Sunteți pe pagina 1din 2

Gheorghe Alexia

31.03.2020

Comentariu „Îmbrățișarea”- Nichita Stănescu


Nichita Hristea Stănescu a fost un admirabil artist, care prin teoriile, jocurile, abilitățile
și stările sale, a metamorfozat realmente imaginea poeziei românești. Acesta s-a născut pe 31
martie 1933 și a trecut la eternitate în data de 13 decembrie 1983. Viața poetului, plină de
culoare, de o intensitate și profunzime remarcabile, a fost presărată cu povești fermecătoare de
dragoste – trei soții și un număr nedeterminat de iubite – și vicii distrugătoare, dar dătătoare de
inspirație de geniu.

Poezia lui Nichita Stănescu a suscitat și continuă să suscite un mare interes din partea
specialiștilor ca și din partea apropiaților de literatură. Doua impresii se accentuează pe
măsura pătrunderii în universul său liric: aceea că te afli în fata unei opere complexe și aceea
că, oricât ai vorbi despre ea, ceva rămâne nespus, scopul poetizării rămânând acela de a
accede la sentimente și a le comunica.

Opera literară „ Îmbrățișarea”, aparținându-i lui Nichita Stănescu, face parte din
volumul de poezii „O viziune a sentimentelor”, publicat în 1964, inspirat de dragostea
acestuia pentru poeta Doina Ciurea, și premiat cu premiul Uniunii Scriitorilor. Această operă
se înscrie negreșit în sfera genului liric, eul creator fiind remarcat prin pronume la persoana I,
de pildă: „noi” , „ne” , „noastre” ; precum și prin verbe la aceeași persoană: „am zărit” , „am
zvârlit” și „aș fi vrut”. Eul își exprimă sentimentele, stările și emoțiile prin intermediul
limbajului artistic sugestiv, care ia forma descrierii și a monologului liric.

În creația „Îmbrățișarea”, tema iubirii oferă discursului poetic nuanțe de pasiune și


adorație pentru persoana iubită, cea căreia îi este dedicată poezia, și creează impresia unui
univers în care nu mai există nimic altceva în afară de cei doi îndrăgostiți, timpul părând că
stă pe loc, aspect sugerat de versul: „timpul se turti-ntre piepturile noastre” și de copacii
„indiferenți și goi”.

Capodoperele lui Nichita Stănescu se încadrează în neomodernismul românesc,


spiritul nonconformist al poetului făcându-l să avanseze spre o nouă deschidere vizionară
asupra poeziei, aceasta fiind percepută ca o stare lirică, expresie metaforică a trăirilor ființei,
ale conștientului, dar și ale subconștientului.

Ceea ce individualizează creația lui Nichita Stănescu este capacitatea de a crea noi
raporturi între cuvinte, cuvintele și necuvintele poeziei sale dobândind însușiri umane. Ele nu
exprimă sentimentele, ci sunt chiar sentimentul. Nichita declara: "Prima barieră pe care am
rupt-o a fost aceea a cuvintelor (înțelegând că ele sunt materialul poeziei) făcându-mă să mă
întorc de la poezia personală, strict legată de cuvinte, la o poezie din ce în ce mai impersonală,
deci cu o adresă mai largă.".

În ceea ce privește structura poeziei citate, aceasta este organizată în strofe de tip
catren, în număr de trei. Rima este încrucișată, ritmul trohaic , iar măsura este diversă, variind
între 8 și 14 silabe, astfel exprimându-se în mod spontan trăirile poetice. Expresivitatea este
realizată prin metafore subtile și rafinate: „ora, lovită, se sparse-n minute” , dar și prin
construcții surprinzătoare: „aerul dintre noi/ și-a aruncat dintr-o dată imaginea copacilor”. De
asemenea, putem observa procedeul artistic numit ingambament, procedeu ce constă în
continuarea ideii în versul următor, iar versul se scrie cu literă mică. Acest procedeu este o
trăsătură specifică curentului în care această operă se încadrează.

Din punct de vedere stilistic, opera abundă în semnificații delicate, specifice temei
abordate de către poet. Se remarcă numeroase figuri de stil (comparație, repetiție, metafore)
precum și diverse imagini artistice vizuale: „imaginea copacilor indiferenți și goi”; auditive:
„strigându-ne pe nume”; și motorii: „ne-am zvârlit [...] unul spre celălalt”.

Prima strofă reprezintă întâlnirea celor doi îndrăgostiți, revederea după un anumit
timp, moment în care totul în jurul lor pare că stă pe loc și îi așteaptă.

În cea de-a doua strofa, cei doi se strigă pe nume și se îmbrățișează, aspect ce reiese
din piepturilor lor care strivesc timpul. De asemenea, pentru ei timpul pare că își încetează
mersul firesc chiar, încetinind: „ora, lovită, se sparse-n minute”. Acest vers denotă modul în
care, în fața iubirii, nimic nu mai pare să fie așa cum ar trebui să fie, nici chiar timpul, 60 de
minute părând mai lungi decât o oră, însă, este doar o iluzie. Cu toate acestea, ei se simt bine
împreună.

Ultima strofă reprezintă viziunea eului asupra îmbrățișării, sentimentele și dorințele pe


care acesta le are, predominând verbele la modul condițional și conjunctiv. Această strofă este
dominată de un oarecare regret al acestuia, căci și-ar fi dorit ca acea îmbrățișare să dureze
veșnic : „Aș fi vrut să te păstrez în brațe”. Poezia se încheie cu sincera metaforă: „să te
îmbrățișez cu coastele-aș fi vrut”.

Titlul textului este alcătuit dintr-un substantiv comun, articulat hotărât. Acesta
surprinde în cel mai simplu și mai plăcut mod esența întregii poezii, actul de iubire și
afecțiune ce are loc între cei doi. Prin simplitatea acestuia se remarcă profunzimea ideilor pe
care Nichita dorește să le insufle cititorului.

În concluzie, sunt de părere că, prin creația „Îmbrățișarea”, Nichita Stănescu surprinde
cu tandrețe tabloul celor doi îndrăgostiți, aducând mai aproape cea mai pură trăire a sufletului.

S-ar putea să vă placă și