Copilul și jocul

(referat)

de Cezar-Cristian Costache

Capitolul I - Introducere

„Omul nu este întreg decât atunci când se joacă.” (Friedrich Schiller)

Pentru a începe discuția despre interdependența dintre dezvoltarea copilului și joc, trebuie
mai întâi să definim termenii de bază despre care vom vorbi.

Îmi permit să încep prin a definii al doilea termen, jocul, deoarece îmi pare mult mai clar
și mai ușor de definit. Academic vorbind, este o activitate psihică umană, al cărei motiv nu este
rezultatul acțiunii, ci dezvoltarea acțiunii în sine. Scopul, tot în termeni academici, este acela de a
satisface nevoia de destindere și influențarea psihologică a copilului prin antrenarea
psihomotorie, senzorială, intelectuală și afectivă1. Trecând la termeni mai puțin academici, jocul
este acțiunea ce începe odată cu un copil și prietenii lui stabilind niște reguli, de pildă dacă ești
atins tu urmează să încerci să îi fugărești pe ceilalți până atingi pe altcineva care va face același
lucru la rândul său, și care se termină cu șiroaie de transpirație și cu haine ce trebuiesc spălate de
părinți. Ușor, ușor crești, iar după ce părinții se hotărăsc să îți cumpere un gadget ce folosește
Android, Windows sau IOS, iar vechile jocuri din curte cu prietenii („Leapșa”, „Rațele și
vânătorii”, „De-a v-ați ascunselea”, etc.) sunt înlocuite de jocurile pe care le vei găsi pe
magazinul de aplicații („Candy Crush”, „Angry Birds”, „Counter Strike”, etc.). Din fericire, din
lumea digitală copilul va fi absorbit înapoi în lumea reală de nevoile fiziologice ce apar la vârsta
adolescenței, moment în care jocul devine căutarea partenerului perfect. Trecând fugitiv peste
această perioadă complicată din viața oamenilor, și nu pentru că nu ar fi importantă, ci pentru că
este ceva mult prea diferit, de la individ, la individ, pentru a putea fi analizat obiectiv ajungem la
momentul în care copilul-adult ia viața „în serios” (adică se lasă mințit de societate că nu te mai
poți juca de acum încolo, și totul devine profesional), iar singurele momente în care își mai
permite să se joace sunt cele în care iese cu prietenii lui la o cafenea, unde găsește jocuri de
societate (șah, „Catan”, „Rummy”, etc.). Acestea ar fi în general formele pe care le ia jocul în
viețile noastre, în mod conștient.

Cel de-al doilea termen, ce trebuie discutat, este „copilul”. Evident îmi voi axa lucrarea
pe influența jocului în dezvoltarea copilului, dar nu pot exclude importanța lui și în dezvoltarea
adultului, care, deși nu acceptă, este prins pe o tablă de joc în fiecare secundă, și nu face altceva
decât să respecte regulile, lăsând la o parte un singur element, și din păcate cel mai important,
1
Definiție discutată în cadrul cursului de Pedagogie Generală.

1
distracția. Dar pentru a reuși să separăm cele două clase, copilul și adultul, ne trebuie o graniță
exactă între cele două. Din păcate trecerea este atât de greu de definit în mod real încât nu cred
că este cu adevărat posibilă găsirea unei definiții complete. Există adulți cărora li se spune „nu
mai fi copil”, există copii (d. p. d. v. al vârstei) care sunt un bun exemplu de maturitate pentru
noi toți, așadar ne putem rezuma doar la câteva numere oferite de psihologi în urma diferitelor
statistici, conștienți fiind că vor exista erori.

2
Capitolul II – Jocul până la vârsta de 7 ani

Aristotel în „Poetica”, ne definește unul din cele mai importante calități ce aparțin
ființelor vii, mimesisul [„darul înnăscut al imitației, sădit în om din vremea copilăriei (lucru care-
l și deosebește de restul viețuitoarelor, dintre toate el fiind cel mai priceput să imite și cele dintâi
cunoștințe venindu-i pe calea imitației), iar plăcerea pe care o dau imitațiile e și ea resimțită de
de toți.”2]. Copilului nu îi lipsește această calitate de preț. Fie că se joacă cu prietenii de-a mama
și de-a tata, fie că vede alții copii jucând leapșa, iar cu ajutorul mimesisului înțelege care sunt
regulile și ia parte la joc, principiul pe care pruncul se bazează nu este altceva decât puterea
imitației cu care ne naștem înzestrați. Jean Chateau oferă un exemplu interesant, amintind de
copii care se joacă de-a bucătăria și gătesc din pământ, frunze și ce mai au la îndemână, bucate
alese, ale căror ingredient principal este ludicul.3

Trecând peste această perioadă în care copilul imită pentru a cunoaște lumea, și ajungând
la vârsta de 6-7 ani, ne găsim în perioada în care copilul începe să devină creator, și își creează
lumi proprii prin care să poată vedea lumea. El dă un sens propriu lucrurilor, și începe să se
alieze cu copii de vârsta lui împotriva adulților care țin secrete față de ei și uneori îi și mint. Un
exemplu bun in televiziune despre perioada aceasta, și o viziune chiar „realistă” despre modul în
care copii incep să privească lumea la vârsta aceasta se găsește in serialul de desene animate
„Kids Next Door” („Clubul nebunaticilor de alături”), în care adulții stau sub semnul
personajelor negative care atacă copii. Jocul devine astfel la vârsta asta destul de agresiv. Copii
încep să se împingă între ei, să își joace feste. Adese se poate obsera că încep un joc împreună ce
are ca scop agresiunea, iar după ce acesta se încheie cei doi se ceartă, uitând de faptul că asta era
chiar miza jocului lor. Mai mult decăt atăt cel agresat începe să ceară ajutorul superiorilor
(adulților) pentru a fi aplicată o sancțiune. Partea acuzată (presupusul agresor) va sări imediat să
se apere susținând că „nu, el a început”. Evident modul de a rezolva un astfel de conflict nu este
de a-i lua partea unuia sau altuia, ci de a începe de aici să construim ideea că nu este important
cine a început sau cine are dreptate, ci că important este să evităm agresiunile inutile în viață.
Acesta este momentul în care copilul se întalnește pentru prima oară cu ideea de pace și de
echilibru interior, lucru pe care îl va dezvolta mai apoi abia în liceu, și în perioada adultă.

Experiența din cadrul proiectului U.N.A.T.C. Junior4 ne arată că jocurile teatrale la varsta
de 6-7 ani îi împing pe copii să lege prietenii și să se dezvolte, iar evoluția lor, din punct de
vedere social, pe parcursul modulelor săptămânale este clară. Am putut observa cum timiditatea
față de cei necunoscuți5 este depășită prin jocuri de echipă, iar disponibilitatea copiilor este foarte
mare. La vârsta aceasta se poate observa cum jocul crește dorința de a descoperi și de a cerceta
2
Aristotel, Poetica, Editura IRI, București, 1998, pagina 68
3
Chateau Jean, Copilul și jocul, Editura Didactică și pedagogică. București, 1967, pagina 48
4
Proiect dezvoltat de către Masterul de Pedagogie Teatrală a Universității Naționale de Artă Teatrală și
Cinematografie „I. L. Caragiale” în care studenții masteranzi, dar și absolvenți folosesc jocuri teatrale pentru a
dezvolta copii cu vârstele cuprinse între 6 și 18 ani.

3
zone precum atenția, emoția și chiar concentrarea (deși este cunoscut faptul că vârsta de 6-7 ani
implică o lipsă de concentrare, am observat cum prin intermediul jocului că această barieră este
îndepărtată și rămâne la stadiul de mit).

5
Copii ce participă la proiect nu se cunosc de obicei între ei și nu au o proveniență comună (provin din școli și
medii diferite).

4
Capitolul III – Jocul și copii cu vârstele de 8-10 ani

Citându-l pe domnul Mihai Diaconu, ne aflăm acum in mijlocul a ceea ce el numește

stadiul inteligenței concret-operaționale6. Este etapa în care logica își face apariția în viața
copilului, ceea ce mărește radical și aria de jocuri pe care le are la dispoziție copilul. Copilul
modern alege aici foarte des să se încuie în sfera virtuală oferită de magazinul de aplicații al
telefonului mobil, sau în cea oferiată de o platformă globală de distribuție digitală a jocurilor
video pentru calculator (de exemplu „Steam”), loc ce devine și rețea de socializare. Nu poate
nimeni să conteste valoarea informațională și puterea de dezvoltarea a abilităților strategice sau
manageriale pe care le pot dezvolta astfel de jocuri, în schimb putem pune în balanță pierderea
abilităților de dezvoltare socială, iar acest taler din punct de vedere psihologic atârnă mai greu.
Astfel, încă de la această vârstă, trebuie să încercăm să facem copilul să conștientizeze echilibrul
ce trebuie păstrat, încercând să sporim activitățile școlare și extrașcolare. Un mare beneficiu îl
aduc aici proiectele de tipul mai sus menționatului U.N.A.T.C. Junior, sau activitățile pe care le
pun la dispoziție unele școli particulare. Acestea trebuiesc folosite pentru a atrage copilul și forța
acest echilibru între lumea virtuală și cea reală, deorece el singur încă nu poate percepe daunele
pe care le poate aduce nerespectarea acestei armonii.

Datorită șansei pe care o am, aceea de a lucra cu copii de la o școală privată din județul
Ilfov, pot observa dezvoltarea săptămânală a grupului de copii. La clasele a 2-a și a 3-a din
această instituție se poate observa atașamentul pe care îl au unii față de alții. De asemenea,
datorită unui nefericit incident, una din copile și-a rupt piciorul, am realizat cât de ageri sunt de
fapt, iar calitățile precum responsabilitatea și altruismul și-au făcut apariția numaidecât, deși
părea că nu erau deloc dezvoltate. Am observat cum baieții se jucau în pauză, jocurile lor
agresive la distanță pentru a o feri de un posibil accident pe colega lor, una dintre fete o sprijinea
tot timpul la mers, iar jocurile din timpul orei pe care doreau să le joace au devenit „dintr-odată”
cele de memorie și de inteligență emoțională, lăsând la o parte jocurile pline de activitate fizică
la care colega lor nu putea lua parte. În concluzie este că teoria d-lui Diaconu este confirmată de
exemplul anterior.

Privind înapoi la copii participanți la U.N.A.T.C. Junior, diferențele sunt mai curând de
ritm între copii de la școala Pro Ingenuo (școala despre care am vorbit mai sus), și cei din cadrul
proiectului. Diferența pornește de la faptul că cei din școala privată se cunosc între ei, deși sunt 6
elevi dintr-o clasă și 6 elevi din alta, în timp ce relațiile se leagă mai greu în mod evident decât în
cazul proiectului, unde copii provin din medii diferite.

6
Diaconu Mihai, Educația și dezvoltarea copilului, Editura ASE, București, 2017, pagina 76

5
Capitolul IV – Jocul și preadolescenții (11-14 ani)

Pentru vârsta preadolescenței, domnul Diaconu, a rezervat o nouă denumire științifică,

stadiul inteligenţei formal-operaţionale.7 Caracterizează perioada, citându-l pe J. Piaget, ca
momentul în viața copilului când: „devine deci capabil să tragă concluziile necesare din
adevăruri care nu sunt decât posibile, ceea ce constituie începutul gândirii ipotetico-deductive
sau formale.”8 Altfel spus, ne aflăm în perioada în care copilul începe să culeagă roadele
exercițiilor de imaginație din copilărie, moment în care începe să conștientizeze posibilitatea
existenței unui inconștient, a unor teorii acceptate, dar nedemonstrate, etc.

Ceea ce am putut observa în urma lucrului cu copii participanți la U.N.A.T.C Junior și de

la școala Pro Ingenuo este că este prima fază în care elevul își pierde energia. În clasele a 7-a și a
8-a apare acest fenomen în urma presiunii puse de familie de a obține o notă cât mai bună pentru
a intra într-un liceu cât mai bun. Acest țel, din păcate, devine mai important decât dezvoltarea
propice a copilului, părinții ne mai luând în seamă activitățile ce ajută copii să se dezvolte
personal. De exemplu, la U.N.A.T.C. Junior, la grupa de 11-12 ani aveam în jur de 20 de
participanți. În timp ce la grupa de 13-14 ani, doar 8. Aceeași observație o putem face și la școala
Pro Ingenuo.

Gupa de clasa a 4-a: 26

Grupa de clasa a 5-a: 19

Grupa claselor a 6-a și a 7-a: 8

Cine credeți că suferă în urma acestor schimbări odată cu creșterea presiunii

„educaționale” asupra copiilor? Ludicul. Preadolescenții își pierd vivacitatea și tenacitatea pentru
a face loc teoremelor de la matematică și primelor eseuri de la limba și literatura română.

Ce este cel mai greu de digerat? Faptul că există o cale de mijloc prin care copilul nu
pierde toate calitățile ce derivă din inocența infantilă și totuși reușește să învețe și să intre la un
liceu bun. Da, este un echilibru greu de găsit, având în vedere situația României din ziua de azi,
dar spre norocul nostru, oricât de dramatici am putea fi, lucrurile evoluează ușor, ușor, așadar ne
va fi din ce în ce mai ușor să găsim alternativa potrivită, individualizată după preferințele și
nevoile copiilor noștrii.

7
Diaconu Mihai, Educația și dezvoltarea copilului, Editura ASE, București, 2017, pagina 77
8
Piaget Jean, Inhelder Barbel, Psihologia copilului, Presses Universitaires de France 108, Paris, 1968, pagina 59

6
Capitolul V – Jocul și adolescenții (14-18 ani)

Așa cum am precizat și în introducere adolescența este o perioadă foarte diferită de la

individ la individ, motivul fiind faptul că este o etapă de tranziție la care fiecare reacționează în
felul său. Lucrez de 3 ani cu adolescenți și singurul scop comun pe care l-am observant este cel
de a atrage atenția. Procedurile pe care le folosesc pentru a îl atinge sunt din nou extreme de
diferite.

Dorința de afirmare are desigur consecințe în relaționarea cu ideea de joc pe care o are
adolescentul. Se poate observa că implicarea în jocurile propuse de catedră este mult mai mare
(comparând cu preadolescența), și totuși, paradoxal, fara un impuls din exterior, adolescenții în
ziua de azi renunță la ideea de joc, în favoarea Netflixului, bârfei, iar singurele jocuri propuse de
ei pe care le-am observant sunt partidele între băieți de basket și fotbal din curtea liceului.

Având în vedere acestea, o să expun observațiile pe care le-am făcut în cadrul jocurilor
teatrale de la atelierele pe care le-am ținut cu liceeni. Este fascinant cum individualitățiile
adolescenților ies la suprafață prin joc. Lucrând la un joc de impuls, bazat pe o singură regulă
simplă, și anume că trebuie să trimiți impulsul prin pocnirea degetelor și să o primești in același
fel, de la un partener la altul, am descoperit că elevii o făceau inconștient descriindu-și
personalitatea.

Tipologiile – fata populară, baiatul amețit, fata cuminte, băiatul „atractiv”, etc.; se vedeau
doar prin ritmul și felul de pocnitură din degete pe care îl adoptau. Mai mult decât atât relațiile
care există între ei erau reproduse de modul în care jucau față de unii parteneri. Atunci când am
adăugat o nouă regulă, aceea de a produce un sunet la liberă alegere odată cu primirea și
trimiterea impulsului toate aceste detalii au devenit evidente. Fata populară făcea mișcări largi,
expresive, în timp ce fata cuminte era mai concentrată asupra noii reguli, panicându-se la ideea
de a scoate sunete diferite de fiecare dată.

Cu toate acestea, deși la o primă impresie fata cuminte pare inhibată de presiunile sociale
și școlare, atunci când a avut de lucrat la un monolog de forță împotriva unui profesor restrictiv,
a lucrat foarte bine, pentru că interiorul ei îi permitea și se vedea forța pe care în general, la
jocuri, unde există reguli, o ascundea.

Un exemplu de adolescent pe care nu aș putea să îl includ în niciuna din arhetipurile pe

care le cunosc, este o elevă olimpică la matematică, pe care părinții o obligau să dea la Facultatea
de Medicină, unde de altfel a și intrat cu bursă. Undeva în interiorul ei, dorea să fie populară, să
aibă parte de atenția colegilor ei, dar în același timp îi respingea și nu putea să se mențină
serioasă pentru mai mult de 10 minute. Părinții sunt divorțați, iar mama ei o îvrăjbea împotriva
tatălui ei. Ce se putea observa la jocuri era faptul că avea foarte multă energie pe care o disipea
pentru a atrage atenția, a distruge jocurile în mod inconștient.

7
 Întrebarea este: cum putem să reactionăm la nevoile fiecărui individ, având în vedere că
noi, în calitate de pedagogi ne adresăm unui grup?

8
Capitolul VI – Concluzii

Pentru a conchide această lucrare, as vrea sa amintesc menționarea pe care Freud o aduce
legată de dezvoltarea noastră, și anume că rămânem „blocați” în perioada pe care o înțelegem cel
mai puțin despre noi din copilările9. Acest lucru se evidențiază prin comportamentul în joc al
adolescenților și poate fi un punct de pornire în explicarea fenomenelor explicate în Capitolul V.

Iar citându-l pe Jung: <<În copilărie, conștientul se naște din străfundul inconștientului
vieții psihice, mai întâi ca insule separate, ce apoi se unesc gradual și formează un „continent”, o
continuă suprafață conștientă. Dezvoltarea mentală continuă înseamnă, de fapt, extinderea
conștientului.>>10

Așadar o continuă dezolvare, fie ea prin joc, sau prin studiu, ne ajută să dezvolatăm
puterea conștientului și să obținem control asupra minții și trupului nostru. Acestea se încearcă
prin diversele ateliere și activități, fie că vorbim de actorie, cercetași, lecții de pian, toate au
scopul de a veni în ajutorul copilului, prin joc, de a-l dezvolta și de a aduce în conștient o
suprafață cât mai mare din inconștient.

9
Freud Sigmund, „Introducere în psihanaliză”,
10
Jung Carl Gustav, ”The Development of Personality”, Editura Princeton University Press, SUA, 1981, pagina 175

9
Bibliografie:

1. Aristotel, Poetica, Editura IRI, București, 1998

2. Chateau Jean, Copilul și jocul, Editura Didactică și pedagogică. București, 1967

3. Diaconu Mihai, Educația și dezvoltarea copilului, Editura ASE, București, 2017

4. Freud Sigmund, „Introducere în psihanaliză”, Editura TREI, 2017

5. Jung Carl Gustav, ”The Development of Personality”, Editura Princeton University Press,
SUA, 1981

6. Piaget Jean, Inhelder Barbel, Psihologia copilului, Presses Universitaires de France 108, Paris,
1968

Dar și experiența în cadrul următoarelor activități:

1. AS, trupa de teatru a Colegiului Național ”Gh. Lazăr”

2. Pro Ingenuo, școală privată cu clasele I-VIII din comuna Bragadiru, Ilfov

3. U.N.A.T.C. Junior, proiect dezvoltat de către Masterul de Pedagogie Teatrală a Universității

Naționale de Artă Teatrală și Cinematografie „I. L. Caragiale”

10