1

Povestea lui Harap-Alb

Ion Creangă
În Estetica basmului, George Călinescu definea basmul, specie pe care o întâlnim atât în literatura
populară, cât şi în cea cultă, drept o oglindire în orice caz a vieţii în moduri fabuloase. Această definiţie, destul
de simplificatoare, e completată de câteva intuiţii care văd dincolo de planul realist şi de cel didactic un "plan
hieroglific sau simbolic", orice basm fiind doar parţial descifrabil şi impunându-se conştiinţei prin sugestii.
Basmele culte din literatura româna prelucrează sau dezvoltă teme diverse: mitologice (Al.Odobescu),
folclorice (M.Eminescu, I.Slavici, I.Creangă) şi respectă trăsăturile speciei: narațiune amplă, ȋn care planul real
se ȋmbină cu cel fabulos, antrenȃnd personaje polarizate etic şi purtătoare ale unor valor simbolice şi respectȃnd
schematismul (stereotipia) acțiunii.
În ceea ce priveşte poveştile şi basmele lui Creangă, ele evocă lumea ţărănească proiectată în fabulos.
Ele au izvoare folclorice şi se caracterizează prin viziune morală si caracterologică, originalitatea artei narative,
interferenţa planului real cu cel fabulos, oralitatea stilului etc.
De o mare bogăţie imaginativă şi de o mare diversitate stilistică, Povestea lui Harap-Alb constituie
apogeul creaţiei lui Creangă. Basmul a apărut la 1 august 1877, în Convorbiri literare şi a fost reprodus în
acelaşi an , de către Mihai Eminescu, în Timpul.
Titlul – o alăturare oximoronică a unui substantiv şi a unui adjectiv - sugerează statutul social al eroului
care la început nu este individualizat printr-un nume, dar devine prin vicleşug sluga Spânului. Nepotul
împăratului Verde este harap, adică rob (aşa se numeau pe atunci ţiganii), dar un rob alb. Acest antroponim se
adaugă elementelor realiste ale basmului, căci spre deosebire de poveştile populare unde eroul are doar un nume
generic (fiul craiului, Făt-Frumos), aici individualizează un tip uman.
Povestea lui Harap-Alb este o prelucrare cultă a unui ritual iniţiatic. Temei comune aproape tuturor
basmelor – lupta dintre bine şi rău – i se adaugă problematica iniţiatică, evoluţia pe care personajul o
parcurge de la starea de profan la aceea de iniţiat, de cunoscător. Statutul de împărat, în toate culturile arhaice,
este considerat de origine sacră şi pentru a accede la el trebuie parcurs un drum, care nu este însă unul fizic,
geografic, ci spiritual, de perfecţionare şi purificare.
Acțiunea se desfăşoară linear, succesiunea episoadelor şi a sevvențelor narative realizȃndu-se prin
ȋnlănțuire. Ca ȋn orice basm, formula inițială (Amu cică era odată ȋntr-o țară un crai care avea trei feciori)
sugerează indeterminarea spațio-temporală.
Parcurgerea drumului maturizării de către erou presupune un lanț de ȋntȃmplări convenționale, subiectul
realizȃndu-se prin succesiunea unor motive specifice basmului.
Cartea primită de crai de la fratele său, Ȋmpăratul Verde, care, neavȃnd decȃt fete are nevoie de un
succesor la tron (motivul suveranului fără urmaşi) este factorul perturbator la situației inițiale şi
declanşează acțiunea. După ȋncercările neizbutite ale fraților mai mari, crăişorul porneşte la drum, fiind singurul
apt să-l parcurgă (motivul superiorității mezinului).
Ca totdeauna, iniţierea presupune o încercare prealabilă, rol îndeplinit de către craiul care le iese
feciorilor săi înainte deghizat în urs, dar îşi dezvăluie identitatea numai celui ce primeşte lupta. Sfânta Duminică
îl reprezintă, prin sfaturile pe care i le dă eroului, pe şaman, pe preot, adică pe acela care îl iniţiază pe novice.
Armele, hainele şi calul craiului simbolizează patrimoniul strămoşesc şi calităţile spirituale ereditare.
Trecerea podului este urmată de rătăcirea ȋn pădure, simbol ambivalent, loc al morții şi al regenerării.
Nedescurcȃndu-se singur şi crezȃnd că se află ȋn țara spȃnilor, crăişorul ȋl tocmeşte slugă pe Spȃn (a treia oară
cȃnd ȋl ȋntȃlneşte), ȋncălcȃnd astfel povața părintească.
Spânul este şi el, la nivel simbolic, un personaj oximoronic, în sensul că e deopotrivă arhetipul răului,
dar şi factorul dinamic al schimbării. Ca un magister iniţiatic, el înlesneşte conferirea unui nou nume (neofitul
îşi pierde identitatea anterioară actului iniţierii) şi este, totodată, războinicul deţinător al puterii pe care în final o
transferă în totalitate lui Harap-Alb.
Coborârea în fântână după apă, jurământul schimbarea statutului eroului, primirea unui nou nume
sugerează botezul. Este moartea şi învierea simbolică; fântâna e simbol al coborârii, personificând renaşterea şi
regenerarea.
2

Ajunşi la curtea Ȋmpăratului Verde, Spȃnul ȋl supune pe Harap-Alb unor probe. Astfel, drumul eroului
cuprinde trei încercări, trei trepte de iniţiere, fiecare superioară, ca dificultate, celeilalte: aducerea sălăţilor din
Grădina Ursului, vânarea cerbului şi peţirea fetei lui Roşu-Împărat. Primele două probe le trece cu ajutorul
Sfintei Duminici, ultima e mai complexă şi presupune şi ea un şir de încercări, o verificare cu rolul de a arăta
socrului dacă tânărul a trecut prin ritualul de iniţiere, dacă deţine puterile magice ale celui ce a fost în lumea de
dincolo. Izbuteşte să parcurgă şi aceste trepte (ȋnnoptarea ȋn casa de aramă ȋncinsă, ospățul pantagruelic,
alegerea macului de nisip, păzirea fetei de ȋmpărat etc) cu ajutorul unor personaje himerice (Gerilă, Flămȃnzilă,
Setilă, Ochilă, Păsări-Lăți-Lungilă) şi animaliere (furnicile, crăiasa albinelor).
Ajunşi la curtea Ȋmpăratului Verde, fata divulgă adevărata identitate a eroului, iar Spȃnul ȋi taie capul.
Fata lui Roşu-Împărat îl învie cu ajutorul smicelelor de măr, al apei vii şi al apei moarte. Ca şi în alte basme
similare eroul e stropit întâi cu apă moartă, fiind trimis în lumea strămoşilor, apoi cu apă vie pemtru a fi readus,
ca iniţiat, în lumea celor vii. Sunt aici reminiscenţe din coborârea în Infern a lui Eneas.
Abia la capătul traseului iniţiatic eroul, unit cu propriul suflet de esenţă divină, e apt să devină împărat.
Ca ȋn orice basm, acțiunea antrenează personaje polarizate etic, purtătoare ale unor valori simbolice.
Protagonistului (ȋntruchipare a binelui) i se opune antagonistul (Spȃnul) şi este ajutat de ființe hinerice
(Gerilă, Flămȃnzilă, Setilă, Ochilă, Păsări-Lăți-Lungilă) sau de animale (furnicile, crăiasa albinelor).
Personajul principal al basmului este, după cum sugerează însuşi titlul, Harap-Alb. El demonstrează –
prin modul cum e conceput – stilul inconfundabil în care Creangă realizează un fabulos plin de umanitate,
evocând o lume ţărănească autentică, dându-i o tentă picturală de fabulos folcloric. Eroul nu are decât puţine din
atributele unui Făt –Frumos. Este un tânăr obişnuit ce se maturizează pe măsură ce parcurge diferite aventuri,
rămânând în limita umanului. Faptele care depăşesc sfera realului sunt săvârşite de către "adjuvanţii" săi
înzestraţi cu puteri supranaturale.
Ca un erou de bildungsroman, Harap-Alb e surprins în devenire, săvârşeşte un act de iniţiere în vederea
formării sale pentru viaţă. Boboc în felul lui în treburile existenţei, se maturizează şi-şi revelează calităţile, fiind,
în final, demn să conducă o împărăţie.
Ca în orice basm, protagonistul nu este individualizat fizic şi predomină mijloacele indirecte de
caracterizare, trăsăturile lui desprinzându-se din gesturi, fapte, atitudini, limbaj, relaţia cu celelalte personaje.
Modest, cuviincios, dovedind dragoste filială, eroul cere cu umilinţă tatălui său îngăduinţa de a-şi încerca
norocul, suferind că-l vede aşa abătut din cauza eşecului fraţilor mai mari. Trebuie însă remarcat că el e ajutat în
permanenţă să reuşească (de Sfânta Duminică, de calul său, de cei cinci prieteni năzdrăvani, de crăiesele
furnicilor şi albinelor), pentru că e îndatoritor, milostiv, muncitor, întruchipând virtuţi consacrate de sistemul
etic popular.
Un episod – cheie în evoluţia lui îl constituie întâlnirea cu Spânul, după mai multe zile de rătăcire prin
pădurea întunecată, simbol al necunoscutului. Apariţia Spânului devine o necesitate în compoziţia basmului şi
fiul craiului, încălcând poveţele părinteşti, îl tocmeşte slugă. Supus prin vicleşug şi legat prin jurământ de Spân,
crăişorul – devenit Harap-Alb, adică slugă albă – dovedeşte loialitate. Antroponimul folosit se adaugă
elementelor realiste ale basmului şi, totodată, individualizează un tip uman.
Încercările la care e supus eroul, deşi specifice basmului, au o funcţie formativă precisă. El îşi dovedeşte
curajul şi bărbăţia, nu fără ezitări şi slăbiciuni omeneşti.
În final, imaginii conducătorului despotic, mărginit, reprezentat de Spân, I se opune aceea a
conducătorului înţelept, care cunoaşte viaţa, e atent la durerile supuşilor săi. Harap-Alb însumează trăsăturile
unui cod moral caracteristic viziunii populare asupra dreptăţii şi adevărului.
Valorificând substanţa sufletului naţional, Ion Creangă izbuteşte să creeze o operă profund originală,
într-un stil inconfundabil. În Povestea lui Harap-Alb se îmbină armonios elementele de sorginte populară cu
cele specifice artei narative a povestitorului humuleştean. Sursele folclorice ale basmului sunt : tema (triumful
binelui asupra răului), motivele narative tipice (superioritatea mezinului, călătoria, supunerea prin vicleşug,
probele depăşite, izbânda, demascarea, căsătoria), personajele ( craiul, Vede-Împărat, Împăratul Roş, Harap-
Alb, Spânul etc.), ajutoarele lor (calul, Sfânta Duminică, regina furnicilor, a albinelor, Gerilă, Setilă etc) ; unele
elemente magice (apa vie, apa moartă, cele trei smicele etc.), fuziunea dintre real şi fabulos, aparenta simplitate
a limbajului, autenticitatea vorbirii, oralitatea.
3

Ion Creangă asimilează acest fond folcloric, dar arta sa nu mai este a povestitorului popular, care
improvizează pe o schemă narativă, punând accentul pe întâmplări, fără să insiste pe detalii care
particularizează.
Spre deosebire de basmul popular, arta narativă a lui Creangă se caracterizează prin ritmul rapid,
rezultat din eliminarea explicaţiilor generale, a digresiunilor, a descrierilor, prin individualizarea acţiunii şi a
personajelor prin amânunte care particularizează, prin dramatizarea acţiunii cu ajutorul dialogului.
Dialogul are, la Creangă, rol dublu, ca în teatru. Prin el se dezvoltă acţiunea şi se caracterizează
personajele, care trăiesc şi se individualizează prin limbaj. Din această cauză, opera nu poate fi repovestită, căci
suprimând dialogul îi este anulat farmecul inconfundabil.
Şi particularităţile fantasticului deosebesc opera scriitorului humuleştean de basmul popular în care
umanizarea personajelor fabuloase, supranaturale este convenţională, fără particularităţi psihice, sociale,
naţionale. La Creangă nu numai că fantasticul este umanizat, dar tipurile lui sunt diferenţiate fizic şi moral.
Eroii din Povestea lui Harap-Alb au un comportament, gesturi şi o psihologie care amintesc de lumea concretă,
ţărănească, humuleşteană aşa cum e evocată şi în Amintiri din copilărie.
Astfel, Împăratul Roş se uită de-a mirarea la peţitori, iar noaptea caută prin aşternut să vadă ce l-a pişcat
de i-a stricat somnul. Atitudinile lui n-au rigiditatea tradiţională, nu sunt maiestuoase, ci familiare, ţărăneşti.
Şi Harap-Alb are slăbiciuni şi se poartă omeneşte. El plânge când îl dojeneşte părintele său, se mânie şi
loveşte calul cu frâul în cap, ca orice flăcău de la ţară, este păcălit de Spân pentru că era boboc în felul său la
trebi de aieste, se dovedeşte slab de înger şi mai fricos ca o femeie când se duce în Pădurea Ursului, se
olicăieşte de belelele în care îl bagă Spânul, se bate cu mâna peste gură, uitându-se la smintitul de Ochilă, are
simţul umorului, petrecând pe seama tovarăşilor de drum şi a poznelor lor.
Şi însoţitorii eroului se poartă omeneşte. De exemplu, când fata Împăratului Roş se preface într-o
păsărică, Ochilă îi vorbeşte lui Păsărilă astfel : Măi, fetişoara împăratului ne-a tras butucul. A dracului zgâtie
de fată  !...Căutând-o, Păsări-Lăţi-Lungilă bojbăie prin toate buruienile, cotrobăie pe după stânci şi o găbuieşte
în spatele lunii, aşa cum Nică prinsese pupăza în scorbură.
Aşadar, caracteristic basmelor lui Creangă este localizarea fantasticului prin detalii realiste.
Personajele, de la Harap-Alb la simpaticii monştri care îl însoţesc aparţin unui plan de existenţă care poate fi
localizat geografic şi istoric, se comportă ţărăneşte şi vorbesc moldoveneşte.
O altă particularitate a poveştilor lui Creangă este jovialitatea, umorul. Ele degajă o veselie
contagioasă, provocată prin diferite mijloace.
Exprimarea mucalită rezultă din construirea unor fraze prin tehnica aşteptării frustrate. Ele contrariază
pentru că încep într-un fel, dar iau o întorsătură neaşteptată, surprinzătoare. Harap-Alb şi tovărăşii săi intră
buluc în ogradă...care de care mai chipos şi mai îmbrăcat, de curgeau aţele şi se târâiau oghelele după dânşii.
În casa de aramă, Gerilă se întindea de căldură, de-i treceau genunchele de gură, iar Împăratuli Roş i se urează
să trăiască trei zile cu cea de-alaltăieri.
O altă metodă de realizare a umorului este ironia : Doar unu-i Împăratul Roş, vestit prin meleagurile
aceste pentru bunătatea lui cea nepomenită şi milostivirea lui cea neauzită.
Basmul abundă în porecle şi apelative caricaturale care stârnesc râsul : ţapul cel roş, Buzilă,
mangosiţi, farfasiţi etc.
Sunt folosite şi zeflemisirea (Tare-mi eşti drag !...Te-aş vârâ în sân, dar nu încapi de urechi...),
diminutive cu valoare augmentativă (buzişoare, băuturică), caracterizări pitoreşti (înfăţişarea lui Gerilă, a lui
Ochilă etc).
Apar ş scene comice (cum ar fi cearta din casa de aramă, discuţia dintre împărat şi peţitori), ori citate cu
expresii şi vorbe de duh (Dă-i cu cinstea să peară ruşinea).
Erudiţia paremiologică e vizibilă în toată opera lui Creangă. El citează la tot pasul, cu plăcere,
proverbe, zicători, vorbe de duh luate din tezaurul de înţelepciune populară şi le introduce în text prin expresia
vorba ceea. Ele se potrivesc perfect întâmplării povestite, părând scoase din condiţia momentului. Astfel, orice
explicaţie devine inutilă, căci autoritatea acestei înţelepciuni, a ştiinţei vieţii, este de necontestat. Efectele
erudiţiei paremiologice sunt : ritmul rapid al naraţiunii, hazul, aşezarea întâmplărilor în perspectiva unui
umanism popular, a unei morale clasicizate prin tradiţie. La tot pasul, textul abundă în astfel de citate : Capra
4

sare masa, iada sare casa ; Vorba lungă, sărăcia omului ; Dă-i cu cinstea să peară ruşinea etc. Datorită
acestui aspect al operei sale, Creangă a fost comparat cu Anton Pann şi amândoi cu Rabelais : Şi Anton Pann şi
Creangă sunt arhivari de tradiţii, dar în înţelesul rabelaisian. Creangă este un umanist al ştiinţei săteşti
scoţând din erudiţia lui un râs gros, fără a fi, totuşi, un autor vesel prin materie (G.Călinescu).
Limbajul folosit de Creangă îi demonstrează capacitatea de a recrea limba ţărănească, de o turna în
tiparele unei rostiri individuale, inconfundabile, ce devine marcă a stilului său.
Originalitatea sa verbală se evidenţiază prin vocabularul specific (majoritatea cuvintelor sunt de origine
populară, unele cu aspect fonetic moldovenesc, multe sunt regionalisme lexicale), exprimarea locuţională (apar
numeroase locuţiuni, forme fixe de limbă, zicători, proverbe).
Totodată, remarcabilă este şi folosirea unui limbaj afectiv. Creangă nu este un povestitor rece, indiferent,
ci se implică, participă sufleteşte, apreciază, solicită ascultătorii. Exprimarea afectivă este dată de prezenţa
interjecţiilor, a exclamaţiilor, a dativului etic ( mi ţi-l înşfacă).
De asemenea, se observă economia de mijloace artistice, Creangă fiind un scriitor fără metafore,
singurul al cărui stil are această particularitate. Uneori, foloseşte comparaţii, dar şi acestea sunt expresii
consacrate prin uz (ca un nebun ; străluceşte ca un soare).
O altă trăsătură care particularizează arta narativă a autorului este oralitatea. El povesteşte cu vervă,
neobosit, ca un actor în faţa unei săli fascinate, scrie ca şi cum ar trebui să-şi interpreteze textul. Frazele sale
lasă impresia că au fost concepute nu pentru a fi citite, ci auzite. Oralitatea rezultă din prezenţa interjecţiilor
onomatopeice (zbârr !) şi a interjecţiilor (iacătă, ia). La fel, impresia de zicere e accentuată de mulţimea
expresiilor narative tipice (şi odată ; şi atunci ; în sfârşit  ; după aceea), a interogaţiilor şi exclamaţiilor, a
adresării directe (Ei, apoi şagă vă pare ?; ce-mi pasă mie ?; şi hai  ! hai ! hai !), precum şi din inserarea de
fraze ritmate şi rimate, sau de versuri populare (De-ar şti omul ce-ar păţi/ Dinainte s-ar feri !).
Aşadar, prin specificul artei narative care e dat de nota comică, de erudiţia paremiologică, de
particularităţile fantasticului şi de limbaj, Ion Creangă se deosebeşte mult de povestitorul popular şi se
individualizează perfect între scriitorii români.