Managementul riscului – conceptul de management

al riscului

Ce este riscul?
În orice domeniu al activităţii economice, sociale sau politice, se pune problema
riscului ce poate să apară, având consecinţe ce nu pot fi întotdeauna prevăzute sau anticipate
din punct de vedere al consecinţelor.
Problematica asociată riscului în societatea contemporană este o rezultantă a faptului că trăim
de fapt într-o civilizaţie a riscului. Până la urmă, istoria omenirii este o istorie a riscului, dar
poate în ultimele decenii am devenit mai conştienţi şi am început să privim dintr-o perspectivă
ştiinţifică aspectele riscurilor.
Evaluarea şi modelarea riscului este o activitate complexă, ce presupune abordări
multidisciplinare din diferite ramuri ale ştiinţei, respectiv cunoştinţe din domeniile economic,
tehnologic, sociologic sau politic.
Rezultatele evaluării riscului influenţează decisiv deciziile şi succesul strategiilor adoptate la
nivel macro şi microeconomic.
Riscul în dicţionarele româneşti şi străine este definit astfel. În sens general, conform
Dicţionarului Explicativ al Limbii Române (DEX), riscul reprezintă „posibilitatea de a ajunge
într-o primejdie, de a înfrunta un necaz sau de suportat o pagubă; pericol posibil”.
După cum se observă, această definiţie pune accentul pe situaţia „posibilă” de primejdie sau
pericol pe care o poate genera apariţia riscului, dar şi pe o latură să-i zicem „economică”,
legată de o posibilă pagubă care poate fi suferită.
Termenul „a risca” are şi el mai multe sensuri, respectiv:
• a(şi) pune în primejdie viaţa, onoarea;
• a (se) expune unui pericol posibil;
• a participa la o acţiune nesigură, a acţiona la noroc;
• a cuteza, a îndrăzni, a se încumeta.
De asemenea, termenul „riscant”, cu referire la situaţii sau acţiuni, are sensul de „plin de
riscuri, expus la primejdii, nesigur”.
O definiţie mai amplă găsim în Micul Dicţionar Enciclopedic (MDE), în care în afara sensului
de „pericol”, apare şi nuanţa de „inconvenient posibil”, dar sunt menţionate şi definiţiile
pentru „riscul contractual”, „riscul lucrului” şi „riscul asigurat”.
Într-o lucrare monumentală cum este Webster’s Unabridged Dictionary of English Language
(2002) există două sensuri pentru noţiunea de risc:
(1) „Expunerea la şansa de rănire sau de pierdere; un hazard sau o şansă periculoasă;
(2) În asigurări:
a. hazardul sau şansa de a pierde;
b. gradul de probabilitate al unei astfel de pierderi”.
Iată cum definiţia anglo-saxonă a riscului introduce de fapt noţiunea de probabilitate care –
după cum vom vedea – joacă un rol extrem de important în abordarea ştiinţifică a
problematicii riscului.
Deosebit de interesant este şi faptul că imediat după noţiunea de risc, dicţionarul menţionat
defineşte şi noţiunile de managementul riscului şi pe cea de manager de risc.
Managementul riscului este definit ca fiind „tehnica de evaluare, minimizare şi prevenire a
pierderilor accidentale într-o afacere, prin asigurări, măsuri de siguranţă ş.a.”.
Definiţiile asociate noţiunii de risc au nuanţe diferite de la o disciplină ştiinţifică la alta şi,
uneori, chiar în interiorul acestui domeniu. Cu toate aceste diferenţieri, majoritatea definiţiilor
conţin două elemente comune şi anume incertitudinea şi pierderea.
Riscul este un eveniment incert, dar posibil, originea lui aflându-se în incertitudine. El apare
în activităţile economice, sociale, politice şi, respectiv, în raporturile dintre oameni sau în
raporturile dintre om şi natură.
Riscul implică ideea de pierdere potenţială (de orice tip), pierdere provocată de evoluţia unor
factori – denumiţi factori de risc – în sens contrar aşteptărilor.
Spre deosebire de incertitudine, riscul se caracterizează prin posibilitatea de a fi cuantificat
prin legi de probabilitate.
Riscul şi incertitudinea se întâlnesc combinate în diferite proporţii, în realitate incertitudinea
fiind inerentă tuturor fenomenelor, ea neputând fi eliminată.
În contextul general al ştiinţei managementului, managementul riscului reprezintă procesul de
abordare sistematică a riscului în cadrul unei organizaţii, înţelegând prin termenul de
organizaţie sensul larg definit de standardele internaţionale în domeniul calităţii.
Considerând însă managementul ca o „artă”, atunci managementul riscului poate fi definit ca
fiind „arta de a ţine incertitudinea sub control”.
Esenţa managementului riscului trebuie – în ultimă instanţă – să contracareze efectul legilor
lui Murphy. Astfel, legea „dacă ceva rău se poate întâmpla, atunci se va întâmpla” poate fi
parafrazată prin „dacă un risc poate apărea, atunci el va apărea”.
Şi cea de a doua lege a lui Murphy, respectiv „lăsate în voia lor, toate lucrurile merg din ce în
ce mai rău” poate fi transpusă în termenii riscului prin „riscurile lăsate în voia lor, se vor
manifesta din ce în ce mai puternic”.
De aici şi misiunea managementului riscului de a prevedea şi analiza riscurile, de a identifica
mijloacele de tratare a acestui risc.
Managementul riscului
În lumea financiar-economică, s-a dezvoltat un întreg domeniu (managementul riscului) şi o
multitudine de instrumente au apărut (instrumentele financiare derivate) pentru a reduce sau/şi
transfera riscul.
Riscul este aici o variabilă ce se doreşte a fi controlată, astfel încât modificările acesteia să nu
afecteze negativ o companie, firmă.
Realizarea obiectivelor şi proiectelor unei firme presupune identificarea şi asumarea unor
riscuri multiple, care pot fi cauzate de:
- schimbările de mediu sau interne,
- conceperea unor strategii nerealiste,
- erori şi omisiuni în proiectare şi execuţie.
Riscul în activitatea unei firme se referă la probabilitatea de a nu se respecta obiectivele
stabilite în termeni de:
 performanţă (nerealizarea standardelor de calitate),
 program (nerespectarea termenului de execuţie)
 cost (depăşirea bugetului).
Lipsa managementului riscurilor poate duce la apariţia unei multituni de riscuri.
Riscurile cele mai frecvente pentru companiile private din România sunt împărţite astfel:
 riscuri legate de personalul companiei: accidente şi îmbolnăviri, plecarea unor
angajaţi de valoare, greve;
 riscuri legate de informaţii: furturi de informaţii de către concurenţi, distrugerea
informaţiilor din computere de către viruşi, pierderea informaţiilor din neglijenţă,
distorsionarea şi analiza incompletă a informaţiilor;
 riscuri determinate de mediul politic şi economic: apariţia unui concurent puternic pe
piaţă, inflaţie accentuată, fluctuaţii ample ale cursului valutar, legislaţie nefavorabilă,
întârzieri la plată din partea clienţilor, întârzieri la livrare din partea furnizorilor;
 alte riscuri: furt, incendiu, hazarde naturale (furtună, inundaţie, cutremur etc.), legate
de proprietatea intelectuală (invenţii, mărci etc.), sancţiuni legale.

Conceptul de management al riscului

Managementul riscului este un proces ciclic, cu etape distincte: identificarea riscului, analiza
riscului şi reacţia la risc.
În acest sens el cuprinde o gamă de activităţi, riguros definite şi organizate, care plecând de la
context şi obiectivele firmei, analizează factorii de risc într-o concepţie de securitate în
vederea minimizării riscului asumat şi costurilor necesare.
Economistul Raymond Barre punea în evidenţă două caracteristici ale economiei de piaţă:
 tendinţa de creştere a riscurilor – pe care el o explică datorită accelerării progresului
tehnologic, dimensiunii şi interdependentei activităţilor, precum şi transformărilor
sociale;
 nevoia crescândă de securitate a firmei.
Incapacitatea sistemului de asigurări de a răspunde satisfăcător la acest deziderat pentru
siguranţa totală a firmei, deci de a putea să acopere în totalitate riscurile ce pot surveni, a
determinat o trecere rapidă a modelului imaginat teoretic pentru managementul riscului de
practica cotidiană a firmelor.
Oricum, într-un sistem economic concurenţial, activităţile în care decizia, mai ales latura ei
strategică, să aibă un grad ridicat de certitudine sunt inexistente.
Ca atare, controlul şi gestiunea riscurilor este organizat în cadrul firmei, dovedindu-se la fel
de important pentru supravieţuirea şi succesul lor ca şi funcţia tehnică, de marketing sau
financiar-contabilă.
În esenţă, conţinutul managementului riscurilor constă:
 dintr-un proces sistematic de cunoaştere a factorilor potenţiali ce ameninţă securitatea
firmei;
 măsurarea gradului de periculozitate a acestora;
 reducerea efectelor prin prevenire şi protecţie;
 transferul acelor cauze care nu pot fi gestionate de firma însăşi, societăţilor de
asigurare specializate în gestiunea riscurilor.
Teoria financiară evidenţiază în acest sens două categorii importante de efecte:
 economice – asupra elementelor patrimoniale dintr-o firmă;
 financiare – legate de lichidităţi şi solvabilitatea firmei.
Indiferent de situaţia caracteristică a mediului de activitate al firmei, gestiunea riscurilor
comportă două dimensiuni importante:
 variabilitatea factorilor şi consecinţele producerii evenimentelor negative;
 costul administrării foarte diferit, în funcţie de consecinţele riscului şi modul lor de
reducere – preventiv, curativ, prin măsuri proprii, tehnice (în cazul secetei stabilirea
epocii optime de semănat, alegerea soiului şi a densităţii), măsuri cu costuri mari
(irigaţiile) şi în unele situaţii, măsuri de transfer a riscurilor prin asigurări.
Cu alte cuvinte, problema gestiunii riscurilor de către factorii decizionali ai firmei constituie o
alternativă între efectele pe care le-ar suporta firma ca urmare a lăsării la voia întâmplării
(lipsa de acţiune) şi controlul şi acţiunea prin măsuri de intervenţie asupra riscurilor.
Tehnicile preventive
Tehnicile preventive vizează o devansare a evenimentului, putând conduce uneori la
eliminarea riscului sau la diminuarea efectului acestuia. De exemplu, întreruperea relaţiilor
comerciale cu un client a cărui solvabilitate este îndoielnică, încetarea fabricării unui produs
“periculos”, refuzul de a investi într-o economie instabilă, constituie câteva măsuri
preventive.

În ceea ce priveşte gestiunea previzională, un exemplu elocvent este protecţia sistemelor

informatice, a brevetelor, a mărcilor, etc. Simplu spus, variabilitatea este nivelul maxim de
pierderi care se poate asocia la realizarea unui risc.
Acest nivel include:
 prejudiciul direct (sustragerea de bunuri, dobânzi, penalizări);
 prejudiciul consecutiv (lipsa de venituri datorită unei încetări accidentale a activităţii);
 prejudiciul indirect (pierderea de clientelă, reducerea segmentului de piaţă).
Dacă riscul ar fi asigurat în totalitate, variabilitatea ar fi nulă. Întrucât, în realitate nu se
întâmplă aşa, intervine problema evaluării evenimentelor “indezirabile”.
Costul gestionarii riscurilor
Costul gestionarii riscurilor este suma tuturor cheltuielilor aferente unui risc. Pentru riscurile
asigurate, prima de asigurare este un asemenea cost. Pe baza celor două dimensiuni:
prejudiciul total şi costul gestionării riscurilor se poate concepe acţiunea factorilor de decizie
asupra riscurilor prin:
o măsurile preventive care permit reducerea consecinţelor şi creşterea costului riscului,
limitând realizarea şi repetarea evenimentelor;
o transferarea parţială sau totală a unor riscuri prin asigurare, determină creşterea
costului, dar permit reducerea cvazitotală a consecinţelor realizării unui risc.
Obiectivul managementul riscului este situarea în cadrul unei arii cuprinse între limite în care
riscul este suportabil şi asumat, iar costul este rezonabil până la limita impusă de rentabilitatea
firmei.
Accentuarea rolului riscului în procesul de decizie nu implică o departajare netă între
managementul general al firmei şi managementul riscurilor, deşi în marile firme occidentale
există un compartiment cu atribuţii în ceea ce priveşte evaluarea, analiza şi gestiunea
riscurilor.
Funcţia nou creată ( gestionarea riscurilor) serveşte ca intermediar funcţiilor tradiţionale ale
managementului firmei.
Procesul de evaluare, analiza şi gestiunea riscurilor este încredinţat unor persoane specializate
care au menirea de a furniza informaţii pertinente în flux permanent conducerii firmei.
Firmele mici şi mijlocii apelează la servicii şi persoane specializate din afara firmei.
De asemenea, unei asemenea persoane, denumit în literatura anglo-saxonă “risc-manager” iar
în franceză “auditeur des risques” este într-un câtva asemănător celui de “revizor contabil”.

Evaluarea generală a riscului cuprinde trei segmente:

  aprecierea mediului de afaceri – economia naţională în ansamblu, sectoarele de
activitate şi firmă;
 studiul organizării firmei – funcţiile, strategia, planificarea, bugetele şi controlul de
gestiune, identificarea ciclurilor de activitate şi a fluxurilor de operaţiuni
semnificative;
 analiza generală a situaţiei financiare şi a rezultatelor – utilizarea fondurilor, investiţii,
analiza surselor interne şi externe de finanţare, analiza structurii produselor şi a
cheltuielilor, analiza factorilor de sensibilitate a profitului, echilibrului pe termen lung
şi scurt.
Analiza riscului
Analiza riscului se desfăşoară pe faze:
 faza de identificare a riscului;
 faza de evaluare şi de analiză a riscului.
Faza de identificare a riscului
În această fază se evaluează pericolele potenţiale, efectele şi probabilităţile de apariţie ale
acestora pentru a decide care dintre riscuri trebuie prevenite sau reduse. Totodată se elimină
riscurile neconcordante, acele elemente de risc cu probabilităţi reduse de apariţie sau cu un
efect nesemnificativ.
Caracterul dinamic al factorilor mediului ambiant şi al factorilor de producţie creează
posibilitatea modificărilor foarte dese a probabilităţii de apariţie a unor riscuri şi ale efectelor
produse de acestea. De aceea, în managementul riscurilor, identificarea şi evaluarea trebuie
realizate în mod regulat, atât pentru riscurile interne cât şi pentru cele externe.
Metode de identificare a riscului
Riscul poate fi identificat, folosind diferite metode:
 întocmirea unor liste de control care cuprind surse potenţiale de risc cum ar fi: condiţii
de mediu (temperatura, precipitaţii, luminozitate, ger, poluare), rezultatele aşteptate,
modificări ale obiectivelor, angajaţi, estimările costurilor şi termenul de execuţie, etc.
 analiza documentelor disponibile în arhiva firmei, pentru identificarea problemelor
care au apărut în situaţii similare celor curente sau la anumite intervale de timp.
 utilizarea experienţei personalului direct productiv la identificarea riscurilor. De multe
ori oamenii de pe teren sunt conştienţi de riscuri şi probleme pe care cei din birou nu
le sesizează. O comunicare eficientă teren – birou este una din cele mai bune surse de
identificare şi diminuare a riscurilor.
Identificarea riscurilor impuse din exterior (prin legislaţie, schimbări în economie, tehnologie,
relaţii cu sindicatele), prin desemnarea unei persoane care să participe la întrunirile
asociaţiilor profesionale, la conferinţe şi care să parcurgă publicaţiile de specialitate.
Faza de evaluare şi analiză
În faza de evaluare şi analiză se iau în considerare riscurile identificate în prima fază şi
serealizează o cuantificare a acestora.
 Pentru analiza riscului se foloseşte un instrumentar matematic divers care trebuie adaptat
necesităţilor analizei şi care să ţină seama de acurateţea datelor disponibile.
Metode de cuantificare a riscurilor
Pentru cuantificarea riscurilor se pot folosi următorele metode:
 metoda valorilor aşteptate;
 metoda simulării;
 metoda arborelui decizional;
 metoda de analiză diagnostic.

Metoda valorilor aşteptate

Cea mai simplă metodă de cuantificare a riscurilor este aceea a valorilor aşteptate (VA) care
se calculează ca produs între probabilităţile de apariţie ale anumitor evenimente (P) şi efectele
acestora (E).
VA(a) = P(a)×E(a)
Unde:
VA(a) – valoarea aşteptată a evenimentului (a);
P(a) – probabilitatea de apariţie a evenimentului (a);
E(a) – efectul apariţiei fenomenului (a).
De exemplu, în cazul unei firme de construcţii, determinarea riscului asumat are un impact
major în calculaţia costurilor şi implicit în activitatea de ofertare-licitare. Astfel, dacă în
timpul pregătirii documentaţiei pentru participarea la o licitaţie pentru adjudecarea unei
lucrări s-a identificat riscul de a se întâlni un strat de rocă dură în timpul săpăturii fundaţiei,
antreprenorul se poate asigura împotriva acestui risc calculând valoarea aşteptată a producerii
acestui fenomen şi o poate include în calcule pentru elaborarea devizului ofertă.
Concret, dacă costul suplimentar antrenat de efectuare a săpăturilor în roca dură pentru o
anumită lucrare este de 100.000 lei, iar probabilitatea ca să se întâlnească roca dură a fost
estimată la 30% valoare aşteptată a acestui risc va fi:
VA (a) = 0,3×100.000 = 30.000 lei
Antreprenorul poate să includă în valoarea ofertei suma de 30.000 lei pentru prevenirea
acestui risc, ştiind că după un număr suficient de mare de licitaţii, indiferent de rezultatul
acestora, se vor acoperi costurile riscului.
Având în vedere faptul că estimarea probabilităţilor este un proces cu un grad mare de
subiectivitate, rezultatele obţinute prin metoda valorii aşteptate sunt de obicei utilizate ca date
de intrare pentru analizele ulterioare.
Metoda simulării
Metoda simulării constituie o metodă avansată de cuantificare a riscului.
Simularea utilizează un model a unui sistem pentru a analiza performanţele sau
comportamentul sistemului.
De exemplu pentru proiectele de construcţii, cel mai frecvent se foloseşte simularea Monte
Carlo a programului de execuţie şi a costurilor asociate activităţilor.

Metoda arborelui decizional

Arborii decizionali sunt instrumente care descriu interacţiunile cheie dintre decizii şi
evenimentele aleatoare, aşa cum sunt percepute de către decidenţi.
Ramurile arborelui reprezintă fie decizii (reprezentate ca pătrate), fie rezultate aleatoare sau
incerte (reprezentate sub forma unor cercuri).

Factorii care influenţează evaluarea riscului

Există patru factori importanţi care influenţează evaluarea riscului:
 imprecizia cifrelor utilizate în studiu;
 tipul de afacere implicat;
 tipul de firmă şi echipamentele fizice implicate;
 durata de funcţionare a firmei.

Imprecizia cifrelor utilizate în studiu

Precizia cifrelor utilizate este dificil de determinat.De obicei se poate ghida după metoda prin
care au fost obţinute, ele putând să se bazeze pe experienţa din trecut a managerilor sau
putând fi determinate printr-o cercetare adecvată.
Astfel, se poate acorda un grad de încredere satisfăcător sau nu.

Tipul de afacere implicat

Unele domenii de afaceri sunt în mod notoriu mai puţin stabile decât altele. De exemplu, cele
mai multe firme miniere sunt mai riscante decât magazinele mari care vând mărfuri cu
amănuntul.

Tipul de firmă şi echipamentele fizice implicate

Un strung bun poate fi utilizat întotdeauna pentru multe scopuri, aproape în orice atelier, iar
deprecierea lui poate fi estimate suficient de precis.
Complet diferit va fi cazul unui tip special de strung care a fost construit să facă numai o
operaţie neobişnuită, valoarea lui va depinde în întregime de cererea pentru lucrarea specială
pe care el o va realiza.

Durata de funcţionare a firmei

Durata de funcţionare a firmei – este cel mai important dintre factori şi trebuie luat în
consideraţie la evaluarea riscului.

Cei “7 factori de succes” în cazul evaluării riscurilor

Specialiştii au analizat factorii care determină succesul activităţii unei firme:

 Tendinţa spre acţiune,
 Apropierea de client pentru înţelegerea nevoilor acestuia,
 Autonomie în descentralizare şi în luarea deciziilor,
 Conducerea simplă şi bazată pe valori,
 Realizarea scopului propus,
 Un personal bine pregătit şi dedicat,
 Un control cât mai scurt al activităţii.

Cele “10 ameninţări” în cazul neevaluării riscului

Agenţia Internaţionala de Credit a realizat o listă cu ameninţările majore pentru supravieţuirea

unei întreprinderi:
 Amplasarea greşită a afacerii;
 Prea mult capital în active fixe;
 Lipsa de capital;
 Probleme cu creditele;
 Proasta gestionare a stocurilor;
 Expansiune necontrolată;
 Capitalizare neadecvată;
 Lipsa de experienţă şi de calificare;
 Probleme cu personalul:
 Birocraţia.

Metoda de analiza diagnostic

Metoda de analiza diagnostic (cauze – efecte – măsuri) pe care o propun în managementul
riscului, porneşte de la ideea că ceea ce observăm iniţial şi ne creează probleme, sunt efectele
unor fenomene, respectiv riscuri.
Orice risc poate fi provocat de mai multe cauze. Analiza trebuie să pună în evidenţă cauzele,
evenimentele provocatoare ale efectelor observate, şi pe baza acestora să propună măsuri de
reacţie la risc.
Măsurile pot fi preventive sau concomitente cu riscul, cu mijloace proprii sau de transfer total
sau parţial a riscului. Aceste măsuri urmăresc fie preîntâmpinarea (“…e mai uşor a preveni
decât a trata”) fie reducerea efectelor, pagubelor produse de riscuri.