Ahmed K.

Al-Rawi

Pag. 28

Pe lângă administraţia Bush care a încercat să găsească legături între Irak şi Al-Qaeda, precum şi
atacurile din 9.11, unii oficiali ai Sua au indus publicului american şi comunităţii internaţionale
că Irak este un pericul pentru securitatea internaţională.

După ce Sua a ocupat Irakul în 2003, un articol publicat în Noiembrie 14, 2002 în ziarul Babil, a
fost interpretat greşit de judecătorii americani pentru a face conexiunea între Irak şi Al-Qaeda.
Acest lucru apărea în mementul în care au apărut critici care spuneau că războiul din Irak nu ar fi
unul legal deoarece nu s-au găsit dovezi incriminatorii împotriva acestei ţări pentru a fii invadată.

Eforturile pentru a împinge spre un război cu Irakul şi pentru înlăturarea lui Saddam Hussein
încep cu câţiva ani în urmă. Mai precis în octombrie 31, 1998 când preşedintele Bill Clinton a
semnat Actul de Eliberare al Irakului. Aceste lege oferea posibilitatea administraţiei americane
posibilitatea să ofere suport în valoare de 5 mil de dolari opoziţiei irakiene.

Pag. 29

Acest suport includea şi asistenţă media în media şi televiziune pentru aceştia. Clinton a subliniat
de nenumărate ori importanţa unei campanii media în 1998 îndreptată împotriva regimului lui
Saddam Hussein.

Când Bush a fost ales ca şi preşedinte, eforturile de a duce america întru-un război cu Irakul s-au
intensificat. Bush a început planificările de război imediat ce a preluat postul, instruindu-şi
oamenii pentru a căuta o justificare a acestuia. Imediat după atacul din 9.11, Secretarul apărării
Donald Rumsfeld l-a instruit pe avocatul Pentagonului, Jum Haynes, să discute cu Paul
Wolfowitz, deputy secretary of defense, despre modurile în care Saddam Hussein şi Osama Bin
Laden ar putea fi asociaţi. La câtvea zile de la 9.11 Bush l-a rugat pe Richard Clarke, şeful
cabinetului de asistenţi pe contra-terorism, să caute orice legătură între Irak şi atacurile din 9.11.
În aceeaţi zi, Wolfowitz a format Office of Special Plans care avea menirea să formeze opinia
publică americană împotriva Irakului. OPS s-a focusat pe căutarea de informaţii care să arate
intenţiile ostile ale Irakului şi adeziunea acesteia la terorism.
Astfel, 9.11 a fost folosit ca pretext pentru invazia Irakului şi toate eforturile serviciilor de
informaţii din acel moment au fost îndreptate spre prezentarea presupuselor legături între Irak şi
Al-Qaeda.

Pag. 30

Toate acuzaţiile împotriva Irakului au fost false de la început. Cea mai ridicolă acuzaţie
împotriva lui Saddam Hussein a fost posesia unor tuburi de uraniu din Nigeria. Această afirmaţie
oferită publicului internaţional s-a bazat pe documente falsificate ( documente pe care CIA,
Depratamentul Statului, şi alte agenţii au ştiut că sunt false cu un an înainte ca preşedintele Bush
să ofere infromaţia în Iannuarie 2003.

Pag. 31

După iniţierea Inquiry Chilcot în 2009 de către fostul prim-ministru britanic Gordon Brown, au
apărut mai multe infromaţii care au arătat că Sua şi UK au plănuit împreună să atace Irakul . Mai
mult, în decembrie 2001, ministrul de externe britanic Jack Straw a menţionat într-un raport al
Comitetului Mix de Informaţii că Irakul nu era responsabil pentru atacurile de la 11 septembrie şi
că nu există nici o legătură între Osama Bin Laden şi Irak. Chiar şi şeful MI5 între 2002-2007,
Eliza Manningham-Buller spunea că nu există nici o legătură între Irak şi Al-Qaeda.

Pag. 32

Chiar dacă se ştiau aceste lucruri, s-a iniţiat o campanie în media care avea menirea să avertizeze
şi să îl prezinte pe Saddam ca pe un pericol, pregătind opinia publică pentru viitorul război.

Ca o reacţia la eforturile media înrepeinse de US-Uk pentru a găsi legături între Irak şi Al-Qaeda,
guvernul Irakian a încercat să arate simpatie pentru victimele de la 9.11. Saddam Hussein a oferit
chiar şi discursuri la posturile naţionale de tv itakiene în care denunţa atacul, criticând şi
extremiştii islamici.

Oricum, politica lui Bush şi Blair s-a axat pentru a a găsi o scuză pentru a porni într-un război cu
Irak. Multe fabricaţii media au fost create de către CIA pentru a păcăli şi direcţiona publicul spre
o părere preconcepută cum că Irak face parte din tabăra malefică.
Dany Schechter

Pag. 31

Media a fost pregătită de către statul american pentru viitorul conflict în care urma să intre.
Reporterii care doreau să primească acreditare şi să se alăture soldaţiilor pe câmpul de luptă
trebuiau să treacă printr-un stagiu militar intensiv de o săptămână. În aceea săptămână jurnaliştii
petreceau timpul cu soldaţii din cadrul marinei pentru a se familiariza cu operaţiile militare.

Pag. 32

Această decizie de a antrena jurnaliştii şi de a-i incorpora în unităţile militare era justificată de
oficialităţi ca fiind atât în interesul jurnalistului cât şi al soldatului deoarece primul era protejat şi
cel din urmă se putea baza pe faptul că civilii pe care îi avea alături ştiau procedurile.

Încorporarea jurnaliştilor nu a fost lipsită de controverse. Unii membrii ai media au afirmat

faptul că nu se simt în largul lor în echipamentul militar de camuflaj. Astfel, mulţi au folosit o
bandă albă pe care să scrie press sau TV pe care o lipeau pe echipament pentru a se deosebi clar
de rolul pe care îl jucau pe câmpul de luptă. Aceştia fiind percepuţi poate ca fiind participanţi
direcţi ai conflictului de partea unui grup. Astfel, cu acea bandă se delimitau faţă de impresia pe
care echipamentul militar ar putea să îl confere acestora.

Pag. 33

Războiul din Irak a fost primul război în care jurnaliştii americani au fost incorporaţi în armată.
Strategiştii din Pentagon plănuiau dinainte războiul, dorind o acoperire a presei care să confere
publicului impresia că acest conflict este unul de care trebuie să fie mândrii, pozitivi şi să accepte
cu un sentiment patriotic situaţia. Astfel, editorii trebuiau să se supună unor reguli restrictive.
Aceştia nu aveau voie să ofere publicului informaţii sensibile, erau interzise filmările cu dead
bodies etc. Editorii nu numai că nu au ripostat la aceste restricţii ci le-au acceptat fără ezitare.

Thomas Rid

Pag. 114
O presă liberă este o instituţie esenţială în fiecare societate democratică. Cei care urmăresec tv-
ul, cei care ascultă radioul, cei care citesc ziarul şi cei care folosesc celalte dispozitive
electronice nu numai că se informează prin intermediul media, ci îşi formează şi o opinie sau o
atitudine politică. Conducerea de la Washington se folosesc de media pentru a măsura starea
publicului, dorinţele acestuia şi dacă se poate, încearcă şi să îşi facă lobby.

Pag. 115

Dacă liderii naţiunii deci să se angajeze într-un conflict militar, aceştia au nevoie în prealabil de
suportul publicului. În era în care media acoperă evenimentele internaşionale şi naţionale în timp
real, impactul asupra opiniei publice este imens. Astfel, administraţia sua a ştiut de la început că
trebuie să fie mai agresivi, direcţi şi sistematici în ceea ce presupune apropierea de public prin
intermediul informaţiilor.

De exemplu, un manual al marinei spunea The media coverage of war, accordingly, can serve
two separate military functions. One the one hand, with respect to the necessary public approval
of armed intervention, the media coverage can be defensively used as an instrument of “counter-
information,” shielding the public against “enemy propaganda”; on the other hand, it can be
offensively used as an instrument of “perception management” and psychological warfare
against the enemy.

Pag. 144

În decembrie 2001 Centrul de Comandă a planificat celule unde s-a lucrat la un plan de război
pentru invazia Irakului. Generalul şi staful său a relizat un plan prin care combina cele mai
importante ţinte, centrele de gravitate şi modul de atac al acestora. Aceştia au identificat nou
coloane sau bucăţi care făceau ca regimul lui Saddam să reziste: cea mai importantă coloană era
liderul însuşi, securitatea internă, Garda Republicană şi forţele speciale, armata regulată a
Irakului, infrastructura ţării şi populaţia civilă.

Fără îndoială cea mai importantă ţintă a acestora era dictatorul în persoană. El avea cea mai mare
valoare, iar uciderea lui Saddam însemna prăbuşirea regimului pe principiul decapitării capului.

Pag. 147
Acest război a fost important şi pentru media deoarece aceasta s-a dezvoltat fără precedent până
atunci. În 2003 existau prtable satellite phones, echipele de tv puteau să difuzeze imagini cu
telefoanele mobile care aveau cameră foto. Chiar şi Pentagonul spunea In 1991, reporters didn’t
have the type of technology and capabilities that exist today. They did not have the ability to file
from the field like they can today. There was not the option of sending images and video lugging
along tremendous amounts of equipment.

Pag. 148

Însă acest aspect era o problemă pentru militari deoarece viteza reportajelor întreceau de multe
ori chanalele de comunicare ale acestora. Acest timp scurtat cu care reporterii puteau să
transmită informaţia nu putea decât să-i pună în avataj şi să-i dezavantajeze pe militari.

Noua tehnologie în media a ajuta armata enorm. Jurnaliştii care erau pe teren şi care nu
trnaportau cu ei echipamentul militar au creat trei beneficii. Primul, militarii economiseau foarte
multă logistică deoarece media nu trebuia să transmită informaţia prin intermediul canalelor puse
la dipoziţie de aceştia. Doi, forţele armate salavau timp prin preluarea unor informaţii oferite de
media. Ultimul şi cel mai important, noile tehnologii media ofereau armatei o nouă armă în
războiul informaţional.

Pag. 150

Opbiectivul reporterului este să producă o ştire care să le aducă beneficii. Acea ştire poate să fie
fie una senzaţională, fie una de investigaţie. Cea senzaţională se caracterizează prin faimă, bani
sau un premiu prestigios. Ştirea de investigaţie se axează mai mult pe calitate şi vrea să se
apropie cât de mult posibile de sursă. Însă ambele tipuri de reportaje au legături strânse cu
militarii deoarece sunt încorporaţi şi trăiesc pe pielea lor ştirile despre care relatează.

Pag. 152

Până la acest conflict nu au existat o aşa mare concentrare de jurnalişti pe câmpul de luptă. O
întreagă armată de 2.500 de jurnalişti şi staful lor au călătorit în Irak. Astfel, informaţia pe care o
primea publicul se realiza prin 3 canale: unul stategic, unul operaţional şi unul tactic. Canalul
strategic furniza informaţii de război jurnaliştilor aflaţi la Washington sau Penagon în camerele
de presă. Canalul operaţional avea centrul de comandă în Doha, Qatar. Iar canalul tactic era cel
din teren unde jurnaliştii încorporaţi transmiteau informaţiile editorilor.

Pag. 162

Primele momente ale războiului în lentielele jurnaliştilor dominau imagini în care erau prezentate
câmpuri vaste şi goale pline de nisip, în fundal aflându-se vehiculele militare. Chiar dacă era o
atmosferă monotonă, imaginile erau foarte neobijunuite deoarece erau live. Pentru prima dată în
istoria militară a fost posibilă să se prezinte un război sub format de reality-TV în care privitorii
să poată privii în timp real conflictul şi soldaţii reali.