Sunteți pe pagina 1din 4

Stéphane Mallarmé

Dragul meu Degas,


poeziile nu se scriu cu idei.
Se scriu folosind cuvinte.
(Stephane Mallarme
in conversatie cu Edgar Dagas)

Stéphane Mallarmé (18 martie 1842 - 9 septembrie 1898), poet şi critic francez a
cultivat o poezie cerebrală, voit obscură, bogată în sensuri filosofice, de o rară muzicalitate și
forță sugestivă. Creația sa ("Herodiada", "După-amiaza unui faun", "Poezii") constituie o
expresie viguroasă și originală a poeziei moderne. Primele scrieri ale lui Mallarmé sunt
inspirate din stilul lui Charles Baudelaire, mai tarziu creându-şi propriul stil. El anticipează
fuziunile dintre poezie şi celelalte arte care au început să înflorească secolul următor. Cea mai
mare parte dintre lucrările sale a explorat relaţia dintre conţinut şi formă, între text şi
aranjamente de cuvinte şi spaţiile de pe pagină. Acest lucru este evidenţiat mai ales în ultimul
său poem reprezentativ (“Un coup de des jamais n`abolira le hasard”-“O aruncătură de zaruri
nu va elimina şansa”) din anul 1897.
Unii consideră că Mallarmé este unul dintre cei mai dificili poeţi de tradus în alte
limbi. Dificultatea se datorează complexicităţii textului, natura multistratificată, dar rolul cel
mai important îl are muzicalitatea cuvintelor. Când poeziile sunt recitate în limba franceză,
poezia admite sensuri care nu sunt evidente la lecturare. De exemplu în “Sonetul lui
Mallarmé”, un vers începe cu “Ses ongles purs”(“Unghiile ei pure”), prima silaba când este
pronunţată este foarte asemănătoare cu “C`est pure sound”(“Este un sunet pur”). Aspectul
poeziei sale este un subiect de analiză musicală, poezia neputând fi tradusă fără a-i schimba
sensul.
Lirica lui Mallarmé pare incomparabilă cu a vreunuia dintre predecesorii sau
contemporanii săi. Aparţine unui om a cărui viaţă a decurs în linii burgheze normale şi care,
deşi a suferit mult, a fost plin de bunătate, nu a etalat nici un fel de sfâşiere şi s-a referit mai
degrabă ironic la persoana sa. Dar în acalmia acestei vieţi, spiritul său lucra, foarte lent, la
o poezie şi o gândire care, prin abstracţiunile sale, a evoluat şi mai departe decât tumultul lui
Rimbaud.1 Hugo Friedrich consideră că şi lirica lui Mallarmé aparţine unei structuri a poeziei
ale cărei „verigi izolate” coboară până în romantism şi care, de la Baudelaire încoace, a
devenit din ce în ce mai definită. Constatăm şi la Mallarmé absenţa unei lirici de sentiment şi
de inspiraţie, anularea realităţii şi a ordinilor normale, operarea cu forţele impulsionare ale
limbajului, sugestivitate în loc de inteligibilitate, atitudine dublă faţă de modernitate, ruptura
cu tradiţia umanistă şi creştină, echivalarea poeziei cu reflecţia asupra poeziei, în aceasta din
urmă predominând categoriile negative.
Acestea cunosc la el o restratificare şi aprofundare care e limpede în consecvenţa ei.
De aici s-a născut un alt tip de lirică modernă.Vorbind despre artă, Mallarmé s-a referit cu
predilecţie la „jongleriile" ei (prestiges, în sensul latinescului praestigia -„artificii",
„înşelătorii"), având în vedere - pe lângă multe altele - şi versuri născute dintr-un secret joc
combinatoriu cu limbajul; dacă cititorul descoperă trucul, lucrul acesta nu scade din
demnitatea versului, căci, oricum, această poezie joacă un mare joc.2 Un vers asemănător se
află în sonetul „La mormântul lui Poe”: „calme bloc ici-bas chu d'un désastre obscur" 3.
În locul clişeelor lexicale apar cuvintele rare. Un obiect care fusese numit la începutul
poemului trece într-alt loc, ulterior, lăsând începutul liber pentru o afirmare îndepărtată de
1
Hugo Friedrich - Structura liricii moderne, p.94
2
Hugo Friedrich - Structura liricii moderne, p.104
3
bloc calm, aici prăbuşit dintr-un dezastru obscur
obiect sau, dimpotrivă, dacă iniţial un obiect apăruse în totalitatea lui simplă şi obişnuită, în
versiunile ulterioare se spulberă în detalii izolate, polivalente. Din ce în ce se restrânge
numărul motivelor, lumea obiectelor îşi pierde din greutate, iar în proporţie inversă, conţinutul
devine din ce în ce mai anormal.
O trăsătură fundamentală a poeziei moderne e delimitarea ei din ce în ce mai definită
de viaţa naturală, împreună cu Rimbaud, Mallarmé marchează îndepărtarea cea mai radicală
de lirica de trăire şi confesiune, şi, deci, de un tip pe care atunci îl mai reprezenta cu măreţie
Verlaine. Lui Valery, de pildă, materia brută i se pare „oribilă", Mallarmé va dispreţui, la
rîndul lui, „cuvintele tribului" şi va face din negarea accepţiilor obişnuite operaţia
preliminară indispensabilă limbajului esenţial al poetului.4
Poemele lui Mallarme, schiţele pentru Igitur („vestigiile unui joc mare", cum spune
Valery despre Leonardo), cîteva scrisori păstrate, cîteva cuvinte ne lasă să ghicim sensul
dramei mallarmeene, să ne imaginăm în ce singurătate de gheaţă era prins şi să ne închipuim
imaginea hiperbolică a poetului pur, a magului care nu-şi poate accepta limitele şi care
doreşte să-şi extindă neîncetat cîmpul conştiinţei. Viaţa e cea mai mare inamică: Je fuis et je
m'accroche â toutes Ies croisees D'ou l'on tourne l'epaule â la vie et, beni, Dans leur verre,
lave d'eternelles rosees, Que dore le matin chaste de l'Infini Je me mire et me vois Ange!...
„Un catolic ar denunţa aici „păcatul de angelism", păcatul omului care refuză existenţa şi ar
vrea să fie asemeni lui Dumnezeu. A învinge ar însemna a compune, în sfîrşit, Opera, Cartea
- unica -, a triumfa, deci, asupra fatalităţilor şi legilor lumii, asupra a tot ce gîndirea nu
poate supune imperiului ei, asupra Hazardului. Iar această carte la care Mallarmé s-a gîndit
mereu nu va fi altceva decît „explicarea orfică a Pămîntului, unică datorie a poetului şi joc
literar prin excelenţă."5 Mallarmé renunţase la religie încă din tinereţe şi se pare că, precum
mulţi alţi atei, a oscilat între materialism sau agnosticism, şi o variantă de ocultism.
Întreaga poetică mallarmeană invită în mod logic la o continuă trecere sub tăcere a
faptului, a obiectului, în favoarea aluziei - spumă, stele, fum, imagini simbolizând corpul
astral care trebuie să fie poemul „pur". Acesta va înainta printr-o mişcare discontinuă,
despărţindu-se de ritmurile oratorice; imaginile vor aluneca pieziş, niciodată desfăşurate,
totdeauna implicate unele în altele, adesea fluturându-şi doar aripile. Mallarmé credea in
sinestezie ca implicită limbajului. Obiectează de exemplu împotriva faptului că în franceză,
cuvintul “jour” (ziua) contine o vocala plina iar “nuit” (noapte) una usoara: personal, crede ca
ar fi trebuit să fie invers. Şabloanele de sunete, aliteraţiile, rima alcătuiesc un prim nivel al
procedeelor poetice. Celălalt este alcătuit, desigur, din metrica care, prin farmecul ritmului,
produce izolarea cuvântului, separat de limbajul cotidian; trăgând un fel de cerc magic în jurul
poemului, compensează deficienţele limbilor.
Pentru operă sa, Mallarmé şi-a asumat un efort nu mai puţin însemnat decât efortul
unei discipline etice, în numeroase cazuri, redactarea poemelor s-a întins pe o perioadă de
două,chiar trei decenii. Ca şi la Baudelaire, temele directoare au apărut şi la el de timpuriu.
Dezvoltarea ulterioară a constat într-o prelucrare multiplă a versiunilor iniţiale. E o evoluţie a
dimensiunii lăuntrice, nu exterioare. Ca şi la Baudelaire, opera urma să devină un întreg
arhitectonic, aceasta nereuşindu-i de fapt Din tematica consecvent articulată în care a evoluat
gândirea şi poezia sa nu a rezultat o carte de o rigoare arhitectonică asemănătoare cu Les
Fleurs du Mal. Cu toate acestea, elementele se bazează pe un plan ferm.
Lirica modernă exclude nu numai persoana particulară, ci şi umanitatea normală.
Pentru nici unul din poemele lui Mallarmé pe care nu ar exista o explicaţie biografică , deşi se
fac mereu noi încercări în acest sens,în schimb, nici unul dintre ele nu s-ar putea interpreta ca
limbajul unei bucurii pe care o cunoaştem cu toţii, al unei melancolii pe care oricine o
înţelege, pentru că aparţine oricui.
Poezia lui Mallarmé emană dintr-un centru căruia cu greu i s-ar găsi un nume.6
4
Marcel Rraymond-De la Baudelaire la suprarealism, p. XXII
5
Scrisoare către Verlaine (1885), citată de J. Royere, în cartea sa Mallarme
6
Hugo Friedrich - Structura liricii moderne, p.108
Şi Mallarmé cunoaşte tema originară a oricărei lirici, iubirea.Dar erotismul e un prilej
pentru afirmarea actelor spirituale.Chiar şi un poem care se menţine în apropierea omagierii
tradiţionale a femeii, ca sonetul O si chère de loin... din 1895, se sustrage sentimentului
natural al iubirii prin limbajul său dificil, lăsând ca în subtila experienţă - că un sărut mut
spune mai mult decât cuvântul - să transpară experienţa fundamentală a lui Mallarmé, aceea
că abia la limita tăcerii cuvântul devine conştient de menirea sa de a fi logos, dar şi de
insuficienţa sa.Cu cea mai mare evidenţă apare subordonarea situaţiei erotice aceleia
spirituale în sonetul La chevelure vol d'une flamme...din 1887.
Ca teoretician, Mallarme descinde din Poe şi Baudelaire, dar se deosebeşte totuşi de ei
în mod radical în punctele fundamentale. Poe este venerat ca marele său dascăl, sufletul
poetic cel mai nobil din câte au trait pe acest pământ, principele spiritual al acestei epoci.
Mallarmé traduce poemele lui E.A. Poe, găsind că aproape toate sunt capodopere în ceea ce
priveşte teoria poetică, împrumută de la Poe accentul pe premeditare şi efect, aversiunea faţă
de inspiraţia romantică, cultul trudei şi mesteşugului. Filosofia compoziţiei i se pare a
cuprinde o foarte nouă teorie a poeziei, căreia îi ia apărarea împotriva acuzaţiei de mistificare.
Paginile lui Poe, chiar dacă ar fi scrise după compunerea poemului, şi chiar dacă n-ar avea
baza anecdotică ar fi totuşi sincere, susţine Mallarmé. De la Poe învaţă că orice urmă de
hazard trebuie proscrisă din creaţia modernă, că hazardul nu poate fi decât simulat. Mallarmé
protesteaza împotriva concepţiei, atunci curente, dupa care poetul ideal ar fi marele epileptic,
despletit, cu privirea pierdută, emiţând oricum, şi dintr-o singura ţâşnire, sub inspiraţia cine
ştie cărei muze vorbăreţe, versuri facile şi incoerente.
Stephane Mallarmé rămâne legat, în conştiinţa publică, de ideea poeziei pure, obscure
şi ermetice, mai puţin datorită teoriilor sale, cât prin propria sa muncă austeră şi dificilă ca şi
prin exemplul său personal de mare sacerdot al poeziei. Cugetările lui Mallarmé despre
estetică se găsesc risipite prin eseurile valoroase adeseori voit impenetrabile şi vagi culese
întâia oară în 1897 sub titlul Divagations, dar, adeseori şi mai clar exprimate, în scrisori şi
convorbiri. Ele pot fi expuse ca un adevărat sistem de idei cu mult mai coerent şi consecvent
decât ar putea sugera formulările lui, adesea oblice şi intens metaforice.
Lirica lui Mallarmé întruchipează singurătatea totală. Nu are nici o aspiraţie către
tradiţia creştină, umanistă, literară. Nu îşi permite nici o imixtiune în prezent îl respinge pe
cititor şi refuză să fie umană. Se ştie singură şi în faţa viitorului: poetul nu are nimic de făcut
decât să lucreze în taină în vederea lui Niciodată. Realitatea i se dezvăluie ca insuficienţă,
transcendenţa ca neant, raportul faţă de amândouă ca disonanţă nerezolvată. Ce mai
rămâne? O vorbire care îşi poartă evidenţa în sine. Poetul e singur cu limbajul său. Aici îşi
are patria şi libertatea, cu preţul că la fel de bine va putea fi înţeles sau nu. Dacă aceasta nu
ar fi situaţia originară a poeziei moderne, Mallarmé nu ar fi fost înconjurat cu atâta
veneraţie7.

7
Hugo Friedrich - Structura liricii moderne, p.138
Bibliografie

1. Hugo Friedrich – Structura liricii moderne, Editura Univers, Bucureşti, 1998


2. Marcel Rraymond - De la Baudelaire la suprarealism, Editura Univers, Bucureşti, 1998
3. Scrisoare către Verlaine (1885), citată de J. Royere, în cartea sa Mallarme
4. autorii.com, Critica literara- Stephane Mallarme