CONDIȚIILE ATRAGERII RĂSPUNDERII PATRIMONIALE A ANGAJATULUI

Răspunderea patrimonială reciprocă a părților raportului juridic de muncă (angajator și salariat)

izvorăște din contractual individual de muncă, are caracter reparatoriu și se întemeiază,
conform art. 254 alin. (1) din Codul muncii, pe ”normele şi principiile răspunderii civile
contractuale”. Așadar, putem susține că răspunderea patrimonială reglementată de Codul
muncii reprezintă o varietate a răspunderii civile contractuale, având însă anumite particularități
datorate specificității raporturilor de muncă.

Pentru a putea interveni răspunderea patrimonială a angajatului, este necesar să fie îndeplinite
următoarele condiții:

A. persoana care a produs prejudiciul trebuie să aibă calitatea de salariat, adică să fie parte
într-un contract individual de muncă

B. persoana să fi săvârșit o faptă ilicită și personală în legătură cu munca sa, ceea ce înseamnă
că salariatul nu și-a respectat obligațiile de serviciu

C. prin fapta sa, angajatul a produs angajatorului un prejudiciu:

· Material - condiție care rezultă expres din art. 254 C.muncii, care prevede că salariații
răspund patrimonial pentru “pagubele materiale produse angajatorului din vina şi în
legătură cu munca lor”
- potrivit normelor răspunderii civile, prejudiciul va fi reparat integral, adică nu
numai paguba efectiv produsă, ci și beneficiul nerealizat

- nu operează regula din dreptul comun conform căreia repararea se va face în

natură și numai atunci când aceasta nu mai este posibilă, prin echivalent; această idee
reiese din art. 257 C. muncii:” Suma stabilită pentru acoperirea daunelor se reţine în
rate lunare din drepturile salariale care se cuvin persoanei în cauză din partea
angajatorului la care este încadrată în muncă”.

- nu se pot pretinde despăgubiri pentru daue morale

· Real (“trebuie să aibă în vedere elemente certe și determinate, adică să fie precis
determinat valoric și să convingă că societatea a suferit, într-adevăr, o pagubă ce se
impune a fi recuperate”-C.A.Brașov, secția civilă, dec.civ. nr. 1825/1998)

· Cert (prejudicial eventual nu poate face obiect al obligației de reparare)

· Actual

· Direct

- în absența unor reglementări specifice, evaluarea prejudiciului se va face potrivit normelor

dreptului civil, în raport cu prețurile existente la momentul sesizării instanței de către cel
păgubit. 1

D. să existe un raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciul cauzat

1 I. T. Ștefănescu, Tratat de dreptul muncii, vol. I, Ed. Lumina Lex, București, 2003, p.702
E. vinovăția- ca și răspunderea civilă contractuală, răspunderea patrimonială a angajatului este
o formă de răspundere subiectivă;

-distincția între formele de vinovăție (intenție, imprudență, neglijență) și gradele culpei (foarte
ușoară, ușoară sau gravă) nu are relevanță practică, astfel încât salariatul răspunde patrimonial
chiar și pentru cea mai ușoară culpă.2

Prin excepție, art. 255 precizează că, în situația în care paguba a fost cauzată de mai mulți
salariați, cuantumul răspunderii fiecăruia se stabilește în raport cu măsura în care a contribuit
la producerea ei.

-culpa comună între salariat și angajatorul persoană juridică nu este de conceput, deoarece
întotdeauna când s-ar putea pune teoretic această problemă, în realitate se regăsește vinovăția
altui salariat sau a altei persoane fizice care realizează o activitate pentru persoana juridică
păgubită.3

Răspunderea patrimonială poate fi cumulată cu răspunderea disciplinară și/sau

contravențională, însă nu se poate cumula cu cea penală, în acest ultim caz cel prejudiciat
putându-și întemeia pretențiile exclusiv pe dispozițiile răspunderii civile delictuale.

RECUPERAREA PREJUDICIULUI DE LA ANGAJAT

Prin derogare de la principiul gajului general al creditorului prevăzut de art. 2324 NCC4 și de la
dreptul comun al executării silite (art. 622 și urm. NCPC), angajatorul își poate recupera
creanța exclusiv prin rețineri lunare din salariul debitorului. Astfel, art. 257 C. muncii prevede
că suma stabilită pentru acoperirea daunelor se reţine în rate lunare din drepturile salariale care
se cuvin persoanei în cauză din partea angajatorului la care este încadrată în muncă. Ratele nu
pot fi mai mari de o treime din salariul lunar net, fără a putea depăşi împreună cu celelalte
reţineri pe care le-ar avea cel în cauză jumătate din salariul respectiv.

Cu titlu de excepție, urmărirea silită este admisibilă dacă acoperirea prejudiciului, prin rețineri
lunare din salariu, nu se poate face într-un termen de maximum 3 ani de la data la care s-a
efectuat prima rată de reţineri, așa cum prevede art. 259 C. muncii. Posibilitatea de apela la
executorul judecătoresc nu este realizabilă decât după ce s-au efectuat reținerile timp de 3 ani,
deoarece nu se poate anticipa că în următorii 3 ani datoria nu se va recupera în totalitate,
neexistând o bază de calcul certă (salariul poate suferi modificări). Totodată, în acest interval
de 3 ani angajatorul nu poate face uz de măsurile asigurătorii, datorită naturii lor.

2 Idem, p. 704.
3 Idem, p. 705.
4 Acesta prevede că „Cel care este obligat personal răspunde cu toate bunurile sale mobile şi imobile
prezente şi viitoare. Ele servesc drept garanţie comună a creditorilor săi”.
PRESCRIPȚIA DREPTULUI ANGAJATORULUI DE A CERE REPARAREA PREJUDICIULUI
MATERIAL

Conform art. 268 C. muncii, ʺcererile în vederea soluţionării unui conflict de muncă pot fi
formulate:
…
c)în termen de 3 ani de la data naşterii dreptului la acţiune, în situaţia în care obiectul
conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor
despăgubiri către salariat, precum şi în cazul răspunderii patrimoniale a salariaţilor faţă de
angajator; …ʺ
Termenul prevăzut de prezentul articol este un termen de prescripție, deoarece numai înăuntrul
său se poate constrânge o persoană, cu ajutorul forței publice, să execute o anumită prestație,
să respecte o anumită situație juridică sau să suporte orice altă sancțiune civilă, după caz, așa
cum prevede art. 2500 NCC. Așadar, numai în termenul de 3 ani angajatorul poate cere
tragerea la răspundere a angajatului pentru prejudiciul cauzat.

În același sens s-a pronunțat și Înalta Curte de Casație și Justiție- Completul pentru dezlegarea
unor chestiuni de drept în Decizia nr. 13/2016 prin care a statuat că dispozițiile art. 268 alin. (1)
și (2) C. muncii reglementează regimul juridic al acțiunilor în realizare (nu și regimul juridic al
acțiunilor în constatare), prin care persoanele interesate și-ar putea valorifica drepturile
subiective prescriptibile extinctiv. Totodată, se mai precizează faptul că legiuitorul a înțeles prin
aceste articole să deroge de la dreptul comun și în materie de prescripție, sub aspectul duratei
termenelor de prescripție, al datei de la care acestea încep să curgă, al modului de calcul al
acestora etc.

Prin Decizia nr. 846 din 14 decembrie 2017 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a
dispoziţiilor art. 171 alin. (1) şi art. 268 alin. (1) lit. c) prima teză din Codul muncii s-a
consemnat ceea ce doctrina deja susținea, și anume că prin prescripţie se stinge doar dreptul la
acţiune în sens material, deci posibilitatea titularului dreptului de creanţă de a obţine, pe cale
silită, îndeplinirea obligaţiei subiectului pasiv. Aşadar, prescripţia nu stinge dreptul subiectiv în
substanţa lui, drept care continuă să subziste, şi nici obligaţia corelativă, care va putea fi
executată de bunăvoie. De asemenea, în această materie sunt aplicabile dispoziţiile Codului civil
referitoare la suspendarea sau întreruperea curgerii termenului de prescripţie.
În ipoteza prejudiciului propriu-zis (art. 254 C. muncii) se pune problema, sub imperiul art. 268
alin. (1) lit. c) C. muncii, raportat la art. 2528 NCC 5, dacă angajatorul, care prin ipoteză a
cunoscut în mod obiectiv producerea pagubei şi pe cel care răspunde de ea sau cel puţin
trebuia să cunoască la un moment dat aceste aspecte, mai poate fi considerat că le-a cunoscut
abia la data comunicării actului de control ori la data la care acesta a devenit executoriu.

5 1) Prescripţia dreptului la acţiune în repararea unei pagube care a fost cauzată printr-o faptă ilicită
începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care
răspunde de ea.
(2) Dispoziţiile alin. (1) se aplică, în mod corespunzător, şi în cazul acţiunii în restituire întemeiate pe
îmbogăţirea fără justă cauză, plata nedatorată sau gestiunea de afaceri.
În acest sens merită adusă în atenție Decizia nr. 19/2019 din 03/06/2019 a Înaltei Curți de
Casaţie şi Justiţie, Completul competent să judece recursul în interesul legii, care a stabilit că în
interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 268 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 53/2003
privind Codul muncii, raportat la art. 8 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia
extinctivă (în prezent art. 2528 NCC), actul de control efectuat de Curtea de Conturi sau de un
alt organ cu atribuţii de control, prin care s-a stabilit în sarcina angajatorului obliga ţia de a
acţiona pentru recuperarea unui prejudiciu produs de un salariat ori rezultat în urma plăţii către
acesta a unei sume de bani necuvenite, nu marchează începutul termenului de prescripţie
extinctivă a acţiunii pentru angajarea răspunderii patrimoniale a salariatului.

Din această perspectivă se impun a fi evidenţiate şi examinate câteva aspecte legate de

instituţia prescripţiei extinctive, de răspunderea patrimonială a salariatului şi de natura juridică
a actului de control al Curţii de Conturi.

Art. 268 alin. (1) lit. c) C. muncii precizează că "cererile în vederea soluţionării unui conflict de
muncă pot fi formulate în termen de 3 ani de la data naşterii dreptului la acţiune... în cazul
răspunderii patrimoniale a salariaţilor faţă de angajator". Din perspectiva acestor dispoziţii
exprese, este necesar a se stabili care este momentul naşterii dreptului la acţiune de la care
începe să curgă termenul de prescripţie de 3 ani pentru acţiunea de obligare a
salariatului/angajatului la repararea prejudiciului.

În acest sens reţinem dispoziţiile art. 2528 NCC, potrivit cărora "Prescripţia dreptului la acţiune
în repararea unei pagube care a fost cauzată printr-o faptă ilicită începe să curgă de la data
când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de
ea. "

Așadar, termenul de 3 ani de prescripţie extinctivă a dreptului angajatorului de a solicita

obligarea salariatului la repararea prejudiciului cauzat se calculează de la data la care
angajatorul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.

În acest sens, începutul cursului prescripţiei extinctive este marcat de două momente, şi
anume: un moment subiectiv, cel al cunoaşterii tuturor elementelor cerute de lege, şi un
moment obiectiv, acela la care angajatorul trebuia să cunoască paguba şi pe cel care răspunde
de ea.

Stabilirea momentului obiectiv de la care începe să curgă prescripţia se întemeiază pe ideea

culpei prezumate a celui păgubit de a nu fi depus toate diligenţele necesare pentru descoperirea
pagubei şi recuperarea acesteia.

De asemenea, controlul Curţii de Conturi nu se efectuează în orice situaţie, ci conform

prevederilor Regulamentului privind organizarea şi desfăşurarea activităţilor specifice Curţii de
Conturi, care prevăd că: "Activitatea de control se desfăşoară conform programului anual de
activitate aprobat de plenul Curţii de Conturi şi a tematicilor specifice elaborate de structurile de
specialitate pe categorii de persoane juridice, pe domenii sau pe sectoare de activitate, în
conformitate cu atribuţiile şi competenţele stabilite instituţiei prin lege."

Prin urmare, în condiţiile în care nu există certitudinea datei unui posibil control al Curţii de
Conturi sau al unui alt organ cu atribuţii de control, entitatea publică nu poate sta în pasivitate,
aşteptând verificarea ulterioară a resurselor bugetare prin actul de control, ci trebuie să depună
toate diligenţele pentru depistarea existenţei unor eventuale pagube cauzate de salariaţi în
privinţa acelor resurse.

Cum stabilirea momentului obiectiv de la care începe să curgă termenul de prescripţie

extinctivă, aşa cum s-a arătat deja, se întemeiază pe ideea culpei prezumate a celui păgubit de
a nu fi depus toate diligenţele necesare pentru descoperirea pagubei şi recuperarea acesteia,
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că, sub aspectul curgerii prescripţiei extinctive, nu
are relevanţă constatarea făcută şi adusă la cunoştinţă de organul de control al Curţii de
Conturi sau de un alt organ cu atribuţii de control, care este un terţ faţă de raporturile de
muncă ce s-au derulat între angajator şi angajat şi ale cărui observaţii nu dau naştere unui
drept substanţial, de care să se prevaleze angajatorul, ci derivă din interpretarea conduitei
acestuia, prin raportare la obligaţiile stabilite în sarcina sa în materie de salarizare şi gestionare
a resurselor bugetare, în condiţiile în care, de fapt, organul de control, dacă apreciază că nu au
fost respectate dispoziţiile legale, procedează la un control de legalitate.

Or, controlul efectuat de Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuţii de control constată
doar abaterile sau neregularităţile cu privire la aplicarea legii, ce au generat paguba, în baza
datelor puse la dispoziţia (Curţii de Conturi sau a unui alt organ cu atribuţii de control) de către
instituţia supusă controlului.

Paguba constatată, preexistentă raportului Curţii de Conturi sau al unui alt organ cu atribuţii de
control, trebuia să fie cunoscută independent de constatările organului de control, cu atât mai
mult cu cât raportul a fost efectuat în baza actelor aflate în posesia entităţii controlate.

Prin urmare, paguba este rezultatul exclusiv al propriei culpe cu privire la modalitatea de
gestionare a resurselor financiare ale entităţii controlate, care, potrivit legii, trebuia să
declanşeze mecanisme interne în ceea ce priveşte controlul de gestiune financiară, precum
controlul de legalitate, controlul financiar preventiv, controlul financiar intern sau auditul.

Constatările Curţii de Conturi sau ale unui alt organ cu atribuţii de control, precum şi măsurile
dispuse în sarcina entităţii controlate sunt obligatorii exclusiv pentru aceasta din urmă, în
condiţiile în care raportul de control constată doar producerea pagubei, fără să constituie, prin
el însuşi, izvor al creanţei.

Izvorul obligaţiei debitorului nu îl reprezintă actul de control al Curţii de Conturi sau al unui alt
organ cu atribuţii de control, ci actul sau faptul juridic ce a generat paguba invocată.
Cum prescripţia extinctivă se raportează la dreptul de recuperare a pagubei şi la faptul sau actul
generator al acestui drept, rezultă că invocarea actului de control al Curţii de Conturi sau al
unui alt organ cu atribuţii de control este irelevantă, cu atât mai mult cu cât nu există nicio
dispoziţie legală care să dispună explicit că acesta reprezintă punctul de plecare al cursului
prescripţiei extinctive.

De altfel, actul de control al Curţii de Conturi sau al unui alt organ cu atribuţii de control nu
poate reprezenta nici măcar un act de întrerupere a cursului prescripţiei extinctive, câtă vreme
dispoziţiile art. 2537 NCC prevăd expres şi imperativ că: "Prescripţia se întrerupe: 1. printr-un
act voluntar de executare sau prin recunoaşterea, în orice alt mod, a dreptului a cărui acţiune
se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripţia; 2. prin introducerea unei cereri de
chemare în judecată sau de arbitrare, prin înscrierea creanței la masa credală în cadrul
procedurii insolvenței, prin depunerea cererii de intervenșie în cadrul urmăririi silite pornite de
alți creditori ori prin invocarea, pe cale de excepție, a dreptului a cărei acțiune se prescrie ; 3.
prin constituirea ca parte civilă pe parcursul urmăririi penale sau în fața instanței de judecată
până la începerea cercetării judecătorești…; 4. prin orice act prin care cel în folosul căruia curge
prescripția este pus în întârziere; 5. în alte cazuri prevăzute de lege."

Cum actul de control al Curţii de Conturi sau al unui alt organ cu atribuţii de control nu se
încadrează în cele trei cazurile reglementate de lege, acesta nu poate marca începutul unui
(nou) termen de prescripţie.

Din această perspectivă, a susţine că momentul curgerii termenului de prescripţie este cel al
datei la care a fost emis actul de control de către Curtea de Conturi sau de un alt organ cu
atribuţii de control ar însemna a se lăsa lipsită de eficienţă însăşi instituţia prescripţiei, care
sancţionează pasivitatea în exerciţiul dreptului subiectiv, o pasivitate care nu poate fi justificată
de entitatea controlată pe necunoaşterea şi neaplicarea dispoziţiilor legale.

De asemenea, a considera că începutul cursului prescripţiei extinctive este condiţionat de

existenţa unui control financiar în materia acordării de drepturi derivate din raportul de muncă
ar însemna a condiţiona acest moment al prescripţiei extinctive de un eveniment viitor şi
incert/nesigur.

Constatările rezultate din activitatea de control a Curţii de Conturi sau a unui alt organ cu
atribuţii de control pot fi, eventual, valorificate ca mijloace de probă în litigiul având ca obiect
atragerea răspunderii patrimoniale a salariatului, răspundere ce are ca unic temei raportul de
muncă dintre salariat şi angajator.