13)
Luînd în consideraţie valorile forţelor Px şi Py exprimate prin componenta Pz, obţinem:
P  (0,25...0,3) 2 Pz2  (0,4...0,5) 2 Pz2  Pz2  (1,1...1,15) Pz ,
(6.14)
Corelaţia dintre mărimile Px, Py, Pz depinde de parametrii geometrici ai sculei,
elementele regimului de aşchiere (V, S, t), proprietăţile fizico-mecanice ale materialului de
prelucrat, uzura sculei, condiţiile de aşchiere.
In unele cazuri, una din componentele Px sau Py poate fi neglijată. De exemplu, la
retezarea semifabricatului cu cuţit de retezat, componenta Px lipseşte şi atunci:
P  Py2  Pz2 ;
la prelucrarea suprafeţelor cu cuţite de strung cu unghiul în plan =90° şi =0, lipseşte
componenta Py şi atunci:
P  Px2  Pz2 .
Deoarece componenta Pz nu diferă cu mult de rezultanta P, ea este numită adesea
forţă principală de aşchiere.
O problemă importantă a teoriei aşchierii o constituie determinarea acestor forţe.

6.3. Rezistenţe unitare de aşchiere

145
 Capitolul 6. Rezistenţa materialului la aşchiere
Forţele de aşchiere nu caracterizează din punctul de vedere al teoriei aşchierii un
material de prelucrat, deoarece depind de foarte mulţi parametri. E necesar ca un material,
din punctul de vedere al prelucrabilităţii, să posede o caracteristică bine determinată,
permanentă, constantă şi care să stabilească rezistenţa pe care un element din materialul
piesei o opune transformării în aşchie. Din acest motiv, teoria aşchierii operează cu două
mărimi care, în anumite condiţii, caracterizează forţele de aşchiere. Aceste mărimi sînt:
apăsarea specifică şi rezistenţa specifică.
Forţa principală de aşchiere, raportată la secţiunea aşchiei, se numeşte apăsare
specifică p sau rezistenţă unitară de aşchiere şi se determină cu relaţia:
Pz P
p  z,
a b A
(6.15)
in care a este grosimea aşchiei, în mm; b – lăţimea aşchiei, în mm; A – secţiunea aşchiei, în
mm2; p  apăsarea specifică, în N/mm2.
Semnificaţia fizică rezultă imediat, dacă se înmulţeşte şi se împarte relaţia (6.15) cu
viteza principală de aşchiere V:
Pz  V L
P  .
abV V
(6.16)
Numărătorul reprezintă lucrul mecanic L, iar numitorul volumul de aşchie V, detaşat
în unitatea de timp. Astfel, apăsarea specifică p reprezintă lucrul mecanic cheltuit pentru
transformarea în aşchie a unui volum unitar de material. Apăsarea specifică este o mărime
variabilă pentru materialul de prelucrat dat şi depinde de parametrii aşchiei şi alţi factori.
Rezistenţa specifică pc se defineşte prin raportul dintre forţa principală de aşchiere Pz
şi aria secţiunii transversale a aşchiei reale (deformate):
Pc Pz P
pc    ,
a ' b' k  a  b k
(6.17)
in care k este coeficient de tasare; pc - rezistenţa specifică, în N/mm2.
Rezistenţa specifică pc rămîne o mărime constantă pentru un material dat, deoarece
determinarea ei se face în condiţiile reale de aşchiere. Cu alte cuvinte, pentru un acelaşi
material, efectuînd diferite experienţe de determinare a rezistenţelor specifice, se obţin perechi
de valori P şi k al căror raport este o constantă egală cu pc.
Pentru a avea un caracter de generalizare, determinarea rezistenţei specifice pc se
face în aceleaşi condiţii pentru toate materialele, condiţii alese arbitrar. Ele sînt condiţii
etalon, normalizate sau standartizate. De exemplu, după unele norme, condiţiile etalon sînt:
t0 = 5 mm; S0 = 1 mm/rot; = 75°; = 45°;= 0°; r = 1 mm, aşchiere fără răcire ş.a.
Astfel, rezistenţa specifică de aşchiere reprezintă o caracteristică naturală a materialului
de prelucrat şi măsoară rezistenţa de aşchiere a 1 mm2 de strat de aşchiere detaşat în condiţiile
de aşchiere etalon.

6.4. Calculul puterii de aşchiere

Aşchierea presupune deformare plastică şi frecare între suprafeţele active ale sculei,

146
 Capitolul 6. Rezistenţa materialului la aşchiere
suprafaţa prelucrată şi aşchii. Componentele forţei rezultante de aşchiere se folosesc la
calculul de rezistenţă şi rigiditate a elementelor componente ale sistemului tehnologic, dar
şi pentru determinarea puterii de acţionare a diferitor lanţuri cinematice ale maşinilor-unelte.
Fenomenele mecanice de deformare plastică şi frecare presupun consum de lucru
mecanic care, în funcţie de componentele forţei rezultante de aşchiere, se poate scrie sub
forma:
L  Pz z  Py y  Px x ,
(6.18)
in care x, y, z sînt deplasările relative ale sculei de-a lungul celor trei axe de coordonate;
Px, Py, Pz  proiecţiile forţei de aşchiere la axele de coordonate, în N.
Puterea consumată la aşchiere se calculează cu relaţia:
L z y x
N aş   Pz   Py   Px  .
t t t t
(6.19)
z y x
Avînd în vedere că Vz  ; Vy  ; Vx  , puterea necesară aşchierii va fi:
t t t
N aş  Pz  Vz  Py  Vy  Px  Vx ,
(6.20)
in care Vz este viteza principală de aşchiere, m/s;Vy – viteza deplasării sculei în direcţie
radială ori, cu alte cuvinte, viteza de avans transversal; Vx – viteza deplasării axiale a sculei
ori viteza de avans longitudinal.
Din cele expuse, reiesă că:
N V  Pz Vz  Pz  V – este puterea cheltuită pentru efectuarea mişcării principale;
N sy  N s1  Py Vy – este puterea cheltuită pentru efectuarea mişcării de avans
transversal;
N sx  N s 2  Px Vx – este puterea cheltuită pentru efectuarea avansului longitudinal.
In unele cazuri, una din componentele Ns1 sau Ns2 lipseşte. Astfel,
N aş  N V  N sy  N sx .
(6.21)
Deoarece Px, Py<Pz şi Vx, V y<<Vz, puterea necesară aşchierii se calculează cu
componenta principală a forţei rezultate de aşchiere şi viteza mişcării principale, cu relaţia:
Pz Vz PV
N aş   z ,
1000 1000
(6.22)
in care V este viteza principală de aşchiere, m/s; Pz – forţa principală de aşchiere, N; Naş 
puterea de aşchiere, kW.
Relaţia (6.22) poate fi folosită pentru calculul puterii necesare motorului electric de
acţionare a mecanismului mişcării principale Nm, dacă se cunoaşte randamentul  acestor
mecanisme:
1 P V
Nm  N aş  z .
 1000

147
 Capitolul 6. Rezistenţa materialului la aşchiere
(6.23)
Dat fiind faptul că Vy = 0 (deplasarea după Oy este practic nulă), vom avea:
Ps Vs
Ns  ,
1000
(6.24)
in care Ps este forţa de aşchiere, N; VS – viteza de avans, m/s.
Acestea se calculează cu relaţiile:
S n
Vs  ,
1000  60
Ps  Px  ( Py  Pz ),
in care  este coeficient de frecare; S – avansul, mm/rot; n – frecvenţa de rotaţie a elementului
ce efectuează mişcarea principală, rot/min.
Astfel, puterea motorului pentru acţionarea lanţului cinematic de avans, se calculează
cu relaţia:
S n
N S  Px  Py  Pz  ,
6  107
(6.25)
in care Px, Py, Pz – componentele forţei de aşchiere, N; NS  puterea motorului, kW.
Trebuie de menţionat că puterea NS constituie doar 1-2 % din puterea totală cheltuită
la aşchiere şi, practic, poate fi neglijată.

6.5. Influenţa diferitor factori asupra forţelor de aşchiere

Toate expresiile teoretice cunoscute în prezent pentru calculul forţelor de aşchiere au

o precizie relativă. Ele nu dezvăluie fenomenele fizice complexe ale procesului de aşchiere,
deoarece nu iau în consideraţie aşa factori ca anizotropia materialului de prelucrat, variaţia
parametrilor geometrici ai sculei (, , ,  etc.) în procesul de aşchiere datorită uzurii
tăişului principal, apariţiei depunerilor pe tăiş şi interconexiunii unor parametri
“independenţi”: unghiului de forfecare , unghiului de frecare , coeficientului de contracţie
k, unghiului de degajare, care figurează în relaţiile de calcul teoretice.
Însă cel mai principal neajuns este neglijarea deformaţiilor elastice şi a fenomenelor
de distrugere în procesul de aşchiere.
Intensitatea de distrugere este determinată de proprietăţile fizico-mecanice ale
materialului de prelucrat şi ale materialului sculei şi, prin urmare, de coeficientul de frecare
dintre ele, de geometria penei aşchietoare (mai ales, de unghiul de deagajare), de rezerva de
energie la deformarea elastică, de viteza de acţiune a efortului din exterior (viteza de aşchiere).
După cum s-a menţionat, metodele teoretice de calcul al forţelor de aşchiere cunoscute
în prezent sînt inexacte şi complicate pentru utilizarea practică. Pentru calculele de producţie,
de obicei, se folosesc relaţii mai simple, căpătate pe cale experimentală. Ele explică
dependenţa componentelor forţelor de aşchiere de diferiţi factori.
Principalele grupuri de factori care influenţează mărimea forţelor de aşchiere sînt:
– parametrii regimului de aşchiere;
– parametrii geometrici ai sculei;
– proprietăţile mecanice ale materialului de prelucrat;
148
 Capitolul 6. Rezistenţa materialului la aşchiere
– gradul de uzură a sculei;
– mediile de aşchiere etc.

6.5.1. Influenţa materialului piesei

După cum s-a menţionat, un material este caracterizat de mai mulţi parametri:
capacitatea de deformare plastică, modulul de plasticitate, compoziţia chimică, structura
metalografică ş.a., dar se poate considera că toţi aceşti parametri pot fi înglobaţi în rezistenţa
la rupere r, pentru materialele tenace, respectiv duritatea (HB), pentru materialele fragile.
Pri n urmare, se cauta l egea P=f(r) pentru materiale tenace (oţeluri), respectiv, P=f(HB)
pentru materiale fragile (bronze, fonte).
Experimental, s-a demonstrat că forţele de aşchiere sunt proporţionale cu rezistenţa
la rupere r după o lege de variaţie politropică de forma:
Pz  C1  mr , N .
Practic, exponentul politropic nu este constant şi variază în funcţie de natura
materialului: m = 0,35 pentru oţeluri cu r<600 MPa şi m = 0,75 pentru oţeluri cu r>600
MPa.
În cazul fontelor, legea de variaţie este:
Pz  C 2  ( HB) n , in care n = 0,55.
În cazul cînd se vor cerceta două materiale cu diferite valori ale rezistenţei la rupere
sau duritate diferită, vom folosi relaţiile:
m n
Pz  r  Pz
 HB1 
pentru oţeluri 
1 1
 ; pentru fonte   1
 .
Pz   r
2 2

 Pz  HB2 
2

(6.26)
Admiţînd convenţional că forţa de aşchiere la prelucrarea oţelurilor cu rezistenţa la
rupere r=750 MPa este egală cu o unitate, atunci pentru un oarecare alt material putem
calcula coeficientul de corecţie ce ne-ar permite determinarea forţelor de aşchiere, luînd în
consideraţie proprietăţile mecanice ale materialului de prelucrat:
m
  
Km  r  .
 750 
z

(6.27)
Astfel, cunoscînd forţa de aşchiere Pze pentru oţelul cu rezistenţa r=750 MPa (acest
oţel va fi considerat ca material etalon), se poate uşor de calculat forţa de aşchiere pentru un
oarecare alt material:
m
  
Pz  Pze  r   Pze  K m ,
 750 
z

in care Pze este forţa de aşchiere la prelucrarea materialului etalon, N.

În cazul prelucrării fontelor cenuşii, ca etalon serveşte fonta cu duritatea HB190.
Coeficientul de corecţie se determină cu relaţia:
n
 HB 
Km   ,
 190 
z

149
 Capitolul 6. Rezistenţa materialului la aşchiere
(6.28)
în care HB este duritatea materialului prelucrat prin aşchiere.

6.5.2. Influenţa parametrilor regimului de aşchiere

Regimul de aşchiere este caracterizat prin lăţimea aşchiei b (sau adîncimea de aşchiere
t), grosimea aşchiei a (sau avansul S) şi viteza de aşchiere V. Vom cerceta fiecare parametru
in parte.
Adîncimea de aşchiere influenţează mărimea componentelor forţei rezultante de
aşchiere prin intermediul mărimii aşchiei (fig.6.6) şi, în parte, prin coeficienţii de frecare
interioară şi exterioară.

Fig.6.6. Influenţa grosimii aşchiei Fig.6.7. Dependenţa forţelor de aşchiere

asupra forţelor de aşchiere de adîncimea de aşchiere

Cu cît mai mare este adîncimea de aşchiere şi avansul, cu atît mai mare este şi aria
secţiunii transversale a aşchiei, volumul materialului deformat şi, prin urmare, este mai
mare şi rezistenţa materialului la aşchiere, adică procesul de aşchiere se va desfăşura cu
forţe mari de aşchiere. Considerînd creşterea secţiunii, St, a stratului de aşchiat ca urmare
a creşterii adîncimii de aşchiere, dependenţele forţă-adîncime de aşchiere sînt de forma:
Pz  C1t ; Py  C2 t; Px  C3t ,
(6.29)
in care C1, C2, C3 – coeficienţii ce iau în consideraţie condiţiile concrete în care are loc
procesul de aşchiere (materialul de prelucrat, geometria sculei, elementele regimului de
aşchiere etc.).
Ţinînd însă seama că adîncimea de aşchiere influenţează componentele forţei
rezultante de aşchiere prin coeficienţii de frecare interioară şi exterioară, rezultă că adîncimea
de aşchiere influenţează forţa de aşchiere şi prin intermediul coeficientului de comprimare
plastică.
Creşterea coeficienţilor de frecare conduce la mărirea forţelor de frecare, deci şi a
forţelor de aşchiere. Influenţele adîncimii de aşchiere se accentuează în cazul aşchierii
complexe. Ca urmare, relaţiile 6.29 pot fi scrise sub forma:
x pz xpy xpx
P z  CP' t ; P y  CP' t
z y
; P x  C P' t
x

(6.30)
şi reprezentate grafic ca în fig.6.7, xPz, xPy, xPx exponenţi politropici.
150
 Capitolul 6. Rezistenţa materialului la aşchiere
Ţinînd seama de coeficientul de comprimare plastică şi de coeficienţii de frecare,
mărimea forţei de aşchiere Pz este mult mai mare decît în cazul considerării creşterii acesteia
numai pe baza creşterii secţiunii transversale a aşchiei, adică prin creşterea adîncimii de
aşchiere t.
Avansul de aşchiere, prin valoarea sa, determină mărimile componentelor forţei
rezultante de aşchiere prin secţiunea transversală tS a aşchiei.
Mărind valoarea avansului (fig.6.8), are loc creşterea secţiunii aşchiei, ca urmare a
creşterii grosimii. În cazul creşterii avansului de aşchiere, are loc o creştere mai mică a
forţelor de aşchiere decît la creşterea adîncimii de aşchiere.

Fig.6.8. Influenţa avansului asupra Fig.6.9. Reprezentarea grafică a

forţelor de aşchiere dependenţei Pz = f(s)

Mărimea componentelor forţei rezultante de aşchiere, în funcţie de avans, poate fi de

forma:
Y pz Yp y Yp x
P z  CP" S ; P y  CP" S
z y
; P x  CP" S
x
,
(6.30)
a căror reprezentare grafică e dată pentru Pz in fig.6.9, C P , C P , C P  constante ce depind de
x y z

condiţiile concrete de aşchiere; Y  exponent ce caracterizează influenţa avansului asupra

forţelor de aşchiere. Aşa cum se observă din fig.6.7 şi 6.9, creşterea componentelor forţei
rezultante de aşchiere este mai puţin accentuată în cazul creşterii adîncimii de aşchiere.
Astfel, în condiţiile normale de aşchiere, cînd adîncimea de aşchiere este de cîteva
ori mai mare ca avansul, adică t/S>1, totdeauna X P  YP . O dată cu tinderea raportului t/S
z z

către o unitate, exponentul X P se micşorează, iar YP creşte. Influenţele inegale ale avansului
z z

şi adîncimii de aşchiere asupra mărimilor forţelor de aşchiere, la aceeaşi secţiune a aşchiei

St, dar pentru rapoarte t/S diferite, vor determina forţe diferite. De aceea, pentru a micşora
componenta principală a forţei de aşchiere, păstrînd secţiunea aşchiei constantă, se va micşora
raportul t/S în sensul măririi avansului şi micşorării adîncimii de aşchiere. Creşterea
componentei principale a forţei de aşchiere la creşterea avansului este mai intensă la valori
mici ale unghiului de degajare. În cazul prelucrării oţelurilor, a fontelor cu cuţite de strung,
X P = 1,0; YP = 0,75.
z z

Influenţa vitezei de aşchiere asupra forţelor de aşchiere are un caracter complicat. Se

cunoaşte că, o dată cu creşterea vitezei de aşchiere, sporeşte şi temperatura de aşchiere şi, ca

151
 Capitolul 6. Rezistenţa materialului la aşchiere
urmare, deformaţiile plastice din zona de aşchiere, vor necesita eforturi mai mici, deoarece
dislocaţiile alunecă mai uşor la temperaturi mari. Forţa Pz, incepind cu viteza V1=35 m/min,
mai întîi descreşte, apoi, la viteza V2=2025 m/min, creşte şi, în sfîrşit, la viteze mai mari de
V3=5080 m/min se va micşora din nou. Conform părerii multor autori, forţa Pz mai intii se
va micşora datorită procesului de formare a depunerilor pe tăiş şi deci a micşorării unghiului
de aşchiere . Forţa Pz va avea valoare minimă în cazul cînd depunerile pe tăiş vor fi
maxime.

Fig.6.10. Influenţa vitezei de aşchiere asupra forţelor de aşchiere

Crescînd viteza de aşchiere, depunerile pe tăiş se distrug, valoarea unghiului de

degajare real se apropie de valoarea constructivă, =, avînd loc, în acelaşi timp, o creştere
a componentelor de aşchiere (fig.6.10). La viteze mai mari ca cele corespunzătoare vitezei
V3, depunerile pe tăiş nu se mai formează sau se formează doar de dimensiuni mici, fără a
avea influenţe semnificative şi, ca urmare, în continuare asupra forţelor de aşchiere va
influenţa numai creşterea vitezei de aşchiere. Forţele de aşchiere se vor micşora din contul
micşorării coeficientului de frecare.
Dependenţa forţei de aşchiere de viteza de aşchiere are acelaşi caracter ca şi dependenţa
contracţiei aşchiei de viteza de aşchiere, adică cu cît mai mari vor fi deformaţiile plastice în
procesul formării aşchiei, cu atît mai mare va fi şi forţa depusă din exterior pentru a efectua
procesul de aşchiere.
Astfel, după caracterul variaţiei coeficientului de contracţie a aşchiei, se poate
determina
şi caracterul variaţiei forţelor de aşchiere.
În cazul vitezelor foarte mari de aşchiere, forţele de aşchiere sînt constante.
Ca urmare a necesităţii creşterii productivităţii, se lucrează doar cu viteze de aşchiere
mari, care nu favorizează apariţia depunerilor pe tăiş, ramura din stînga a diagramei Pz=f(V)
(fig.6.10) poate fi neglijată.
Influenţa vitezei de aşchiere asupra componentelor forţei rezultante de aşchiere se
poate exprima prin relaţiile:
C P C P
y
C P
Pz  z
nPz
; Py  n Py
; Px  x
nPx
,
V V V
(6.32)

152
 Capitolul 6. Rezistenţa materialului la aşchiere
in care C P , C P , C P  constante ce depind de condiţiile concrete de aşchiere (de materialul
z y x

supus prelucrării, geometria sculei, folosirea lichidelor de aşchiere etc.); n  exponent ce

caracterizează influenţa vitezei de aşchiere asupra forţelor de aşchiere. Exponentul n depinde
îndeosebi de materialul supus prelucrării, unghiul de aşchiere  şi grosimea aşchiei ( n P = z

0,100,26); cu cit materialul este mai plastic, cu atit mai mare este n. Ceilalţi exponenţi
capătă valorile n P = 0,180,3; n P = 0,220,4. În cazul prelucrării materialelor fragile (fonta,
y x

bronzul), viteza de aşchiere nu influenţează asupra forţei de aşchiere (n = 0).

6.5.3. Influenţa parametrilor geometrici ai sculei

Unghiul de degajare are o influenţă directă şi o influenţă indirectă asupra mărimilor

componentelor forţei de aşchiere:
• influenţa directă: creşterea unghiului de degajare determină apropierea direcţiei de
degajare a aşhiei de direcţia mişcării principale, duce la micşorarea coeficientului de
comprimare plastică şi deci la o scădere a forţelor de aşchiere;
• influenţa indirectă: prin mărirea unghiului de degajare are loc o micşorare a coeficienţilor
de frecare, a forţelor de frecare şi deci a forţelor de aşchiere; o dată cu creşterea
unghiului de degajare, micşorarea forţelor de aşchiere este mai pronunţată în domeniul
valorilor negative ale acestuia (fig.6.11).

Fig.6.11. Influenţa unghiului de degajare asupra forţelor de aşchiere

Unghiul de aşezare : creşterea unghiului de aşezare, la aceeaşi revenire elastică  a

suprafeţei aşchiate, determină micşorarea lungimii suprafeţei de contact dintre suprafaţa
aşchiată a piesei şi suprafaţa de aşezare a sculei, a forţelor de frecare şi deci a forţelor de
aşchiere (fig.6.12).
Scăderea componentelor forţei rezultante de aşchiere prin creşterea unghiului de
aşezare este sensibilă pînă la valori ale acestuia de 1012°, fig.6.13.

153
 Capitolul 6. Rezistenţa materialului la aşchiere

Fig.6.12. Influenţa unghiului  asupra lungimii de contact (lc) dintre sculă şi semifabricat

Fig.6.13. Influenţa unghiului de aşezare principală asupra forţelor de aşchiere

Unghiul de înclinare a tăişului principal , influenţează mărimea tăişului activ al

sculei l  t sin  cos   şi mărimea componentelor forţei de aşchiere prin coeficientul de
comprimare plastică şi coeficienţii de frecare. Influenţa indirectă a acestui unghi este aceeaşi
ca şi la unghiul de degajare : creşterea unghiului de înclinare a tăişului  determină micşorarea
componentelor Pz şi Py şi creşterea componentei Px (fig.6.14).

Fig.6.14. Influenţa unghiului  asupra Fig.6.15. Influenţa unghiului de atac

forţelor de aşchiere principal asupra forţelor de aşchiere

Unghiul de atac principal  are atît o influenţă directă asupra mărimilor forţelor de
aşchiere prin intermediul funcţiilor sin şi cos, din relaţiile analitice, cît şi una indirectă
154
 Capitolul 6. Rezistenţa materialului la aşchiere
prin coeficientul de comprimare plastică şi coeficienţii de frecare. Mărimea unghiului de
atac principal influenţează lungimea tăişului activ l  t sin  cos   şi deci şi variaţia
componentelor forţelor rezultante de aşchiere.
În fig.6.15 este ilustrată dependenţa forţelor de aşchiere de mărimea unghiului . In
cazul in care r = 0, deoarece grosimea aşchiei a=S.sin, o dată cu creşterea unghiului de
atac, creşte grosimea aşchiei, forţele de aşchiere avînd o variaţie descrescătoare arătată în
graficul din fig.6.15 atît pentru oţeluri, cît şi pentru fonte.
În cazul tăişurilor rotungite (r>0) folosite la prelucrarea oţelurilor, are loc o scădere
a mărimilor componentelor forţei de aşchiere pînă la valori = 5560°, după care creşterea
unghiului  duce la creşterea componentei Pz ca urmare a accentuării caracterului complex
al aşchierii pe porţiunea curbilinie a tăişului. Dependenţa complicată a forţei Pz de unghiul
de atac  in cazul cind r > 0 este legată de acţiunea a doi factori concurenţi: variaţia grosimii
stratului aşchiat şi lungimii porţiunii curbilinii a muchiei de contact cu stratul de aşchiere.
In diapazonul = 3060° (fig.6.16), rolul hotărîtor îl are grosimea stratului aşchiat, adică
creşterea unghiului  duce la creşterea rapidă a grosimii aşchiei şi deci la micşorarea
deformaţiilor sau ceea ce este echivalent la micşorarea componentei Pz.

Fig.6.16. Variaţia grosimii aşchiei şi lungimii tăişului activ

în dependenţă de unghiul de atac 

In cazul cind = 6090°, creşterea grosimii aşchiei este neesenţială, pe cînd lungimea
tăişului activ continuă să crească foarte repede, ceea ce şi duce la mărirea forţei Pz (fig.6.16):
cu cit mai mare este raportul r t , cu atît mai intensivă va fi această creştere a forţei Pz.
La viteze mari de aşchiere, influenţa lungimii curbilinii a tăişului principal se manifestă
cu mult mai puţin. De aceea, pentru scule cu plăcuţe din aliaje dure ce au unghiul = 60
90° forţa Pz rămîne, practic, constantă .
În cazul prelucrării materialelor fragile, la care deformaţiile plastice, practic, lipsesc,
creşterea lungimii tăişului activ în diapazonul = 6090° aproape nu influenţează asupra
forţei Pz; ba mai mult – se observă o micşorare neînsemnată a forţei Pz.
Modificarea unghiului  duce la variaţia forţelor Px şi Py (fig.6.17):
Px = PNsin
Py = PNcos
adică o dată cu creşterea unghiului de atac forţa Py descreşte repede, iar forţa Px  creşte.

155
 Capitolul 6. Rezistenţa materialului la aşchiere

Fig.6.17. Schema acţiunii unghiului de atac  asupra forţelor Py şi Pz

6.5.4. Influenţa razei de racordare la vîrf

Raza de racordare la virf „r”, prin valoarea ei, influenţează mărimea componentelor
forţei de aşchiere atît prin creşterea deformaţiilor plastice, ca urmare a creşterii porţiunii
curbilinii a tăişului, cît şi prin micşorarea unghiului de atac pe această porţiune (fig.6.18).

Fig.6.18. Variaţia unghiului  in cazul Fig.6.19. Influenţa razei de

racordare la
folosirii cuţitului cu tăiş curbiliniu vîrf asupra forţelor de aşchiere

Creşterea porţiunii-curbilinii a tăişului activ determină o creştere a forţelor de aşchiere

ca urmare a intensificării aşchierii complexe pe porţiunea curbilinie a tăişului activ, iar
scăderea unghiului de atac principal mediu med duce la creşterea componentelor forţei
rezultante de aşchiere Pz şi Py şi la scăderea componentei Px (fig.6.19). Dependenţa
componentelor Px, Py, Pz de mărimea razei de racordare r se exprimă analitic prin relaţii de
forma:
Pz  C z r x ; Py  C y r x ; Px  C x r x ,
1 2 3

(6.33)
în care, experimental, s-a stabilit că în cazul prelucrării oţelurilor x1=0,1; x2=0,3; x3=0,3, iar
a fontelor: x1=0,07; x2=0,2; x3=0,2.
Conform relaţiilor 6.33, observăm că pentru micşorarea vibraţiilor, o dată cu mărirea

156
 Capitolul 6. Rezistenţa materialului la aşchiere
unghiului de atac, e necesar de micşorat raza de racordare la vîrf: atît prima, cît şi a doua
măsură contribuie la micşorarea forţei Py.

6.5.5. Influenţa lichidelor de răcire-ungere

Lichidele de răcire-ungere, folosite la aşchiere, influenţează mărimea componentelor

forţei de aşchiere pe trei căi: efectele de răcire, ungere şi aşchiere, adică sînt folosite în
scopul răcirii zonei aşchierii, în special a sculei aşchietoare, şi în scopul reducerii rezistenţelor
de frecare, ambele în scopul micşorării lucrului mecanic necesar aşchierii.
Răcirea trebuie să acţioneze numai asupra sculei aşchietoare, mărindu-i durabilitatea,
fiind neindicată răcirea stratului de aşchiere prin care s-ar pierde avantajul temperaturilor
mari, prin care se reduc componentele forţei de aşchiere. De aceea, este ideal atunci cînd
este posibilă, o răcire separată a sculei aşchietoare şi o încălzire suplimentară a stratului de
aşchiere.
Proprietatea de ungere a lichidului se manifestă prin reducerea frecărilor exterioare,
mai puţin a celor interioare. Experimental, s-a dovedit că aşchierea efectuată în prezenţa
unui lubrifiant (ulei mineral sau vegetal) duce la mărirea unghiului de forfecare  , deci la
micşorarea suprafeţei de forfecare şi, prin urmare, la reducerea forţelor de aşchiere (fig.6.20,
a).
Se îmbunătăţesc calităţile lichidelor de aşchiere, dacă se folosesc în lichid substanţe
active cu rolul de a-i micşora tensiunea superficială.
Astfel de substanţe active sînt acizii organici şi sărurile acestora. Lichidele activate
au tensiune superficială foarte mică, aderă foarte puternic pe suprafaţa piesei şi formează
pelicule rezistente la presiuni ridicate.

a) b)

Fig.6.20. Influenţa LRU asupra forţelor de aşchiere: a – efectul de “aşchiere” a

lichidelor; b – influenţa diferitor medii de aşchiere; o – prelucrarea pe uscat; – gaz lampant
curat;  – emulsie;  – gaz lampant activat

Datorită acestor proprietăţi, sînt realizate următoarele acţiuni:

• pătrunzînd între feţele tăişului, piesei şi aşchie, se formează o “pană” de lichid rezistentă
la presiuni hidrodinamice, pană ce joacă rolul unui tăiş cu unghi de degajare foarte
mare;
• reduce frecările exterioare dintre aşchie, piesă şi tăiş;

157
 Capitolul 6. Rezistenţa materialului la aşchiere
• pătrunde în microstraturile dintre elementele de aşchie (fig.6.20, a) şi, sub acelaşi
efect de pană, ajută la distrugerea coeziunii dintre elementele aşchiei, micşorînd
rezistenţele de aşchiere de deformare şi de compresiune.
Ca urmare a acestor acţiuni, utilizarea lichidelor de răcire-ungere activizate reduce
forţele de aşchiere (în fig.6.20, b sînt arătate cîteva diagrame de variaţie a forţelor de aşchiere
la folosirea diferitelor lichide de răcire-ungere şi variaţie a grosimii aşchiei).
Dacă am folosi un coeficient de corecţie pentru a caracteriza influenţa lichidelor de
răcire-ungere asupra forţei de aşchiere, atunci el va avea următoarele valori: în cazul aşchierii
uscate – 1,0; in cazul folosirii apei curate – 1,0; a emulsiilor – 0,95; a emulsiilor activate –
0,85; a uleiurilor minerale – 0,9; a sulfofrezolului – 0,8; a uleiurilor vegetale – 0,7 etc.

6.5.6. Influenţa uzurii sculei

Gradul de uzură a sculei este unul din factorii care influenţează, în mare măsură,
componentele forţei de aşchiere. Crescînd gradul de uzură al sculei, cresc şi forţele de
frecare, condiţiile de formare şi detaşare ale aşchiilor se înrăutăţesc şi, ca urmare, cresc
componentele de aşchiere; deosebit de intensiv cresc, mai ales, forţele Py şi Px (variaţiile
valorilor componentelor de aşchiere, o dată cu creşterea uzurii pe suprafaţa de aşezare
principală a sculei, pentru prelucrarea prin strunjire a oţelurilor, sînt prezentate în fig.6.21).

Fig.6.21. Influenţa uzurii sculei asupra forţei de aşchiere

Asupra forţei de aşchiere are o influenţă oarecare şi materialul părţii aşchietoare a

sculei. De exemplu, pentru cuţite din aliaje dure, forţele de aşchiere sînt mai mici decît
pentru cele din oţeluri rapide. În cazul folosirii plăcuţelor din mineraloceramică, forţele sînt
mai mici decît în cazul folosirii aliajelor dure; folosind plăcuţe din elbor, forţele de aşchiere
sunt cele mai mici în comparaţie cu toate celelalte materiale. Aceasta se lămureşte prin
valorile diferite ale coeficientului de frecare dintre materialele sculei şi ale semifabricatului.
Forţele de aşchiere mai depind şi de forma tăişului principal. Cu cît lungimea profilului
de contact este mai mare şi mai complicată după formă, cu atît forţa de aşchiere este mai
mare.

6.6. Determinarea prin calculul a componentelor forţei de aşchiere la

strunjire

Forţa de aşchiere depinde de mai mulţi factori, dintre care pot fi menţionaţi:

158
 Capitolul 6. Rezistenţa materialului la aşchiere
caracteristicile mecanice şi tehnologice ale materialului de prelucrat, mărimea secţiunii
aşchiei, geometria sculei aşchietoare, răcirea şi, într-o măsură mai mică, materialul părţii
active a sculei aşchietoare, forma secţiunii aşchiei şi viteza de aşchiere.
Experimental, pentru cele trei componente Px, Py şi Pz s-au stabilit următoarele relaţii
de calcul:

Pz  10C P t x S y V n K P , N ,
z
z z z
z

xy yy ny
Py  10C P t S V K P , N ,
y y

Px  10C P t x S y V n K P , N ,
x
x x x
x

(6.34)
in care:
C P , C P , C P sînt coeficienţii care caracterizează materialul de prelucrare;
x y z

t – adîncimea de aşchiere, în mm;

S – avansul, in mm/rot;
V – viteza de aşchiere, în m/min;
x, y, n – indicii de putere ce caracterizează influenţa elementelor regimului de aşchiere
(t, S, V) asupra forţelor de aşchiere;
K P , K P , K P – coeficienţi de corecţie integrali, numeric egali cu produsul coeficienţilor
z y x

ce i au în consideraţie condiţiile de aşchiere neincluse în coeficienţii C P , C P , C P (proprietăţile x y z

materialului de prelucrat, geometria sculei, uzura şi raza de la vîrf a sculei, lichidele de

răcire-ungere etc.). Astfel:
K p  K m  K   K   K   K r  K h  K LRU  K   KU ,
x x x x x x x x x

K p  K m  K   K   K   K r  K h  K LRU  K   KU ,
y y y y y y y y y

K p  K m  K   K   K   K r  K h  K LRU  K   KU ,
z z z z z z z z z

(6.35)
in care:
K m – coeficient de corecţie ce ia în consideraţie proprietăţile mecanice ale materialului
de prelucrat; se calculează conform relaţiilor 6.27 şi 6.28;
K  , K  , K  – coeficienţi de corecţie ce iau în consideraţie influenţa unghiului de
x y z

atac  asupra componentelor forţei de aşchiere;

K  , K  , K  – coeficienţi de corecţie ce iau în consideraţie influenţa unghiului de
x y z

înclinare a tăişului principal  asupra forţei de aşchiere;

K  , K  , K  – coeficienţi de corecţie ce iau în consideraţie influenţa unghiului de
x y z

degajare  asupra forţelor de aşchiere;

K r , K r , K r – coeficienţi de corecţie ce iau în consideraţie influenţa razei de racordare
x y z

r asupra forţelor de aşchiere;

K  , K  , K  – coeficienţi de corecţie ce iau în consideraţie influenţa unghiului de
x y z

159
 Capitolul 6. Rezistenţa materialului la aşchiere

DPFS Batiul DPFP

Scula Forţa de
Piesa
aşchiere

Captor

Traductor

Aparat de Aparat
Amplificator indicator
inregistrare
aşezare principală  asupra forţei de aşchiere;
K u , K u , K u – coeficienţi de corecţie ce iau în consideraţie influenţa materialului
x y z

părţii active a sculei asupra forţei de aşchiere;

K h , K h , K h – coeficienţi de corecţie ce iau în consideraţie influenţa uzurii sculei
x y z

h asupra forţei de aşchiere;

K LRU , K LRU , K LRU – coeficienţi de corecţie ce iau în consideraţie influenţa lichidelor
x y z

de răcire-ungere (LRU) asupra forţei de aşchiere.

Toţi coeficienţii şi exponenţii ce se conţin în relaţiile 6.34 şi 6.35 sînt determinaţi pe
cale experimentală şi sînt exprimaţi sau tabelar, sau sub forme de nomograme în lucrări de
specialitate (indrumare).
În practică, se calculează doar forţa Pz, iar celelalte componente se determină conform
relaţiilor 6.12.
O relaţie mai simplă, dar mai puţin precisă, pentru calculul forţei de aşchiere principale
Pz, este:
Pz  p  A, ,
in care:
p – forţa specifică de aşchiere, N/mm2;
A – secţiunea aşchiei, în mm2.

6.7. Metode şi aparate pentru măsurarea forţelor de aşchiere

Valorile componentelor forţei de aşchiere, determinate cu ajutorul relaţiilor analitice,

sînt aproximative, întrucît aceste relaţii nu cuprind toate dependenţele, directe şi indirecte,
ale valorii acestora de toţi parametrii ce intervin în desfăşurarea procesului de aşchiere, atît
sub aspect cantitativ, cît şi calitativ.
De aceea, este mai comod ca, plecînd de la relaţiile generale 6.34, pentru componentele
Px, Py şi Pz, să se determine coeficienţii şi exponenţii din aceste relaţii pe bază experimentală.
Pentru determinarea valorii forţei rezultante de aşchiere cu ajutorul componentelor
Px, Py, Pz se folosesc dinamometre de construcţie specială. După cum se ştie, o forţă poate fi
determinată în mai multe feluri:

160
 Capitolul 6. Rezistenţa materialului la aşchiere
a) cu ajutorul unor greutăţi ce fac echilibrul forţei;
b) pe baza deformaţiilor specifice ce apar în materialul unei piese supuse acţiunii
forţei;
c) cu ajutorul deformaţiei elastice a unui element ce este supus acţiunii forţei respective.
Dinamometrele pentru măsurări în aşchierea metalelor folosesc principiul ultimilor
două moduri de măsurare. În funcţie de procedeul de prelucrare, se deosebesc dinamometre
pentru strunjire, burghiere, frezare, rectificare, danturare etc. În funcţie de numărul
componentelor forţei rezultante de aşchiere pe care le măsoară, se deosebesc dinamometre
monocomponente, bicomponente, tricomponente etc.
Stabilirea unei instalaţii pentru măsurarea componentelor forţei rezultante de aşchiere
şi felul în care se măsoară reiese din fig.6.22. Sistemul tehnologic este prezentat ca un
ansamblu de mai multe elemente elastice: batiul maşinii-unelte, dispozitivul de poziţionare
şi fixare a sculei (DPFS), dispozitivul de poziţionare şi fixare a piesei (DPFP), piesa P şi
scula S.
Sub acţiunea forţei rezultante de aşchiere, întregul ansamblu de elemente elastice
este supus deformării. Forţa ce revine unui element din acest sistem tehnologic poate fi
măsurată pe baza deformaţiei (săgeţii) elastice sau pe baza deformaţiei specifice.

Fig.6.22. Schema de principiu al unui dinamometru pentru măsurarea forţelor de aşchiere

Pentru măsurarea deformaţiei, se introduce în circuitul de elemente elastice un element

calibrat, care poate avea o deformaţie mai mică sau mai mare, mărimea ei fiind dictată de
posibilităţile de măsură pe care le avem la dispoziţie. În cele mai multe cazuri, elementul
deformabil poate avea o construcţie specială ce poate înlocui complet fie dispozitivul de
poziţionare şi fixare al sculei, fie dispozitivul de poziţionare şi fixare al piesei.
Elementul deformabil este numit captor. Mărimea deformaţiei captorului trebuie
păstrată la o valoare cît mai mică, pentru a nu denatura condiţiile normale în care are loc
aşchierea.
Datorită deformaţiilor mici ce se adoptă, se recomandă traducerea (transformarea)
deformaţiei într-o mărime fizică de altă natură decît cea mecanică, hidraulică sau electrică,
mărime ce poate apoi fi amplificată, măsurată şi înregistrată cu aparate speciale. Traducerea
deformaţiei se realizează cu ajutorul traductoarelor, iar amplificarea mărimii fizice traduse
se face cu ajutorul amplificatoarelor.
Dinamometrele, în funcţie de tipul traductorului, pot fi:
a) dinamometre mecanice;
b) dinamometre hidraulice sau pneumatice;
c) dinamometre electrice.
Dinamometrele, în funcţie de tipul traductorului, pot avea avantaje şi dezavantaje
care le fac folosibile numai în anumite condiţii de lucru.
Atunci cînd se urmăreşte determinarea valorilor medii ale forţei de aşchiere, se
întrebuinţează dinamometrele mecanice şi hidraulice.
Pentru determinarea valorilor instantanee ale componentelor forţei rezultante de
aşchiere, se întrebuinţează dinamometrele electrice.
În general, o instalaţie pentru măsurarea forţei de aşchiere trebuie să răspundă
următoarelor cerinţe:
• componentele, de pe anumite direcţii, nu trebuie să influenţeze măsurarea componentei
de pe o anume direcţie;
161
 Capitolul 6. Rezistenţa materialului la aşchiere
• sensibilitatea instalaţiei să fie mare;
• sensibilitatea mare nu trebuie să fie obţinută pe baza micşorării rigidităţii sistemului;
• precizia să fie mare la orice sensibilitate;
• siguranţă în exploatare;
• preţul de cost să fie cît mai scăzut;
• să fie uşor de etalonat.
În fig.6.23 se prezintă schema unui dinamometru cu acţiune mecanică. În cazul
dinamometrelor cu traductor de tip mecanic, deformaţia elastică este transmisă pe cale
mecanică la un aparat de înregistrare (comparator cu cadran). Dinamometrul mecanic se
instalează pe sania suportului portsculă în locul suportului portcuţit şi se fixează cu un
bulon ce trece prin orificiul A.

Fig.6.23. Dinamometru cu traductor mecanic: 1  corpul dinamometrului; 2 

bară de torsiune; 3  schelă; 4  corpul indicatorului; 5  comparatorul cu cadran; 6 
bară;
7  tijă; A - orificiul de fixare

Cuţitul se fixează în schela suspendată 3, care este unită cu corpul dinamometrului 1

prin intermediul a două bare de torsiune 2 de secţiune patrată. De schela suspendată este
sudată o tijă metalică 7. În timpul lucrului, sub acţiunea forţei de aşchiere, schela suspendată
se roteşte sub un unghi , care face să se ridice capul liber al tijei 7. Aceasta din urmă, prin
intermediul barei 6, acţionează asupra picioruşului comparatorului cu cadran 5 instalat în
corpul 4. Deplasarea capului liber al tijei 7 este proporţională cu deformarea barelor de
torsiune şi, prin urmare, şi cu forţa tangenţială Pz. Valoarea unei diviziuni se determină prin
etalonarea preventivă. Pentru a înlătura vibraţiile plăcii, este prevăzută construcţia unui
amortizor de oscilaţii, care constă dintr-un piston cu două orificii mici, instalat în interiorul
unui cilindru închis şi umplut cu ulei vîscos.
Dinamometrele mecanice au o precizie joasă şi sînt folosite mai frecvent în condiţii
de laborator.
În fig.6.24 se ilustrează mecanismul de măsurare a forţei de aşchiere cu ajutorul unui
dinamometru cu acţiune hidraulică. Forţa tangenţială Pz acţionează asupra tăişului principal
al sculei. Suprafaţa de bază a cuţitului, prin intermediul bilei 2, se sprijină pe pistonul 3. Al
doilea capăt al cuţitului, prin intermediul bilei 1, se sprijină de reazemul imobil al corpului
dinamometrului. Forţa P2, ce acţionează asupra pistonului, este mai mare decît forţa Pz de l1/
l2 ori, adică P2  Pz  l1 l2 . Pistonul 3 apasă, prin intermediul garniturii flexibile 4, asupra
lichidului ce umple rezervorul 5 cu forţa P2. Presiunea in interiorul rezervorului P = P2/A, in
162
 Capitolul 6. Rezistenţa materialului la aşchiere
care A  aria pistonului 3, se transmite prin ţeava 6 la arcul sub formă de ţeava încovoiată 7.
Sub acţiunea presiunii, arcul deformat tinde să se îndrepte, iar pîrghia 9, unită cu arcul prin
articulaţia 8, deplasează în sus acul indicator 10, pe care e fixată o peniţă (pană) de înscriere
11. Pe banda de hîrtie 12, ce se mişcă din stînga în dreapta, va rămîne înregistrată urma
peniţei. Abaterea H a penei de înregistrare în orice punct este proporţională cu forţa Pz.
După abaterea de pe banda de hîrtie, măsurată în mm, cu ajutorul graficului de etalonare sau
a tabelelor, se determină valoarea forţei principale de aşchiere Pz  P2  l2 l1 , măsurată în
kN.

Fig.6.24. Schema de principiu a dinamometrului cu acţiune hidraulică: 1, 2  bile

de sprijin; 3  piston; 4  garnitură flexibilă; 5  rezervor cu ulei; 6  ţeavă;
7  arc de ţeavă încovoiat; 8  articulaţie; 9  pirghie; 10  ac indicator;
11  peniţă de înscriere; 12  bandă de hîrtie

In cazul folosirii dinamometrelor tricomponente, vom avea trei dispozitive autonome

de înregistrare, ce vor lăsa trei urme, pe banda de hîrtie 12, pentru măsurarea forţelor Px, Py,
Pz.
Dinamometrele hidraulice sînt simple după construcţie şi pot fi uşor exploatate, dar
au şi neajunsuri importante  au sensibilitate joasă şi sînt destul de inerţiale.
Dinamometrele electrice, în funcţie de tipul traductorului, pot fi:
a) dinamometre energetice - piezoelectrice;
b) dinamometre parametrice.
Traductorii piezoelectrici (fig.6.25) se bazează pe principiul obţinerii unei tensiuni
electrice în urma deformării cristalelor piezoelectrice (de cuarţ, turmalină etc.), tensiunea
electrică fiind proporţională cu încărcarea şi deformarea suportată.

Fig.6.25. Traductor piezoelectric : Fig.6.26. Schema dinamometrului

cu
1  cristale; 2  armatură metalică; traductoare capacitative
G  galvanometru

163
 Capitolul 6. Rezistenţa materialului la aşchiere
Bateria, formată din cele două cristale 1, prinse între cele trei armături metalice 2,
capătă presiunea proporţională cu deformaţia grinzii dinamometrului şi traduce amplitudinea
deformaţiei în intensitate de curent, care se citeşte la galvanometrul G.
O caracteristică deosebită a acestor dinamometre constă în faptul că ele au o inertitate
foarte mică, sînt foarte sensibile.
Drept dezavantaj poate fi menţionată rezistenţa lor joasă, precum şi complexitatea
deservirii lor. Din această cauză, dinamometrele piezoelectrice au o aplicare limitată atît în
condiţii de laborator, cît şi în producţie.
Traductorii parametrici se bazează pe modificarea într-un circuit electric a unui
parametru electric cum ar fi: capacitatea, inductanţa sau rezistenţa.
Traductorii parametrici pot fi capacitativi, inductivi şi rezistivi. În funcţie de tipul
traductorului electric, avem:
• dinamometre cu traductoare capacitative;
• dinamometre cu traductoare inductive;
• dinamometre cu traductoare rezistive;
Dinamometrele cu traductoare capacitative se bazează pe modificarea capacităţii unui
circuit prin apropierea a două plăci, atunci cînd se deformează captorul.
In fig.6.26 este ilustrat dinamometrul cu trei traductoare capacitative. Corpul
dinamometrului, pe care e instalat cuţitul de strung, se poate deforma în procesul de aşchiere
şi, astfel, se va schimba distanţa dintre plăcile condensatorului. Această schimbare se va
transforma in semnal electric care este transmis ori la oscilograf pentru inregistrare, ori la
un milivoltmetru. După mărimea semnalului, se poate judeca despre mărimile forţelor Px,
Py, Pz, folosind diagrame de etalonare.
Dinamometrele inductive se bazează pe modificarea inductanţei unei bobine prin
modificarea poziţiei pe direcţie axială a miezului în bobină datorită deformării captorului.

Fig. 6.27. Schema dinamometrului Fig.6.28. Schema măsurării forţelor de

cu traductoare inductive: 1  cuţit;
2  miez sub formă de П;
3  amplificator; 4  redresor;
5  miliampermetru
inscriere
aşchiere cu dinamometrul cu traductor rezistiv:
1  element elastic; 2  captor tensiometric;
3  susă de alimentare; 4  amplificator;
5  aparat de inregistrare; 6  bandă de

În fig. 6.27 e prezentată schema dinamometrului cu traductori inductivi pentru

măsurarea celor trei componente ale forţei de aşchiere.
Cuţitul 1 se fixează într-o schelă suspendată de construcţie specială. Sub acţiunea
164
 Capitolul 6. Rezistenţa materialului la aşchiere
componentelor forţei de aşchiere, se schimbă interstiţiul dintre miezurile-plan şi cel sub
formă de П (2), ceea ce duce la schimbarea mărimii intensităţii curentului ce trece prin
bobină. Curentul electric, trecînd prin redresorul 4, se amplifică de către amplificatorul 3.
Mărimea curentului se fixează de trei miliampermetri 5 (Px, Py, Pz). Mărimea variaţiei
intensităţii curentului este proporţională cu schimbarea interstiţiului dintre poli, prin urmare,
şi cu schimbarea forţei de aşchiere.
Dinamometrele cu traductoare rezistive se bazează pe modificarea rezistenţei unui
fir supus unei solicitări de întinderi (tot ca urmare a deformării captorului).
Dintre ultimele tipuri de dinamometre, cel mai frecvent e folosit dinamometrul cu
tranductori rezistivi.
Schema de principiu a dinamometrului monocomponent cu traductor rezistiv este
dată în fig.6.28. Aici bazarea cuţitului şi forţele P1, P2, Pz, ce acţionează asupra lui, sunt
asemenea ca in cazul dinamometrului hidraulic. Prin urmare, asupra elementului elastic 1
acţionează forţa P2  Pz  l1 l2 . Pe elementul elastic 1 este lipită marca tensiometrică 2
(captor tensiometric). Încovoierea mărcii tensiometrice se efectuează astfel, ca sectoarele
de sîrmă mai lungi să coincidă cu direcţia acţiunii forţei măsurate. Pentru determinarea
rezistenţei captorului, se foloseşte puntea electrică, alcătuită din rezistenţele R1, R2, R3 şi R4,
in care captorul R1 este unit în unul din braţele punţii. Deformaţia elastică a elementului 1,
prin urmare şi a mărcii tensiometrice, duce la variaţia rezistenţei R1 şi la dezbalansarea
punţii electrice, alimentată de sursa 3. Apare o diferenţă de potenţial între punctele A şi B
ale punţii, proporţională cu variaţia rezistenţei R1 a captorului şi, totodată, corespunzătoare
deformaţiei elementului elastic sub acţiunea forţei P2. Amplificatorul 4, unit intre punctele
A şi B ale punţii, amplifică semnalul electric care, mai apoi, nimereşte în aparatul de
inregistrare 5. Abaterea H de pe banda de hîrtie, obţinută în urma măsurărilor, poate fi
transformată în forţa de aşchiere Pz, folosind rezultatele etalonării preventive.
Schema de principiu a unui dinamometru tricomponent cu traductori rezistivi pentru
măsurarea componentelor forţei rezultante de aşchiere la strunjire se prezintă în fig.6.29.

Fig.6.29.Schema dinamometrului cu trei traductori rezistivi: 1  cuţit; 2  piesă

165
 Capitolul 6. Rezistenţa materialului la aşchiere
cilindrică; 3  plăci verticale; 4  corpul dinamometrului; M  mărci

Dinamometrul se compune dintr-un corp de bază 4, solidarizat prin două plăci verticale
3 cu piesa cilindrică 2 ce constituie dispozitivul de poziţionare şi fixare a cuţitului 1 şi,
totodată, captorul aparatului care, pentru mărirea elasticităţii acestuia, are practicată în
interiorul său, pe o anumită lungime, o degajare prin subţierea grosimii peretelui piesei 2.
La exteriorul piesei 2 sînt lipite în planul vertical mărcile M1 şi M 1 , iar in planul
orizontal mărcile M2 şi M 2 . De asemenea, pe o placă 3 sînt lipite în zonele de deformare
maximă mărcile M3 şi M 3 .
Marca tensometrică, care constituie traductorul rezistiv, este formată dintr-o sîrmă
de constantan cu diametrul d = 0,05 mm, de rezistenţa R = (1006000), montată într-o
bază de hîrtie, pînză sau masă plastică, care se lipseşte pe elementul elasticizat al
dinamometrului (piesa 2), (fig.6.29).
Măsurarea componentei Px se face cu ajutorul deformaţiei date de mărcile M2 şi M 2 ,
a componentei Pz  cu deformaţia dată de mărcile M1 şi M 1 , iar componenta Py cu ajutorul
deformaţiei date de mărcile M3 şi M 3 . Pentru măsurarea oricărei componente a forţei
rezultante de aşchiere, e necesar ca mărcile corespunzătoare să intre în montajul unei punţi
Whistone, în care avem două rezistenţe R constante (fixe), care servesc la echilibrarea punţii,
celelalte două rezistenţe le constituie înseşi mărcile tensiometrice Mi şi M i .
Una din diagonalele punţii este alimentată de curent alternativ de înaltă frecvenţă de
(8001500)Hz, cealaltă diagonală este legată la un milivoltmetru, ce indică diferenţa de
tensiune prin dezechilibrările punţii ca urmare a modificării valorii celor două rezistenţe Mi
şi M i .
Semnalul de la milivoltmetru poate fi amplificat de un amplificator şi transmis apoi
unui aparat de măsură indicator sau la un aparat de înregistrare.
În afară de metodele enumerate mai sus, pentru determinarea forţelor de aşchiere, în
timpul procesului de aşchiere, se folosesc încă următoarele metode:
1. Metoda măsurării energetice, la care prin ampermetre, voltmetre, wattmetre se
stabileşte puterea consumată, ţinîndu-se seama de randamentul motorului electric şi
randamentul lanţului cinematic de acţionare al maşinii-unelte. Prin această metodă nu se
obţin rezultate sigure, deoarece valoarea randamentelor nu poate fi stabilită cu exactitate.
2. Metoda măsurării prin deformaţii plastice, unde forţele sunt preluate de bile, care
se imprimă pe plăci de control, ca şi în cazul metodei de măsurare a durităţii.
Datorită faptului că forţele variază în timpul procesului de aşchiere, metoda nu dă
rezultate satisfăcătoare.
Prioritatea ultimelor două metode e simplicitatea efectuării măsurărilor, folosirea
unor instalaţii şi aparate ieftine şi simple în exploatare.
La rabotare şi mortizare, forţele de aşchiere şi puterea de aşchiere totală se stabilesc
în acelaşi mod ca la strunjire.

6.8. Forţele de aşchiere şi puterea la găurire

166
 Capitolul 6. Rezistenţa materialului la aşchiere
Toate fenomenele caracteristice procesului de strungire (deformaţiile elastice şi plastice
ale materialului de prelucrat, contracţia aşchiei, depunerile pe tăiş, degajarea de căldură
etc.) au loc şi în cazul găuririi. Cu toate acestea, procesul de găurire are un şir de particularităţi:
se lucrează cu scule care au o rigiditate relativ joasă; poziţia de lucru este mai dificilă; scula
este condusă mai greoi; nu se poate observa cum lucrează scula; evacuarea aşchiilor şi
alimentarea zonei de aşchiere cu lichide de răcire-ungere este neuniformă de-a lungul tăişurilor
principale şi în continuă creştere spre vîrful burghiului; contracţia aşchiei, de asemenea,
creşte o dată cu adîncirea burghiului în semifabricat datorită măririi frecării aşchiei de pereţii
orificiului; tăişurile secundare, avînd unghiul 1 egal cu zero, măresc considerabil forţele de
frecare dintre sculă şi semifabricat.
O dată cu apropierea de axa de rotaţie a burghiului, se micşorează viteza de aşchiere
pînă la zero, iar unghiul de aşchiere se află în continuă creştere. Deoarece tăişul transversal
are unghiul de aşchiere >90, iar viteza de aşchiere, în zona tăişului transversal, este aproape
nulă, are loc strivirea (turtirea) materialului de către tăişul transversal, ceea ce duce la uzarea
intensivă a burghiului. Astfel, deformaţiile considerabile ale aşchiei şi frecarea intensă dintre
burghiu, aşchie şi pereţii orificiului sînt cauzele principale de creştere a forţelor de aşchiere,
determinate fiind şi de proprietăţile fizico-mecanice ale materialului de prelucrat.

Fig. 6.30. Schema forţelor de aşchiere la burghiere

La găurire, ca şi în cazul strunjirii, forţele rezultante de aşchiere, aplicate pe tăişurile

aşchietoare ale burghiului, pot fi descompuse în trei componente reciproc perpendiculare,
ce acţionează în direcţiile celor trei axe de coordonate (fig. 6.30):
1. de-a lungul axei de rotaţie a burghiului  forţele axiale (sau de avans) Px1 şi Px2,
care se prezintă pe fiecare tăiş;
2. în direcţia mişcării principale  forţele principale de aşchiere Pz1, Pz2, tangente la
suprafaţa de aşchiere;
3. de-a lungul razei burghiului – forţele radiale Py1 şi Py2.
Atunci cînd unghiurile de atac ale muchiilor aşchietoare sînt egale, componentele Py
sînt egale şi, fiind de sens opus, se anulează.
În caz de ascuţire nesimetrică a tăişurilor principale, componentele Py nu se
echilibrează şi aceasta micşorează precizia de prelucrare a găurii (devierea axei găurii, lărgirea

167
 Capitolul 6. Rezistenţa materialului la aşchiere
găurii). Forţele Pz, acţionînd la distanţa de D/2 una faţa de alta, formează cuplul de forţe cu
momentul de torsiune Mz, care determină valoarea puterii necesare aşchierii. Forţele axiale
(Px) comprimă burghiul de-a lungul axei sale şi acţionează asupra mecanismului de avans.
Pentru diferite calcule inginereşti e necesar de cunoscut forţa axială P0 şi momentul de
rotaţie Mz (fig. 6.30).
Forţa axială rezultantă P0 este alcătuită din următoarele componente:
P0 = 2Px + P1,
(6.36)
in care P1 este forţa de acţiune din partea materialului asupra tăişului transversal.
Deoarece în direcţiile deplasărilor DS şi Dr acţionează componentele Px şi Pz, pentru
ele pot fi calculate lucrul şi puterea cheltuită la aşchiere:
N aş  N z  N x  N V  N S ,
(6.37)
in care Nz şi Nx sunt puterile cheltuite corespunzător pentru efectuarea mişcării de rotaţie şi
mişcării de avans a burghiului.
Puterea necesară rotirii burghiului se calculă din relaţia (în kW):
M
NV  ,
1000
(6.38)
in care:
M este momentul de torsiune la prelucrarea găurilor, N.m;
  viteza unghiulară de rotaţie a burghiului, în s-1.
În cazul cînd se cunoaşte momentul de torsiune M (N.m) şi frecvenţa de rotaţie n (rot/
min), puterea efectivă la găurire se calculă cu relaţia (în kW):
M n
NV  .
9750
(6.39)
Dacă momentul de torsiune se măsoară în daN.mm, iar frecvenţa de rotaţie  in rot/
min, atunci:
9,81  10 3 M  n  2  M n
NV   .
1000  60 974000

Puterea necesară efectuării mişcării de avans (în kW):
P0  S  n
NS  ,
60  1000  102

in care P0 este forţa axială, în daN; S – avansul, in mm/rot; n – frecvenţa de rotaţie a burghiului,
in rot/min.
În majoritatea cazurilor, la găurire NS (0,5...2,0 %)NV, din care cauză puterea cheltuită
pentru executarea mişcării de avans poate fi neglijată. Din această cauză, putem determina
Mn M V
N aş  N V   ,
974000 3060D

168
 Capitolul 6. Rezistenţa materialului la aşchiere

in care V este viteza de aşchiere, în m/min; D  diametrul burghiului, in mm; Naş puterea la
aşchiere, kW.
Maşina-unealtă se alege în funcţie de puterea necesară motorului de acţionare a lanţului
cinematic pentru mişcarea principală:
N aş
Nm  ,


unde = 0,80,9 este randamentul lanţului cinematic.
În practică, momentul de torsiune şi forţa axială la găurire se determină cu relaţiile:
M  C M D x S y  K M  9,81  10 3 C M D x S y  K M ,
M M M M

P0  C P D x S y  K P  9,81C P D x S y  K P ,
P P P P


in care D este diametrul burghiului, in mm; S – avansul, in mm/rot; CP, CM, XP, XM, YP,
YM – coeficienţi şi exponenţi ai forţei de aşchiere şi momentului de torsiune, ce depind de
condiţiile concrete de prelucrare şi materialul de prelucrat; K P, K M – coeficienţi de
corecţie pentru forţă şi moment, care pot fi calculaţi cu relaţiile:
KP  Ka  K  Kh  Km  K  k,
P P P P P

K M  Ka  K  Kh  Km  K  k,
M M M M M


in care:
K a , K a – coeficienţi în funcţie de modul de ascuţire a burghiului;
P M

K  , K  – coeficienţi de corecţie în funcţie de unghiul de la vîrf 2al burghiului

P M

K h , K h – coeficienţi de corecţie în funcţie de mărimea uzurii sculei;

P M

K m , K m – coeficienţi de corecţie în funcţie de proprietăţile fizico-mecanice ale

P M

materialului de prelucrat;
K  , K   coeficienţi de corecţie în funcţie de grosimea relativă a miezului burghiului.
P M

Valorile coeficienţilor şi ale exponenţilor din relaţiile (6.44) şi (6.45) sînt tabelate.

6.9. Forţele de aşchiere la lărgire şi alezare

Ca şi în cazurile precedente, forţa de aşchiere poate fi descompusă în trei componente

(fig.6.31):
• forţa principală Pz, tangentă la suprafaţa de aşchiere, ce formează momentul de torsiune
M;
• forţa axială (sau forţa de avans) Px, orientată de-a lungul axei sculei, ce acţionează
asupra mecanismului de avans al maşinii unelte;
• forţa radială Py, ce acţionează de-a lungul razei sculei.
Ca şi în cazul burghiului, suma tuturor componentelor Py ce acţionează asupra

169
 Capitolul 6. Rezistenţa materialului la aşchiere
lărgitorului sau alezorului este nulă.
Conf orm f i g. 6.31, consi deri nd f or?a R ca forţă rezultantă a forţelor Px şi Py, vom
avea:
Px = Rsin, Py = Rcos
adică forţa axială Px creşte o dată cu mărirea unghiului de la vîrf 2 (sau cu micşorarea
conicităţii sculei).

Fig. 6.31. Schema forţelor de aşchiere la lărgire (zencuire) şi alezare

În cazul folosirii alezoarelor manuale, partea de atac este mai lungă, ceea ce face ca
unghiul să se micşoreze şi deci se micşorează şi forţa axială de aşchiere. Aceasta uşurează
funcţionarea sculei şi micşorează pericolul de distrugere a dinţilor la ieşirea sculei din orificiu.
Forţa axială P0 (N) şi momentul de torsiune M (N.m), la lărgire şi alezare, se calculează
analog ca în cazul găuririi:
M t  10C M D q t x S y  K M ,
m M M


P0  10C P t x S y  K P ,
P P


in care D este diametrul lărgitorului sau alezorului, în mm; t – adîncimea de aşchiere, în
mm; S – avansul la o rotaţie a sculei, mm/rot; CM, CP – coeficienţi ce depind de condiţiile
concrete de prelucrare şi de proprietăţile materialului de prelucrat; qm, xM, xP, yM, yP – exponenţi
ce indică gradul de influenţă a parametrului dat asupra forţei şi momentului de torsiune; KM,
KP – coeficienţi de corecţie (se calculează analog relaţiilor 6.45).
Pentru determinarea momentului de torsiune la alezare, fiecare dinte al alezorului se
poate privi ca un cuţit de strungire interior. În cazul cînd diametrul sculei este D, momentul
de torsiune se determină cu relaţia:
C p t x S zy  D  z
Mt  ,
2  100

in care Sz este avansul pe dinte, in mm/dinte; z – numărul de dinţi ai alezorului. Coeficientul
CP şi exponenţii x, y sînt tabelaţi.
Puterea la aşchiere se calculează analog operaţiei de găurire.
170
 Capitolul 6. Rezistenţa materialului la aşchiere

6.10. Forţele de aşchiere şi puterea la frezare

Se cunoaşte că freza este o sculă multicuţit. În cazul folosirii frezelor cilindrice cu

dinţi drepţi (fig.6.32, a), asupra fiecărui dinte acţionează o forţă care poate fi descompusă în
două componente: forţa tangenţială, orientată tangent la traiectoria mişcării tăişului princi-
pal (forţele Pz1, Pz2, Pz3,…, Pzn) şi forţa radială, orientată în direcţia razei frezei spre centru
(forţele Py1, Py2, Py3,…, Pyn). Forţele radiale provoacă încovoierea dornului-portfreză şi
acţionează asupra rulmenţilor axului principal al maşinii de frezat. Forţele tangenţiale creează
un moment de torsiune la aşchiere şi răsucesc dornul-portfreză.

Fig. 6.32. Forţele de aşchiere la frezare cu freză cilindrică: a, b  cu dinte drept, c  cu

dinte elicoidal
După valoarea forţei Pz, se calculează mecanismul mişcării principale a maşinii-
unelte şi puterea motorului electric, necesară pentru efectuarea aşchierii. Sumînd geometric
toate forţele, vom obţine forţa rezultantă radială Py şi forţa tangenţială Pz (fig.6.32, b).
Vom nota prin P rezultanta forţelor Py şi Pz. Forţa rezultantă P, de asemenea, poate fi
descompusă în componenta orizontală PH şi componenta verticală PV. În acest caz, forţa
orizontală este recepţionată de mecanismul de avans al maşinii-unelte, iar cea verticală, în
cazul frezării contra avansului, tinde să smulgă piesa de prelucrat de pe masa maşinii de
frezat (fig. 6.33, a). În cazul frezării în sensul avansului, dimpotrivă, forţa verticală PV tinde
să strîngă piesa de prelucrat pe masa maşinii de frezat (fig.6.33, b).
În cazul folosirii frezelor cu dinţi elicoidali, asupra fiecărui dinte al frezei va acţiona
forţa axială Px1, Px2, Px3,…, Pxn, orientată de-a lungul axei frezei (fig.6.32, c).
Forţa axială sumară din partea tuturor dinţilor va fi:
Px  Px  Px  Px  ...  Px 
1 2 3 n


Totodată,
Px  Pz tg 

in care  este unghiul de înclinare a canalului elicoidal al frezei faţă de axă.

171
 Capitolul 6. Rezistenţa materialului la aşchiere

a b

Fig.6.33. Scheme de frezare şi componentele forţei de aşchiere: a  schema frezării contra

avansului; b  schema frezării în sensul avansului

De-a lungul fiecărui dinte al frezei mai acţionează şi forţa de frecare care micşorează
mărimea forţei Px, din care cauză, mai exact, forţa Px se determină cu relaţia:
Px  0,28Pz tg.

Forţa axială influenţează asupra rulmenţilor radiali ce sprijină axul principal al maşinii
de frezat, tinde să deplaseze freza de pe dorn. Se ia în consideraţie la calculul dispozitivelor
de prindere şi al elementelor mecanismului de avans transversal. Pentru înlăturarea forţei
axiale, se foloseşte un complet de freze cu diferite direcţii ale canalului elicoidal.
Între componentele forţei de aşchiere există anumite corelaţii: în cazul frezării, con-
tra avansului au loc relaţiile:
PH = (1…1,2)Pz,
PV = (0,2…0,3)Pz,
Py  0,4Pz,
iar în cazul frezării, în sensul avansului:
PH = (0,8…0,9)Pz,
PV = (0,75…0,80)Pz.
Cunoscînd forţa Pz, este uşor de determinat forţele PH, PV, Px, Py.
Valoarea medie a forţei Pz (N) se determină după relaţia empirică:
9,81C P t x S zy B u zV
P P P P

Pz   KP ,
D q n
P P


in care t este adîncimea de aşchiere, în mm; Sz – avansul pe dinte, in mm/dinte; B – lăţimea
de frezare, in mm; z – numărul de dinţi ai frezei;D – diametrul frezei, in mm; n – frecvenţa
de rotaţie a frezei, în min-1; xP, yP, uP, vP, qP,  P – exponenţi ce iau în consideraţie condiţiile
concrete de aşchiere; KP – coeficient de corecţie ce ia în consideraţie deosebirile
condiţiilor de producere faţă de cele experimentale. Toţi coeficienţii şi exponenţii sînt daţi
sub formă de tabele în literatura de specialitate.
Pentru efectuarea procesului de frezare e necesară puterea NV, cheltuită pentru rotirea

172
 Capitolul 6. Rezistenţa materialului la aşchiere
frezei şi NS – pentru deplasarea semifabricatului fixat pe masă:
Naş = NV + NS.

Puterea necesară pentru rotirea frezei se calculează cu relaţia (în kW):
Mn
NV  ,
9554

in care M este momentul de torsiune, in N.m; n  frecvenţa de rotaţie, în min-1.
Momentul de torsiune la aşchiere se calculează faţă de axa frezei cu relaţia:
Pz  D
M .
2

Puterea NS, cheltuită pentru mişcarea de avans, nu întrece 15 % din puterea cheltuită
pentru mişcarea principală la frezare.
Aşchierea, în cazul frezării, este posibilă doar dacă:
N aş  N ar . pr .  N m  ,

in care Nar.pr. este puterea la arborele principal; Nm – puterea motorului electric, in kW;
 0,85 – randamentul mecanismului de acţionare.

6.11. Forţa de aşchiere şi puterea la broşare

Pentru calculul broşelor la rezistenţă şi determinarea puterii mecanismului de acţiune

al maşinii-unelte e necesar de cunoscut forţa de aşchiere la broşare. Ea poate fi calculată cu
relaţia:
Pz  P0  b ,

in care P0 este forţa de aşchiere ce revine la o unitate de lungime a tăişului principal (forţa
specifică de aşchiere); b  lungimea totală a tuturor tăişurilor principale ce participă în
acelaşi timp la aşchiere.
Forţa specifică de aşchiere P0, care depinde de proprietăţile materialului de prelucrat
şi de mărimea avansului pe dinte Sz, poate varia intr-un diapazon foarte larg: de la 60 N/mm
pentru materialele moi, pînă la 900 N/mm pentru materiale dure.
Forţa specifică de aşchiere este exprimată tabelar în literatura de specialitate.
Mărimea b se determină prin relaţiile:
pentru alezaje cilindrice
b  dz , i

a
pentru alezaje canelate şi canale de pană
 b  b nz ,
u i

, b
in care d este diametrul maximal al broşei, mm; z – numărul total de dinţi ce participă în

173
 Capitolul 6. Rezistenţa materialului la aşchiere
acelaşi timp la aşchiere; bu – lăţimea canelurii ori a penei, mm; n – numărul de caneluri ori
pene.
Forţele rezultante de aşchiere la broşare se compun din forţele elementare ce acţionează
simultan asupra tuturor dinţilor broşei care participă în procesul de aşchiere. În caz general,
forţa ce acţionează asupra fiecărui dinte al broşei poate fi descompusă în trei componente,
respectiv: Px, Py şi Pz. În cazul broşării alezajelor cu adaosuri de prelucrare egale şi dispuse
simetric în raport cu axa broşei, forţele Fy se anulează reciproc, iar în cazul broşării exterioare
ele sunt preluate de ghidajele saniei port-broşă.
Forţele Fx apar numai la broşe cu dinţi înclinaţi. Acestea sînt preluate printr-un mo-
ment de torsiune aplicat la dispozitivul de fixare al broşei în cazul broşelor pentru interior
sau de ghidajele saniei port-broşă (în cazul broşelor pentru exterior). Importanţă practică o
are doar componenta tangenţială orientată în direcţie inversă deplasării broşei. Această
componentă creează tensiuni de întindere în broşă. Forţa rezultantă de aşchiere, din partea
tuturor dinţilor ce participă simultan la detaşarea aşchiei, o vom nota prin Pz. Această forţă
depinde de proprietăţile fizico-mecanice ale materialului de prelucrat, lăţimea şi grosimea
stratului aşchiat, parametrii geometrici ai dintelui broşei, folosirea lichidelor de răcire-ungere
etc.
În cazul folosirii broşelor cu dinţi drepţi, forţa de aşchiere poate fi calculată cu relaţiile:
în cazul folosirii broşelor de conelat sau a broşelor pentru canale de pană:
Pz  9,81C P S zy bz  nK h K LRU L K  ,
P


în cazul folosirii broşelor circulare:
Pz  9,81C P S y D  z  K h L K LRU K  ,
P


in care C P , C P sînt coeficienţii ce depind de materialul semifabricatului şi de tipul broşei;
Sz – avansul pe dinte, in mm/dinte; b – lăţimea canalului de pană sau a aşchiei; z – numărul
maxim de dinţi ai broşei aflaţi simultan în lucru;D – diametrul alezajului, in mm; n 
numărul de caneluri (sliţi); yP – exponent politropic ce depinde de proprietăţile materialului
prelucrat; Kh, KLRU, K, K – coeficienţi ce caracterizează influenţa uzurii, lichidelor de răcire-
ungere, mărimea unghiurilor  şi  asupra forţelor de aşchiere. Toţi aceşti coeficienţi se
determină tabelar din literatura de specialitate.
Dacă avansul pe dinte este variabil de la dinte la dinte, se calculează forţa de aşchiere
pentru fiecare dinte în parte, aflat în aşchiere şi apoi se vor suma algebric.
Puterea de aşchiere la broşare se calculează cu relaţia:
Pz  V
N aş  ,
1000

in care Fz este forţa de aşchiere, în N; V – viteza de aşchiere, în m/s.

6.12. Forţa de aşchiere şi puterea la rectificare

Deformarea stratului aşchiat la rectificare se complică considerabil datorită
particularităţilor geometrice ale granulelor abrazive, care, în majoritatea cazurilor, au unghiuri
de degajare negative.
Granulele discului abraziv (fig.6.34, a) se deplasează cu viteza de aşchiere Vd şi
deformează metalul cu o adîncime de aşchiere 174 variabilă ti. Mărimea adîncimii elementare
de aşchiere se schimbă de-a lungul perimetrului de contact dintre granulă şi semifabricat. În