Tema nr.

1 Cibernetica juridică ca ştiinţă în societatea informaţională

1. Aspecte generale ale Societăţii Informaţionale

Practica mondială demonstrează impactul pozitiv al utilizării T.I.C. în dezvoltarea

societăţii contemporane, extinderea şi diversificarea accesului populaţiei la informaţie şi la
serviciile informaţionale publice de o înaltă calitate în domeniile: guvernare, învăţămînt,
medicină, drept, angajarea în cîmpul muncii şi altele.
Societatea informaţională este o formă nouă, mult mai perfectă, a societăţii
contemporane, în care accesul egal la informaţie, în corelaţie cu o infrastructură informaţională şi
de comunicaţii dezvoltată, contribuie la o dezvoltare social-economică durabilă,  îmbunătăţirea
calităţii vieţii, la integrarea informaţională globală.

2. Strategii naţionale de edificare a societăţii informaţionale

În conformitate cu Declaraţia de intenţii, semnată la Ljubljana, Slovenia, în anul 2002 de

către ţările- membre ale Pactului de stabilitate pentru Europa de Sud-Est, Moldova şi-a asumat
responsabilitatea de a edifica o societate informaţională, orientată spre interesele
cetăţenilor întregii societăţi, bazată pe principiile consfinţite în Statutul ONU, în Declaraţia
Universală a Drepturilor Omului şi în Carta edificării societăţii informaţionale globale de la
Okinawa, Japonia 2000.
Prin HOTĂRÎREA GUVERNULUI (HG) nr. 632 din  08.06.2004 a fost adoptată
Politica de edificare a societăţii informaţionale în Republica Moldova (Monitorul Oficial al
Republicii Moldova, 2004, nr.96-98, art.789), ca parte integrantă a politicii statului şi conţine
prevederi referitor la:
- obiectivele strategice, suportul statului la dezvoltarea infrastructurii informaţionale şi de
comunicaţii;
- la eficientizarea activităţii guvernării;
- la asigurarea accesului liber şi diversităţii lingvistice, pregătirii populaţiei către viaţa în
societatea informaţională.
Documentul a servit drept bază conceptuală pentru elaborarea Strategiei Naţionale de
Edificare  a Societăţii Informaţionale şi Planului de măsuri privind aplicarea tehnologiilor
informaţionale şi de comunicaţie în toate domeniile de activitate umană.
Astfel, întru  realizarea Decretului Preşedintelui Republicii Moldova nr.1743-III din 19
martie 2004 "Privind edificarea societăţii informaţionale în Republica Moldova" (Monitorul
Oficial al Republicii Moldova, 2004, nr.50-52, art.300) şi a Politicii de edificare a societăţii
informaţionale în Republica Moldova, guvernul aprobă prin HG nr. 255  din  09.03.2005
Strategia Naţională de edificare a societăţii informaţionale - "Moldova electronică”.
Obiectivele strategice de edificare a societăţi informaţionale:
- dezvoltarea culturii informaţionale, instruirea tuturor cetăţenilor pentru folosirea
avantajelor societăţii informaţionale în viaţa şi activitatea lor;
- democratizarea utilizării informaţiei în scopul asigurării dreptului cetăţeanului de a avea
acces liber la resursele informaţionale şi la mijloacele informaţionale şi de comunicaţie;
- implementarea şi dezvoltarea infrastructurii informaţionale şi de comunicaţii  în
autorităţile administraţiei publice, pentru îmbunătăţirea serviciilor prestate la preţuri accesibile;
- creşterea încrederii cetăţenilor  în sistemele informaţionale, prin asigurarea securităţii lor,
protecţiei datelor personale, inviolabilităţii vieţii private;
- dezvoltarea comerţului electronic care va contribui la crearea unui mediu economic
eficient de dezvoltare şi susţinere a activităţii de întreprinzător, pentru asigurarea integrării
economiei Moldovei în economia globală;
 - dezvoltarea unei societăţi stabile şi sigure prin utilizarea T.I.C. în prognozarea
calamităţilor naturale şi avariilor tehnogene, managementul crizelor, în optimizarea protecţiei
mediului, asigurarea securităţii statului şi cetăţenilor.
Realizări.
Implementarea Strategiei s-a soldat cu rezultate tangibile. În perioada 2005-2011 alocările
pentru informatizare din diferite surse au crescut dramatic şi au constituit cca 5,36 miliarde lei.
Ponderea sectorului în PIB a fost de 8-10%.
Penetrarea telefoniei mobile a depăşit 114% (media UE-128%). Internetul în bandă largă la
puncte fixe a atins un nivel de penetrare de 11,1% (media UE 27,2%). Internetul mobil în bandă
largă-modeme/carduri - 4,7% (media UE 7,5%). Mai mult de jumătate din populaţie utilizează
Internetul. Mai mult de jumătate din gospodării au cel puţin un calculator conectat la Internet.
Jumătate din populaţie citeşte ziare on-line, însă doar un cetăţean din 10 accesează paginile
oficiale ale instituțiilor publice şi numai un cetăţean din 20 a utilizat cel puţin un serviciu public
electronic. Totuși 8 din 10 utilizatori Internet accesează reţelele de socializare (Facebook,
Odnoklassniki, Netlog, etc.).
A fost creat cadrul normativ-juridic necesar, care înglobează peste 20 legi, 80 hotărîri de
Guvern, cca 70 documente conceptuale aprobate vizînd sistemele informaţionale ale autorităţilor
publice.
Cadrul instituţional s-a îmbunătăţit prin crearea Ministerului Tehnologiei Informaţiei şi
Comunicaţiilor şi a instituţilor specializate - Centrul de Guvernare Electronică, Centrul Naţional
pentru Protecţia Datelor cu Caracter Personal. În anul 2011 a fost adoptat Programul Strategic de
Transformare Tehnologică a guvernării ,,e-Transformare”, susţinut de Banca Mondială cu Planul
de acţiuni pentru o Guvernare Deschisă pe anii 2012+654-2013 (Hotărîrea Guvernului nr.195 din
04.04.2012).
A fost implementat sistemul de declaraţii fiscale on-line, paşaportul biometric, sistemul de
trecere automată a frontierei cu paşaport biometric, harta digitală a Moldovei, semnătura digitală
mobilă, servicii on-line cum ar fi: e-cazier, e-licenţiere, etc. Este implementat cadrul de
interoperabilitate care se bazează pe standarde deschise şi servicii bazate pe cloud computing
(Platforma Tehnologică Guvernamentală Comună M-Cloud; Platforma Guvernamentală de
Interoperabilitate). Alte programe și proiecte importante pot fi menționate:
- Strategia de dezvoltare a Sistemului Informațional Integrat Vamal pentru anii 2012-2016;
- Sisteme informaţionale pilot în sănătate pentru a lărgi accesul la cunoştinţele medicale,
înregistrările pacientului, sisteme de monitorizare a pacientului, Programul Strategic e-Sănătate;
- Sistemul Integrat Informaţional de Asistenţă Socială pentru îmbunătăţirea accesului la
asistenţa socială;
- Modernizarea instrumentelor de învăţare şi promovarea utilizării TIC pentru a îmbunătăţi
experienţa de învăţare, Programul Strategic e-Educaţie;
- Sistemul informaţional de transmitere a datelor în timp real prin intermediul soluţiilor
web şi telefonie mobilă cu componentele: PACT (Platforma de Avertizare şi Comunicare
Timpurie) şi SIMA (Sistemul Informaţional de Marketing Agricol);
- Sistemului Informaţional Geografic Naţional. Harta digitală a Republicii Moldova;
- Programul Naţional pentru informatizarea sferei culturii 2012-2020, Programul Novateca
de modernizare a bibliotecilor publice;
- Digitizarea patrimoniului ştiinţific;
- Strategia de competitivitate a sectorului TIC;
- Serviciul Guvernamental de Plăţi Electronice;
- Iniţiativa Guvern fără Hârtie - SIGEDIA;
- Platforma Guvernamentală de e-Raportare pentru Business;
- Platforma Guvernamentală de Autorizaţii Permisive pentru Busines;
- e-Achiziţii;
- e-Construcţii;
- e-Justiţie;
 - Digitizarea Sistemelor de Suport Operaţional pentru Guvern;
- Infrastructura Guvernamentală de Stocare a Datelor etc.
În clasamentul internaţional după nivelul de dezvoltare TIC (IDI), Republica Moldova,
este poziţionată pe locul 62 dintre 155 de state (poziţia 4 între ţările CSI), iar la Indicele de
dezvoltare e-Guvernare (e-GRI) ocupă poziţia 69 dintre 159 de ţări, avansând cu 11 poziţii faţă
de anul 2010.
Potrivit Raportului Competitivităţii Globale 2012-2013, după Indicele penetrării
Internetului în şcoli (KEI) Republica Moldova este plasată pe poziţia 61 dintre 144 de ţări. La
Indicele Pregătirii de Reţea (NRI) Republica Moldova se plasează pe poziţia 78 dintre 142
state.
Deşi din cele 177 acţiuni ale Planului de acţiuni al Strategiei naţionale de edificare a
Societăţii informaţionale ,,Moldova electronică” (2005) au fost realizate pe deplin mai puţin de
jumătate, acest document a avut un rol important în crearea unui cadru mai favorabil pentru
dezvoltarea societăţii informaţionale şi pregătirea terenului pentru paşii următori.
Consiliul European şi Parlamentul European a adoptat în anul 2010 Agenda Digitală pentru
Europa ca parte integrantă a Strategiei Europa 2020, pentru stimularea economiei digitale şi
abordarea provocărilor sociale prin TIC. Comisia Europeană a adoptat la 18 decembrie 2012
priorităţi noi pentru economia şi societatea digitală.
Ţinînd cont de performanţele şi rezultatele obţinute, precum şi de problemele şi
provocările existente, s-a elaborat un document strategic nou, care substitue Strategia Naţională
de edificare a societăţii informaţionale – „Moldova electronică” şi intervine cu obiective noi
pentru perioada 2012-2020.
În acest sens, guvernul aprobă prin HG nr. 857  din  31.10.2013 Strategia Națională de
Edificare a Societății Informaționale „Moldova Digitală 2020” cu 4 piloni de bază :
Pilonul I: - Infrastructură şi acces - Îmbunătăţirea conectivităţii şi accesului la reţea;
Pilonul II: - Conţinut digital - Promovarea generării conţinutului şi serviciilor digitale
(Guvernarea electronică);
Pilonul III: - Capacităţi şi utilizare - Consolidarea alfabetizării şi competenţelor digitale
pentru a permite inovarea şi a stimula utilizarea (Incluziunea digitală a populaţiei).
Pilonul IV: - Dezvoltarea sectorului TIC
Planul de acţiuni pentru implementarea Strategiei cuprind măsuri pentru fiecare pilon.
Măsurile incluse în Planul de acţiuni sunt interconectate şi rezultă din domeniile specifice de
intervenţie prevăzute de Strategie, însă la un nivel mult mai detaliat decît acestea.

3. Cibernetica juridică ca ştiinţă în societatea informaţională

Cuvântul „cibernetică” a fost creat de Norbert Wiener în 1948 și are la origine
termenul grec  kybernetes (cârmaci, cârmă). Se pare că Wiener nu știa că exact același cuvânt
fusese folosit inițial în franceză de către fizicianul André-Marie Ampère (cybernétique) cu sensul
de „artă a guvernării”. În limba greacă prima utilizare a termenului apare în Legile lui Platon, cu
sensul de guvernare a poporului.
Termenul s-a răspândit mai ales în legătură cu sistemele digitale, dar domeniul este mult
mai larg: cibernetica se ocupă de modul în care un sistem (digital, mecanic, biologic) prelucrează
informațiile și reacționează la acestea; cibernetica se ocupă și de modul în care sistemele se
modifică sau permit modificări pentru a-și optimiza acțiunile.
Deci, putem defini Cibernetica ca știința care studiază comunicațiile și controlul între
diferitele subsisteme ale unei mașini construite de om, care are ca obiect de studiu matematic
legăturile, comenzile și controlul în sistemele tehnice, pentru a proiecta și construi mașini și
aparate automate, electronice capabile sa efectueze diferite operații mult mai calitativ și mai
rapid.
Folosirea tehnicii de calcul în domeniul juridic îmbunatățește procesul decizional prin 
rapiditatea efectuării diferitelor operațiuni și prin optimizare, prin oferirea accesului rapid la
baze de date juridice, elaborarea deciziilor, recunoaşterea formelor, autocontrol, autoadaptare,
emiterea de judecăţi etc. Apropierea sistemului juridic de un model cibernetic cu metode
moderne se consideră că ar micşora vulnerabilitatea acestuia. De exemplu, în planul evidentei
legislative, calculatorul și sistemele informatice oferă datele necesare în vederea aprecierii exacte
a corelațiilor dintre reglementări, realizând recensământul exhaustiv al normelor ce pot intra în
conflict, incompatibilitățile și distorsiunile posibile.
Cibernetica juridica s-a impus în ultimii ani în mod puternic datorita faptului ca s-a
acceptat faptul ca dreptul este un proces complex de comunicații în care și-a găsit loc aplicarea
tehnicii de calcul și a sistemelor de gestiune a informațiilor juridice.
Trecerea unor atribuţii în sarcina maşinii cibernetice conduce la deplasarea centrului
de greutate al preocupărilor de la detaliu la ansamblu, de la procesul de elaborare a
deciziei la analiza interconexiunilor acesteia în cadrul sistemului juridic.
Din această perspectivă sistemul juridic devine un sistem de producere, management
şi comunicare informaţională, organizatoare şi autoorganizatoare. Iar în cadrul procesului de
emitere a actelor normative, juristul ar putea să procedeze ca un specialist în ştiinţele
exacte, adică ar putea să utilizeze metode cibernetice de “inginerie juridică” pentru
elaborarea “tehnicilor legislative”.
Totodată, dreptul, ca orice ştiinţă, îşi extinde domeniul de investigaţie o dată cu
dezvoltarea societăţii. Într-o societate informațională, ar trebuie să existe şi dreptul informaticii.
În acest context, perfecţionarea dreptului trebuie să considere două tipuri de atitudini, și
anume: perfecţionarea dreptului în funcţie de cerinţele societăţii, precum şi restructurarea sa
pornind de la teoria sistemelor informatice.

Tema nr.2 Dezvoltarea tehnicii de calcul

1. Generaţiile tehnicii de calcul şi baza lor fundamentală

I. Prima generație de calculatoare: calculatoarele cu tuburi electronice (1937-1953)

Între anii 1937-1941 John Atanasov şi asistentul său Clifford Berry aplică tehnologia
lămpilor cu vid pentru a construi calculatorul digital integral electronic ABC (Atanasoff Berry
Computer). Deoarece sistemul era construit în mod special pentru a rezolva sisteme de ecuații
lineare (putea rezolva sisteme de 29 de ecuații cu 29 de necunoscute), nu se poate spune că era
un calculator de uz general.
Existau, totuși, câteva caracteristici pe care ABC le avea în comun cu computerul de uz
general ENIAC (Electronic Numerical Integrator and Computer), inventat câțiva ani mai târziu.
John Mauchly și J. Presper Eckert au fost principalii inventatori ai calculatorului ENIAC,
prezentat publicului în 1946.
ENIAC este recunoscut ca fiind primul calculator de uz general complet electronic. Mașina
folosea 17468 tuburi electronice, ocupa o suprafață de aproximativ 162 m2, cântărea 30 de tone
și consuma 174 kW de energie electrică. ENIAC avea o capacitate de memorare de aproximativ
1000 biți (aproximativ 20 numere zecimale cu 10 cifre fiecare) și folosea cartele perforate pentru
stocarea datelor.

Știai că…
Primul calculator din România a fost realizat la Institutul de Fizică Atomică din Bucureşti şi se numea
CIFA-1. Acesta a fost proiectat în 1957 de Victor Toma şi a fost folosit doar pentru proiectările respectivului
institut.
Computerul MECIPT-1 (Maşina Electronică de Calcul a Institutului Politehnic din Timişoara) a fost
construit între 1959 şi 1961 de matematicianul Iosif Kaufmann şi de vărul său, inginerul Wilhelm Lowenfeld, de la
Facultatea de Electronică. MECIPT-1 a fost primul computer alfanumeric conceput şi realizat într-o universitate
din România, ceea ce înseamnă că putea să prelucreze în premieră şi texte. În 1962 a realizat prima traducere din
limba engleză în limba română făcută de o maşină. „Dumneavoastră explicaţi dezvoltarea ştiinţei şi noi ajutăm la
descrierea exemplelor”, a fost fraza tradusă. Atunci însemna un lucru mare, acum însă este ceva extrem de banal.
MECIPT-1 s-a folosit în diverse proiecte industriale. Cu el s-a proiectat Barajul Vidraru, din judeţul Argeş. Dacă
ar fi fost făcute manual, aceste calcule ar fi necesitat aproximativ nouă luni. Cu MECIPT-1 au fost realizate în 18
zile.
De asemenea, tot cu ajutorul lui a fost proiectată şi cupola pavilionului expoziţional din Bucureşti (actualul
Romexpo), căzută în 1960, s-a redimensionat reţeaua de apă din Arad, s-a automatizat producţia la Fabrica de
Bere din Timişoara şi s-au proiectat o mulţime de clădiri din oraşul de pe Bega şi din ţară.
MECIPT-1 era alcătuit din 2.000 de tuburi electronice, peste 20.000 de condensatori şi rezistenţe, 30 de
kilometri de fire şi 100.000 de lipituri. În total consuma circa 10 kW pe oră. Memoria era pe un tambur magnetic,
primit ca donaţie din Ungaria, iar capacitatea de memorare era de 1.024 de adrese", a spus Viorel Coifan, unul
dintre cercetătorii ştiinţifici de la Facultatea de Electronică.
„Străbunicul" de la Timişoara ocupa o întreagă încăpere a Institutului Politehnic din Timişoara şi era
format din patru panouri înalte de doi metri. Toată instalaţia cântărea aproximativ 500 de kilograme.
„Calculatorul producea o căldură foarte mare, iar cei care lucrau pe el erau îmbrăcaţi sumar pentru că transpirau.
Erau peste 40 de grade Celsius în acea încăpere, iar când pornea maşinăria, se zguduia toată clădirea, întrucât era
foarte zgomotoasă", a povestit Horia Gligor. Comparativ cu primul calculator românesc CIFA-1, MECIPT-1 avea
o memorie de patru ori mai mare.

II. Generația a doua: calculatoarele tranzistorizate (1954-1965)

Tehnologia tuburilor electronice folosită în prima generație de calculatoare, nu era deloc
fiabilă. Din cauză că tuburile se ardeau și necesitau înlocuiri frecvente, timpul de depanare
depășea uneori timpul de funcționare al calculatoarelor. De asemenea, depistarea tubului defect
era o operație care consuma foarte mult timp.
În 1948, trei cercetători de la Bell Laboratories: John Bardeen, Walter Brattain și William
Shockley au inventat tranzistorul.
Această nouă tehnologie nu doar că a revoluționat industria electronică, dar, de asemenea, a
deschis porțile unei noi generații de calculatoare. Astfel, calculatoarele devin, în consecință, mai
mici și mai fiabile. În anul 1955 a devenit operaţional primul calculator cu tranzistori, denumit
TRADIC (TRAnsistor DIgital Computer).
Calculatoarele din cea de-a doua generaţie aveau în jur de 100 de instrucţiuni
complexe, memorie de tip magnetic şi dispozitive periferice.
În anul 1956 a apărut limbajul de programare Fortan, iar limbajele Algol şi Cobol
(Common Business Oriented Language – limbaj orientat spre aplicaţiile de afaceri) au
apărut după anul 1960.
În ciuda folosirii tranzistorilor, calculatoarele din această generație erau încă masive și
destul de costisitoare. De obicei, doar universitățile, guvernele și firmele mari puteau justifica
achiziția unui astfel de calculator.
Cu toate acestea, o mulțime de firme producătoare au luat ființă în această generație. IBM
(International Business Machines), DEC (Digital Equipment Corporation) și Univac (care a
devenit Unisys) dominau industria de calculatoare. IBM punea pe piață modelul 7094 pentru
aplicații științifice și 1401 pentru aplicații business. DEC era ocupată cu producția lui PDP-1.

III. Generația a treia: calculatoarele cu circuite integrate (1965-1980)

Jack Kilby a inventat circuitul integrat sau microcipul, confecționat din germaniu. Șase luni
mai târziu, Robert Noyce a creat un dispozitiv similar, folosind siliciu în loc de germaniu.
Întreaga industrie a calculatoarelor, de mai târziu, se va baza pe acest cip de siliciu.
Circuitele integrate inițiale permiteau existența a zeci de tranzistori pe un singur cip de siliciu,
care era mai mic decât un singur transistor construit cu tehnologia componentelor discrete.
Calculatoarele devin mai rapide, mai mici și mai ieftine, adăugând un imens câștig puterii
de procesare.
Familia de calculatoare IBM System/360 era printre primele sisteme comerciale construite
în întregime cu componente în stare solidă. Linia de produse 360 era, de asemenea, prima ofertă
IBM în care toate mașinile erau compatibile, adică foloseau același limbaj de asamblare.
Generația circuitelor integrate a introdus partajarea timpului și multiprogramarea.
IV. Generația a patra: calculatoarele VLSI (1980-prezent)
Știai că…
În 1997, pentru a comemora a 50-a aniversare a primului calculator ENIAC, un grup de studenți de la
Universitatea din Pennsylvania a construit un singur cip echivalent funcțional cu ENIAC. Gigantul de 30 de tone cu
caracteristicile menționate anterior, a fost reprodus pe un cip de dimensiunile unei unghii. Cipul conținea 174.569
tranzistori.

Intel, în 1971, creează primul microprocesor din lume, denumit 4004, care era un sistem
complet funcțional, pe 4 biți și care rula la 108 kHz. Intel a introdus, în plus, cipurile de memorie
cu acces aleator (RAM – Random Access Memory), găzduind 4 kB de memorie pe un singur cip.
Acesta a permis calculatoarelor din cea de a patra generație să devină mai mici și mai
rapide grăbind dezvoltarea microcalculatoarelor - accesibile și disponibile pentru publicul larg.
Primul microcalculator era ALTAIR 8800, produs în 1975 de firma MITS (Micro
Instrumentation and Telemetry). Altair 8800 a fost curând urmat de Apple I și II.
În 1981, IBM prezintă primul calculator personal (PC - Personal Computer).
Dacă primul supercomputer, CDC 6600, putea executa 10 milioane instrucțiuni pe secundă
și avea o memorie principală de 128 kB, apoi supercalculatoarele de astăzi conțin mii de
procesoare, pot accesa teraocteți de memorie și sunt capabile să execute un cvadrilion (un
miliard de milioane) de instrucțiuni pe secundă.
De exemplu, supercalculatorul TIANHE-2 (MILKYWAY-2) - TH-IVB-FEP CLUSTER, INTEL XEON E5-
2692 12C 2.200GHZ, TH EXPRESS-2, INTEL XEON PHI 31S1P (http://www.top500.org/)
Site: National Super Computer Center in Guangzhou
Manufacturer: NUDT
Cores: 3,120,000
Linpack Performance (Rmax) 33,862.7 TFlop/s
Theoretical Peak (Rpeak) 54,902.4 TFlop/s
Nmax 9,960,000
Power: 17,808.00 kW
Memory: 1,024,000 GB
Processor: Intel Xeon E5-2692v2 12C 2.2GHz
Interconnect: TH Express-2
Operating System: Kylin Linux
Compiler: Icc
Math Library: Intel MKL-11.0.0
MPI: MPICH2 with a customized GLEX channel
China a creat cel mai puternic supercomputer din lume [2016/06/20]
 Noul supercomputer chinezesc Sunway TaihuLight este cel mai puternic calculator din lume. Trebuie
remarcat faptul că liderul anterior a fost, de asemenea, un computer din China – Tianhe-2. Noul „monstru” îl
depăşeşte pe Tianhe-2 după puterea de calcul de aproape trei ori.
Puterea de calcul a lui Sunway TaihuLight este de 93 petaflopi, în timp ce Tianhe-2 are doar 33,8
petaflopi. Supercomputerul american Titan, din top 3, are o capacitate de 17,6 petaflopi.

Dar cel mai important este că noul computer chinez utilizează 10,6 milioane de nuclee realizate în interiorul
țării, dar nu achiziționate de la companiile din SUA. Tianhe-2, însă, folosește procesoare create de către Intel,
scrie The Verge. În aprilie 2015, SUA a interzis vânzarea de chip-uri de înaltă performanță, explicând că interdicția
este legată de interesele securității naționale.

V. Generația a cincia
Unii cercetători afirmau că generația a cincia va marca începutul utilizării procesării
paralele, a rețelelor și a stațiilor de lucru monoutilizator. Unii dintre aceștia cred că deja am
trecut granița acestei generații. Alții caracterizează a cincea generație ca fiind generația reelelor
neurale, a ADN-ului și a sistemelor de calcul optice. Ele se bazează pe utilizarea inteligenţei
artificiale și a circuitelor integrate specializate. Deja există aplicaţii utilizate astăzi, cum ar
fi recunoaşterea vorbirii. Iar utilizarea procesării paralele şi a superconductorilor face
viabilă inteligenţa artificială. Deci scopul principal al celei de-a cincea generaţii de
calculatoare este acela de a dezvolta echipamente capabile să răspundă limbajului natural
uman şi să fie capabile de învăţare şi organizare proprie.
Este foarte posibil să nu putem defini complet generația a cincea până nu înaintăm înspre
generația a șasea sau a șaptea de calculatoare, cu tot ceea ce înseamnă acest progres.

Știați despre…
Tastatura care poate fi spălată cu apă. Logitech a dezvăluit prima tastatură care poate fi spălată complet cu
apă, în încercarea de a rezolva cel mai mare inconvenient al tastaturilor clasice, microbii şi mizeria depusă pe
butoane în timpul utilizării. Experimentele derulate de-a lungul anilor de oamenii de ştiinţă au confirmat că
tastaturile sunt un mediu propice pentru microbi. Aceştia au observat că o tastatură poate conţine cu până la de
cinci ori mai mulţi microbi decât un capac de toaletă. Reprezentanţii Logitech au anunţat că noua K310 este
complet submersibilă în apă până la 30 de centimetri adâncime, singurul element care ar trebui ferit de lichide
fiind doar cablul USB. Tastatura este dotată cu găuri de scurgere pentru apă şi tastele sunt imprimate cu laser,
astfel încât să nu se şteargă în urma spălării.
Primul calculator ecologic. Produce cu până la 70 la sută mai puţin dioxid de carbon decât computerele
obişnuite, iar carcasa lui este realizată din lemn. Compania MicroPro, în colaborare cu Institutul IZM din Berlin,
au realizat calculatorul "imeco" considerat cel mai prietenos cu mediul. Dispozitivul are un monitor touchscreen,
un consum energetic extrem de scăzut, iar procesorul său nu se supraîncălzeşte. Totodată, aproximativ 98 la sută
dintre componentele sale pot fi reciclate, dintre care 20 la sută pot fi reutilizate de posesor. Creatorii speră ca
acesta să fie începutul unei noi generaţii de computere personale din ce în ce mai econome şi mai puţin poluante.

2. Arhitectura unui calculator numeric

In 1944 matematicianul John von Neumann a lansat ideea programului înregistrat,

pentru care o maşină de calcul trebuie să fie dotată cu un dispozitiv de memorare a
datelor şi comenzilor şi care trebuie să lucreze cu o viteză mare şi trebuie să permită
înregistrarea simplă şi rapidă a informaţiilor. Astfel au apărut noţiunile de algoritm de
rezolvare a unei probleme şi programul de prelucrare a algoritmului, a secvenţelor de
comenzi şi memorare a datelor.
Structura şi principiile de funcţionare ale unui calculator numeric au fost propuse de
John von Neuman în anul 1946:
1. Trebuie să posede un mediu de intrare, prin intermediul căruia să se poată introduce un
număr nelimitat de operanzi şi instrucţiuni;
2. Trebuie să posede o memorie, din care să se citească instrucţiunile şi operanzii
şi în care să se poată memora rezultatele;
3. Trebuie să posede o secţiune de calcul, capabilă să efectueze operaţii aritmetice
şi logice, asupra operanzilor din memorie;
4. Trebuie, de asemenea, să posede un mediu de ieşire, prin intermediul căruia un
număr nelimitat de rezultate să poată fi obţinute de către utilizator;
5. Trebuie să aibă o unitate de comandă, capabilă să interpreteze instrucţiunile
obţinute din memorie şi capabilă să selecteze diferite moduri de desfăşurare a activităţii
calculatorului în baza rezultatelor calculelor.
Deci, schema funcţională a calculatorului poate fi prezentată astfel:

Imaginea nr.1 Schema funcţională a calculatorului

3. Clasificarea calculatoarelor

Caracteristicile de performanță ale unui calculator include:

- viteza de operare;
- capacitatea memoriei interne;
- componenţa şi capacitatea unităţilor de memorie externă;
- componenţa echipamentelor de intrare-ieşire;
- parametrii de masă şi gabarit;
- costul.
După aceste caracteristici calculatoarele moderne pot fi clasificate în 4 categorii:
I. Microcalculatoare reprezintă echipamente electronice de calcul a căror arhitectură
este construită în jurul unui procesor (UCP – unitate centrală de prelucrare) cu arhitectura
relativ simplă. Viteza de prelucrare relativ mică, perifericele lente, dar diverse, uşor de instalat
şi de configurat, capacitatea de memorare limitată cu posibilitate de adresare pînă la nivel de
GB-TB, lucrul individual sau în reţea și costurile reduse.

II. Minicalculatoarele sunt echipamente electronice de calcul construite după o

tehnologie clasică avînd o structură modulară capabilă să satisfacă cerinţele de lucru ale unei
organizaţii, lucrul simultan al mai multor utilizatori, cu unul sau mai multe procesoare.
Capacitatea de stocare mare, viteza de prelucrare 1-10 MIPS, unităţile periferice rapide.

III. Mainframe-urile sunt echipamente electronice menite să satisfacă cerinţele de lucru

ale marilor organizaţii. Au unităţi centrale foarte rapide cu mai multe procesoare. Memoria
internă şi externă foarte rapide şi de capacitate mare, viteza de prelucrare 10-100 MIPS, cu
perifericele foarte rapide și mii de terminale conectate la mainframe. Prețul este de zeci şi sute
de mii de dolari. Sunt folosite de instituții guvernamentale și companii mari pentru prelucrarea
informațiilor în statistică, recensăminte, cercetare, dezvoltare, proiectare, tranzacții financiare
etc.

IV. Supercalculatoare reprezintă echipamente electronice de calcul cu resurse

hardware şi software foarte mari utilizate în ramuri de vîrf (cercetări și simulari în biologie,
chimie, geografie, medicina, meteorologie, fizică, matematică, industria de apărare și tehnică
militară, aeronautică și bineînțeles în cercetarea spațiului cosmic). Viteza de calcul de peste 1000
MIPS, iar costul la nivel de mii şi chiar milioane de dolari.

Imaginea nr.2 Tipuri de calculatoare

În funcţie de sfera de activitate în care sunt folosite, calculatoarele se pot clasifica în:

1. Calculatorul de birou (Desktop) este un calculator personal folosit într-un singur loc.
Primele calculatoare de tip Desktop aveau carcasa orientată orizontal, iar deasupra acestuia era
poziționat monitorul. Ulterior calculatoarele Desktop fac referire la unitățile verticale (Desktop
Tower) , acestea având carcasa plasată, de obicei, sub birou sau în interiorul acestuia, iar
monitorul este plasat direct pe birou.
Calculatoarele All-in-One au toate componentele în spatele acestuia sau partea de jos a
monitorului.
Workstation-ul este un calculator de tip Desktop mult mai performant, destinat pentru
aplicații specializate cum ar fi grafica, jocuri 3D, poligrafie, proiectarea, prelucrarea video şi
audio, etc. Acesta este proiectat astfel încît să îndeplinească rapid şi optim funcţia sa de
bază şi acceptabil alte funcţii.
Server-ul este un calculator optimizat pentru a furniza diverse servicii pentru alte
calculatoare din rețea. Server-ele pot fi: de baze de date (Database server), de fișiere (File
server), de poștă electronică (Mail server), de jocuri (Gaming server), Web server, Print server,
etc.
 Imaginea nr.3 Tipuri de calculatoare Desktop

2. Calculatoare portabile.
Laptopul, denumit și Notebook este un calculator portabil care integrează majoritatea
componentelor unui calculator Desktop alături de monitor, tastieră, touchpad, boxe, microfon,
cameră web, card reader etc. într-o singură unitate alimentată de un acumulator sau de curentul
de la rețea.
Mini-laptop-ul sau Netbool –ul este un calculator ultra-portabil, mai mic decât un laptop și
cu caracteristici de performanță mai scăzute.
Unele calculatoare portabile reprezintă dispozitive electronice miniaturizate purtate de
utilizator sub sau deasupra hainelor sau în buzunar. Ele pot fi controlate prin suprafașa pielii
utilizatorului, mâinii, cu vocea sau cu ochii, precum și prin mișcarea acestora. Ca exemple pot fi
menționate ceasuri, smartphone, tablete, ochelari.
Personal Digital Assistants (PDAs) este un dispozitiv mobil care dispune de senzori GPS și pot fi
folosiți în navigația rutieră.
Aceste tipuri de dispozitive folosesc carduri de memorie pentru stocarea informațiilor, iar
utilizatorul se folosește de touchscreen pentru introducerea informațiilor. Dispun de conexiuni
prin infraroșii (IrDA), Bluetoonth și/sau Wi-Fi. Se pot conecta la Internet, afișînd informațiile cu
un browser web.

Imaginea nr.4 Tipuri de calculatoare portabile

Tema nr.3 Resursele tehnice ale sistemului de calcul. Partea Hardware

1. Unitatea centrală de prelucrare (CPU)

Un sistem de calcul este un ansamblu de componente hardware (dispozitive) şi

componente software (sistem de operare şi programe specializate) ce oferă servicii utilizatorului
pentru coordonarea şi controlul executării operaţiilor prin intermediul programelor.
 Hardware-ul reprezintă totalitatea componentelor fizice ale unui calculator. Acestea sunt
inutile fără existenţa software-ului, care reprezintă totalitatea programelor care facilitează
accesul utilizatorului şi efectuează operaţiile de prelucrare a datelor.
Procesorul (Unitatea centrală de prelucrare) este un circuit integrat conţinând circuite
speciale cu rolul de a efectua operaţii aritmetice şi logice.
Procesorul îndeplineşte următoarele funcţii:
- efectuează controlul funcţionării întregului sistem de calcul;
- prelucrează informaţia;
- execută operaţii aritmetice şi logice.

Procesorul determină arhitectura unui sistem de calcul. Astfel, procesoarele Intel sau AMD
fac parte din arhitectura x86_64, care se referă la setul de instrucțiuni pe care procesorul le oferă
utilizatorului.
Procesorul dispune de un set de locații de memorie de viteză foarte mare denumite registre.
Viteza procesorului este foarte mare comparativ cu viteza memoriei, de aceea sunt utilizate
registrele pentru a efectua calcule rapide. Dimensiunea registrelor este sursa denumirii sistemului
– pe 32 de biți sau pe 64 de biți.
Un procesor poate avea una sau mai multe unități de procesare (core) – un circuit electronic
care execută instrucțiuni. Un procesor cu o singură unitate de procesare se numește single-core,
iar cu două sau mai multe unități de procesare aflate pe același circuit integrat se numește multi-
core.
Caracteristica vitezei unui procesor este frecvența, măsurată în Hz. Astăzi frecvența de
lucru a unui procesor este de ordinul GHz.
Astfel, principalele caracteristici ale puterii unui procesor sunt:
- cantitatea de memorie ce poate fi citită la un moment dat;
- viteza de execuţie a operaţiilor;
- numărul de instrucţiuni diferite ce pot fi executate.

Unitatea centrală sau blocul de sistem (carcasa) reprezintă un compartiment principal

care coordonează întreaga activitate a unui sistem de calcul.
Placa de bază (mainboard, motherboard) reprezintă componenta fizică al cărei rol este
asigurarea conectivității celorlalte componente fizice: micropocesor, memorie, alte plăci
înserate în locuri speciale, numite sloturi sau socket-uri. Aceste plăci se numesc plăci de
extensie şi reprezintă modemuri interne, plăci video, plăci de reţea, plăci de sunet, etc.
Pe linga acestea, pe placă se află porturile seriale şi paralele, care servesc la conectarea
unor dispozitive periferice, cum ar fi: mouse-ul, imprimanta, modem-ul extern. In prezent se
utilizează porturile seriale universale (USB – Universal Serial Bus), la care pot fi conectate
diferite dispozitive. Comunicarea dintre diferite dispozitive conectate la placa de bază se
efectuează prin magistrala de sistem (SB – System Bus), care reprezintă un set de conductori
prin care circulă informaţia. Printre caracteristicile de bază pot fi menționate:
- Format - AT, ATX şi microATX. El trebuie să coincidă şi cu tipul unităţii centrale;
- Tipul soclului procesorului - Socket A (procesoarele AMD), Socket 478
(procesoarele Intel) etc.;
- Producătorul şi tipul chipsetului folosit – VIA: KT 600, KT800; INTEL: 845, 865,
875, etc.; SIS: 648, 650, 655; nVIDIA: nForce2, nForce3;
- Tipul memoriei interne folosite.

Placa grafică (placa video) reprezintă un dispozitiv care efectuează legătura între
procesor, sistem şi monitor. Ea este înzestrată cu microprocesor propriu, numit accelerator
grafic şi cu memorie proprie, numită memorie video. Are rolul de a afişa pe monitor
datele procesate de CPU (de fapt, rezultatul acestor procesări). Se conectează pe placa de
bază printr-un slot ISA, PCI sau AGP.
 Placa video reprezintă o componentă importantă a sistemului, viteza sa influenţînd, în
mare parte, performanţa sistemului. În funcţie de cantitatea de memorie existentă pe placa
video, rezoluţiile la care poate lucra sunt 800x600, 1024x764, etc. Plăcile video bune oferă
şi o rată de reîmprospătare (de la 85 Hz) a imaginii optimă, ceea ce reduce riscul apariţiei
afecţiunilor oculare. Printre chipset-urile folosite, pot fi menționate: ATI (Radeon 9800 XT,
X800, X800 XT); NVIDIA (GeForce 4 MX, GeForce 4, GeForce FX); SIS (Xabre);

Placa de sunet reprezintă un dispozitiv ce are rol de a reda informaţia binară sub formă
de sunet, sau de a converti sunetele în format binar. Astfel o placă de sunet se conectează la
slotul ISA/PCI sau sunt integrate direct pe plăcile de bază moderne.
Ventilatoarele contribuie la răcirea componentelor electrice. Unul se află în
apropierea alimentatorului, iar celălalt, care se mai numeşte cooler sau fan, se află situat pe
procesor.

2. Memoria sistemelor de calcul

În arhitectura unui sistem de calcul modern, avem 4 niveluri esențiale de memorie, care
poate fi reprezentată în mod ierarhic în dependență de dimensiune și viteză, figura 2.

Figura 2. Ierarhia de memorie a unui sistem de calcul [2]

Memoria internă este componenta sistemului de calcul destinată păstrării datelor şi

instrucțiunilor programelor curente în locații bine definite prin adrese. Este formată dintr-un
sistem de circuite integrate alcătuite, în principal, dintr-un număr mare de celule de memorie,
fiecare celulă fiind un circuit care poate stoca 1 bit de informație. Este organizată în formă de
registre, memorie cache, memorie RAM, ROM, memorie video etc.
Memoria ROM (Read Only Memory) este memoria doar pentru citire. Nu poate fi
scrisă şi conţine codul anumitor programe scrise de fabricanţi pe plăcile de bază. Este
nevolatilă, informația păstrându-se chiar şi după ce CIP-urile respective nu mai sunt alimentate
cu energie. Are o capacitate redusa (pana la 2 Mb). Versiuni constructive: PROM, EPROM,
EP2ROM.
Memoria CMOS (Complementary Metal Oxid Semiconductor). Este o memorie de tip
citire/scriere şi nevolatilă. Este alimentată permanent de un mic acumulator. Această memorie
se foloseşte pentru memorarea unor informații necesare BIOS-ului, informații ce pot fi citite
sau scrise.
BIOS-ul (Basic Input Output System) este format dintr-o serie de mici programe care
asigură comunicarea cu perifericele calculatorului şi prin intermediul cărora se realizează
diferite configurări ale componentelor interne.
 Memoria RAM (Random Access Memory) este pentru citirea şi scrierea datelor și
codul unui proces curent.
Memoria RAM se împarte în memorie operativă şi memorie cache.
Memoria operativă este destinată pentru păstrarea temporară a datelor şi comenzilor
necesare procesorului, pentru efectuarea diferitor operaţii. Ea reprezintă o memorie rapidă
care transmite procesorului datele direct sau prin intermediul memoriei cache. Memoria
operativă este volatilă, adică păstrează informaţia numai atît timp cît este conectată la
energie electrică.
Memoria RAM poate fi de tipul DRAM (Dynamic RAM). Cele mai importante
caracteristici ale unui modul de memorie RAM sunt:
- Tipuri de module de memorie - cel mai cunoscut fiind DDR3, DDR4;
- Frecvenţa la care lucrează - de ordinul Mhz;
- Timpul de acces – de ordinul nanosecundelor;
- Rata de transfer – măsurată în GB/s;
- Capacitatea de memorie – de ordinul GB.

În cazul unui sistem încărcat (cu multe procese – programe în execuție), memoria RAM se
poate dovedi insuficientă. În această situație o parte din paginile de memorie din RAM sunt
evacuate pe disc pentru a face loc pentru paginile de memorie utile în momentul curent. În
momentul în care paginile evacuate sunt din nou necesare, se vor evacua alte pagini pentru a se
aduce la loc cele curente.
Acest proces este denumit swapping și reprezintă măsura de compensare a cantității
insuficiente de memorie RAM de care dispune un sistem la un moment dat.

Memoria cache reprezintă o memorie ultrarapidă cu capacitatea mai mică decît

memoria operativă, însă cu viteza de transfer a datelor cu mult mai mare şi se utilizează
pentru mărirea vitezei de interschimbare a datelor dintre memoria operativă şi procesorul. În
mod tipic, memoria cache are o dimensiune de ordinul sutelor de KB sau câtorva MB.
Există trei tipuri de memorie cache: L1, L2 și L3.
Memoria de nivel 1 (L1) este încorporată în procesor, de dimensiune foarte mică (de
ordinul KB), dar foarte rapidă, fiind folosită pentru a accesa datele importante și frecvent folosite
de către procesor.
Memoria L2 este folosită pentru a stoca datele recente. Este externă procesorului și poate fi
folosită ca buffer pentru datele și instrucțiunile ce urmează a fi preliate din memoria RAM.
Dimensiunea este de ordinul MB.
Memoria L3 este memorie specializată care cooperează cu memoria cache L1 și L2 pentru
a îmbunătăți performanțele sistemului. Are dimensiuni mai mari ca L1 și L2.

Memoria externă se utilizează pentru stocarea şi păstrarea unui volum mare de

informaţie un timp îndelungat şi este organizată fizic în formă de hard disk, ???, CD, DVD,
Flash card etc.
Unitatea hard disk (Hard Disk Drive) reprezintă cea mai importantă unitate de
stocare a datelor. Acestea sunt înmagazinate permanent, indiferent dacă calculatorul este
conectat sau deconectat. Tipuri de hard disk: interne şi externe (conectare la USB, Firewire).
Parametrii importanți care caracterizează un hard disk sunt:
- capacitate de stocare de ordinul sutelor de GB sau ordinul TB;
- viteza, care reprezintă rotaţiile platanelor și este măsurată în rotații pe minut (Rotations
Per Minute - RPM) – cu valori tipice între 5000-15000 RPM;
- memoria cache sau dimensiunea buffer-ului – cu valori de ordinul MB;
- interfaţă sau magistrala prin care un hard disk poate fi accesat - ATA, Serial ATA,
SCSI, SAS etc.
 Un hard disk conține unul sau mai multe discuri de metal numite platane. În cazul unui
disc formatat, suprafața este împărțită în piste care sunt cercuri concentrice pe fiecare parte a
platanelor. Pistele egal distanțate de axa de pe fiecare parte a platanului sunt grupate în cilindri.
Fiecare pistă este împărțită în sectoare de câte 512 biți fiecare, figura 3.

Figura 3. Structura unui hard disk [2]

Unitatea CD-ROM (Compact Disk – Read Only Memory) este utilizată pentru citirea
compact discurilor. Ele pot conţine următoarele tipuri de informaţii: date, muzică, secvenţe
video. Informaţiile de pe CD-ROM, au un caracter permanent ele nu pot fi şterse.
În schimb mediile de stocare CD-RW (Compact Disk – ReWriteble) pot fi
scrise/rescrise de pînă la 1000 ori pe unităţi CD-RW. Capacitatea standard a unui CD este
650-700 MB.
- Tipuri de CD-ROM: interne şi externe;
- Conectare: IDE, USB, Firewire;
- Viteze de citire: 1X – 52X.
Unitatea DVD-ROM (Digital Versatile Disk – Read Only Memory) a apărut ca un
succesor al CD-ROMului, avînd capacităţi de stocare de ordinul GigaBytes. Viteza de
citire este mai mică ca la CD-ROM. Un DVD poate stoca pe o parte 4.7 GB de date.
DVD-urile care se pot inscripţiona pe două nivele pot stoca pînă la 8.5 GB de date.
DVD-urile duble pot stoca pînă la 17 GB de date (de 25 de ori mai mult decît
capacitatea unui CD). Există şi dispozitive DVD-R – DVD inscriptibil (numai o dată),
DVD-RW – permite reînscrierea datelor de mai multe ori.
USB Flash card – dispozitivul de memorare detaşabil şi reînscriptibil, care
utilizează în calitate de purtător aşa-numita memorie flash şi se conectează la calculator prin
portul USB (Universal Serial Bus).
Caracteristicile de bază:
- Capacitate de stocare: 32 MB – 256 GB;
- Viteză de citire/scriere;
- Dimensiune;
- Rezistenţă la acţiuni mecanice şi termice;
- Perioadă de viaţă.

3. Perifericele sistemului de calcul și parametrii tehnici de lucru

Pentru a introduce date în calculator în vederea prelucrării, cît şi pentru a intra în posesia
rezultatelor, calculatorul se conectează la diferite echipamente de intrare (tastatură, scaner,
mouse, etc.) respectiv, echipamente de ieşire (monitor, imprimantă, etc.)
 Imaginea, care apare pe monitor, este formată dintr-o serie de suprafeţe
dreptunghiulare numite pixeli.
Fiecare pixel repr ezintă o anumită culoare şi este atit de mic, încît nu poate fi
distins. Numărul de pixeli care se afişează pe ecran se numeşte rezoluţie. Aceasta
împreună cu monitorul face parte din ansamblul video al echipamentului de calcul.

Tema nr.4 Resursele programate ale sistemului de calcul. Partea Software

1. Clasificarea resurselor programate

Un sistem de calcul conține, pe langă toate componentele hardware, și programe de

diverse tipuri care asigură funcționarea calculatorului. Există două categorii de programe:
Programe de sistem – coordonează modul în care lucrează componentele fizice sistemului
și oferă asistență în funcționarea programelor de aplicații. Aceste programe alcătuiesc
software de baza care interacționează cu calculatorul la nivelul său de baza. Sunt proiectate astfel
încat să faciliteze utilizarea eficientă a resurselor sistemului de calcul și să ofere instrumente
pentru dezvoltarea și execuția programelor de aplicație.
Programe de aplicații – destinate rezolvarii unor probleme specifice unei aplicații. Aceste
programe efectuează prelucrari ale datelor în concordanță cu cerințele informaționale
necesare.

2. Diversitatea programelor aplicative

Aplicațile informatice sunt reprezentate de acele programe ce sunt realizate pentru

utilizatori cu scopul de a folosi calculatorul într-o problemă specifică și pentru a îndeplini o
anumită sarcină.

Există diferite programe fiecare avînd o funcție specifică, de exemplu:

- Programe de comunicații – Microsoft Outlook, Yahoo Messenger etc.
- Programe de manipulare și gestiune a fiișierelor – Windows Explorer
- Programe de navigare pe WEB – Internet Explorer
- Programe de procesare text – Microsoft Word, Star Office Document
- Programe de calcul tabelar – Microsoft Excel, Lotus 1-2-3, Star Office
- Spreadsheet
- Programe de gestiune a bazelor de date – Microsoft Access, Filemaker Pro
- Programe grafice: Corel Draw, Adobe Photoshop

Aplicațiile de birou incluse în MS Office

• Microsoft Word (procesor de text)
• Microsoft Excel (analiză de business și calcul tabelar)
• Microsoft PowerPoint (program pentru prezentări grafice)
• Microsoft Access (program pentru baze de date)
• Microsoft Outlook (agendă și client de poștă electronică)
• Microsoft Frontpage (editor vizual de pagini web)
• Microsoft Photo Editor (editor fotografic)
• Microsoft Office Communicator este o mesagerie instantă utilizat cu Microsoft Office
Communications Server și înlocuiește Windows Messenger.
• Microsoft Visio este un program de diagramă pentru Microsoft Windows care utilizează
grafica vectorială.
3. Procesarea informaţiilor grafice

Grafica digitală este un domeniu al informaticii care acoperă toate aspectele legate de

prelucrarea imaginilor utilizând un computer.
Grafica digitală mai este numită uneori grafică de computer, grafică de calculator, grafică
pe calculator, grafică computerizată.

Grafica digitală este o activitate în care computerul este utilizat pentru sintetizarea, modificarea,
stocarea și managementul imaginilor, precum și pentru prelucrarea informației vizuale obținute
din realitatea ce ne înconjoară.
• La începutul istoriei sale prin anii ´90 grafica digitală făcea primii pași de progrese
tehnice, grafica la calculator fiind destul de limitată în posibilități tehnice. Inițial a dat
posibilitatea de a afișa pe ecran doar câteva zeci de segmente și elemente geometrice; se
putea lucra doar cu elemente grafice relativ simple.
• Treptat însă grafica de calculator s-a stabilit în viața cotidiană, oferind posibilități de
realizare a proiectelor comerciale de succes.
• În anii 1960-1970 s-a format ca disciplină științifică. În această perioadă se dezvoltă
metode și algoritmi de bază: tăiere, scanarea rastru, primitive (elemente) grafice,
modelele de umbrire, imagini de scene spațiale, trasări tridimensionale, lumini de
modelare.
• În anii 1980 programele sunt în curs de dezvoltare mai mult ca o disciplină aplicată.
Metodele de aplicare a acesteia se dezvoltă în diverse domenii de activitate umană.
• Metodele anilor 1990 de grafică pe calculator au devenit principalul mijloc de dialog
între om și calculator, și rămâne valabil până în prezent.
• Unele zone continuă să evolueze: metodele de scanare a rasterului, eliminarea liniilor și
suprafețelor ascunse, modelarea și utilizarea culorilor și iluminațiilor, texturarea, crearea
efectului de transparență și transluciditate, etc. Sunt create suporturi tehnice și softuri
(programe) pentru a produce imagini de diferite tipuri și pentru diverse scopuri – de la
simple desene la imagini realiste ale obiectelor naturale.

• Odată cu apariția unor noi cerințe s-au dezvoltat rapid multiple aplicații software,
devenind mai intuitive, mai structurate pentru utilizare. Datorită calculatorului putem
avea la dispoziție în câteva fracțiuni de secundă variații multiple de culoare, forme,
compoziții etc.
În baza tehnologiilor graficii computerizate s-au dezvoltat:
• Interfața de utilizator, GUI
• Proiectarea digitală în arhitectură și grafica industrială
• Efecte vizuale specializate, cinematografia digitală
• Grafica de computer pentru filme, animație, televiziune
• Rețeaua Internet
• Conferințele video
• Televiziunea digitală
• Proiecte multimedia, proiecte interactive
• Fotografia digitală și posibilitățile avansate de prelucrare a fotografiei
• Grafica și pictura digitală (cu 2 laturi esențiale – imitarea materialelor tradiționale și noile
instrumente de lucru digitale)
• Vizualizarea datelor științifice și de afaceri
• Jocuri la calculator, sisteme de realitate virtuală („VR”) (de ex. simulatoare pentru
aviație)
• Sisteme de proiectare automatizată
• Tomografie computerizată
 • Poligrafia
• Grafica laser
• Realitatea augmentară

• Realitatea virtuală se referă la ambianțe artificiale create pe calculator care oferă o

simulare a realității atât de reușită, încât utilizatorul poate căpăta impresia de prezență
fizică aproape reală, atât în anumite locuri reale, cât și în locuri imaginare.
Genuri de VR:
• simulare
• interacțiune
• artificialitate
• imersiune
• teleprezență
• imersiune totală, cu întreg corpul
• costume de haine electronice, de date.
Aparate și aplicații
• Pentru simularea cât mai realistică a ambianței necesare au fost inventate o serie de
aparate speciale multimodale, cum ar fi:
• platforme virtuale în care utilizatorul se poate deplasa fizic în orice direcție
• simulatoare pentru antrenarea piloților de avioane atât de călători sau marfă cât și de
vânătoare
• platforme pentru jocuri electronice; la acestea mediul virtual poate diferi foarte mult de
orice realitate

Realitatea virtuală e deseori legată de aplicații care realizează imersiunea virtuală în

medii vizuale 3D de înaltă fidelitate. Astfel de aplicații sunt de exemplu softwareul pentru CAD,
hardwareul pentru accelerare grafică a afișării pe ecran, dispozitive montate pe cap (head
mounted displays), mănuși electronice pentru baze de date, haine electronice cu diverse
proprietăți și altele. Și miniaturizarea tehnologică permanentă a contribuit la popularizarea și
răspândirea aplicațiilor VR.

Realizarea tuturor acestora este însă îngreuiată de stadiul tehnologic actual: ar fi necesare
procesoare și mai rapide, rezoluții grafice și mai mari, capacități de comunicație și mai înalte
decât cele existente, și toate acestea la un preț acceptabil.

Grafica digitală se divizează în mai multe categorii

• Grafica bidimensională (se constituie din 2 algoritm-uri de prezentare –  grafică
raster și grafică vector)
• Grafica Fractal (Fractalii sunt generati cu ajutorul ecuatiilor matematice. Rezolvarea
ecuatiilor si reprezentarea lor pe calculator au ca rezultat producerea unor imagini cu
adevarat uimitoare.)
• Grafica tridimensională (este des utilizată în animație, spoturi publicitare, jocuri la
computer etc.)
• CGI grafica (CGI – în engleză imagini, personaje generate de computer)
• Grafica animată
• Grafica video
• Grafica web
• Grafica Multimedia
• Grafica în designul poligrafic
• În grafica digitală se operează cu diverse elemente grafice, pentru elaborarea și controlul
imaginilor; pixel, punct, linie, curbă, poligon, etc.
 • La baza graficii digitale (și în special grafica bidimensionala) stau doua tipuri de
calculații, Raster (sau rastru) și Vector (vectorială). Grafica rastru și vector stau la baza
graficii digitale, ele sunt utilizate de programele 3dimensionale, programe pentru montare
video, animație, etc.

Prezentarea la calculator a imaginii de tip Raster se face în baza segmentării unei

suprafețe cu ajutorul unor pătrățele mici care se numesc pixeli. O imagine rastru este un tablou
format din mai multi pixeli. Cu cât mai mulți pixeli avem în imagine cu atât calitatea detaliilor e
mai înaltă. Acest tip de grafică permite să cream și să reproducem oricare imagine cu
multitudinea de efecte și subtilități, indiferent de complexitate. Imaginile procesate cu
ajutorul scanerului sau aparatelor foto sânt formulate ca raster.
Neajunsurile – e complicata redimensionarea graficii rastru, deoarece
la interpolare (adăugare de pixeli în raport de cei existenți în imagine) computerul inventează
calculând pixelii nu întotdeauna satisfăcător, cu toate că sânt diverse metode de interpolare.

În grafica pe calculator, Grafica vectorială este un procedeu prin care imaginile sunt

construite cu ajutorul descrierilor matematice prin care se determină poziția, lungimea și direcția
liniilor folosite în desen. Grafica vectoriala e bazată ca principiu pe desen cu ajutorul liniilor
calculate pe o suprafața. Liniile pot fi drepte sau curbe. În cazul imaginilor vectoriale fișierul
stochează liniile, formele și culorile care alcătuiesc imaginea, ca formule matematice. Imaginile
Vector pot fi mărite și micșorate fără a pierde calitatea. O imagine poate fi modificată prin
manipularea obiectelor din care este alcătuită, acestea fiind salvate apoi ca variații ale formulelor
matematice specifice. Este des utilizata în imagini cu funcții decorative, caractere-
text, logotipuri, infograme, decor, cat și în proiecte sofisticate 3D,montare video, animație, etc.

Prezentarea la calculator a imaginii de tip Raster se face în baza segmentării unei suprafețe cu

ajutorul unor pătrățele mici care se numesc pixeli. O imagine rastru este un tablou format din mai
multi pixeli. Cu cât mai mulți pixeli avem în imagine cu atât calitatea detaliilor e mai înaltă.
Acest tip de grafică permite să cream și să reproducem oricare imagine cu multitudinea de efecte
și subtilități, indiferent de complexitate.
Imaginile procesate cu ajutorul scanerului sau aparatelor foto sânt formulate ca raster.
Neajunsurile – e complicata redimensionarea graficii rastru, deoarece la interpolare (adăugare
de pixeli în raport de cei existenți în imagine) computerul inventează calculând pixelii nu
întotdeauna satisfăcător, cu toate că sânt diverse metode de interpolare.

• Grafica vectorială este un procedeu prin care imaginile sunt construite cu ajutorul

descrierilor matematice prin care se determină poziția, lungimea și direcția liniilor
folosite în desen.
• Grafica vectoriala e bazată ca principiu pe desen cu ajutorul liniilor calculate pe o
suprafața.
• Liniile pot fi drepte sau curbe. În cazul imaginilor vectoriale fișierul stochează liniile,
formele și culorile care alcătuiesc imaginea, ca formule matematice.
• Imaginile Vector pot fi mărite și micșorate fără a pierde calitatea. O imagine poate fi
modificată prin manipularea obiectelor din care este alcătuită, acestea fiind salvate apoi
ca variații ale formulelor matematice specifice.
Vectorizarea
• Aceasta se referă la programe şi tehnologii/servicii folosite pentru a converti imagini de
tip bitmap în imagini de tip vectorial.

Exemple de utilizare:
 În Proiectarea asistata pe calculator (CAD) schiţele sunt scanate, vectorizate şi transformate
în fişiere CAD prîntr-un process denumit sugestiv hârtie-CAD.
 În GIS imaginile provenite de la sateliţi sunt vectorizate cu scopul de a obţine hărţi.
 În arta digitala şi fotografie, imaginile sunt de obicei vectorizate folosind plugin-uri
pentru programe ca Adobe Photoshop sau Adobe Illustrator, dar vectorizarea se poate face
şi manual. Imaginile pot fi vectorizate pentru o mai bună utilizare şi redimensionare, de obicei
fară diferenţe mari faţă de original.

Vectorizarea unei fotografii îi va schimba aspectul din fotografic în pictat sau desenat;
fotografiile pot fi transformate şi în siluete. Un avantaj al vectorizării este că rezultatul poate fi
integrat cu succes într-un design precum un logo.

Sisteme cromatice, modele și profiluri de culoare

• Există sisteme sofisticate de control cromatic al imaginilor. Adaptarea valorilor cromatice
se aplică în funcție de necesitați și scopuri. Astfel, pentru controlul de culoare la
computere, există mai multe modele cromatice (sau modele de culoare), care pot fi
folosite pentru definirea cromatică a imaginii, pentru selectarea culorilor în procesul
desenării și creării imaginii, pentru arhivare, etc.
• În general există două tipuri majore de modele cromatice:
• amestecul aditiv RGB (din engleză de la Red-Green-Blue, roșu-verde-albastru) – amestec
de culori lumină – se utilizează pentru ecran, monitor, televiziune, scanare, aparate foto,
design web, animație și altele
• amestec substractiv CMYK (de la Cyan-Magenta-Yellow-blacK) – amestec de culori
pigment – se utilizează pentru proiecte poligrafice destinate tiparului color.
• Unele modele de culoare admit variații ale diapazonului cromatic, din acest motiv sunt
împărțite în diverse profiluri de culoare destinate diferitelor necesități. De exemplu,
pentru modelul RGB există mai multe profiluri. sRGB IEC61966-2.1 – diapazon mediu
utilizat mai des pentru pagini web, sau Adobe RGB (1998) – diapazon mai mare utilizat
pentru prelucrarea imaginilor destinate produselor pentru tipar.
• Pe lângă modelele cromatice RGB și CMYK mai există și altele
precum: Lab, HSB / HSL / HSI, Culori Indexate, Culori Pantone/PMS (Pantone
Matching System), Culori Spot.

Categorii de programe grafice specializate

• programe de creaţie şi prelucrare foto (Adobe Photoshop, Corel Photopaint);
• programe de creaţie şi prelucrare de grafică vectorială (Adobe Illustrator, Corel Draw,
Flash);
• programe de paginare (Adobe InDesign, QuarkXPress, Adobe Pagemaker, Corel
Ventura);
• programe utilitare (Adobe Acrobat Professional, Adobe
Acrobat Distiller etc);

• Aplicaţiile grafice avansate pot combina imagini din surse vectoriale şi raster şi pun
la dispoziţie unelte pentru amândouă, în cazurile în care unele părţi ale proiectului pot fi
obţinute de la o cameră, iar altele desenate prin grafică vectorială.
Compatibilitatea şi formatele grafice stabilite
Bitmap (.bmp)
• Acest format a intrat deja în analele manualelor de informatică, datând încă de la
începuturile Windowsului. Deși imaginile digitale salvate ca .bmp au o calitate medie
spre înaltă, dezavantajul lor rezidă în dimensiunea supraevaluată. De aceea formatul nici
nu mai este folosit decât pentru pictograme și imagini de dimensiuni reduse.
JPEG (.jpg)
• Norma JPEG (acronim pentru Joint Photographic Experts Group – Masa rotundă a
experților fotografici) este rezultatul unor proiecte de cercetare care au început prin anii
 1980, odată cu primele experiențe de laborator în ale tehnicilor de compresie a
imaginilor. Cu timpul JPEG-urile au ajuns standardul cel mai des întâlnit pe Internet,
tocmai din cauza gradului foarte mare de comprimare.
Într-adevăr, un fișier JPEG poate fi comprimat la o scară de până la 100:1, în funcție de
configurări, ceea ce îl făcea foarte avantajos mai ales în era conexiunilor dial-up.
Graphic Interchange Format (.gif)
• GIF este acronimul pentru compresia fără rabat de calitate. “Graphic Interchange
Format” folosește algoritmul Lempel-Ziv-Welch (la fel ca fișierele TIFF) și reușește
compresii de până la 90 la sută, cu toate acestea este foarte limitat de o gamă fixă de 256
de culori.
• Pentru că nu pierde din precizie, formatul GIF este folosit în general în grafică, geometrie
sau în designul logo-urilor (dat fiind că acestea sunt monocrome sau folosesc o paletă
mică de culori), dar chiar și așa, acum există formate mai performante, vectoriale, care
pot face aceeași treabă mult mai bine.
Portable Network Graphics (.png)
• Deși are probabil cel mai bun raport calitate/dimensiune, acest format este indicat doar
pentru imaginile care au nevoie să facă o tranziție clară între elementele de tipo- și
fotografie. PNG nu răpește din calitate imaginilor, în schimb este încă un format greoi
pentru web (ocupă mai mulți octeți decât un JPEG).
• La fel ca GIF-urile, dar la un cu totul alt nivel, fișierele PNG pot fi salvate transparente
sau translucide, ca să poată fi mai apoi suprapuse peste alte imagini/fundale în paginile
web (această caracteristică funcționează în majoritatea browserelor de la Internet
Explorer 7 încoace).

Tema nr.5 : Sistemele de operare (SO)

1. Funcțiile sistemelor de operare

Sistemele de operare reprezintă un concept cunoscut tuturor utilizatorilor de calculatoare,

cu implementări funcționale și pentru alte aparate cum ar fi telefoanele mobile sau cardurile
bancare inteligente. Sistemele de operare sunt utile în cazul dispozitivelor care trebuie să se
adapteze unui mediu de schimbare a comportamentului, fără a schimba succesiunea operațiilor
hardware.
Sistemul de operare (SO) – reprezintă ansamblul de proceduri și module de
program prin care se administrează resursele sistemului de calcul ce asigură utilizarea
eficientă, în comun, a acestor resurse și oferă utilizatorului o interfață cât mai comodă pentru
utilizarea sistemului de calcul.
Din perspectiva utilizatorului SO este compus din nucleu sau kernel, care are rolul de
gestiune a resurselor fizice și de oferire a unui mediu în cadrul căruia pot rula alte aplicații și
programele de bază cum ar fi interpretoarele de comenzi, utilitare de gestiune a utilizatorilor și a
sistemului de fișiere, biblioteci etc.
Indiferent de dimensiunea și complexitatea calculatorului și a sistemului de operare, toate
sistemele de operare au aceleași funcții de bază: controleaza accesul la hardware, administrează
fișierele și directoarele, oferă o interfată cu utilizatorul și administrează aplicațiile.
1) Controlul accesului la hardware. Sistemul de operare administrează interacțiunea
dintre aplicații și hardware. Pentru a accesa și comunica cu componentele hardware, sistemul de
operare instalează un driver pentru fiecare componentă.
Un driver este un program de mici dimensiuni scris de producătorul componentei hardware
și furnizat împreună cu respectiva componentă, care traduc comenzile SO în comenzi inteligibile
echipamentelor. Când echipamentul hardware este instalat, este de asemenea instalat driver-ul,
permițând sistemului de operare să comunice cu respectiva componentă.
Procesul de atribuire a resurselor sistemului și de instalare a driver-elor poate fi realizat
prin Plug and Play (PnP). Procesul PnP a fost introdus incepand cu Windows 95 pentru a
simplifica instalarea de hardware nou. Toate sistemele de operare moderne sunt compatibile PnP.
Folosind PnP, sistemul de operare detectează automat hardware-ul compatibil PnP și instaleaza
driver-ul pentru acea componentă. Sistemul de operare configurează apoi echipamentul și
actualizează registrul, o bază de date care comține toate informațiile despre calculator –
informații despre aplicații, utilizatori, hardware, setări de rețea și tipuri de fișiere.
2) Administrarea fișierelor și directoarelor. Sistemul de operare creează o structură de
fișiere pe hard disk pentru a permite stocarea datelor. Un fișier este un bloc de date conectate
care are un singur nume și este tratat ca o unitate de sine stătătoare.
Atributele fișierelor: nume (până la 255 caractere), extensie sau tip (3-4 litere, ex:
executabile - .sys, .exe, .com; textual - .txt, .docx; grafice - .gif, .jpg, .bmp etc.), data creării sau
modificării, timpul creării, volumul fișierului.
3) Interfața cu utilizatorul. Sistemule de operare oferă o interfață facilă și prietenoasă,
atât utilizatorilor obișnuiți ai serviciilor Internet, cât și utilizatorilor commerciali ai aplicațiilor
dedicate, celor ce folosesc facilitățile multimedia și jocuri, sau celor profesioniști care dezvoltă
aplicații sau întrețin sisteme de calcul și rețele.
Sistemul de operare permite utilizatorului să interactioneze cu componentele software și
hardware prin două tipuri de interfețe:
- Command Line Interface (CLI) – Linia de comandă. Utilizatorul scrie comenzile la un
prompt.
- Graphical User Interface (GUI) – Interfața grafică. Utilizatorul interacționează cu
meniuri și pictograme.
Majoritatea sistemelor de operare, conțin atât GUI, cât și CLI.
4) Portabilitate - administrarea aplicațiilor. Sistemul de operare localizează o aplicație
ca, procesoare de text, baze de date, foi de calcul, jocuri și multe altele, și o încarcă în memoria
RAM. Sistemul de operare asigură ca fiecare aplicație din sistem să aibă alocate resursele
potrivite.
Application programming interface (API) este un set de proceduri folosit de către
programatori pentru a se asigura că aplicațiile pe care le dezvoltă sunt compatibile cu un sistem
de operare. In continuare aveți doua exemple de API:
- Open Graphics Library (OpenGL) – specificații ale standardului pentru aplicații grafice
multimedia suportate de orice platformă.
- DirectX – colecție de API-uri care se ocupă de multimedia în Microsoft Windows.

Pentru a verifica ce versiune de DirectX este instalată pe computer

1.Deschideți Instrumentul de diagnosticare DirectX făcând clic pe butonul Start , tastând dxdiag în caseta
de căutare, apoi apăsând clic pe Enter.
2.Faceți clic pe fila Sistem, apoi, sub Informații sistem, verificați numărul versiunii DirectX.

Pentru asigurarea portabilității, multe biblioteci ale limbajelor de programare oferă

programatorilor o interfață portabilă peste sistemul de operare. De exemplu, Windows pune la
dispoziția programatorului C interfața Win32 API, iar Unix – interfața POSIX (Portable
Operating System Interface).
5) Asigurarea securitășii și integritășii sistemului de calcul. Sistemele de operare permit
interacțiunea cu mai mulți utilizatori, rularea mai multor aplicații și modificarea strategiilor de
răspuns la o anumită problemă.
Sistemul de operare va controla accesul utilizatorilor și proceselor la resursele hadware și
software ale sistemului și va preveni execuția de instrucțiuni invalide, malițioase sau privilegiate.

2. Tipuri de sisteme de operare

 Evoluția tehnologică a dus la dezvoltarea sistemelor de operare pentru un număr tot mai
mare de dispozitive, de la sisteme server, desktop și laptop la PDA-uri și smartphone-uri.

Sisteme de operare de tip desktop

Un sistem de operare de tip desktop are urmatoarele caracteristici:
- Suporta un singur utilizator
- Ruleaza aplicatii de tip single-user (utilizator unic)
- Partajeaza fisiere si directoare intr-o retea mica cu securitate limitata
Pe piata curenta de software, cele mai folosite sisteme de operare de tip desktop se
incadreaza in trei grupuri: Microsoft Windows, Apple Mac OS si UNIX/Linux.
Microsoft Windows. Windows este unul dintre cele mai populare sisteme de operare din
ziua de astazi. Actualele versiuni desktop ale sistemelor de operare Microsoft Windows sunt
Windows 7, Windows 8 și Windows 10.
Apple Mac OS. Calculatoarele Macintosh produse de Apple sunt patentate și folosesc un
sistem de operare numit Mac OS. Sistemul de operare Mac OS a fost radical schimbat la lansarea
versiunii 10.0 prin rescrierea nucleului. Această schimbare este reflectată și în denumirea
sistemului de operare Mac OS X. Adăugarea literei X arată trecerea de la tehnologia Mac OS
nanokernel, la tehnologia derivată din UNIX. Mac OS X excelează la capitolul interfață grafică
și în domeniul prelucrării media.
UNIX/Linux. UNIX, care a fost introdus pe la sfarsitul anilor 1960, este unul dintre cele
mai vechi sisteme de operare. In prezent, exista multe versiuni diferite de UNIX. Unul dintre cel
mai popular sistem de operare este Linux. Linux a fost dezvoltat de către Linus Torvalds, in
1991, și este proiectat ca un sistem de operare open-source (sursa deschisa). Programele open-
source permit distribuirea și modificarea codului sursă de către oricine prin descărcare gratuita
sau de la dezvoltatori la un cost mult mai mic decât alte sisteme de operare. Ca distribuții Linux
dedicate pentru sisteme desktop pot fi menționate Ubuntu, Fedora, openSUSE, Mint,
PCLinuxOS.

Sisteme de operare pentru rețele.

Un sistem de operare pentru rețea are următoarele caracteristici:
- Permite accesul mai multor utilizatori
- Executa aplicatii multi-user
- Este robust si redundant
- Ofera securitate înaltă in comparatie cu sistemele de operare de tip desktop
Acestea sunt cele mai comune sisteme de operare pentru retea:
Novell Netware. A fost primul sistem de operare care a indeplinit cerintele unui sistem de
operare pentru retea si s-a bucurat de o implementare la scara larga in retelele PC din anii 1980.
Microsoft Windows. Sistemele de operare pentru rețea oferite de Microsoft sunt Windows
2000 Server, Windows Server 2003 și Windows Server 2012. Sistemele de operare Windows
Server folosesc o bază centrală de date numita Active Directory pentru administrarea resurselor
de rețea.
Linux. Sistemele de operare Linux includ Ubuntu Server, RedHat Enterprise Linux, SUSE
Linux Enterprise, Caldera, Debian și Slackware.
UNIX. Diferite organizații au oferit soluții proprietare de sisteme de operare bazate pe
UNIX (OpenSolaris, freeBSD, NetBSD, OpenBSD) care pot fi folosite și ca sistem desktop și ca
sistem server.
Mac OS X de la Apple oferă Mac OS X Server.
O dată cu proliferarea sistemelor de operare multi-core, majoritatea sistemelor
contemporane sunt folosite pe arhitecturi multiprocesor, nu doar monoprocesor. Acestea sunt
variante modificate ale sistemelor de operare pentru servere, optimizate pentru gestiunea paralelă
a operațiilor pe care le execută.
 Sisteme de operare mobile.
O dată cu dezvoltarea hardware-ului și a Internet-ului, un număr tot mai mare de
dizpozitive mobile inteligente își fac apariția în posesia utilizatorilor. Aceste dispozitive pot fi
utilizate prin intermediul sistemelor de operare.
Astfel, pot fi menționate sistemele de operare de pe smart carduri. Sunt destul de simple,
cu funcții reduse și admistrează resurse foarte limitate.Totuși pot oferi servicii de securitate și
criptare a datelor ce le dețin.
Sistemele de operare embedded sunt incluse în dispozitivele precum televizoare sau
telefoane mobile, având constrângeri specifice funcționalității lor.
Sistemele de operare în timp real (RTOS – Real time Operating Systems) sunt folosite
pentru echipamentele științifice, industriale și de precizie. Astfel de sisteme de operare nu sunt în
general menite să asigure comunicarea cu utilizatorul, dat fiind că nu este necesar să fie
modificate, ele fiind concepute strict pentru executarea anumitor procese tehnologice. Exemple
sunt RTLinux, VxWorks, TRON și QNX.
Nu există o linie de demarcație clară între sistemele de operare embedded și sistemele de
operare în timp real. Majoritatea sistemelor de operare de timp real sunt folosite în cadrul
dispozitivelor embedded.
Așa numitele smartphone-uri posedă sistem de operare cu facilități avansate de conecate la
Internet, navigare pe web, citire/scriere de e-mail-uri, folosirea unei tastaturi virtuale etc.
Symbian OS. Sistem de operare de la Symbian Ltd. Oferă o interfață de dezvoltare (SDK)
în C++ pentru scrierea de noi aplicații.
Android este un sistem de operare care folosește nucleul Linux. Este dezvoltat de Open
Handset Alliance, un consorțiu înființat de Google împreună cu mari companii precum Intel,
Motorola, LG etc. Dezvoltarea Android se realizează independent de platforma hardware pe care
va rula. Are cea mai înaltă cotă de utilizare pe piață. Pe lîngă Android, pot fi menționate și alte
sisteme d operare mobile bazate pe Linux, cum ar fi LiMo, Maemo și Openmoko.
iPhone OS este sistemul de operare dezvoltat de Apple pentru iPhone și iPod. Oferă un
număr impresionant de aplicații pentru dispozitivele Apple.
Windows Mobile este proiectat să arate similar interfeței Windows de la Microsoft. Cota de
utilizare pe piață este destul de scăzută. Altă versiune Microsoft este Windows Phone.
Alte exemple de sisteme de operare mobile pot fi menționate TIZEN OS, Firefox OS,
Sailfish OS - concepte cu șanse mici de afirmare.

3. Sisteme de fișiere

Fișierul este reprezentarea logică a unei informații sub forma unei însușiri de octeți.
Directorul este o entitate în care se pot regăsi fișiere și/sau alte directoare.
Fișierele organizează informațiile pe mediile de stocare. Mediile de stocare pot fi
considerate spații continue de octeți. În aceste spații se pot regăsi mai multe fișiere de dimensiuni
diferite.
Sistemul de fișiere reprezintă modul de organizare a fișierelor pe un mediu de stocare
pentru ale face mai ușor accesibile. Organizarea înclude atât partea logică (cum sunt adresate
fișierele), cât și partea fizică (cum sunt stocate fișierele ca înșiruire de occeți).
Sistemele de fișiere sunt stocate pe disc. Sectorul 0 conține MBR (Master Boot Record) și
tabela de partiții. Se localizează partiția activă, blocul de boot și se execută. Toate sistemele de
fișiere încep cu sectorul de boot, dar în rest diferă. De obicei conține: superbloc, bloc de control
al spațiului liber, directorul rădăcină, fișierele și directoarele.
Fiind o componentă a sistemului de operare, sistemul de fișiere menține numele și
atributele fișierelor și permite stocarea lor într-o ierarhie de directoare numită și arbore de
directoare.
 Pentru ca utilizatorii să poată avea acces la fișiere, sistemul de operare oferă o interfață
pentru lucrul cu sistemul de fișiere. Această interfață poate fi una textuală, cum este interpretorul
de comenzi, sau o interfață grafică, cum este, de exemplu, Windows Explorer.
De exemplu, în Linux și în Mac OS X, orice informație se găsește într-un fișier, datele se
regăsesc în fișiere, directoarele sunt și ele fișiere – dar cu atributul de director, fiecare dispozitiv
poate fi accesat printr-un fișier, inclusiv mouse-ul, memoria și placa video. În Windows se
folosește o schemă asemănătoare pentru a denumi dispozitivele, doar că această structură nu se
suprapune peste structura de fișiere din Linux sau Mac OS.
Pe o partiție poate exista un singur sistem de fișiere la un moment dat. Windows alocă
literele după partiții, nu după sistemul de fișiere. Astfel, daca sistemul de fișiere de pe partiția C:
se schimbă, acesta va avea asociată tot litera C:.
Există două moduri prin care se poate accesa un fișier sau director: folosind o cale absolută
sau o cale relevantă.
Calea absolută este care începe cu directorul rădăcină a sistemului de fișiere. În cazul
Linux/Mac OS X etse /, în cazul Windows este C:, D: etc.
Calea relevantă este calea care indică spre un fișier pornind de la directorul curent,
tabelul 1.
Tabelul 1. Căile sistemelor de operare
Descriere Windows Linux Mac OS X
Rădăcina C: / /
Directorul home C:\Documents and /home/username /Users/username
setting\username (WinXP)
C:\Users\username (Win7)
Aplicații C:\Program Files /bin; /sbin; /Applications;
/usr/bin; /bin; /sbin
/usr/sbin;
/usr/local/bin

Tipuri sisteme de fișiere. Sunt cunoscute mai multe tipuri de sisteme de fișiere, care pot fi
clasificate după sistemele de operare în care se întâlnesc și după locul unde se găsesc datele,
tabelul 2.

Tabelul 2. Clasificarea sistemelor de fișiere

suport fizic

Windows FAT32, NTFS, ISO9660, UDF

Pentru

FAT32, ext2/ext3, ReiserFS, HFS+, ISO9660, UDF

Linux
Mac OS X FAT32, ISO9660, UDF
Pentru discuri optice ISO9660, UDF
Virtuale procfs, devfs, SSHFS
Pentru rețea NFS, SMB

FAT 32
 Suportă partiţii de la 512 megabaiţi pînă la 2 Terabaiţi (2000 GB)
 Mărimea unui fişier nu poate depăşi 4 gibaiţi
 Nu poate fi folosit pe dischete

NTFS

Acest sistem de fişiere este îmbunăţit periodic (de obicei odată cu lansarea unei noi versiuni
de Windows). Cele mai noi versiuni aduc îmbunătăţiri importantante în privinţa:
- encriptararii fişierelor
- arhivarii fişierelor
- sau tehnicilor avansate de recuperare a datelor
 Suportă partiţii mai mari de 2 Terabaiţi. 10 megabaiţi este valoarea minimă
recomandată care poate fi alocată unei partiţii.
 Mărimea unui fişier este limitată de mărimea partiţiei!
 Nu poate fi folosit pe dischete
Nu este compatibil cu Windows 95, 98 şi Millenium Edition.

ISO 9660 si UDF

Acestea sunt stadarde ce tin de stocarea datelor pe discurile optice (CD/DVD/Blu-ray)  si
sunt accesibile din orice sistem de operare modern.

Sistemul de fișiere ext3 este asemănător cu ext2, diferența fiind reprezentată de suportul de
jurnalizare pe care îl oferă ext3.
Jurnalizarea asigură integritatea datelor și este activitatea care realizează un jurnal cu toate
modificările efectuate asupra unui sistem de fișiere. Driver-ul sistemului de fișiere execută la un
anumit interval de timp operațiile din jurnal pentru a actualiza starea discului. O operație se
șterge din jurnal doar după ce toate modificările asociate ei au fost executate. Astfel, în cazul
apariției unei erori (de exemplu, întreruperi de curent), se pot executa operațiile din jurnal care
au rămas neexecutate.
Sistemul de fișiere ext4 face structurarea datelor pe disc diferit față de ext2 și ext3. Aduce
nou suport pentru sisteme de fișiere foarte mari (până la 1 exabyte) și compatibilitatea
înapoi/înainte cu ext3.
ZFS (Zettabyte File System) este un sistem de fișiere pe 128 de biți și logical volume
manager care prezintă multe facilități avansate, în special de securitate, cum ar fi clone copy-on-
write, snapshot-uri, dynamic stripping, verificare continuă a integrității datelor, backup și
restaurare rapidă, compresie incorporată, scalabilitate etc.
btrfs (Better File system) este un sistem de fișiere de tipul copy-on-write pentru Linux. O
caracteristică principală este posibilitatea efectuării unor operații critice în timpul funcționării,
cum ar fi defragmentarea, modificarea dimensiunii partiției, verificarea consistenței, efectuarea
de snapshot-uri și de backup-uri incrementale.

Astăzi a luat amploare utilizarea de drivere pentru diferite sisteme de fișiere în user-space,
spre deosebire de driverele clasice care funcționează în kernel-space. Ele se bazează pe driver-ul
din kernel care se ocupă de translatarea apelurilor la date între kernel și sistemul de fișiere user-
space. Acest suport este prezent în kernel-ul Linux cu numele FUSE (Filesystem în USErspace),
iar în Mac OS X cu numele de MacFUSE.
Printre cele mai folosite sisteme de fișiere în user-space se numără:
- NTFS-3G, oferă suport scriere/citire pentru NTFS;
- sshfs, oferă acces la fișiere de pe altă mașină prin SSH ca și cum ar fi parte din sistemul
de fișiere local;
- EncFS (Encrypted Filesystem), criptează automat fișierele din directorul pe care îl
folosește ca suport;
- AVFS (Anti-Virus Filesystem), realizează scanarea la viruși în momentul accesării
fișierelor.

Atunci când pe un calculator este instalat un sistem de operare Windows și unul Linux,
apare problema partajării de fișiere între cele două: cum se pot accesa din Linux datele aflate în
Windows și invers.
Pentru ca datele aflate pe cel puțin o partiție să poată fi citire și scrise atât din Windows, cât
și din Linux, trebuie să alegem una din variantele existente:
1) Utilizarea unei partiții FAT32 pentru a stoca datele ce se doresc a fi partajate. Atât
Windows, cât și Linux conține suport nativ pentru sistemul de fișiere FAT, doar că trebuie să
ținem cont de dezavantajele majore privind limitarea dimensiunii unei partiții FAT 32 (max 32
GB) și dimensiunea maximă a unui fișier (4 GB).
2) Utilizarea unei partiții ext2 sau ext3 pentru datele partajate. Această soluție nu prezintă
limitările partiției FAT, însă Windows nu oferă suport pentru acest sistem de fișiere. De aceea,
trebuie de instalat un driver special, cum ar fi Ext2IFS disponibil online, compatibil și cu ext3,
fără suportul de jurnalizare pe care îl oferă aceasta.
3) Accesarea unei partiții NTFS din Linux. În Linux nu există suport pentru citirea datelor
de pe un sistem de fișiere NTFS, de aceea va trebui de instalat un driver special, cum ar fi, de
exemplu, ntfs-3g oferit implicit în Ubuntu.

GParted este o aplicație de partiționare specifică Gnome, care poate crea, șterge,
redimensiona, muta, verifica și copia partiții. GParted oferă și o versiune disponibilă sub forma
unui Live CD. Aceasta permite administrarea partițiilor în cazul în care sistemul de operare nu
mai pornește. De asemenea permite realizarea unei copii de siguranță a datelor în aceleași
condiții.

Tema nr.6: Sisteme de gestiune a bazelor de date (SGBD)

1. Noțiuni generale privind Bazele de Date

O bază de date (BD) este un ansamblu structurat de date înregistrat pe suporturi accesibile
calculatorului pentru a satisface simultan cerintele mai multori utilizatori intr-un mod selectiv şi
în timp util.

… un ansamblu structurat de date …

Regulile şi conceptele care permit descrierea structurii unei BD formează modelul datelor.
În timp au fost definite trei astfel de modele:
Modelul ierarhic în care datele sunt organizate sub forma unui arbore, nodurile constând
din înregistrări, iar arcele referințe către alte noduri.
Modelul rețea în care datele sunt organizate sub formă unui graf orientat. Nodurile şi
arcele au aceeași semnificaţie ca mai sus.
Modelul relaţional în care, intuitiv, datele sunt organizate sub formă de tabele.
Termenul de relaţie (care dă denumirea modelului) provine din matematică, iar
reprezentarea intuitivă a unei relaţii este o tabelă. În cazul modelului relaţional descrierea
structurii unei baze de date constă în principal din descrierea tabelelor componente: denumire,
lista de coloane şi tipul datelor din acestea.
De asemenea, descrierea poate include informaţii despre elementele de identificare ale
înregistrărilor dintr-o tabelă (cheie primară), a coloanelor comune cu alte tabele (chei străine) şi a
altor restricţii şi verificări de corectitudine pentru datele stocate. Aceste informaţii sunt
cunoscute sub numele generic de constrangeri de integritate.
...înregistrat pe suporturi accesibile calculatorului ...
În limbajul curent se întâlnesc expresii ca: "avem această informaţie în baza noastră de
date" şi în cazurile în care datele respective sunt, de exemplu, stocate sub forma unor fișe (pe
hârtie) sortate alfabetic sau după alte criterii. În acest caz este vorba despre o extensie a
termenului de bază de date.
În cazul sistemelor de gestiune a bazelor de date, suporturile pe care sunt stocate datele
sunt în principal magnetice sau optice.
... pentru a satisface simultan cerințele mai multor utilizatori ...
Un SGBD trebuie să permită gestiunea utilizatorilor prin funcții de creare, modificare şi
ștergere a utilizatorilor. Operaţiile sunt efectuate, de obicei, de administratorul bazei de date.
 De semenea, trebuie asigurată concurența la date. În cazul accesului simultan al mai multor
utilizatori la aceleași date, un SGBD trebuie sa aiba mecanisme pentru a preîntâmpina
inconsistența datelor, precum ar fi:
- blocarea (acapararea) unor porțiuni ale BD de către o execuție a unui program;
- rezolvarea problemelor pe care le poate ridica așteptarea circulară pentru deblocarea
acestor porțiuni (deadlock);
- execuția pașilor programelor de actualizare a BD echivalentă cu o execuție secvențială a
programelor (serializabilitate);
- reguli de scriere a programelor de aplicaţie pentru rezolvarea problemelor de acces
concurent.
... într-un mod selectiv ...
Orice SGBD are mecanisme prin care diverșilor utilizatori sau categorii de utilizatori li se
asociază drepturi de acces specifice la obiectele bazei de date. În acest mod, fiecărui utilizator i
se dă dreptul de a efectua doar operaţiile specifice activităţii sale şi doar pe acea porțiune a bazei
de date care este necesară pentru acestea.
... şi în timp util ...
În cazul bazelor de date de dimensiuni mari este evident că orice căutare care s-ar baza pe
o parcurgere secvențială a înregistrărilor din tabele ar duce la timpi de răspuns inadecvat de mari.
De asemenea, operaţii mai complicate prin care se regăsesc date stocate în mai multe tabele
legate între ele prin coloane comune pot duce în lipsa unor algoritmi specifici la timpi de
execuție inacceptabili.
De aceea, orice SGBD are mecanisme prin care minimizează timpul de răspuns,
mecanisme bazate în special pe indecşi şi modalităţi specifice de organizare fizică a datelor

2. Funcțiile SGBD

Un sistem de gestiune a bazelor de date (SGBD/DBMS) este ansamblul de programe care

permit utilizatorului să interacţioneze cu o bază de date.

Funcţiile unui SGBD:

1. Descrierea datelor
Un SGBD trebuie să includă posibilitatea descrierii stucturii obiectelor care formează baza
de date. În cazul bazelor de date relaţionale aceasta constă în principal în posibilitatea creerii şi
modificării structurii tabelelor şi constrangerilor de integritate asociate acestora.
Limbajul prin care se realizează aceste operaţii se numește Limbaj de Descriere a Datelor
(LDD). În sistemele relaţionale bazate pe SQL aceste operaţii au fost incluse în limbaj sub forma
comenzilor de tip CREATE (pentru creare), ALTER (modificare) sau DROP (ștergere).
O caracteristică importantă a sistemelor relaţionale este aceea că descrierea structurii bazei
de date este stocată în același mod ca şi baza de date în sine.
Există pentru aceasta o serie de tabele gestionate direct de sistemul de gestiune numite
cataloage, care conțin descrierea obiectelor care formează baza de date.
Aceste tabele sunt accesate de sistem pentru a regăsi informaţiile necesare execuției
cererilor, dar pot fi accesate şi de utilizatori pentru a obține informaţii privind structura bazei de
date.
Astfel, toate informaţiile de sistem necesare unui SGBD relaţional sunt stocate în același
mod, inclusiv descrierea utilizatorilor şi a drepturilor de acces ale acestora. Această abordare a
fost necesară pentru a nu avea mecanisme diferite de acces la datele de sistem şi la datele stocate
în baza de date.

2. Utilizarea datelor
Această funcţie include operaţiile de lucru cu datele înregistrate într-o bază de date. Există
patru categorii de operaţii principale:
 - Inserarea de noi date. Aceasta se concretizează prin adăugarea de noi linii în tabelele care
formează baza de date.
- Ștergerea de linii din tabele.
- Actualizarea datelor, însemnând modificarea conținutului unor linii existente în tabele.
- Regăsirea datelor după anumite criterii de căutare.
Pentru implementarea acestei funcţii fiecare SGBD are un Limbaj de Manipulare a Datelor
(LMD) care poate fi un modul separat sau inclus în limbajul sistemului, cum este în cazul SQL.
Operaţia de regăsire este esențială, ea fiind necesară şi în cazul altor trei operaţii:
- În cazul înserării, dacă aceeaşi informaţie nu poate fi prezentă de mai multe ori în baza de
date, este necesara o căutare prealabilă pentru a verifica acest lucru.
- În cazul ștergerii şi actualizării, este necesară localizarea datelor care vor fi eliminate sau
modificate.
Execuția unei cereri constă din mai multe etape:
1. Consultarea cataloagelor de sistem pentru a verifica existența obiectelor implicate şi a
afla structura şi proprietăţile acestora, precum şi pentru a verifica dacă utilizatorul care a lansat
comanda are dreptul de a efectua operaţia respectivă.
2. Crearea unui plan de execuție optim pentru operaţia respectivă, luând în consideraţie
existența unor eventuale structuri de căutare rapidă (indecșii).
3. Execuția operaţiei şi verificarea faptului că rezultatul nu violează constrângerile de
integritate existente.
4. Executarea altor operaţii care pot fi declanșate automat de operaţia de baza (în cazul în
care sistemul suporta astfel de operaţii).

3. Integritatea datelor
Majoritatea sistemelor de gestiune permit definirea unor reguli pe care datele stocate
trebuie să le verifice, numite constrangeri de integritate. În cazul în care o operaţie are ca
rezultat violarea acestor restricţii aceasta este automat rejectată şi nu are efect în baza de date. În
felul acesta este asigurată o mai mare siguranță în ceea ce privește corectitudinea datelor.
De exemplu, introducerea accidentala de valori incorecte în baza de date, restricţie privind
intervalul de valori admisibil pentru note: 0-10, lăsarea necompletată a unor informaţii necesare,
alocarea accidentală a aceluiași numar de matricolă pentru mai mulți studenți (constrangere de
unicitate a valorilor), introducerea accidentală a unui student cu un cod incorect al facultaţii la
care acesta este inscris (constragnere referentială).
Definirea de constrangeri de integritate nu previne insă total erorile accidentale de operare:
de exemplu, introducerea din greșeală a unei note de 4 în loc de 5 nu va fi semnalată, ambele
valori fiind în intervalul admisibil.

4. Confidențialitatea datelor
Accesul la date este permis doar utilizatorilor înregistraţi şi doar în măsura drepturilor de
acces alocate. Un utilizator este identificat printr-un nume utilizator şi o parola. Fiecarui
utilizator i se permite accesul doar la o porțiune a bazei de date şi doar pentru a efectua anumite
tipuri de operaţii.
Toate aceste informaţii relative la ce, cum şi de unde poate accesa datele un utilizator
reprezintă drepturile de acces asociate acestuia. Drepturile de acces sunt stocate în cataloagele
sistemului.
Prin mecanismul de drepturi de acces este asigurată funcţia de confidențialitate a datelor.
Este prevenită posibilitatea de acces la date a persoanelor care nu au acest drept. De exemplu, în
cazul sistemului informatic al unei organizaţii, acces selectiv la salariile angajaţilor, detalii ale
proceselor tehnologice, datele contabile etc.

5. Accesul concurent la date

 Facilităţi de blocare a unor porțiuni ale bazei de date. Aceasta înseamnă că o execuție a
unui program poate căpăta un acces exclusiv la o porțiune a bazei de date, denumită şi articol,
moment în care orice altă execuție trebuie să aștepte deblocarea acesteia pentru a continua.
Aceste operații sunt cunoscute ca LOCK şi UNLOCK.
Blocarea articolelor rezolvă o serie de probleme, dar crează premisele apariției
interblocajului, situaţie în care două execuții de programe așteaptă deblocarea unui articol blocat
de cealaltă (deadlock).
Executia serializabila. În cazul mai multor execuții simultane care accesează baza de date
se consideră că efectul lor este corect, dacă rezultatul final este identic cu execuția lor succesivă.
Această proprietate se numește serializabilitate şi un SGBD trebuie să pună la dispoziție
mecanisme de asigurare a serializabilităţii execuțiilor programelor de acces.

6. Siguranța în funcţionare
Deși nu este legată direct de cele prezentate până acum, siguranța în funcţionare este o
caracteristică esențială pentru un SGBD. Conține acele elemente care exclud sau minimizează
posibilitatea de pierdere a datelor datorată incidentelor software sau hardware.
Salvarea datelor. Implementarea operaţiilor de salvare este mult mai sofisticată. Este
dificilă efectuarea unei de copii de siguranță consistente ale bazei de date în condițiile în care
aplicaţia rulează non-stop şi operarea nu poate fi oprită pentru efectuarea salvării.
Restaurarea după incident. La distrugerea bazei de date este necesară efectuarea operaţiei
de restaurare din copie. Multe tipuri de SGBD au posibilitatea de a înregistra toate schimbările
apărute în baza de date sub forma unor fişiere jurnal. În acest fel operaţia de restaurare după
incident se face restaurând ultima copie de siguranță şi reefectuând toare prelucrările consistente
înregistrate în jurnal după momentul în care a fost efectuată copia.

3. Nivele de reprezentare a bazelor de date

O aceeași bază de date poate fi privită din diverse perspective rezultând descrieri diferite.
Termenul consacrat pentru descrierea structurii unei baze de date este acela de schemă. În
literatu01013.0ra de specialitate exista o clasificare pe trei nivele a acestor descrieri: fizic,
conceptual şi extern.
Gestionar365
\’la schemelor bazei de date pentru fiecare nivel este una dintre atribuțiile administratorului
bazei de date.
Nivelul fizic. La acest nivel baza de date este descrisă din perspectiva stocării sale pe
dispozitivele fizice: identificarea discurilor şi a căilor unde este stocată, numele fişierelor care
formează baza de date, structura fizica a acestora, etc. Descrierea bazei de date la acest nivel
poartă numele de schemă fizică.
Nivelul conceptual. Descrierea bazei de date la acest nivel poartă numele de schemă
conceptuală (numită uneori şi schema logică) a bazei de date. Ea constă într-o descriere
abstractă, dar exactă a structurii acesteia, lasând la o parte detaliile fizice de implementare:
- Tabelele care formează baza de date;
- Structura (coloanele) fiecarei tabele;
- Tipul de date asociat coloanelor;
- Elementele pe baza cărora se realizează interconectarea tabelelor (coloane comune);
- Constrângeri de integritate;
- Operaţii declanșate automat la modificarea unor elemente ale bazei de date.
Nivelul extern. Diferitele categorii de utilizatori ai unei baze de date au nevoie în activitatea
lor doar de porțiuni specifice ale acesteia. Descrierea acestor porțiuni poartă numele de scheme
externe.
O bază de date are deci asociată o singură schemă fizică şi o singură schemă conceptuală,
dar mai multe scheme externe.
 Cablarea informaţiilor structurale în program constituie o barieră în calea dezvoltării şi
modificării acestora. Orice operaţie de modificare a bazei de date a unei aplicaţii se masoară şi
prin prisma costurilor materiale:
Independența logică, reprezintă posibilitatea de schimbare a schemei conceptuale a bazei
de date fără modificarea schemelor externe. Condiția este ca modificarea să nu elimine nici unul
dintre elementele necesare translaţiei de la schema externa la schema conceptuală. Permite:
- Adăugarea de noi tabele în baza de date.
- Adăugarea de noi coloane în tabelele existente.
- Modificarea numelor tabelelor şi coloanelor existente.
- Adăugarea de noi constrângeri de integritate.
- Modificarea în anumite limite a tipului datelor stocate în baza de date.
- Restructurarea bazei de date prin mutarea unor coloane în alte tabele, fragmentarea unei
tabele sau reunirea mai multor tabele.
Independenţa fizică, reprezinta posibilitatea de schimbare a schemei fizice a bazei de date
fără modificarea schemei conceptuale şi implicit a schemelor externe. Aceasta dă posibilitatea
reorganizării fizice a bazei de date fară afectarea aplicaţiilor care o folosesc. Permite:
- Schimbarea dispozitivelor fizice pe care este stocată baza de date.
- Schimbarea numelor fişierelor fizice în care este stocată baza de date sau a directoarelor
unde acestea sunt plasate.
- Adăugarea de noi structuri de căutare rapidă (indecși) pentru creșterea vitezei de
execuție.
- Schimbarea în anumite condiții a structurii fizice a fişierelor bazei de date.
- Schimbarea unor parametri ai sistemului de gestiune care afectează modul în care datele
sunt stocate la nivel fizic.

Tema nr.7: Tehnologii de stocare RAID, virtualizare și Cloud Computing

1. Tehnologii de stocare RAID

RAID (Redundant Array of Inexpensive Disks) este o tehnologie de utilizare a mai

multor hard disk-uri într-o singură entitate pentru a îmbunătăți performanța sau securitatea
datelor. Există mai multe tipuri de RAID, fiecare cu avantaje și dezavantaje. Tipurile de RAID
pe care dorim să le implementăm ține de ceea ce ne dorim mai mult: fie un nivel mai ridicat de
performanță, fie o siguranță sporită a datelor.
Tehnologia RAID combină mai multe hard discuri fizice într-o singură unitate logică
folosind fie un dispozitiv hardware (controler RAID), fie o aplicaţie software. Cea mai simpla
metoda de RAID, presupune unificarea mai multor partiții într-un singur volum, pentru a obține
un spațiu mai mare de stocare. Se pot uni partiții de pe unul sau mai multe hard diskuri, însă nu
va exista protectie în cazul defecțiunilor și nici nu aduce o creștere de performanță.
Exista 3 tipuri principale de RAID:
 mirroring (oglindirea), copierea datelor pe mai multe discuri;
 striping, împărțirea datelor pe mai multe discuri;
 error correction (cu corectarea erorilor), discuri de verificare redundante care stochează
datele pentru a fi detectate și corectate eventualele erori.
Scopul principal al tehnologiei RAID este de a mări siguranța datelor, (mai ales în cazul
serverelor cu baze de date importante) sau de a mări viteza (pentru sistemele folosite la editare
video, unde cantitatea de date ce trebuie prelucrată într-un timp scurt este foarte mare). RAID
este folosit mai ales la servere, dar poate fi folosit și pe  stațiile de lucru obișnuite (calculatoare
personale).
 RAID este folosit la sistemele cu accesibilitate ridicată, unde este important ca sistemul să
ruleze fără oprire. Folosind RAID, se poate schimba, de exemplu, un hard disk stricat fără să fie
nevoie de oprirea sistemului.
Tipuri de RAID:

RAID0 este cea mai performantă metodă de stocare RAID. Se formează

din hard diskuri de marimi egale, a caror capacitate de stocare este însumată, iar
scrierea/citirea pe mai multe diskuri se face simultan, mărindu-se performanța
totală a matriciei. Totuși lipsa redundanței, în cazul defectării oricărui hard disk,
duce la compromiterea întregii matrice, datele fiind astfel pierdute.
RAID0 se folosește atunci când nu sunt date importante (o eventuală
pierdere a lor nu va fi o mare tragedie), dar se dorește o imbunătățire a vitezei
sistemului.

RAID1. Dacă se folosesc două diskuri RAID1, informația va fi stocată

identic pe ambele hard diskuri, în oglindă. Daca unul din cele două hard diskuri
cedează, datele nu sunt pierdute dearece sunt existente identic pe celălalt hard
disk și nu afectează integritatea matricei. Totuși performanța este afectată,
deoarece scrierea/citirea se face simultan, pe toate diskurile.
Este nevoie de un număr par de disk-uri, iar spațiul de stocare este de
jumătate din suma disk-urilor puse în mirroring. De exemplu, dacă avem 2 hard
diskuri de 500 GB fiecare puse în RAID1, capacitatea totală pe care o putem memora este tot de
500GB, deoarece datele sunt scrise simultan și identic pe ambele hard diskuri.
RAID1 se folosește mai ales când dorim o securitate sporită a datelor importante.

RAID5 oferă redundanță de nivel N+1, fiind viabil de la mai mult

de 3 hard disk-uri într-o matrice. Scrierea informațiilor de paritate se
face pe toate diskurile, astfel ca oricare dintre ele ar ceda, matricea
rămâne intactă. Pentru un număr mare de disk-uri este cea mai eficientă
metodă, iar capacitatea de stocare este dată de (capacitatea unui
disk)*(numarul de disk-uri -1).

RAID-10
Este o combinație între RAID 1 și RAID 0, deseori întâlnit ca RAID
1+0. Acesta urmărește arhitectura oglindită cât și pe cea întrețesută. Este cea
mai bună soluție în situații de importanță critică (ex: baze de date). Față de
RAID 0 sau 1, acesta necesită un număr minim de 4 HDD-uri. Sistemul nu
pierde informația în cazul defectării unui disc. Spațiul de stocare este
înjumătățit datorită oglindirii.

Evident, se pot face combinații de mai multe RAID-uri între ele.

[Sistemele de stocare RAID,

http://www.edob.eu/ecart/index.php]
RAID-ul poate fi făcut la nivel hardware sau software.
RAID Hardware
 Există un controller hardware dedicat, ce inglobează toate funcțiile ce țin de RAID.
Aceasta este soluția cea mai buna deoarece controllerul conține unități de procesare
separate, dedicate. Controllerele SCSI sunt în totalitate operate “hardware”. Este totusi nevoie de
un driver pentru funcționarea lor. Când siguranța datelor este importantă, este obligatorie
prezența unui RAID Hardware.
RAID Software
Acesta se face folosind controllere clasice, IDE sau SCSI.
Operațiunile de  utilizare și de administrare a hard disk-urilor
sunt făcute de sistemul de operare, procesorul sistemului având o
sarcină în plus. In Linux, RAID-ul Software are o performanță
foarte bună.
Cu toate aceste sisteme de siguranță pe care le oferă
matricile RAID, exista și cazuri excepționale  în care datele pot
fi pierdute  datorită defecțiunilor apărute la controllerele RAID
sau în cazul defecțiunii mai multor hardisk-uri din matricea RAID. [Totul despre RAID,
http://www.revistait.ro/tehnologie/totul-despre-raid/]

2. Tehnologii de virtualizare

La un moment dat serverele începuseră să devină mult prea puternice pentru lucrurile pe
care le aveau de făcut. Într-un mediu enterprise putea sa existe cel puțin patru-cinci servere, din
mai multe motive, care țin și de recomandările producătorilor de software folosite și de prudența
administratorilor (dacă cineva îmi sparge serverul de web măcar să funcționeze mailul) și de
considerente obiective ( pentru unele aplicații folosesc Windows Server, pentru altele Linux). Pe
măsură ce puterea de calcul a acestora a crescut, mașinile respective au început să fie
subutilizate.
Dacă doriţi să vedeţi cum funcţionează un nou sistem de operare, îl puteţi instala şi testa pe
o maşină virtuală fără a mai trebui să formataţi harddisk-ul calculatorului real. De asemenea,
dacă doriţi să testaţi funcţionarea unei aplicaţii software pe un anumit sistem de operare, puteţi
folosi o maşină virtuală fără grija faptului că ar putea fi afectat sistemul de operare real (prin
virusare sau datorită funcţionării anormale a aplicaţiei, etc.). Posibilităţile virtualizării sunt
limitate doar de imaginaţie.
Un sistem informatic destinat activităţilor de birou foloseşte pe toată durata sa de
funcţionare aproximativ 10% din resursele disponibile (procesor şi memorie). Pentru servere,
consumul de resurse se situează la o valoare medie de 40% din resurse. Rezultă că, pentru
sistemele desktop rămân neutilizate 90% din resurse iar pentru servere 60% - ceea ce reprezintă
o putere de calcul foarte mare.
Tendinţa de astăzi, este ca pe o maşină fizică să se instaleze mai multe maşini virtuale (în
general cu rol de server) pentru a exploata la maxim resursele procesorului şi ale memoriei pe
durata de viaţă a maşinii fizice. Totodată, pentru a crea servere consolidate, desktop-uri
individuale, reţeaua în sine, stocarea critică etc.
Virtualizarea este o metodă de emulare a unui program, a unei componente sau chiar a unui
întreg sistem informatic.
Virtualizarea presupune rularea unui sistem de operare pe maşini virtuale simulate cu
ajutorul unor aplicaţii software dedicate. Aceste aplicaţii pot emula funcţionarea tuturor
componentelor unui sistem informatic real (CD-ROM, HDD, memorie, CPU, dispozitive USB,
placă de reţea).
Maşina virtuală constă, în esenţă, într-un fişier de dimensiuni variabile ce simulează
harddisk-ul şi alte câteva fişiere ce conţin configurările maşinii respective (dimensiunea
memoriei, etc.). Puterea de calcul şi memoria RAM sunt partajate din resursele maşinii reale pe
care se găseşte instalată aplicaţia de emulare.
 Intregul mediu al maşinii virtuale salvat ca un singur fişier este uşor de mutat sau copiat, de
făcut back-up;
Virtualizarea implică adăugarea de straturi de abstractizare unui mediu IT.
Astfel, virtualizarea poate fi:
1. virtualizarea la nivel hardware adaugă un strat de abstractizare între sistemele de
operare individuale (OSS), precum şi hardware-ul fizic la care acestea sunt instalate în mod
normal.
Cu virtualizarea hardware, stratul de abstractizare permite interacţionarea a mai multor
sisteme de operare, în acelaşi timp cu un acelaşi set de dispositive.
Soluții de virtualizare la nivel hardware:
- VMware VirtualCenter and ESX
- Microsoft Hyper-V and Virtual Server
- Open Source Xen
- HP nPar/vPar/Integrity
- Sun xVM
- Linux KVM
- Oracle VM
- VSE

2. virtualizarea la nivel de sistem de operare adaugă straturile sale de abstractizare peste

un sistem de operare existent. Poziţionând acest strat de abstractizare la un nivel puţin mai înalt,
instanţe individuale ale SO care se bazează pe instanţa nucleu fiind totuşi separate de ea, pot fi
create din ceea ce a fost mai demult o singură instanţă. Rezultatul este că instanţe multiple ale
SO care înfluenţează aceeaşi sursă consumă mai puţine resurse.
Soluții de virtualizare la nivel de sistem de operare:
- Sun Solaris Containers
- HP Secure Resource Partitions
- Open Source Open VZ
- Linux Jails

3. virtualizarea la nivel de aplicaţie mută stratul de abstracţizare la un nivel mai înalt,

separând aplicaţii individuale de locul unde ar fi instalate în mod tipic. Acest proces sporeşte
instalarea, gestionarea, actualizarea şi eliminarea aplicaţiilor eliminând dependenţa lor directă de
SO.
Soluții de virtualizare la nivel de aplicaţie:
- Citrix XenApp (Presentation Server)
- VMware Thinstall
- Microsoft Softgrid
- Symantec (Altiris) SVS
- AppStream
- Endeavors

4. virtualizarea la nivel reţea, similară celei la nivel hardware, işi adaugă stratul de
abstractizare peste infrastructura reţelei fizice. Cu virtualizarea la nivel de reţea, o reţea fizică
poate fi spartă în mai multe reţele virtuale. Alternativ, se pot folosi programe care în cadrul
mediilor virtuale să creeze reţele virtuale care conectează maşini virtuale fără a folosi
echipamente de reţea specifice.
Soluții de virtualizare la nivel reţea: Cisco

5. virtualizare la nivel de stocare işi adaugă stratul de abstractizare peste echipamentul

tradiţional de stocare a datelor. Stratul de abstractizare permite în acest caz funcţionalităţi de
gestionare avansate cum ar fi combinarea capacităţilor de stocare a mai multor echipamente şi
prezentarea acestora ca aparţinând unui singur echipament logic. Poate, de asemenea, să
mărească capacitatea de backup şi de recuperare a datelor prin capabilităţi de copiere şi clonare.
Soluții de virtualizare la nivel de stocare:
- F5 Acopia
- NetApp V-Series
- LeftHand SAN/iQ
- HP StorageWorks
Alte variante de virtualizare pot fi de memorie, de date etc.

Cele mai cunoscute și folosite metode de virtualizare sunt cele la nivel de SO sau hardware.
Practic, prin virtualizare putem dispune de mai multe sisteme (hardware sau SO) într-un singur
sau mult mai puține sisteme fizice decât ar fi necesar în mod normal.
Prin virtualizare se pot rula mai multe sisteme de operare în paralel, pe un singur sistem
fizic.
Se pot rula tipuri diferite de sisteme de operare în același timp, pe același sistem fizic, iar
toate acestea își împart resursele hardware ale sistemului gazdă după cum dorește administratorul
sistemului respectiv. De la procesor, memorie, dispozitive de rețea și altele, toate pot fi împărțite
și alocate în funcție de nevoi fiecărui sistem de operare virtualizat, în parte.
De exemplu, dacă sistemul gazdă dispune de 8GB memorie RAM, administratorul poate
aloca 2GB unei mașini virtuale care rulează aplicații care nu solicită sistemul virtualizat și 6GB
unei mașini virtuale care rulează, de exemplu un server web HA sau bază de date.
Un alt avantaj este faptul că mașinile virtuale pot migra de pe un server pe altul, aproape în
timp real și fără a fi necesară întreruperea vre-unui serviciu. Și acest lucru poate reduce costurile
operaționale și cele de consum (ex. curent electric).

3. Tehnologii de Cloud Computing

O dată cu apariția “cloud-ului”, virtualizarea nu a dispărut, ba, dimpotrivă, este foarte bine
utilizată, însă nu se mai adresează publicului larg, ci mai degrabă marilor provideri. “Directiva” e
acum nu să virtualizăm toate serverele pe o singură mașină, ci să le mutăm la provider. Care
evident că, din motive de minimizare a investiției, le va virtualiza cumva, dar asta va fi problema
lui, nu a noastră.
Cloud computing-ul reprezintă accesarea la cerere, de resurse hardware si software, prin
internet. Toate aceste cereri se vor livra sub formă de servicii. Cu alte cuvinte, o companie din
domeniul IT, care deţine aceste resurse (infrastructură, servere, aplicaţii, know-how) pune la
dispoziţia companiilor o parte din aceste resurse sub formă de servicii.
Cloud computingul este o solutie de utilizare a resurselor informatice externe
(servere, spatiu de stocare, aplicații și servicii) prin intermediul Internetului.
Cloud computingul poate fi asemuit unei retele electrice la care te racordezi și plătești pe
măsura consumului propriu de energie electrică. Folosirea se face la cerere și în cantități
variabile, iar plata e pe masura consumului. Cu alte cuvinte, ce nu folosești, nu plătești.

Clasificarea acestor servicii este următoarea:

1) SaaS-Software as Service: adică închirierea de licenţe de software pe bază de
abonament. Asta inseamna ca zilele “licentei” , sunt pe sfârșite. La moment SIGEDIA este
unicul serviciu de tip SaaS prestat de către Prestatorul Autorităților Publice Centrale. 
 SIGEDIA este prescurtarea pentru Sistemul Informatic de Gestiune a Documentelor si
Înregistrărilor APC. SIGEDIA este un sistem web, modern și flexibil care permite schimbul facil
de documente, gestiunea proceselor de lucru, a sarcinilor și agendelor etc.

2) IaaS-Infrastructure as a Service: reprezintă închirierea de resurse hardware cum ar fi

memorie și putere de calcul.
 Următoarele componente software sunt furnizate din cadrul platformei MCloud ca parte a
serviciului de tip PaaS:
- MPay  este serviciul guvernamental de plăți electronice, un instrument informațional cu
ajutorul căruia pot fi achitate diverse servicii online. Mpay este instuționalizat prin Hotărîrea  de
Guvern Nr. 280 din  24.04.2013 cu privire la unele acţiuni de implementare a Serviciului
Guvernamental de Plăţi Electronice.
- MSign permite aplicarea şi verificarea semnăturilor digitale, precum şi schimbul de
documente semnate digital. MSign este instuționalizat prin Hotărîrea  de Guvern Nr. 405 din
02.06.2014 privind serviciul electronic guvernamental integrat de semnătură digitală.
 - MPass este serviciul guvernamental de autentificare şi acces la serviciile publice
electronice prin semnătură mobilă, certificat digital, nume de utilizator şi parolă. MPass este
instuționalizat prin Hotărîrea  de Guvern Nr. 1090, din 31.12.2013, privind serviciul electronic
guvernamental de autentificare şi control al accesului.
- MNotify  este un serviciu guvernamental de transmitere a notificărilor în cadrul sistemelor
informaționale deținute de ministere, autorități administrative și structuri organizaționale din
sfera lor de competență, precum și alte instituții publice, prestatoare de servicii publice.
Hotărîrea  de Guvern “Cu privire la Serviciul Guvernamental de Notificare (Mnotify)” este în
proces de avizare.
- MLog este un serviciu guvernamental care oferă un mecanism securizat și flexibil de
jurnalizare și audit, asigurând evidența operațiunilor (evenimentelor), produse într-un sistem
informațional la un timp dat. MLog este instuționalizat prin Hotărîrea  de Guvern Nr. 708 din
28.08.2014 privind serviciul electronic guvernamental de jurnalizare.
- MConnect este un serviciu guvernamental care are menirea să asigure schimbul de
informații și date între autoritățile administrației publice. Serviciul dat este în regim de pilotare în
conformitate cu Hotărîrea  de Guvern Nr. 404 din  02.06.2014 cu privire la pilotarea platformei
de interoperabilitate.
- PGRAP este o platformă comună destinată implementării serviciilor electronice de tip
programare online, registru şi eliberare de autorizări. PGRAM este instuționalizat prin Hotărîrea
de Guvern Nr. 717 din  29.08.2014 privind platforma guvernamentală de registre şi acte
permisive.

3) IaaS-Infrastructure as a Service: reprezintă închirierea de resurse hardware cum ar fi

memorie și putere de calcul.
Serviciul tip IaaS este un model de livrare a serviciilor TI din platforma MCloud, în care
prestatorul (Centrul de Guvernare Electronica) pune la dispoziția Beneficiarului (APC) resursele
TI solicitate, iar Beneficiarul este responsabil de administrarea sistemelor informatice. 
 Atunci când Benificiarii solicită servicii IaaS ei primesc, de fapt,  un mediu virtual de
centru de date care le ofera resurse de calcul (procesor virtual, RAM si spatiu de stocare pe disc)
pe care le admistrează de la distanță desinestătător prin intermediul instrumentelor de auto-
servire puse la dispoziție de către Prestator. Totodată beneficiarii au acces la întreaga suită de
componente fizice și virtuale de securitate (ex. sisteme IPS/IDS, firewall, etc.) puse la dispoziție
de către prestator. 
 
Aplicațiile economice tradiționale necesită foarte multe condiții, ceea ce le face mult prea
greu de gestionat și mult prea scumpe pentru companiile mici. Ele au nevoie pentru a funcționa
de servere, spații pentru ele, rețele, lățime de bandă, capacități de stocare, etc. și mai e nevoie și
de o echipă de experți pentru a le instala și configura, si încă câțiva experți pentru a le întreține.
Cu “cloud computing”, în loc de a administra singur rețeaua de calculatoare și servere pe
care sunt instalate aplicațiile, se accesează un centru de date unde aceste aplicații sunt stocate și
posibil de utilizat prin autentificare.
 Solutiile cloud elimină cheltuielile pentru servere, licențe software, hosting, mentenanță
sau personal tehnic ultraspecializat. Aplicațiile din “nori” beneficiază de actualizare automată, și
garanteaza că aplicația este sigură, performantă și cu funcționalități noi.
Securitatea În Cloud
Datele ţinute în cloud au o securitate sporită în primul rănd datorită sistemelor redundante
pe care le deţine orice centru de date. Toate sistemele sun actualizate la zi. Arhivele de tip  back-
up al datelor stocate se fac automat la intervale regulate de timp, în locaţii fizice diferite. Datorită
criptării transmisiei de date furtul electronic de date este teoretic imposibil sau fără valoare reală.
Singurul risc, dar cu potenţial mic, îl reprezintă furtul fizic de date.

Tema nr.8: Rețele de comunicații și servicii Internet

1. Rețele de comunicații și criterii de clasificare

O reţea de calculatoare este alcătuită dintr-un ansamblu de echipamente informatice şi de mijloace de

transmisiuni, capabil să realizeze atât transportul informaţiilor cât şi prelucrarea acestora în scopul utilizării în
comun a acestor prin integrarea informatică a unui număr mare de utilizatori.
Utilizarea calculatoarelor în reţea este susţinută de o serie de avantaje:
- accesul la toate resursele (echipamente, programe şi date) a oricărui utilizator indiferent de localizarea sa fizică;
- creşterea gradului de fiabilitate a sistemului de calcul, prin preluarea sarcinilor componentelor care “cad” de
către alte componente disponibile în reţea;
- posibilitatea extinderii reţelei prin adăugarea de noi componente hard şi soft care să asigure creşterea
performanţelor etc.
- implementarea diverselor aplicaţii cu aceleaşi investiţii de către mai mulţi utilizatori;
- crearea unor puternice medii de comunicaţie interumane.
O reţea de calculatoare este constituită din:
 dispozitive între care se produce schimbul de informaţii;
 elemente de conectare.
Din prima categorie fac parte calculatoarele, clasificate în două mari categorii:
- servere;
- staţii de lucru.
Serverele sunt calculatoarele, de regulă, cele mai puternice, care gestionează traficul şi resursele reţelei. Pe
un astfel de calculator sunt încărcate şi rulează: sistemul de operare de reţea (NOS – Netware Operating System),
programele de aplicaţii şi fişierele şi bazele de date, pentru toate staţiile de lucru din reţea. Un server supervizează
comunicaţiile din cadrul reţelei şi gestionează resursele partajabile (imprimante, unităţi de disc etc.). Nevoia de a
accesa servicii care nu se află în reţeaua locală (e-mail, servicii fax, baze de date publice etc.) au condus la
extinderea utilizării serverelor.
Staţiile de lucru (work stations) sunt microcalculatoare conectate la o reţea prin intermediul unei plăci de
reţea şi care sunt folosite pentru a executa aplicaţiile cerute de utilizator. În general, staţiile de lucru sunt de două
tipuri:
 staţii de lucru ştiinţifice /inteligente care dispun de memorie internă şi hard disc de mare capacitate şi monitoare
de înaltă rezoluţie. Ele suportă diverse sisteme de operare şi pot fi utilizate atât ca staţii propriu-zise de lucru cât
şi ca ordinatoare independente. Aceste sisteme sunt adecvate aplicaţiilor cu grad ridicat de complexitate
(CAD /CAM /CAE, inteligenţă artificială, multimedia etc.);
 staţii fără disc care nu posedă hard discuri şi cărora sistemul de operare împreună cu softul de aplicaţii le este
transmis prin reţea. Ele sunt mai ieftine decât staţiile inteligente, dar lipsa discului le face dependente de server.
Elementele de conectare asigură legătura între componentele unei reţele de calculatoare. În această
categorie intră adaptoarele de reţea şi elementele de legătură.
Adaptoarele de reţea sunt circuite speciale care permit ataşarea unui calculator la o reţea de calculatoare.
Ele pot fi încorporate în placa principală a calculatorului sau pot fi adăugate separat, sub forma plăcilor de extensie.
Elementele de legătură asigură conectarea propriu-zisă a elementelor unei reţele. În reţelele de calculatoare
pentru interconectarea dispozitivelor se folosesc: cabluri coaxiale, cabluri torsadate, fibre optice şi unde radio.
La ora actuală în locul unui cablu fizic pot fi utilizate legături radio. Acestea pot fi folosite pentru
interconectarea segmentelor de cablu ale reţelelor locale sau pentru conectarea sistemelor individuale la LAN. Este
permisă astfel deplasarea sistemelor de calcul şi a altor echipamente ale reţelei dintr-un loc în altul fără a fi nevoie
de modificarea unui cablaj fizic. În schimb, transmisiunile radio sunt afectate de interferenţe, ceea ce provoacă
creşterea numărului de erori.
 Pentru situaţiile în care se exploatează mai multe reţele locale plasate în zone diferite sunt necesare atât
echipamente ce facilitează realizarea conexiunii fizice, cât şi un soft de interconectare. Componentele fizice utilizate
în astfel de cazuri sunt: repetoarele, ruterele, punţile şi porţile.
Repetoarele. Aceste echipamente permit amplificarea semnalelor prin retransmiterea acestora pe mai multe
segmente de cablu care alcătuiesc o structură de tip arbore. În felul acesta se măreşte distanţa fizică pe care poate
acţiona o reţea locală. Totodată repetorul poate fi utilizat pentru a face legătura între medii de transmisiune diferite
(cablu coaxial - fibră optică, cablu coaxial - cablu torsadat). În cadrul modelului OSI acest tip de echipamente
funcţionează la nivel fizic, regenerând semnalul recepţionat de pe un sistem de cablu şi îl retransmite pe alte
segmente. Repetoarele nu interpretează cadrele pe care le recepţionează, ci doar le repetă bit cu bit pe celelalte
segmente. La reţelele inel repetoarele nu sunt folosite, în aceste reţele fiecare sistem acţionând ca un repetor.
Frecvent sunt utilizate şi repetoare multipunct, numite hub-uri (Host Unit Broadcast). Acestea permit
administratorului de reţea gestionarea segmentelor de reţea şi reconfigurarea facilă a întregii reţele. Practic aceste
dispozitive au rolul de a uni liniile de comunicaţie într-o locaţie centrală oferind o conexiune comună tuturor
dispozitivelor din reţea.
Punţile (poduri, bridge-uri). Aceste componente sunt echipamente inteligent care interconectează reţele
locale de acelaşi tip sau diferite. O punte ce primeşte cadre de date le retransmite reţelelor interconectate pe baza
unor algoritmi de expediere (forwarding) selectaţi de producător (dirijare explicită, filtrare de adrese etc.).
Spre deosebire de repetor, o punte este capabilă să decodeze cadrul pe care-l primeşte pentru a face
prelucrările necesare transmiterii pe reţeaua vecină. Pentru transmiterea unui cadru, puntea trebuie să aştepte
disponibilitatea reţelei. Aceasta înseamnă că mesajele recepţionate sunt temporar memorate de către punte şi apoi
emise către sistemul destinatar. Deoarece reface electric semnalele, la apariţia unor coliziuni sau zgomote, puntea nu
le propagă mai departe în reţea. În plus, puntea permite administratorului de reţea divizarea acesteia în segmente
logice mai mici, pentru a fi administrată mai uşor.
Ruterele (repartizor). Aceste echipamente sunt folosite pentru interconectarea mai multor reţele locale.
Sunt dispozitive electronice care examinează fiecare pachet de date pe care le primeşte şi apoi determină cea mai
bună cale de transmitere către destinaţia sa. Ruterele sunt similare punţilor, dar furnizează funcţionalităţi
suplimentare, precum filtrarea mesajelor şi transmiterea lor în diferite locuri în funcţie de diverse criterii. Un sistem
de rutere, întrucât operează la nivelul reţea (OSI), poate asigura mai multe trasee active între cele două reţele, făcând
posibilă transmiterea mesajelor de la sursă la destinaţie, pe căi diferite.
Porţile (gateway). Aceste echipamente sunt combinaţii de hard şi soft care realizează o legătură între două
tipuri diferite de reţele. Poarta are rolul de a transfera informaţiile şi de a le converti într-un format compatibil cu
protocoalele utilizate de reţeaua destinaţie. De exemplu, prin porţi se pot stabili legături între diferite sisteme e-mail,
astfel încât utilizatorii să poată realiza schimburi de mesaje fără probleme de incompatibilitate a echipamentelor
folosite.

Reţele fără fir - WLAN

La ora actuală se vorbeşte tot mai mult de reţelele locale fără fir (WLAN Wireless LAN), care tind să
elimine cablurile de legătură, transmiterea de date făcându-se prin eter. Construcţia unei reţele WLAN se bazează pe
crearea de “celule”. O celulă este determinată de zona în care comunicarea prin unde radio este posibilă.
Topologia de bază a unei reţele WLAN constă din două sau mai multe noduri wireless, sau staţii care se
recunosc între ele şi stabilesc o comunicaţie. În cea mai simplă formă staţiile comunică direct peer-to-peer în
regiunea de acoperire a celulei. Acest tip de reţea este creat temporar şi se numeşte IBSS (Independent Basic Service
Set).
Celulele pot fi conectate la un LAN în două moduri:
- prin folosirea unui dispozitiv special numit Access Point (AP);
- prin folosirea unui bridge radio pentru conectarea unui LAN îndepărtat.
Când se foloseşte AP – ul toate comunicaţiile trec prin acesta. Deoarece AP – urile nu sunt mobile ele
formează o parte a infrastructurii cablate a reţelei, iar reţeaua se numeşte BSS (Basic Service Set). Mai multe reţele
BSS care se întrepătrund, şi care sunt conectate între ele printr-un sistem de distribuţie (SD), formează aşa numita
reţea ESS (Extended Service Set).
Cele mai cunoscute reţele de acest tip sunt: Apple AirPoint, Cisco Aironet Wireless 340 Series, Compaq
WL100, WL 400, Lucent Orinoco Wireless Network, RadioLAN Wireless Mobilink etc.

4.2 Tipuri, arhitecturi şi topologii de reţele de calculatoare

4.2.1 Tipuri de reţele

Există mai multe tipuri de reţele, ele diferenţiidu-se prin distanţele pe care le acoperă, debitul utilizat în
transmiterea informaţiei, tehnica de comutare folosită etc.
 Criteriul ariei geografice pe care o acoperă şi soluţiile tehnice de implementare folosite, împart reţelele de
calculatoare în trei categorii: reţele locale (LAN), reţele metropolitane (MAN) şi reţele mari (WAN).
Reţelele locale (LAN - Local Area Network) constituie un mijloc eficient de comunicaţie între calculatoare
personale (şi alte echipamente precum imprimantele, serverele de fişiere etc.), fără a apela la un calculator puternic
(mainframe) în calitate de concentrator /comutator. Componentele unei astfel de reţele sunt situate la distanţe relativ
mici (de la câţiva metrii până la 5 km), amplasate într-o clădire sau un grup de clădiri învecinate.
Reţelele metropolitane (MAN –Metropolitan Area Network) sunt reţele care acoperă ca întindere aria unui
mare oraş (metropolă) fiind folosite, de asemenea, pentru conectarea LAN–urilor. Distanţele acoperite pot ajunge
până la 75 km. În funcţie de arhitectura reţelei, viteza de transmisie poate fi mai mare pe distanţe mai mici.
Reţelele mari (WAN – Wide Area Network) sunt reţele care acoperă distanţe foarte mari şi asigură
utilizarea în comun a resurselor de calcul ale unor sisteme foarte complexe de către utilizatori plasaţi într-o astfel de
arie.

Reţelele locale de calculatoare

Pentru a fi operaţională o reţea conţine o combinaţie de componente hard şi soft:
 sisteme de calcul ce se interconectează;
 plăci de interfaţă reţea (NIC - Network Interface Card) prezente în fiecare sistem de calcul interconectat la
reţea, cu funcţii hard necesare pentru comunicaţii;
 sistemul de cablare care asigură interconectarea plăcilor NIC (adaptorilor), incluzând unităţi de cuplare a
acestora la cablu; la unele sisteme cablarea este asigurată prin comunicaţii radio, prin microunde sau în
infraroşu;
 unităţi de accesare, concentratoare, hub-uri (HUB – Host Unit Broadcast) care permit conectarea la sistemul de
cablare printr-un punct central a mai multor sisteme de calcul;
 soft de reţea.
Aşadar, arhitectura de reţea este un concept de organizare hard şi soft care apelează, aşa cum vom vedea în
continuare, la structuri ierarhizate stratificate.
Plăcile NIC îndeplinesc funcţii de nivel inferior ce permit comunicaţia fizică, iar softul de reţea asigura
funcţii de nivel înalt, folosite de utilizatori pentru a realiza aplicaţiile dorite.
Funcţii şi protocoale de comunicaţie în reţea
O reţea locală îndeplineşte următoarele cinci funcţii de bază1:
- partajarea componentelor fizice - rentabilizarea reţelei printr-o mai bună utilizare a tuturor componentelor hard;
de exemplu, este cert că nu toate fişierele de tip text pot fi tipărite, simultan, la aceeaşi imprimantă, caz în care
sistemul trebuie să asigure gestiunea firelor de aşteptare;
- partajarea datelor şi a fişierelor – posibilitatea mai multor utilizatori de a lucra simultan cu datele comune;
- partajarea componentelor logice – realizarea unei veritabile munci în timp real. Este posibilă copierea unui
software pe diferite staţii de lucru ale reţelei, programele permiţând mai multor utilizatori să lucreze simultan la
aceeaşi aplicaţie;
- mesajerie şi alte funcţii birotice - curierul electronic este trimis în “cutia de scrisori” a utilizatorului, pe care îl
poate consulta atunci când este liber;
- conexiunea către alte reţele – comunicarea cu alte reţele este foarte utilă pentru a „profita” de resursele externe
şi pentru a facilita transferurile de date.
Având în vedere cele de mai sus, rezultă că o reţea de calculatoare este alcătuită dintr-un ansamblu de
mijloace de transmisiune şi de sisteme de calcul pentru a realiza atât funcţii de transport a informaţiei cât şi funcţii
de prelucrare a acesteia. Întrucât fiecare sistem de calcul are modul său specific de stocare a datelor şi de interfaţare
cu exteriorul, o reţea care interconectează diferite sisteme de calcul poate funcţiona numai dacă există o convenţie
(protocol) privind transmiterea şi interpretarea informaţiilor.
Un protocol de comunicaţie se constituie din regulile pe care sistemele de calcul trebuie să le respecte
atunci când comunică între ele. Este dificil de elaborat şi implementat un singur protocol care să includă toate
funcţiile necesare într-o reţea de comunicaţii între calculatoare. Soluţionarea acestor probleme poate fi uşurată prin
ordonarea lor pe baza principiilor de ierarhizare şi descentralizare.
Pentru compatibilitate maximă, minimizând în acelaşi timp constrângerile impuse fiecărui sistem, ISO
(International Standard Organization) a stabilit un model de referinţă al interconectării sistemelor deschise OSI
(Open Systems Interconnection).
În modelul OSI funcţiile de comunicaţie sunt partiţionate într-o structură verticală pe niveluri, fiecare nivel
realizând un subset de funcţii de comunicaţii cu alte sisteme. Fiecare nivel se bazează pe nivelul imediat inferior
pentru a realiza o serie de funcţii primitive şi pentru a “ascunde” detaliile acestor funcţii. Acelaşi nivel asigură o
serie de servicii nivelului imediat superior. În figura 4.1 sunt prezentate cele şapte niveluri ale modelului OSI: fizic,
legătură de date, reţea, transport, sesiune, prezentare şi aplicaţie.
La stabilirea celor şapte niveluri ale modelului de referinţă s-au avut în vedere 2:
1
Bernard-Fanouillet, E., Boufares F., Informatique pour la comptabilité et la gestion, Ed. Eska, Paris., 1995,
pp.159-160
2
Banică, I., Op. cit., pp. 22-23
- să se creeze o frontieră între două niveluri;
- pentru fiecare nivel să se creeze frontiere numai cu nivelurile imediat inferior şi /sau superior;
- să se creeze niveluri separate pentru funcţii care diferă prin specificul prelucrării sau a tehnologiei utilizate;
- să se grupeze funcţiuni similare în acelaşi nivel;
- să se creeze un nivel acolo unde este nevoie să se distingă o modalitate de administrare a datelor;
- să fie posibilă efectuarea de modificări ale funcţiilor sau protocolului fără a afecta alte niveluri.

Figura 4.1 Modelul ISO - OSI

4.2.2 Arhitecturi de reţele de calculatoare

La ora actuală, pentru dezvoltarea aplicaţiilor distribuite, care sunt utilizate în mediile Lan, se exploatează
două tipuri de arhitecturi: client – server şi modelul egal-la-egal (peer-to-peer).
Arhitectura client-server este un sistem în care aplicaţiile soft sunt distribuite între entităţile din LAN.
Orice sistem de calcul din reţea poate fi, fie client – front-end, fie server –back-end. Clientul este un calculator
personal complet şi independent (nu un simplu terminal) care oferă utilizatorului toată puterea şi caracteristicile de
care dispune pentru a rula aplicaţiile. Componenta server poate fi un calculator personal, un minicalculator sau un
mainframe care oferă într-un mediu partajat funcţii de gestionare a datelor, partajarea informaţiilor între clienţi,
caracteristici avansate de securitate şi de administrare a reţelei.
Clienţii cer informaţia de la unul din serverele LAN-ului ce stochează aplicaţiile software, datele şi
sistemul de operare de reţea. Sistemul de operare de reţea permite clienţilor să partajeze atât datele cât şi aplicaţiile
ce sunt stocate pe server şi perifericele din LAN.
În cadrul sistemelor distribuite există trei funcţii de bază: administrarea datelor, procesarea şi remiterea
rezultatelor către utilizator.
În reţelele mari, deoarece funcţiile sunt deosebit de diverse şi complexe, serverele devin specializate, adică
nu realizează alte sarcini în afara celor specifice lor: servere de fişiere şi de tipărire, servere de aplicaţii, servere de
poştă electronică, servere de fax, servere de comunicaţii şi servere directoare.
Principalele avantaje ale reţelelor client-server sunt:
- partajarea resurselor fizice şi logice (echipamente periferice, fişiere şi bănci de date, aplicaţii etc.), ceea ce
asigură controlul şi reducerea costurilor de exploatare a reţelei şi integritatea informaţiilor;
- administrarea facilă a reţelei, datorită concentrării resurselor, de obicei, într-un singur server central;
- adaptabilitatea la cerinţele utilizatorilor.
Modelul egal-la-egal (peer-to-peer) introduce principiile de exploatare distribuită pentru a suporta
comunicaţiile directe între utilizatori, fără a fi necesară utilizarea unui mainframe pentru operaţii de dirijare, aşa cum
este cazul reţelelor ierarhice tradiţionale3.
Într-o astfel de arhitectură nu există servere dedicate şi nici o organizare ierarhică, toate calculatoarele
având capabilităţi şi responsabilităţi echivalente. Reţelele peer-to-peer sunt, în general, mai simple şi mai ieftine,
dar, de obicei, nu oferă aceleaşi performanţe ca şi reţelele cu arhitecturi client-server, mai ales când încărcarea este
foarte mare.
3
Bulăceanu, C., Reţele de calculatoare – Arhitecturi prezente şi viitoare, Ed. Tehnică, Bucureşti, 1995, p. 57
 4.2.3 Topologia reţelelor de calculatoare

Topologia reprezintă configuraţia realizată prin conectarea mai multor dispozitive într-o reţea, sau a mai
multor reţele locale. Sunt trei tipuri de topologii: magistrală, inel şi stea.
Topologia magistrală (bus) este inspirată din modul de circulaţie a datelor interne într-un calculator. O
reţea magistrală este construită pe o singură linie de transmisie la care sunt conectate posturile de lucru. Această
arhitectură permite circulaţia informaţiei în două sensuri, fiecare post de lucru (nod) intervenind în reţea, fie prin
interogări către alte posturi, fie ca resurse partajabile între staţiile de lucru (server de disc, de fişiere, imprimante
etc.). Acest tip de reţea nu autorizează decât transmisiile în serie. Fiecare nod urmăreşte activitatea liniei detectând
mesajele şi neacceptându-le decât pe cele care îi sunt destinate. Defectarea unui nod nu determină întreruperea
activităţii în reţea. Pentru a evita coliziunile care apar atunci când două sau mai multe noduri încearcă să utilizeze
linia în acelaşi timp, acest tip de reţele controlează traficul cu sisteme de detectare a coliziunilor sau de pasare a
jetonului.
Topologia inel (ring) este folosită pentru reţelele descentralizate în care mai multe noduri (servere, staţii de
lucru şi alte periferice partajate) sunt amplasate de-a lungul unei bucle închise de cablu. Când un nod primeşte un
mesaj examinează adresa de destinaţie şi acceptă mesajul dacă îi este adresat. În caz contrar regenerează semnalul şi
transmite mesajul nodului următor din reţea. Deoarece defectarea unui singur nod poate întrerupe întreaga reţea, au
fost concepute scheme care să asigure continuarea funcţionării reţelei. Ocolirea nodurilor defecte poarte fi realizată
prin folosirea distribuitoarelor MAU (Multistation Access Unit), fiecare calculator fiind legat la MAU şi nu la
nodurile vecine.
Topologia stea (star) este utilizată în arhitecturile în care toate nodurile sunt conectate la un calculator
central, cu rol de server, care gestionează întregul trafic din reţea. Pentru a accesa orice nod este obligatorie trecerea
prin server.
Avantajele unei astfel de topologii sunt: degrevarea nodurilor de problema gestionării reţelei, simplitatea
ataşării unui nou nod la reţea etc.
Dezavantajele se referă la: fiabilitatea redusă (defectarea serverului determină întreruperea legăturilor în
reţea), numărul nodurilor ce pot fi conectate este limitat de numărul de porturi suportat de server.
Plecând de la aceste trei topologii de bază, LAN-urile pot avea şi alte structuri complexe precum: inel stea,
magistrală stea, arbore (tree), plasă (mesh).

4.3 Internetul şi serviciile sale pentru Administraţia Publică

Mediul Internet este cel mai mare sistem informatic din lume, perfect legal şi în multe cazuri gratuit.
Resursele pe care le oferă sunt imense şi ele se schimbă aproape zilnic, în pas cu noile tehnologii informaţionale şi
de comunicaţie. Din punct de vedere arhitectural, mediul Internet este o reţea gigantică de reţele de calculatoare
răspândite la nivel mondial şi care înglobează produse hard şi soft ce gestionează o mare colecţie informaţii şi
servicii de toate tipurile, disponibile de la orice calculator conectat în reţea, în orice loc şi în orice moment.

4.3.1 Caracteristici generale

Fizic, Internetul arată ca o imensă “pânză de păianjen” sub formă de “ochiuri” şi “noduri” de reţele de
calculatoare interconectate, întinsă pe întregul glob. Funcţionarea reţelei se realizează prin intermediul unor noduri
(server-calculator) ce oferă, cu ajutorul unor protocoale, exploatarea eficientă a resurselor mediului Internet. Aceste
noduri se numesc furnizori de servicii. Sunt cunoscute trei tipuri de noduri: de nivel înalt, continentale şi locale.
La nodurile de nivel înalt (mondial /clasa A) sunt conectate nodurile continentale de la nivelul ţărilor. La
nodurile continentale (clasa B) sunt conectate nodurile locale ale unor reţele. Nodurile locale (clasa C) trebuie să fie
recunoscute de un nod continental. De exemplu, în Europa există nodul de nivel înalt EARN (European Academic
and Research Network), la care, din România, se pot conecta nodurile locale UPB (Universitatea Politehnică
Bucureşti), ICI (Institutul de Central de Informatică) etc., iar la acestea se pot conecta nodurile locale din marile
oraşe sau de la organisme precum Parlament, Guvern etc.
Funcţional, în Internet sunt operaţionale trei tipuri de calculatoare (servere):
- calculator router (de dirijare) care furnizează servicii de dirijare a informaţiilor între două noduri care se
adresează prin emitere-recepţie;
- calculator gateway (de legătură) care asigură legătura între nivelurile reţelei Internet realizând practic conectarea
între două reţele distincte;
- calculator host (gazdă) care este conectat la Internet pe unul din cele patru niveluri (utilizator, local, ţară şi
mondial) de la care se pot cere servicii Internet. În Internet orice calculator care poate funcţiona ca punct iniţial şi
final al transferului de date poartă numele de host (gazdă). O gazdă are o adresă unică, numită adresă IP (Internet
Protocol) şi un nume de domeniu unic.
 Deşi reţeaua Internet este descentralizată şi parţial „anarhică”, din 1992 administrarea acestui mediu este
realizată de organizaţia internaţională cu caracter voluntar ISOC (Internet SOCiety). Scopul acestei organizaţii este a
promova schimbul global de informaţii. ISOC are următoarele organisme administrative:
 IAB (Internet Architecture Board) care urmăreşte dezvoltarea protocoalelor din reţea;
 IETF (Inernet Engineering Task Force) care se ocupă de dezvoltarea specificaţiilor pentru standarde;
 IRTF (Internet Research Task Force) care se ocupă de tehnologia interconectării şi ştiinţa informaţiei.

Evoluţia şi dezvoltarea mediului Internet

Internetul îşi are originea în reţeaua americană ARPA (Advanced Research Project Agency), creată în 1969
de către Ministerul Apărării al SUA şi care a constituit suportul de probă pentru protocoalele TC/IP. Iniţial această
reţea era accesibilă numai institutelor de cercetare guvernamentale şi universităţilor care lucrau la contracte
încheiate cu Ministerul Apărării. La începutul anilor '80 din sec. XX reţeaua a fost împărţită în MILnet (reţea
militară cu măsuri de securitate foarte stricte) şi ARPAnet (reţea destinată activităţii de cercetare şi dezvoltare).
Devine astfel posibilă conectarea la reţea a marilor universităţi americane, muzeelor, bibliotecilor, instituţiilor
guvernamentale etc. Aceasta a condus la creşterea traficului în reţea şi în consecinţă utilizarea greoaie a reţelei. Ca
urmare NSF (National Science Foundation) şi-a creat o reţea proprie numită NSFNET care interconecta principalele
centre de cercetare din universităţile americane.
Din punct de vedere structural NSFNET a fost organizată ierarhic, la nivel regional şi, apoi, la nivel de
campus universitar. Astfel, au apărut primele componente ale reţelei Internet.
Iniţial, reţeaua Internet a fost rezervată cercetărilor în informatică, organizaţiilor guvernamentale şi
universităţilor. În ultimul timp multe companii particulare difuzează contra cost diverse informaţii, ceea ce
determină deturnarea scopului iniţial al Internetului de a asigura documentarea şi accesul la resursele acestuia în
mod gratuit. Pe de altă parte, o serie de companii private asigură dotarea necesară şi realizează conectarea la reţeaua
Internet.
În România aceste servicii sunt asigurate, în principal, de Institutul Central de Informatică (ICI) şi
ROMTELECOM. Costurile implicate de Internet sunt suportate la nivel regional şi local. Astfel, guvernul plăteşte
legătura de la ICI spre Internet, fiecare abonat suportând costurile liniei telefonice închiriate /comutate prin care se
conectează la nodul ICI.

Conectarea la Internet
Pentru conectarea la reţeaua Internet sunt necesare elemente de hard şi soft, obligatorii fiind: un calculator
(prevăzut cu un port de modem şi pe care poate rula un program de comunicaţii), un modem (care converteşte
semnalul numeric furnizat de calculator în semnal analogic transmisibil pe linia telefonică) şi programul de
comunicaţie (care asigură folosirea modemului pentru apelarea la distanţă a unui calculator). În plus, necesară
conectarea la un furnizor de servicii Internet.
Un utilizator poate avea acces la serviciile Internet numai dacă lucrează la un calculator conectat la un nod
din reţeaua Internet. Există două modalităţi de conectare fizică la un server din sistemul Internet (figura 4.2):
- conexiune telefonică PPP (Point to Point Protocal) prin intermediul unui modem. În acest caz firma furnizoare
de servicii Internet va da utilizatorului un cont (nume login), o parolă şi un număr de telefon prin care se
realizează conectarea;
- conexiune Network prin intermediul conectării de tip reţea (cablu coaxial) la un server conectat deja la sistemul
Internet.

Adrese Internet
Pentru a identifica un utilizator, o zonă a reţelei sau un calculator se folosesc adrese Internet care au
formatul:
User_id@subdomeniu…domeniu
în care: user_id indică identificatorul utilizatorului, iar subdomeniile împreună cu domeniul reprezintă
adresa unei conexiuni dintr-o reţea.
Citite de la stânga la dreapta numele de subdomenii şi domenii trec de la specific la general. Rezultă că
reţeaua Internet este partajată în domenii şi subdomenii, sub forma unei structuri arborescente. Pe primul nivel sunt
situate domeniile predefinite: COM - comercial, EDU – educaţie, MIL – militar, NET – noduri administrative ale
Internet, GOV – organizaţii guvernamentale, ORG – organizaţii non-profit, INT – instituţii internaţionale, RO –
România, FR – Franţa etc. Pe nivelul doi sunt definite subdomeniile ş.a.m.d.
 Reţeaua
INTERNET
Conexiune
telefonică
Server Sistem de
operare
UNIX
/LINUX
Conexiune
Network

Calculator PC Sistem de
operare

Figura 4 2. Arhitectura conectării la reţeaua Internet

Intern, identificarea nodurilor din Internet se face prin adrese, iar la nivelul utilizatorului prin nume.
Corespondenţa dintre acestea se realizează prin serviciul DNS (Domain Name Service). Gestiunea tuturor adreselor
Internet se face într-un nod numit NIC (Network Internation Communication).
Funcţiile mediului Internet pot fi grupate în următoarele categorii:
- localizare şi căutare (fişiere, adrese etc.);
- comunicare /transfer (fişiere, scrisori, pachete etc.);
- prelucrare (operaţii I/E, calcule etc.);
- protecţia informaţiilor şi operaţiilor (acces cu parolă, drepturi de utilizare).
Mediul Internet reprezintă o reţea de comutare de pachete (PSN – Packet Switching Networking).
Comunicarea se realizează prin colecţii de date numite pachete. Regulile utilizate pentru a decide cum şi unde sunt
transmise pachetele formează protocoalele de comunicaţii - softul mediului Internet.
Internetul este format dintr-un ansamblu de infrastructuri, servicii, utilizatori şi resurse. Serviciile furnizate
sunt:
- servicii pentru administrare (protocoale TCP/IP);
- servicii pentru comunicarea între persoane (E-mail, News şi Usnet);
- servicii pentru comunicarea dintre calculatoare (Telnet);
- servicii pentru difuzarea informaţiiei (FTP, Web, Goupher, Mosaic);
- servicii pentru căutarea informaţiei (Archier, Veronica, Wais).
Transmiterea datelor în Internet se supune unui set de reguli, incluse în protocoalele TCP/IP (Transmission
Control Protocol / Internet Protocol), care au următoarele caracteristici:
- sunt standarde deschise, disponibile gratuit şi independente de tipul calculatorului sau sistemului de operare
utilizat;
- sunt independente faţă de tipul reţelei, asigurând interconectarea unor reţele diferite;
- plan de adresare comun;
- disponibilitatea serviciilor în întreaga lume.

3.3.2 Servicii Internet

Din punctul de vedere al utilizatorului final, principalele servicii ale Internetului sunt: poşta electronică şi
serviciile /zonele de informare (WWW, FTP, Gopher, reţeaua UceNet).
Poşta electronică
Poşta electronică este unul din cele mai folosite servicii şi permite comunicarea, simplă şi rapidă, între doi
utilizatori conectaţi la Internet. În plus, ea asigură schimbul de mesaje cu utilizatori conectaţi la reţele independente
(Compuserve, Applelink etc.). Poşta electronică funcţionează după principiul serviciului poştal clasic, primele
specificaţii pentru structura mesajelor fiind realizate de ARPANET.
Serviciul de poştă electronică are două părţi:
- interfaţa cu utilizatorul care permite citirea, crearea şi expedierea mesajelor;
- poştaşul (agentul de transmisie) care asigură transportul corespondenţei la destinatar.
Utilizatorii sunt identificaţi prin adrese de e-mail, unice în lume, care au structura:
nume_utilizator @ nume_host.domeniu
Fiecare utilizator are o cutie poştală personală în care primeşte scrisorile expediate pe adresa sa. Implicit, la
crearea unei scrisori, sistemul completează automat câmpurile data şi adresa expeditorului.

Facilităţi de poştă electronică oferite de Outlook Express

 Poşta electronică, numită şi mesagerie electronică rămâne mijlocul cel mai folosit de comunicare
interumană prin intermediul Internetului, în principal, datorită simplităţii în utilizare şi a costurilor scăzute.
    Funcţionarea poştei electronice se bazează pe existenţa unei reţele de calculatoare numite servere mail care
sunt specializate în transferul de date. Fiecare furnizor de servicii Internet (FSI) are servere de mail interconectate cu
alte servere care fac parte din reţeaua Internet. Serverele sunt de două tipuri, cele care trimit mesaje (SMTP) şi cele
care primesc mesaje (POP). Atunci când se trimite un mesaj electronic, calculatorul expeditorului se conectează la
serverul SMTP (Simple Mail Transfer Protocol) de la furnizorul de servicii Internet la care este abonat. Serverul
SMTP recepţionează mesajul şi îl trimite mai departe prin reţeaua Internet până la serverul POP (Post Office
Protocol) al furnizorului de servicii Internet la care este abonat destinatarul mesajului. Mesajul este stocat într-o
"căsuţă poştală" pe acest server până când destinatarul mesajului se conectează cu calculatorul personal la serverul
POP şi descarcă mesajul. În condiţii normale, drumul, de la expeditor la căsuţa poştală a destinatarului, este parcurs
de un mesaj electronic în cel mult 1-2 minute.
Pentru cei cu cunoştinţe medii în exploatarea Internetului cel mai bun program de mail este Outlook
Express (OE), care este instalat în acelaşi timp cu programul Internet Explorer (IE) de către sistemul de operare
Windows.
OE lucrează cu un sistem de "căsuţe poştale" (boxes) care reprezintă, de fapt, un sistem de dosare şi
subdosare în care sunt stocate mesajele. Există două tipuri de dosare, dosare principale (create automat la activat
prima dată a OE) şi cele pe care le creează utilizatorul. Dosarele principale sunt importante pentru funcţionarea
corespunzătoare a programului OE şi de aceea nu pot fi şterse sau redenumite. Aceste dosare sunt:
- Inbox stochează mesajele primite;
- Outbox stochează mesajele de trimis;
- Drafts (ciorne) stochează mesajele a căror compunere nu a fost definitivată;
- Sent Items stochează copii ale mesajelor trimise;
- Deleted Items stochează mesajele ce urmează a fi şterse.
Pentru a administra mai bine mesajele pot fi create alte dosare în interiorul dosarelor principale sau separat
de acestea. La un moment dat poate fi deschis doar un dosar, însă trecerea la un alt dosar este extrem de simplă.
Titlurile mesajelor conţinute în dosarul deschis sunt afişate în compartimentul principal al interfeţei OE,
compartiment care este vizibil tot timpul, indiferent de modificările pe care le aducem interfeţei programului.
Pentru a schimba aspectul interfeţei se folosesc opţiunile meniului View. De exemplu, opţiunea Layout
oferă variante de aşezare în pagină a compartimentelor (figura 4.3).

Bara de titlu
Bara de meniuri
Bara cu instrumente
Bara View
Folder Bar
Compartimentul
Principal
Compartimentul de
dosare (Folders)
Panoul de
previzualizare
(Preview Pane)

Compartimentul
Interlocutori
(Contacts)

Bara de stare (Status

Bar)

Figura 4.3 Fereastra Outlook Express

 Compartimentul Principal este cel mai mare, se găseşte în partea din dreapta-sus şi conţine date grupate
pe mai multe coloane (expeditor, titlu, mărime, etc.) referitoare la mesajele din dosarul curent. Pot fi alese coloanele
care să fie prezente (printr-un clic dreapta de pe titlul unei coloane şi apoi din meniul care apare se alege opţiunea
Columns). Apare o minifereastră numită Columns în care bifăm coloanele care dorim să fie afişate şi apoi apăsăm
butonul OK (figura 4.4). Este recomandată prezenţa următoarelor coloane, de la stânga la dreapta: Priority ,
Attachment , Flag , From, Subject, Received, Size. Aranjarea de la stânga la dreapta a coloanelor se face, fie
în fereastra „Columns”, cu ajutorul butoanelor „Move Up/Down”, fie în fereastra principală OE, prin metoda „trage
şi dă drumul” (drag and drop).

Figura 4.4 Fereastra Columns

Panoul de Previzualizare (Preview Pane) se găseşte sub compartimentul principal şi afişează conţinutul
mesajului pe care este poziţionată bara de selecţie fără a deschide mesajul respectiv într-o fereastră distinctă.
Compartimentul cu dosare (Folder List) se află în partea din stânga-sus şi conţine structura arborescentă a
dosarelor cu care lucrează programul OE. Rădăcina structurii este numită Outlook Express şi, dacă este activată, în
compartimentul principal este afişată pagina de lansare a programului OE. Sub dosarul rădăcină se află, de obicei,
doar dosarul Local Folders care conţine dosarele principale folosite pentru poşta electronică (Inbox, Outbox, Sent
Items etc.).
Compartimentul cu interlocutori (Contacts) se găseşte sub compartimentul cu dosare şi conţine numele de
mail ale persoanelor cu care se poate coresponda prin mail. Practic, în această listă sunt afişate toate adresele incluse
în agenda creată de utilizator.
Pe lângă aceste compartimente OE foloseşte şi alte elemente de interfaţă care vin în sprijinul utilizatorului:
bara de dosare, bara Outlook, bara de stare, bara cu instrumente, bara de vizualizare.
Bara cu dosare (Folder Bar) se află deasupra compartimentului principal şi conţine numele dosarului în
care ne aflăm. La un clic de pe acest nume devine vizibil compartimentul cu dosare (Folder List), cu posibilitatea
mutării de la un dosar la altul.
Bara Outlook (Outlook Bar) se află în partea din stânga a ferestrei OE şi este o  bară cu butoane care
permite accesul extrem de uşor la dosarele în care sunt depozitate mesajele.
Bara de Stare (Status Bar) se află în partea de jos a ferestrei OE şi prezintă informaţii privind numărul total
al mesajelor (inclusiv numărul celor necitite), starea în care se afla OE (online sau offline) şi dacă sunt sau nu
mesaje noi.
    Bara cu instrumente (Toolbar) se află sub bara de meniuri şi conţine butoane scurtături pentru anumite
comenzi ale programului (Create Mail, Reply, Reply All, Forward, Print, Delete, Send/Receive, Address Book etc.).
Configuraţia acestei bare se stabileşte de către utilizator, prin opţiunea Customize din meniul rapid.
    Bara cu opţiuni de vizualizare (Views Bar) se află sub bara cu instrumente şi permite stabilirea mesajelor ce
vor fi vizibile. Sunt disponibile trei opţiuni: Show all messages (toate mesajele sunt vizibile), Hide read or ignored
messages (ascunde mesajele citite sau ignorate) şi Hide read messages (ascunde mesajele citite).
    Mesajele sunt scrise într-o fereastră specială deschisă la activarea butonului Create Mail sau a opţiunii New
din meniul File. Fereastra de compunere a mesajului conţine mai multe câmpuri (figura 4.5).
  To (Către) este zona în care se scrie adresa de poştă electronică a destinatarului mesajului. Trecerea
indicatorului de mouse peste denumirea câmpului îl transformă într-un buton. Activarea butonului deschide o
fereastră numită "Select Recipients" (selectează destinatarii), care permite alegerea dintr-o listă a destinatarul
mesajului. O adresă de mail este de forma utilizator@fsi.ro, unde în loc de utilizator trebuie scris numele de
utilizator (username) ales de o persoană, atunci când îşi deschide un cont de mail, iar în loc de fsi se scrie numele
furnizorului de servicii Internet la care este deschis contul.
 Figura 4.5 Fereastra Create Mail
      Cc (Carbon copy - Copie la indigo) este zona în care se scrie adresa de mail a persoanelor cărora urmează
să le fie transmis mesajul, deşi nu le este destinat lor, în mod special. Dacă mesajul va fi trimis unei singure
persoane acest câmp nu se completează.
    Subject (Subiect) este o zonă opţională, care, dacă este folosită, precizează subiectul sau descrierea
succintă a mesajului.
    Fereastra de compunere a mesajului dispune de o bară cu instrumente de formatare (Toolbar) folosite
pentru a stabili tipul şi dimensiunea fonturilor, modul de aliniere, inserarea de marcaje (bullets - buline sau numere),
inserarea de linii orizontale în text, linii care evidenţiază împărţirea textului în secţiuni. Dacă se doreşte inserarea
unei imagini în corpul mesajului trebuie activat butonul Insert Picture.  
Expedierea mesajului scris se realizează activând butonul Send din bara de instrumente, sau folosind
opţiunea Send Message, din meniul File.
Mesajul va fi depozitat în dosarul Outbox, urmând să fie trimis atunci când are loc conectarea la Internet.
OE va refuza să mute un mesaj în dosarul Outbox dacă nu este scrisă adresa destinatarului.
       Inserarea de ataşamente. Un ataşament este un fişier de orice tip (text, imagine, sunet, program) care este
trimis împreună cu un mesaj mail ("este atasat"). Fişierul poate avea orice extensie (.TXT, .DOC, .JPG, .MP3, .EXE,
etc.). În acelaşi timp ataşamentele sunt principalele purtătoare de viruşi informatici, de aceea internauţii trebuie să
ştie să le deosebească pe cele potenţial periculoase de cele inofensive.
Operaţia se realizează cu ajutorul butonului Attach din bara de instrumente Standard sau a opţiunii File
Attachment din meniul Insert. OE permite alegerea fişierului /fişierelor de ataşat, prin răsfoirea unităţilor logice
disponibile pe sistemul de calcul.
În fereastra mesajului va apare o nouă zonă numită Attach în care este afişat numele, extensia şi
dimensiunea fişierului ataşat. Pot fi trimise mai multe fişiere ca ataşamente la un singur mesaj mail. Este indicat să
se evite mesajele cu ataşamente având dimensiuni mai mari de 1-2 MB pentru că acestea se transmit şi se descarcă
greu, iar uneori căsuţa poştală a destinatarului poate fi mai mică decât mărimea ataşamentului.
    Inserarea semnăturii. Semnătura folosită într-un mesaj mail are în principal aceeaşi semnificaţie cu
semnătura de pe o scrisoare obişnuită. Unii utilizatori folosesc semnătura mai mult ca pe un anunţ publicitar,
făcându-şi, de exemplu, reclamă la propria pagina web.
    Citirea  şi  administrarea  unui  mesaj. Mesajele noi care au fost descărcate din căsuţa poştală au titlurile
scrise cu litere îngroşate, iar plicul din iconiţă afişată la stânga titlului de mesaj, este închis. Deschiderea unui mesaj
se realizează, fie printr-un dublu clic pe titlul său, fie prin opţiunea Open din meniul rapid deschis de pe titlul
mesajului.
        După citire, un mesaj poate fi păstrat, pentru o recitire, în dosarul Inbox, sau poate fi şters (folosind butonul
Delete din bara de instrumente, opţiunea Delete din meniul Edit, sau tasta Delete de la tastatură).
Salvarea mesajului şi a ataşamentelor. Pentru a salva un mesaj trebuie ales butonul Save As (salvează ca)
din bara de instrumente, sau opţiunea Save as din meniul File. Această operaţie (figura 4.5) presupune stabilirea
numelui (File name), a tipului (Save as type) şi a locaţie în care va avea loc salvarea (Save in).
Formatul de salvare trebuie ales din zona "Save as type", care conţine opţiunile Mail (*.eml), Text Files
(*.txt) sau HTML Files (*htm, *.html). Formatul Text este recomandat pentru mesajele care conţin text simplu,
formatul Mail este recomandat pentru mesajele care conţin imagini şi /sau au fişiere ataşate, iar formatul Html este
recomandat pentru mesajele în format Rich Text fără imagini.
 Răspunsul la un mesaj. Pentru a răspunde la un mesaj primit se activează butonul "Reply" (răspuns) care
deschide fereastra de compunere a unui mesaj. Adresa destinatarului este deja completată şi de asemenea este
completat şi subiectul, care este de forma "Re: Titlu mesaj original". Se poate răspunde la un mesaj şi prin opţiunea
"Reply to Sender" (răspunde expeditorului) din meniul "Message". Pentru a răspunde tuturor persoanelor cărora le-a
fost trimis mesajul, se alege opţiunea "Reply to All" (răspunde tuturor).

Figura 4.5 Fereastra Save Message As

     Retransmiterea unui mesaj. Atunci când mesajul primit trebuie retransmis şi altor persoane se foloseşte,
din bara de instrumente, butonul Forward (retransmitere) sau opţiunea Forward din meniul Message. Dacă mesajul
de retransmis conţine imagini (sau ataşamente) trebuie activată opţiunea Forward as Attachment din meniul
Message.
    Aranjarea mesajelor.  Mesajele dintr-un dosar pot fi aranjate după expeditor, subiect /titlu, mărime sau
data primirii printr-un clic de pe titlul coloanei. O altă modalitate de ordonare o oferă meniul rapid (de pe titlul unei
coloane) din care se alege una dintre opţiuni Sort Ascending sau Sort Descending.
     Crearea de dosare. Crearea de dosare noi permite mutarea în ele a mesajelor primite, în aşa fel încât să nu
aglomereze dosarul Inbox, cu foarte multe mesaje. Se pot crea dosare speciale pentru mesajele primite de la anumiţi
expeditori sau pentru anumite subiecte (Şcoală, Administraţie financiară, Personal etc.). Pentru a crea un nou dosar
se foloseşte opţiunea Folder din meniul File.
Agenda cu adrese (Address Book) conţine adresele de mail şi alte date despre cei cu care se ţine o
corespondenţă. Pentru a accesa conţinutul agendei se foloseşte butonul "Addresses" din bara cu instrumente, sau
opţiunea Address Book din meniul Tools.
       Pentru a introduce o noua adresa apăsăm butonul New şi se alege din meniul care apare opţiunea New
Contact. Va apare o fereastră numită Properties în care putem accesa diferitele ferestre făcând clic pe titlul lor.
        Pentru ştergea unei adrese se foloseşte butonul Delete din bara de instrumente a ferestrei agendei.
Adresele din agendă pot fi aranjate în ordine alfabetică ascendentă sau descendentă după prima literă a
numelor sau a adreselor de mail, sau pot fi aranjate după numărul de telefon al persoanelor prezente în agendă.
Crearea unui grup de adrese. Pentru a trimite acelaşi mesaj către mai multe persoane se creează un grup
de adrese. Pentru aceasta se activează butonul New şi se selectează opţiunea New Group. Completând câmpurile din
fereastra subordonată.
    Blocarea (ignorarea) unui expeditor. Blocarea mesajelor primite de la o anumită persoană implică
descărcarea mesajelor de pe serverul de mail direct în dosarul Deleted Items. Pentru a bloca trebuie selectat un mesaj
al expeditorului vizat, după care din meniul Message se alege opţiunea Block Sender.
Integritatea datelor de pe calculatorul personal este importantă pentru toţi utilizatorii Internet. În ultimii ani
poşta electronică a devenit principalul mijloc folosit pentru transmiterea de viruşi informatici. Majoritatea viruşilor
se găsesc în fişiere executabile ataşate mesajelor mail. Creatorii programelor OE şi Outlook au inclus în ultimele
versiuni modalităţi eficiente de protejare a calculatoarelor de atacurile cu viruşi informatici. În momentul în care se
primeşte un mesaj cu ataşament este recomandată salvarea lui pe hardisc, scanarea cu un antivirus actualizat şi abia
apoi să fie deschis.
Criptarea  mesajelor. În drumul lor de la expeditor la destinatar mesajele mail pot fi interceptate şi citite şi
de alte persoane decât cele cărora le sunt destinate. Pentru expedierea unor date confidenţiale (planul unei afaceri,
date medicale personale etc.) mesajele pot fi criptate, astfel încât persoana care le interceptează să nu fie capabilă să
le înţeleagă conţinutul.
Cea mai indicată metodă de criptare este scrierea mesajelor într-un editor de text (Notepad sau altul),
salvarea sub forma de fişier text şi apoi criptarea acestui fişier cu un program gratuit de criptare. Fişierul text criptat
va fi ataşat la un mesaj mail şi trimis destinatarului. De asemenea, unele programe de arhivare (WinRAR) permit
arhivarea cu ajutorul unei parole în aşa fel încât fişierul respectiv să nu poată fi dezarhivat dacă nu este cunoscută
parola. Destinatarul mesajului trebuie, bineînţeles, să cunoască parola cu care sunt criptate sau arhivate fişierele,
pentru a le putea deschide şi citi.
Confirmarea  de  citire  a  mesajelor. Atunci când trimitem un mesaj foarte important se poate cere
primirea unei confirmări de citire (CDC) a mesajului. Pentru aceasta, din meniul Tools a ferestrei de compunere a
mesajului, se alege opţiunea Request Read Receipt. În momentul în care destinatarul deschide mesajul apare o casetă
în care este invitat să trimită o confirmare de primire(CDC).
Transferul fişierelor în reţea - FTP. File Transfer Protocol (FTP) este serviciul care dă posibilitatea
utilizatorilor de a transfera fişiere de la un calculator aflat în Internet sau Intranet, care se numeşte remote host, pe
calculatorul local. Pentru a transfera un fişier de la un server FTP sau remote host, este necesar un program numit
client FTP.
FTP (File Transfer Protocol) este un set de reguli, implementat pe arhitectura client-server, ce permite
transferul fişierelor între două noduri ale reţelei Internet. Accesul la acest serviciu este gratuit. O astfel de operaţie
de copiere poartă numele de download.
Pentru acces clientul trebuie să fie introdus ca utilizator pe serverul de la distanţă. Fac excepţie serverele
publice, la care utilizatorii au drepturi restrânse (eventual numai de citire).
Programele FTP pot executa:
- deschiderea unei conexiuni pe un server la distanţă (open);
- vizualizarea conţinutului directoarelor de pe server(dir);
- deplasarea în cadrul directoarelor (cd);
- controlul transferului de fişiere în funcţie de modul de reprezentare (ASCII pentru fişiere text, programe sursă,
poştă electronică, arhivă etc. şi binar pentru fişiere din baze de date, procesoare de tabele, programe executabile
etc.);
- copierea fişierelor de pe serverul la distanţă pe un calculator local (get şi mget);
- copierea unui fişier local pe un server la distanţă (put şi mput).
Serviciul FTP poate fi activat sub Linux /Unix, Windows sau folosind un browser. Sub Windows se
foloseşte opţiunea Run din meniul Start sau folosind linia de adrese din fereastra Internet Explorer (de exemplu,
adresa ftp uaic.ro).

Serviciul World WideWeb (Web /WWW). Web sau WWW reprezintă un serviciu de informare pe Internet,
care face posibilă navigarea într-o colecţie de documente multimedia prin intermediul cuvintelor de legătură.
Acronimul derivă din propriile trăsături:
- world wide (în întreaga lume) – posibilitatea căutării informaţiei în întregul Internet;
- web (pânză de păianjen) – organizarea informaţiei sub forma unui păinjeniş în care folosind hypertextul se
poate naviga cu uşurinţă.
Astfel, reţeaua WWW reprezintă o colecţie uriaşă de fişiere şi gestionează pagini Web (documente HTML)
ce sunt stocate. Astăzi nu se face de fapt o deosebire între Web şi Internet succesul noului tandem Internet-www
fiind deplin.
Apelarea serviciului Web presupune utilizarea următoarelor elemente:
- URL (Universal Resource Locators) – identificator uniform al resurselor – care permite, printr-un şir de
caractere, identificarea precisă a tipului şi locaţiei unei resurse Internet. O adresă URL include tipul de resursă
accesat (WWW, Gopher, Wais etc.), serverul şi calea fişierului accesat.
Sintaxa unei adrese este: <scheme>://host.domain/path/file
Unde scheme poate reprezenta unul din elementele:
 file pentru un fişier local (din sistemul utilizatorului);
 FTP pentru un fişier de pe un server FTP anonim;
 HTTP pentru un fişier de pe un server WWW;
 Gopher pentru un fişier de pe un server Gopher;
 Wais pentru un fişier de pe un server Wais;
 News pentru un grup de ştiri UseNet etc.
De exemplu, pentru a accesa informaţii generale despre Facultatea de Economie şi Administrarea
Afacerilor de la Universitatea „Al. I. Cuza” din Iaşi se foloseşte adresa:
http://www.feaa.uaic.ro/despre_feaa/index.htm.
- HTTP (HyperText Transfer Protocol) – protocol de transfer hipertext * care asigură comunicarea între serverul şi
navigatorul Web, pentru a obţine informaţii din WWW. Standardul HTTP permite autorilor să-şi înglobeze în
documentele Web hiperlegături (hyperlink)**, care la activare iniţiază un proces de transfer al datelor ce asigură
accesarea şi regăsirea documentelor fără intervenţii suplimentare.

*
Hypertext – sistem de tip bază de date în care obiectele (text, imagini, muzică, programe etc.) pot fi legate între ele
fără a urmări o structură liniară ca în cazul cărţilor, filmelor etc.
**
Hyperlink – conexiunea dintre un element (cuvânt, fraza, simbol, imagine etc.) al unui document hypertext şi alt
element din acelaşi sau alt document.
- HTML (HyperText Markup Language) – limbaj de realizare a hipertextelor, care permite crearea documentelor
hipertext care vor fi vizualizate cu ajutorul navigatorului Web.
Serverul Web are rolul de a distribui informaţia stocată sub forma unor documente, folosind un soft special,
iar accesul clienţilor la informaţia de pe serverul Web se face cu ajutorul unui soft client numit navigator sau
browser. Navigatorul şi serverul Web cooperează după modelul client-server, browserul emite cereri şi
recepţionează datele care vor fi afişate. După recepţia datelor, browserul formatează documentul ţinând seama de
tag-urile HTML.
Browserele Web pot fi alfanumerice sau grafice. Sunt preferate cele grafice întrucât permit vizualizarea
imaginilor inserate şi a unei game deosebit de variate de fonturi şi machete de documente.
Sub Windows, navigatorul cel mai utilizat este Internet Explorer care asigură: navigarea pe Internet;
utilizarea poştei electronice în paginile Web; discuţii de grup; compunerea paginilor Web; realizarea de conferinţe şi
grupuri de lucru pe Internet; informarea automată din Web.
Căutarea şi localizarea informaţiilor necesare dintr-o bază de date se poate realizează prin intermediul
motoarelor de căutare (search engine). Cele mai cunoscute sunt:
- Google cu adresa http://www.google.com
- AltaVista cu adresa http://altavista.digital.com
- Yahoo cu adresa http://www.yahoo.com/
Există şi motoare de producţie autohtonă care permit organizarea informaţiei conţinute în site-urile
româneşti într-o serie de portaluri. Cele mai cunoscute astfel de adrese sunt: http://www.acasa.ro;
http://www.alias.go.ro; http://romania.dot.ro; http://www.millennium.ro; http://romanians.com/romania;
http://search.mic.ro/; http://index.ro etc.
În Web, documentele sunt organizate în pagini. O pagină Web este alcătuită dintr-un fişier html şi din
fişiere asociate (pentru grafică, scripturi etc.) aflate într-un anumit director din reţeaua Internet. De obicei o pagină
Web conţine legături la alte pagini Web.
Un grup de documente html conexe, împreună cu fişierele, scripturile* şi bazele de date asociate formează
aşa numitul site Web. Pentru a accesa un site Web utilizatorul are nevoie de un browser Web şi de o legătură la
Internet. Cele mai multe site-uri Web folosesc o pagină de bază ca punct de pornire cu rolul de a prezenta cuprinsul
site-ului.
În general documentele HTML dintr-un site Web acoperă unul sau mai multe subiecte /domenii înrudite şi
sunt interconectate prin hiperlegături. Iată câteva exemple de pagini şi informaţiile pe care le oferă:
 www.incorporate.com oferă posibilitatea utilizatorului de a se lansa în afaceri.
 www.dbisna.com oferă informaţii despre anumite firme precum şi sfaturi utile.
 www.rscnet.com oferă posibilitatea de a realiza reclamă pentru produse şi servicii.
 www.compaq.com oferă informaţii privind produsele Compaq.
 www.hp.com oferă informaţii referitoare la firma Hewlett Packard.
 www.ibm.com oferă informaţii referitoare la firma IBM.
 www.microsoft.com oferă informaţii referitoare la firma Microsoft.
 www.witehouse.gov oferă posibilitatea vizitării Casei Albe, prezentând date despre organizarea administraţiei
Statelor Unite ale Americii.
Site-urile româneşti, prin număr, dar şi prin calitatea grafică şi informaţională pot fi comparate cu cele
internaţionale.
 www.consult.ro oferă on-line informaţii (prin întrebări şi răspunsuri) şi consultanţă pe patru secţiuni distincte:
juridic, economic, psihologic şi medical.
 www.ici.ro/romania/limbarom/economie oferă informaţii privind indicatorii economici, investiţiile străine,
sistemul financiar-bancar, privatizare, bugetul de stat etc.
 www.financiare.ro oferă informaţii privind noutăţile din lumea financiară românească, inclusiv informaţii
financiar-bancare pentru investiţii personale.
 www.business.ro conţine informaţii privind pieţele de capital.
 http://www.guv.ro permite accesarea informaţiilor privind Guvernul României.
 http://www.ina.gov.ro oferă informaţii Institutul Naţional de Administraţie.
 http://www.rotravel.com prezintă informaţii turistice despre România.
 http://www.ziare.com permite accesarea principalelor ziare româneşti.

4.4. Intranetul şi Extranetul unei organizaţii. Caracteristici generale

Pe lângă Internet, comunicaţiile interumane pot să se organizeze şi să se optimizeze şi în alte moduri,

derivate din Internet. Intră aici, cu precădere Intranet-ul şi Extranet-ul.
Intranet este o reţea proiectată pentru prelucrarea informaţiilor în cadrul unei organizaţiile sau al unei
firme. Printre serviciile pe care le oferă se numără distribuirea documentelor, a softului, accesul la baze de date şi

*
scriptul (macro) este un program alcătuit dintr-un set de instrucţiuni /comenzi (referitoare la o aplicaţie sau la un
program utilitar) care poate fi executat fără intervenţia utilizatorului.
instruirea personalului. Intranetul implică de obicei aplicaţii asociate cu Internetul (paginile Web, browser Web,
site-urile FTP, poşta electronică, grupurile de informare şi listele poştale), dar care sunt accesibile numai celor care
activează în cadrul firmei sau organizaţiei respective.
Extranet este o extensie a unui Intranet din organizaţiile care utilizează tehnologia www pentru a facilita
comunicaţiile cu furnizorii şi clienţii. Extranetul permite furnizorilor şi clienţilor un acces limitat la Intranetul
firmei, astfel încât relaţiile comerciale să fie mai rapide şi mai eficiente. Extranet-ul devine legătura dintre Intranet si
Internet, adică o zonă cu caracter privat (accesul câtorva companii) sau public (accesul liber pentru orice companie).

4.4.1 Intranetul- reţeaua organizaţiei

Intranetul este un instrument care foloseşte tehnologiile Internetului şi facilităţile de comunicare şi

redistribuire prin multiple locaţii, platforme şi baze de date în cadrul unei organizaţii.
Prin Intranet se înţelege utilizarea tehnologiilor Internet în vederea legării într-un tot unitar a resurselor
informaţionale ale unei organizaţii: de la text la baze de date vechi, la fluxul de munca si gestiunea documentelor
(John Desborough).
Pe de altă parte, intranetul nu trebuie privit ca o entitate separată, ci integrat în cadru mai vast al realităţilor
lumii actuale, a modelului pe care un organism (de orice natură: comercială, non-profit etc.) îl urmează în vederea
propriei sale organizări. În acest context intranetul propune un model, un mod tehnocratic de organizare a
comunicaţiilor interumane.
Caracteristicile intranetului sunt:
- este uşor de învăţat utilizatorii beneficiind de experienţa acumulată prin folosirea reţelei Internet;
- este independent de localizarea utilizatorului;
- are un cost scăzut de menţinere şi întreţinere;
- facilitează comunicarea întregului personal al organizaţiei.
Apariţia www a facilitat accesul la informaţie pentru oricine. Intranet facilitează accesul la informaţii
dezvoltându-se în interiorul unei organizaţii. Intranetul este cvasi-acoperitor pentru gestiunea informaţiilor şi lucrul
în grup în cadrul unei organizaţii.
Intranetul permite: sporirea eficacităţii în interiorul organizaţiei, reducerea activităţilor transpuse pe hârtie,
reducerea costurilor, creşterea transparenţei în interiorul organizaţiei, oferirea, pentru orice activitate, a unui
instrument ce conduce la competitivitate.
Intranetul este un concept flexibil, care nu are o reţetă de implementare prestabilită ce trebuie respectată pas
cu pas, arhitectura putând fi modelată după nevoile fiecărei organizaţii. Din acest punct de vedere, intranetul poate
integra oricare din următoarele servicii Internet:
 e-mail (poşta electronică) - servicii de mesagerie internă;
 web - metodă de publicare a informaţiei în formă electronică;
 ftp (File Transfer Protocol) - transfer de fişiere;
 irc (Internet Relay Chat) sau altă variantă de serviciu colaborativ - comunicarea sincronă (în direct, online)
între două sau mai multe persoane;
 mailing-lists (liste de discuţii) - bazate pe serviciul de poştă electronică facilitează trimiterea simultană a
unui mesaj către un grup de destinatari;
 newsgroups (grupuri de ştiri) - difuzarea de ştiri pe diferite teme de interes etc.

Tehnologii Intranet
Pentru exploatarea acestor servicii intranetul foloseşte anumite tehnologii şi standarde.
TCP/IP este un termen strict legat de domeniul reţelelor de calculatoare. Intranet a preluat întreaga
infrastructură a Internetului, inclusiv protocolul TCP/IP. Fiind însă vorba de reţeaua internă a unei organizaţii,
stabilirea identificatorului (a numărului de IP) nu mai trebuie să ţină cont de o anumită autoritate globală externă, ci
doar de politica stabilită de administratorul respectivei reţele.
Standarde de poştă electronică. Pentru serviciile de mesagerie (poştă electronică) se utilizează frecvent atât
standardele utilizate în Internet (SMTP si IMAP), cât si unele standarde proprietare (cum ar fi soluţiile oferite de
companii ca Microsoft, Novell, Lotus).
Protocolul FTP (File Transfer Protocol) asigură o transmitere eficientă a pachetelor mari de date (fişiere)
de-a lungul Internetului. Soluţia este suficient de fiabilă şi este adesea implementată acolo unde nu există instalat
deja un server de fişiere dedicat acestui scop.
Tendinţa ultimilor ani a fost aceea de a renunţa la orientarea axată pe fişiere (aplicaţii) a informaţiei, prin
înlocuirea cu o nouă abordare: orientarea axată pe documente. Acest fapt este reflectat în lumea Internetului la
nivelul protocolului HTTP (HyperText Transfer Protocol), prin intermediul căruia se lucrează (la nivel logic) cu
documente (compuse din mai multe fişiere, diferite ca format), şi nu cu fişiere. Pentru descrierea documentelor s-a
creat standardul HTML (HyperText Markup Language). HTML este un standard de descriere a unui document
(document HTML), prin intermediul utilizării de tag-uri de descriere. Tandemul HTTP—HTML reprezintă
infrastructura serviciului Web, care a dus la crearea noilor instrumente de lucru - navigatoarele de Web.
 Securitatea în Intranet
Asigurarea securităţii datelor stocate şi vehiculate în cadrul unei reţele de calculatoare, presupune proceduri
de manipulare a datelor. A avea o reţea de computere cu acces sigur la date presupune o procedură de autentificare a
utilizatorilor şi /sau de autorizare diferenţiată pentru anumite resurse. În plus, trebuie avute în vedere şi modalităţile
de accesare: dacă există sau nu posibilitatea de acces din exteriorul companiei, via Internet. Acest lucru este de dorit
în anumite cazuri, mai ales pentru persoanele care călătoresc mult (departamentul marketing) şi au nevoie de
informaţiile stocate în cadrul intranetului organizaţiei lor. În astfel de situaţii este necesară autentificarea
utilizatorilor şi stabilirea unei modalităţi de tranzitare sigură a datelor în cadrul reţelei publice (Internetul). Partea de
autentificare a utilizatorilor este implementată, de obicei, prin instalarea aşa numitele firewall-uri (ziduri de foc).

4.4.2 Extranetul organizaţiei

Extranet este un concept care face legătura dintre Internet şi Intranet, adică reprezintă o zonă care are atât
un caracter privat (acces restrâns la câteva companii), cât şi unul public (mai mult de o companie). Aşadar, prin
Extranet se înţelege utilizarea tehnologiilor Internet în vederea conectării resurselor informaţionale ale mai multor
organisme între care există legături de colaborare.
Reţelele Intranet şi Extranet oferă o nouă modalitate de colaborare, mult mai eficientă şi mai ieftină.
Companiile pot folosi Intranet-ul şi Extranet-ul pentru a distribui informaţiile la costuri scăzute şi practic fără
întârziere. Le pot folosi pentru a perfecţiona cooperarea cu propria lor organizaţie dar şi cu partenerii externi,
eliminând distanţele geografice. De asemenea, pot folosi aceste tehnologii pentru a interconecta calculatoare şi
aplicaţii într-un fel cu totul nou, ducând la creşterea productivităţi prin distribuirea facilă a informaţiei; transmiterea
de date fără utilizarea hârtiei; formarea de echipe virtuale fără limitări de spaţiu.

O rețea de comunicații este o colecție de stații conectate prin echipamente de rețea.

O stație este orice echipament care trimite sau primește informații într-o rețea.
Perifericele sunt echipamentele care sunt conectate la stații.
Unele echipamente pot avea rol de stații sau de periferice. De exemplu, o imprimantă
conectată la laptopul dumneavoastră, care este în rețea are rol de periferic. Dacă imprimanta este
conectată direct la un echipament de rețea, de exemplu un hub, switch sau router, are rolul unei
stații.
Retelele de comunicații sunt folosite la nivel global în companii, acasă, în școli și agenții
guvernamentale. Multe din aceste rețele sunt interconectate prin Internet.

Raza de acoperire (aria de înt.)

Reţele locale (Local Area Network LAN)
O retea locala (LAN) se refera la un grup de echipamente interconectate care se afla sub o
administrare comuna care controleaza securitatea si politicile de control al accesului care sunt
aplicate in acea retea.
Definitia unui LAN a evoluat pentru a include si retelele locale interconectate formate din
sute de dispozitive instalate in mai multe cladiri si locatii.
In acest context, cuvantul "local" din "retea locala" se refera mai degraba la controlul local
consecvent decat la apropierea fizica intre echipamente.
Reţele locale fără fir (WLAN)
Wireless LANs - WLANs utilizează dispozitive wireless pentru a transmite si a primi date
folosind unde radio.
Ca si intr-o retea locala, intr-un WLAN se pot partaja resurse cum ar fi fisiere si
imprimante si se poate accesa Internetul.
Intr-un WLAN, echipamentele wireless se conecteaza la puncte de acces din zona lor.
Punctele de acces sunt de obicei conectate la retea folosind cabluri de cupru.
Raza de acoperire pentru un WLAN poate fi mica si limitata la o camera sau poate fi mai
mare.
Reţele metropolitane (Metropolitan Area Network MAN)
Retelele se întind pe teritoriul unui oraș sau al unui spațiu aglomerat
 Reţele de mare întindere (Wide Area Network WAN)
Retelele de mare intindere (WAN-uri) conecteaza retele locale (LAN-uri) aflate in locatii
geografice separate.
Cel mai simplu exemplu de WAN este Internetul (Global Area Nnetwork GAN).
Internetul este o retea WAN de mari dimensiuni care este formata din milioane de retele
locale interconectate.
Furnizorii de servicii de telecomunicatii (Telecommunications/Internet service providers –
TSP/ISP) sunt utilizati pentru a interconecta aceste retele aflate in locuri diferite.

După arhitectură
Retele de tip peer-to-peer (P2P)
Intr-o retea peer-to-peer, echipamentele sunt conectate direct unele la altele fara alte
dispozitive de retea intre ele.
In acest tip de retea, fiecare echipament are capabilitati si responsabilitati echivalente.
Utilizatorii individuali sunt responsabili de resursele personale si pot decide ce date si
echipamente partajeaza, nu exista un punct central de control si administrare in retea.
Retelele peer-to-peer functioneaza cel mai bine in medii care au pana la zece calculatoare.
Dezavantaje:
Nu exista o administrare centralizata a retelei ceea ce ingreuneaza determinarea persoanei
care controleaza resursele din retea.
Nu exista securitate centralizata. Fiecare calculator trebuie sa foloseasca masuri de
securitate pentru protectia datelor.
Cu cat numarul de calculatoare conectate creste, devine din ce in ce mai dificila si
complexa administrarea retelei.
Nu exista stocare centralizata a datelor. Trebuie mentinute backup-uri separate ale datelor.
Responsabilitatea cade in sarcina utilizatorilor individuali.
Reţele de tip client/server
Intr-o retea client/server, clientul cere informatii si servicii din partea serverului.
Serverele dintr-o astfel de retea realizeaza de obicei diverse procesari pentru masinile client
- de exemplu, cautarea intr-o baza de date inainte de a trimite clientului inregistrarile cerute.
Intr-un model client/server, serverele sunt intretinute de catre administratori de retea.
Backup-urile de date si masurile de securitate sunt implementate de administratorul de
retea.
Administratorul de retea controleaza de asemenea accesul utilizatorilor la resursele din
retea.
Toate datele dintr-o retea sunt stocate pe un server centralizat de fisiere
Fiecare utilizator trebuie sa aiba un nume si o parola autorizate pentru a avea acces la
resursele retelei pe care au permisiunea sa le foloseasca.
După topologie
Topologia fizica defineste modul in care calculatoarele si celelalte echipamente se
conecteaza la retea.
Topologia logica descrie modul in care statiile acceseaza mediul si comunica in retea.
Tipul de topologie determina capabilitatile retelei, cum ar fi usurinta instalarii, viteza,
lungimea maxima a cablului.
 
Topologii fizice
Magistrala - In topologia magistrala, fiecare calculator se conecteaza la un cablu comun.
Cablul conecteaza fiecare calculator la urmatorul ca o linie de autobuz care traverseaza un oras.
Cablul are un capac instalat la capat, numit terminator. Terminatorul previne reflexia semnalelor,
fenomen care poate produce erori la transmisia datelor.
 Inel - Intr-o topologie inel, statiile sunt conectate in inel sau cerc. Deoarece topologia inel
nu are un punct de inceput sau sfarsit, cablul nu are nevoie de terminatori. Un cadru cu un format
special, numit jeton (token), parcurge inelul, oprindu-se pe rand la fiecare statie. Daca o statie
vrea sa transmita date, adauga datele si adresa destinatie la cadru. Acesta traverseaza in
continuare inelul pana cand ajunge la statia care are adresa destinatie. Statia destinatia preia
datele din cadru.

Stea - Topologia stea are un punct de conectare central, care este de obicei un echipament
de retea, precum un hub, switch sau router. Fiecare statie din retea are un segment de cablu care
o conecteaza la punctul central. Avantajul topologiei stea consta in usurinta depanarii. Fiecare
statie este conectata la punctul central cu un cablu propriu. Daca este o problema cu acel cablu,
numai statia respectiva este afectata. Restul retelei ramane operational.

Stea ierarhica sau extinsa - Topologia stea extinsa sau ierarhica este o retea de tip stea care
are un echipament de retea suplimentar conectat la punctul central. De obicei, un cablu de retea
se conecteaza la un singur hub si apoi mai multe hub-uri se conecteaza la primul hub. Retelele
mai mari, ca cele ale corporatiilor sau ale universitatilor, folosesc o topologie stea ierarhica.

Mesh - Intr-o topologie mesh fiecare echipament are conexiune directa cu toate celelalte. In
acest caz, o problema care afecteaza unul din cabluri nu va afecta reteaua. Topologia mesh se
foloseste in cadrul retelelor WAN care interconecteaza LAN-uri.

Topologii logice
Broadcast - Intr-o topologie broadcast, fiecare statie trimite datele catre o anumita statie sau
catre toate statiile conectate la retea. Nu exista o anumita ordine in care statiile vor folosi reteaua
- se aplica o politica de tipul primul venit primul servit pentru a transmite datele in retea.

Pasarea jetonului (token passing). - Pasarea jetonului controleaza accesul la retea prin
pasarea unui jeton digital secvential de la o statie la alta. Cand o statie primeste jetonul, poate
trimite date in retea. Daca statia nu are date de trimis, paseaza mai departe jetonul urmatoarei
statii si procesul se repeta.

2. Componentele rețelelor de comunicații

Hub-urile, sunt echipamente care extind raza unei retele, primind date pe un port,
regenerand semnalul si apoi trimitand datele pe toate celelalte porturi.
Acest proces inseamna ca tot traficul generat de un echipament conectat la hub este trimis
catre toate celelalte echipamente conectate la hub de fiecare data cand hub-ul transmite date.
Astfel se genereaza o cantitate mare de trafic in retea. Hub-urile mai sunt denumite si
concentratoare, deoarece au rolul unui punct central de conectare pentru un LAN.
 
Fisierele sunt impartite in bucati de dimensiuni mici numite pachete, inainte de a fi
transmise in retea. Acest proces permite detectarea erorilor si o retransmisie mai simpla daca un
pachet este pierdut sau corupt. Informatiile de adresare sunt adaugate la inceputul si sfarsitul
pachetelor inainte de a fi transmise. Pachetul, impreuna cu informatiile de adresare, se numeste
cadru.
Retelele locale sunt de obicei impartite in sectiuni numite segmente (o companie este
impartita pe departamente). Granitele dintre segmente pot fi definite folosind un bridge. De
obicei, un bridge poate avea doar doua porturi, conectand doua segmente ale aceleiasi retele.
 Bridge-urile pastreaza in memorie informatii despre toate echipamentele de pe fiecare
segment la care sunt conectate. Cand un bridge primeste un cadru, adresa destinatie este
examinata de acesta pentru a determina daca respectivul cadru ar trebui trimis catre un alt
segment sau aruncat. Un bridge mai ajuta si la imbunatatirea fluxului de date prin limitarea
cadrelor numai la segmentul de care apartin.
Switchurile sunt uneori denumite bridge-uri multiport. Un switch are mai multe porturi,
depinzand de cat de multe segmente de retea trebuie conectate. Un switch mentine o tabela cu
adresele MAC pentru calculatoarele care sunt conectate la fiecare port. Cand un cadru este primit
pe un port, switch-ul compara informatiile de adresa din cadru cu tabela sa de adrese MAC.
Switch-ul determina ce port sa foloseasca pentru a trimite cadrul.
Ruterele sunt echipamente care interconecteaza mai multe retele de același tip. Switch-
urile folosesc adresele MAC pentru a transmite un cadru in interiorul unei retele. Ruterele
folosesc adrese IP pentru a transmite cadrele catre alte retele. Un ruter poate fi un calculator care
are instalat un software special sau poate fi un echipament special conceput de producatorii de
echipamente de retea. Ruterele contin tabele cu adrese IP impreuna cu caile optime catre alte
retele destinatie.
Poartă de acces (în engleză, gateway) este un punct din rețea (un server sau chiar o rețea
specială) care servește ca intrare într-o altă rețea. Pasarela permite conectarea unor rețele
informatice, protocoale de comunicații și autorități diferite, ca de exemplu o rețea locală (LAN)
și rețeaua Internet. Astfel, mai multe calculatoare, sau chiar întreaga rețea locală poate avea
acces la Internet prin intermediul pasaralei.
Pasarelele efectuează rutarea pachetelor în locul ruterului, dar pot efectua în același timp și
sarcini mai complexe. Cel mai adesea pasarelele servesc ca paravane de
protecție și servere proxy sau supraveghează calitatea serviciului ș.a.

Echipamente multifunctionale
Exista echipamente de retea care au mai multe functii. Este mult mai convenabil sa
cumparati si sa configurati un singur echipament care deserveste mai multe scopuri decat sa
cumparati un echipament separat pentru fiecare functie (un echipament multifunctional poate
inlocui un switch, un ruter si un punct de acces wireless

Echipamentele de retea sunt interconectate folosind o varietate de conexiuni:

Conexiune prin cupru (cablu torsadat) - Foloseste semnale electrice pentru a transmite date
intre echipamente

Conexiune prin fibra optica - Foloseste fire din sticla sau plastic, denumite si fibre, pentru
a transporta informatie sub forma de impulsuri luminoase

Conexiune fara fir (Wireless) - Foloseste semnale radio, tehnologie (laser) sau transmisii
prin satelit

Lăţimea benzii şi transmisia de date

Latimea de banda (bandwidth) reprezinta cantitatea de date care poate fi transmisa intr-o
perioada fixa de timp.
Cand datele sunt transmise intr-o retea de calculatoare, acestea sunt impartite in bucati mai
mici numite pachete.
Fiecare pachet contine un header. Headerul reprezinta informatii adaugate la fiecare
pachet, incluzand sursa si destinatia pachetului. De asemenea contine informatii care descriu
modul in care vor fi rearanjate pachetele la destinatie.
Latimea de banda determina cantitatea de informatie care poate fi transmisa. Este masurata
in biti pe secunda si foloseste de obicei urmatoarele unitati de masura: bps, Kbps, Mbps.
 O retea suporta trei moduri de transmisie a datelor: simplex, half-duplex sau full-duplex.
Simplex
Simplex, intalnit si sub numele de transmisie unidirectionala, este o singura transmisie intr-un
singur sens. Un exemplu de transmisie simplex este semnalul care este transmis de catre o statie
TV catre televizorul dumneavoastra.
Half-Duplex. Cand datele circula pe rand intr-o anumita directie tipul de transmisie folosit
este half-duplex. Folosind transmisie half-duplex, canalul de comunicatie permite alternarea
conexiunii in doua directii, dar nu simultan. Statiile radio de emisie-receptie, cum ar fi cele ale
politiei sau ale ambulantelor, functioneaza folosind transmisii half-duplex.
Full-Duplex. Cand datele pot circula simultan in ambele directii, inseamna ca este folosita
o transmisie full-duplex. Desi datele circula in ambele directii, latimea de banda este masurata
numai intr-o directie. Un cablu de retea care functioneaza in mod full-duplex la o viteza de 100
Mbps are o latime de banda de 100 Mbps.
O conversatie telefonica este un exemplu de comunicatie full-duplex. Ambele persoane pot
vorbi si pot asculta in acelasi timp.
Tehnologiile broadband permit transmisia simultanta pe acelasi cablu a mai multor
semnale. Tehnologiile broadband ca linia digitala de conexiune (DSL) si cablu folosesc modul
full-duplex. Folosind o conexiune DSL, de exemplu, utilizatorii pot descarca date pe calculator si
pot purta o convorbire telefonica in acelasi timp.

Descrierea adresării IP
O adresa IP este un numar folosit pentru a identifica un echipament intr-o retea. Fiecare
stație și echipament dintr-o retea trebuie sa aiba o adresa IP unica pentru a putea comunica.
Pe o statie, adresa Media Access Control (MAC) este atribuita placii de retea si este
denumita adresa fizica. Adresa fizica nu se schimba, indiferent de locul in care statia este plasata
in cadrul retelei.
Adresa IP este cunoscuta sub numele de adresa logica deoarece este atribuita pe baza
locatiei statiei. Adresa IP, sau adresa de retea, depinde de reteaua locala si este atribuita fiecarei
statii de catre administratorul de retea.
Adresa IP este formata din 32 de cifre binare (unu si zero) sau biti. Este dificil pentru
oamenii sa citeasca o adresa IP in forma binara asa ca cei 32 de biti sunt grupati in bucati de 8
biti, numite octeti. O adresa IP, chiar si in acest format grupat, este greu de citit, scris si tinut
minte; astfel, fiecare octet este reprezentat ca valoarea sa zecimala, separat de ceilalti octeti
printr-un punct.
Acest format se numeste notatie zecimala cu punct. Cand unei statii i se configureaza
adresa IP, aceasta adresa este scrisa in notatie zecimala, de exemplu 192.168.1.5. Imaginati-va ca
ar trebui sa scrieti echivalentul binar pe 32 de biti: 11000000101010000000000100000101.
Adresa IP logica de 32 de biti este un tip de adresare ierahica si este compusa din doua
parti. Prima parte identifica reteaua si a doua parte identifica statia din retea.
Ambele parti sunt necesare pentru a obtine o adresa IP valida. De exemplu, daca o statie
are adresa IP 192.168.18.57, primii trei octeti, 192.168.18, reprezinta partea de retea a adresei si
ultimul octet, 57, identifica statia.
Routerele au nevoie sa cunoasca doar calea spre fiecare retea, nu locatia fiecarei statii in
parte.

Adresele IP sunt impartite in urmatoarele cinci clase:

Clasa A Retele mari, folosite de companii mari si unele tari
Clasa B Retele de dimensiuni medii, folosite de universitati
Clasa C Retele mici, folosite de ISP pentru clientii lor
Clasa D Folosita pentru multicast
Clasa E Folosita pentru testare
 Masca de subretea este utilizata pentru a indica partea de retea a unei adrese IP. Ca si
adresa IP, masca de subretea este un numar in format zecimal cu punct. De obicei, statiile dintr-o
retea locala folosesc aceeasi masca de subretea.

255.0.0.0 Clasa A, indica faptul ca primul octet al adresei IP este partea de retea (0)
255.255.0.0 Clasa B, indica faptul ca primii doi octeti ai adresei IP reprezinta partea de
retea (10)
255.255.255.0 Clasa C, indica faptul ca primii trei octeti ai adresei IP reprezinta partea de
retea (110)
Clasa D (1110)
Daca o organizatie detine o retea de Clasa B dar are nevoie de adrese IP pentru patru LAN-
uri, organizatia va trebui sa imparta Clasa B in patru parti mai mici.
Subnetarea reprezinta impartirea logica a unei retele. Ea ofera mijloacele necesare pentru a
imparti o retea, masca de subretea specificand modul de impartire.
Un administrator de retea cu experienta efectueaza in mod obisnuit subnetarea. Dupa ce
schema de subnetare a fost creata, adresele IP si mastile de subretea corespunzatoare pot fi
configurate pe statiile din cele patru LAN-uri.
Un protocol reprezinta un set de reguli. Protocoalele folosite in Internet sunt seturi de
reguli care guverneaza comunicatiile din interiorul si intre calculatoarele unei retele.
Specificatiile protocoalelor definesc formatul mesajelor care sunt trimise si primite.
Sincronizarea este cruciala pentru functionarea unei retele. Protocoalele au nevoie ca
mesajele sa fie livrate in anumite intervale de timp, astfel incat calculatoarele sa nu astepte
nedefinit sosirea unor mesaje care e posibil sa fie pierdute. Astfel, sistemele mentin unul sau mai
multe timere in timpul transmisiei de date. Protocoalele initiaza de asemenea actiuni alternative
daca reteaua nu indeplineste regulile de sincronizare. Multe protocoale reprezinta de fapt o serie
de alte protocoale organizate pe mai multe niveluri. Aceste niveluri depind de actiunea celorlalte
niveluri din serie pentru a functiona corect.
Principalele functii ale protocoalelor sunt urmatoarele:
Identificarea erorilor
Comprimarea datelor
Definirea modului de transmitere a datelor
Adresarea datelor
Deciderea modului de anuntare a trimiterii si primirii datelor
 
Protocoalele sunt folosite pentru a naviga pe web, pentru a trimite si primi e-mailuri si
pentru a transfera fisiere de date.
Un model arhitectural este un cadru de referinta pentru explicarea comunicatiilor in
Internet si pentru dezvoltarea protocoalelor de comunicatie. Rolul lui este de a separa functiile
protocoalelor in niveluri usor de administrat si inteles. Fiecare nivel realizeaza o functie specifica
in procesul de comunicatie in retea.
Modelul OSI este un framework standard in industrie care este folosit pentru a imparti
retelele de comunicatie pe sapte niveluri distincte. Desi exista si alte modele, majoritatea
producatorilor de echipamente de retea isi construiesc produsele folosind acest framework.

Un sistem care implementeaza comportamentul unui protocol format dintr-o serie de astfel
de niveluri este numit stiva de protocoale.
Stivele de protocoale pot fi implementate atat in hardware cat si in software, sau o
combinatie a celor doua. In general, doar nivelurile inferioare sunt implementate in hardware,
cele superioare fiind implementate in software.
Fiecare nivel este responsabil de o parte din procesarile efectuate pentru a pregati
transmisia de date in retea. In modelul OSI, la transferul datelor, se considera ca acestea
traverseaza virtual de sus in jos nivelurile modelului OSI al calculatorului sursa si de jos in sus
nivelurile modelului OSI al calculatorului destinatie.

Cand un utilizator vrea sa transmita date, de exemplu un e-mail, incepe procesul de

incapsulare la nivelul Aplicatie. Nivelul Aplicatie ofera acces la retea catre aplicatii. Informatia
traverseaza primele trei niveluri si este considerata a fi date cand ajunge la nivelul Transport.
La nivelul Transport, datele sunt impartite in segmente mai usor de administrat, numite si
unitati de date de nivel Transport (Transport layer protocol data units - PDUs) pentru a facilita
transportul ordonat prin retea.

Un PDU descrie datele care se deplaseaza de la un nivel la altul in modelul OSI. PDU-ul
de nivel Transport contine de asemenea informatii cum ar fi numere de port, numere de secventa
si numere de acknowledgement care sunt folosite pentru transportul sigur al datelor.
La nivelul Retea, fiecare segment de la nivelul Transport devine un pachet. Un pachet
contine adresele logice si alte informatii de control de nivel trei.
La nivelul Legatura de Date, fiecare pachet de la nivelul Retea devine un cadru. Un cadru
contine adresele fizice si informatii pentru corectarea erorilor.

La nivelul Fizic, cadrul este transformat in biti. Acesti biti sunt transmisi pe rand prin
mediul de transmisie.

La destinatie, se face decapsularea datelor care este inversul procesului de incapuslare.

Bitii ajung la nivelul Fizic din modelul OSI al calculatorului destinatie. Procesul de traversare
virtuala de jos in sus a modelului OSI al calculatorului destinatie va conduce datele la nivelul
Aplicatie unde un program de citire a e-mailurilor va afisa e-mailul.
Modelul TCP/IP a fost creat de cercetatorii din U.S. Department of Defense (DoD).
Modelul TCP/IP este folosit pentru a explica suita de protocoale TCP/IP, care este
standardul dominant pentru transportul datelor intr-o retea. Acest model are patru niveluri.
Un mesaj porneste de la nivelul superior, nivelul Aplicatie si traverseaza de sus in jos
nivelurile TCP/IP pana la nivelul inferior, nivelul de Acces la retea.
Informatiile din header sunt adaugate la mesaj in timp ce acesta parcurge fiecare nivel,
apoi mesajul este transmis.
Dupa ce ajunge la destinatie, mesajul traverseaza din nou, de data aceasta de jos in sus
fiecare nivel al modelului TCP/IP. Informatiile din header care au fost adaugate mesajului sunt
inlaturate in timp ce acesta traverseaza nivelurile la destinatie.
Protocoalele de nivel Aplicatie
Protocoalele de nivel aplicatie ofera servicii de retea aplicatiilor utilizator cum ar fi
browserele web si programele de e-mail.
 
Protocoalele de nivel Transport
Protocoalele de nivel transport ofera administrarea de la un capat la altul a transmisiei de
date. Una dintre functiile acestor protocoale este de a imparti datele in segmente mai mici pentru
a fi transportate usor peste retea.
 
Protocoalele de nivel Internet
Protocoalel de nivel Internet opereaza la nivelul trei (incepand de sus) al modelului
TCP/IP. Aceste protocoale sunt folosite pentru a oferi conectivitate intre statiile din retea.
 
Protocoalele de nivel Acces la retea
Protocoalele de nivel acces la retea descriu standardele pe care statiile le folosesc pentru a
accesa mediul fizic. Standardele si tehnologiile Ethernet IEEE 802.3, precum CSMA/CD si
10BASE-T sunt definite pe acest nivel.
3. Reţeaua globală Internet șiserviciile ei

 Retea de retele de calculatoare care uneste calculatoare dintr-o multitudine de organizatii si ofera
o infrastructura pentru E-mail, arhive de fisiere, documente hypertext, baze de date si alte
resurse de calcul.
 O colectie vasta de retele de calculatoare care formeaza si actioneaza ca o singura retea uriasa
pentru transportul de date si mesaje intre distante care pot varia de la acelasi birou pina la
oriunde in lume.

(Written by William F. Slater, III, 1996, President of the Chicago Chapter of the Internet Society)

Printre echipamentele interconectate se găsesc: calculatoare personale, staţii de lucru Unix, servere de
Web sau de e-mail, laptop-uri, pagere, telefoane mobile etc.

De curând au fost conectate la Internet şi dispozitive electrocasnice, cum ar fi frigiderul sau cuptorul cu
microunde. Se prevede că în viitor multe dintre echipamentele electrocasnice vor dispune de conexiune
Internet. Toate aceste echipamente sunt denumite sisteme gazdă (hosts sau end systems).

Aplicaţiile Internet (poşta electronică sau Web-ul) sunt aplicaţii de reţea ce rulează pe aceste sisteme
gazdă.

O scurta istorie….

 1968 - ARPAnet prima reţea de calculatoare de arie largă (WAN )

 1970 – primele 5 noduri:

 UCLA

 Stanford

 UC Santa Barbara

 U of Utah, and

 BBN

 1974 – Specificatia TCP scrisa de Vint Cerf

 1984 – 1 ianuarie, Internet cu cele1000 gazde s converteste in masa la TCP/IP.

Evolutia Internet-ului pe scurt

 1995
1993 eCommerce
Mosaic
1989 Browser-ul
1984 WWW
TCP/IP
“Internet”
Numele
1972
TCP/IP
1969
ARPANET
1965
Hypertext
1964
Switching
Packet 1962
Inventarea calculatoare
retea de 1958
Prima mare Silicon
de 1948
Chip-ul Comunicatiilor
matematica a
1945 O teorie
Memex
Conceperea

Documentele de baza al Internet-ului

în faza incipientă a reţelelor de calculatoare (anii 1970) era imposibil să interconectezi
computere provenite de la diverşi producători datorită incompatibilităţii protocoalelor folosite,
treptat s-a ajuns la concluzia că trebuie folosite standarde generalizate de comunicaţie pentru a
putea interconecta diverse echipamente provenite de la diverşi producători.
Astfel au luat fiinţă standardele deschise dezvoltate
de organisme internaţionale specializate, precum
IETF (Internet Engineering Task Force) prin
documente le RFC (Request For Comments cereri
pentru observaţii, comentarii)-pentru a
rezolva problemele arhitecturale ale
predecesorilor Internetului.
Documentele RFC acum sunt adevărate standarde,
documente tehnice şi detaliate, care cuprind
definiţii de protocoale cum ar fi TCP, IP, SMTP
sau HTTP

RFC (Request For Comments)

http://www.ietf.org/rfc/rfcXXXX.txt
RFC 1287
RFC 2101
RFC 2775
RFC 3234

URL
 Unified Resource Locator – o modalitate universala de identificare a resurselor pe
Internet
 Forma: protocol://server.ext/cale/…/fisier.ext
 Exemple:
 http://econ.unitbv.ro/studenti/8000/note_TI.htm
 ftp://ftp.unitbv.ro/antivirusi/NavUpdate.exe
  http://193.230.54.50/studenti/8000/note_TI.htm
Adrese IP si nume de domenii
 Adresa IPV4 - 2324,294,967,296
 Adresa binara pentru identificarea calculatoarelor in retele
 De forma x.x.x.x, unde x € [0, 255]
 Nume de domenii (in general)
 De forma: gazda.domeniu_secundar.dom
IPv6
• creşte numărul de adrese IP disponibile
• implementa aplicaţii bazate pe tehnologii noi, ceea ce va extinde conexiunea de bandă
largă la noi tipuri de dispozitive
Astfel se pot folosi ethnologiile bazate pe senzori integraţi în produse, vor intensifica
semnificativ comunicarea machine-to-machine şi vor permite extinderea Internetului la
„Internetul obiectelor”.

Nume de domenii- Nume simbolic

 Exemple:
 econ.mail.ru
 www.sport.ro
 www.yahoo.com
 Gazda=numele calculatorului
 Domeniu_secundar – domeniu de identificare
 Dom = domeniu principal
Nume de domenii
 Domeniu principal:
 Tipul organizatiei
Com Comercial

Edu Educatie, invatamint

Gov Guvern (www.odci.gov =CIA)

Mil Militar (www.army.mil = US Army)

Org Organizatie non profit

 Domeniu principal:
 Nume de tari
MD Moldova

DE Germania

Ro Romania

RU, SU Rusia

US Statele Unite

Uk Marea Britanie (www.ox.ac.uk)

Jp Japonia
Adrese IP si nume de domenii
 Calculatoarele comunica utilizind adrese IP
 10.158.13.212
 Oamenii retin mai usor numele de domenii
 Daca se modifică adresa numerică, se poate folosi acelaşi nume simbolic.
DNS
 baze de date distribuite DNS transfera
 Nume_domeniu = adresa IP si
 adresa IP = nume_domeniu
 sistemul numelor de domenii este organizat ierarhic
 Servere root (radacina) pentru domeniile radacinia / principale
Diferente intre URL si nume de domenii
 URL are in componenta
 fie un nume de domeniu
 fie o adresa IP
 URL este utilizat pentru regasirea resurselor pe Internet
 DNS – sistem pentru identificarea calculatoarelor
Server Web/HTTP
 Web-ul este un sistem client/server
 Aplicatia care trimite pagini pe World Wide Web este numita Server HTTP
 Port implicit pentru server HTTP = 80
 Accesarea paginilor se face printr-un URL de forma
http://server.ext:port/cale/.../fisier.ext
 Pagini implicite
 Se configureaza la instalarea serverului web
 Exemplu:
 Default.htm, default.html,
 Index.htm, index.html
 Default.aspx, index.aspx;
 Default.php, index.php4
 Etc……
E-mail
 Schimbul de mesaje stocate in calculatoare prin mijloace de comunicare la distanta
 Mesajele e-mail pot fi codate:
 Text ASCII (American Standard Code for Information Interchange)
 HTML
 XML (eXtensible Markup Language)
 Protocoale:
 SMTP – Simple Mail Transfer Protocol - controlează modalitatea de transport
către un server destinaţie, fiind utilizat pentru a recepţiona şi transmite mesaje de
e-mail între servere. Prin SMTP se transmit mesajele de la client la serverul de e-
mail

 POP3 – Post Office Protocol - este un protocol standard pentru regăsirea şi
descărcarea mesajelor de e-mail, controlează o conexiune între un client POP3 şi
un server în care sunt stocate mesajele de e-mail. Are trei stari:
 Autentificare - clientul POP3 care este conectat la server trebuie să fie autentificat
înainte ca utilizatorii să descarce mesajele
 starea de tranzacţie - clientul trimite comenzi POP3, iar serverul le recepţionează
şi răspunde la acestea în concordanţă cu protocolul POP3
 Starea de actualizare închide conexiunea între client şi server, fiind ultima
comandă trimisă de client
 

 IMAP – Internet Message Access Protocol - este o metodă de accesare a
mesajelor de poştă electronică care sunt stocate pe un server de e-mail, suport
pentru operaţiuni de creare, ştergere şi redenumire de căsuţe / foldere, verificarea
existenţei unor mesaje noi, ştergerea permanentă a mesajelor, setarea şi ştergerea
indicatorilor (flag), parcurgerea şi căutarea mesajelor

Serviciile de e-mail la nivel de organizatie

 servere de e-mail – un calculator pe care este instalat unul din serviciile SMTP, POP3 sau
IMAP şi la care utilizatorii se conectează prin intermediul unui client de e-mail pentru a
descărca, expedia şi gestiona mesaje
 domenii pentru e-mail – trebuie să fie un nume de domeniu înregistrat şi trebuie să
corespundă înregistrării Mail eXchanger (MX) creată în DNS
 căsuţe poştale – o căsuţa poştală corespunde unui utilizator care este membru al unui
domeniu de e-mail
Intranet
Reţea privata, ale cărei calculatoare gazdă nu sunt accesibile din afara reţelei, de regulă foloseşte
aceleaşi tehnologii ca cele folosite în Internet.

Tema nr.9: Sisteme informațional juridice în Republica Moldova

1. Registrul de stat al actelor juridice al Republicii Moldova. Sistemul informatic Moldlex.

Sistemele Informaţional-Juridice (SIJ) reprezintă sistemele informaționale de gestionare a

informaţiei cu caracter juridic.

Prin HOTĂRÎREA GUVERNULUI Nr. 1381 din  07.12.2006 cu privire la Registrul de stat al
actelor juridice al Republicii Moldova și întru executarea

Legii nr.55-XVI din 10 martie 2006 pentru completarea Legii nr.173-XIII din 6 iulie 1994
privind modul de publicare şi intrare în vigoare a actelor oficiale (Monitorul Oficial al Republicii
Moldova, 2006, nr.59-62, art.246)

a creatsfost creat istemului informaţional automatizat de evidenţă şi control al legislaţiei

Republicii Moldova, în conformitate cu Legea nr. 467-XV din 21 noiembrie 2003 cu privire la
informatizare şi la resursele informaţionale de stat (Monitorul Oficial al Republicii Moldova,
2004, nr. 6-12, art.44)

şi Legea nr. 1325-XIII din 25 septembrie 1997 pentru aprobarea Clasificatorului general al
legislaţiei (Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 1998, nr. 47-48, art.344)

s-a aprobat: Concepţia Sistemului informaţional automatizat "Registrul de stat al actelor juridice
al Republicii Moldova" și  Regulamentul cu privire la Registrul de stat al actelor juridice al
Republicii Moldova.

Registrul de  stat al actelor juridice al Republicii Moldova este banca electronică oficială de
date în care se includ textele electronice ale actelor juridice, publicate după 23 iunie 1990, cu
legături editate de accesare şi date complementare ale acestor acte.
Posesor al Registrului de stat al actelor juridice al Republicii Moldova este Ministerul Justiţiei,
iar deţinător al Registrului de stat al actelor juridice al Republicii Moldova este Centrul de
Informaţii Juridice pe lîngă Ministerul Justiţiei (www.justice.md).

Registrul actelor juridice al Republicii Moldova reprezintă un extras din baza de date juridica -
Sistemul Informatic "Moldlex" (www.lex.md).
S.I. "Moldlex" include baza de date juridice a Republicii Moldova, programul de consultare şi
programul pentru actualizarea ei.

Baza de date conţine acte juridice adoptate şi publicate în revista “Monitorul Oficial al
Republicii Moldova” şi alte publicaţii oficiale, începând cu anul 1989, în limbile română şi rusă.
În acelaşi timp, baza de date conţine legi şi acte normative modificate (la zi) conform actelor
despre modificări. Modificările sunt operate conform prevederilor Legii nr.317 din 18 iulie 2003
la data intrării acestora în vigoare.

Baza de date include următoarele compartimente informaţionale:

o Legile Republicii Moldova

o Hotărârile Parlamentului Republicii Moldova
o Decretele Preşedintelui Republicii Moldova
o Hotărârile, dispoziţiile şi ordonanţele Guvernului
o Hotărârile Curţii Constituţionale
o Hotărârile Curţii de Conturi
o Hotărârile Băncii Naţionale
o Acte ministeriale
o Acte ale autorităţilor administrative centrale
o Acte internaţionale
o Alte acte

Actele sunt sistematizate şi clasificate conform Clasificatorului General al Legislaţiei adoptat

prin legea 1235 din 25.09.1997.

Fiecare act conţine:

 denumirea organului emitent

 denumirea actului
 numărul şi data adoptării actului
 denumirea, data şi numărul publicaţiei
 textul actului la zi (cu toate modificările operate)
 textul actului în original
 lista codurilor conform clasificatorului
 lista actelor cu modificări, ce i se aduc
 lista actelor modificate de el
 lista actelor care se referă la el
 lista actelor la care se referă
 fişa actului (data adoptării, data promulgării, data intrării în vigoare, data abrogării,
unde şi când a fost publicat/republicat etc.).

Interfaţa programului de consultare este elaborată in limba română şi rusă. Ea permite în mod
comod şi rapid căutarea, selectarea, vizionarea, imprimarea, salvarea sau exportarea actelor în
Microsoft Word sau Open Office Write.
Căutarea actelor poate fi efectuată:

 în unu sau câteva compartimente

 după clasificator (selectând tema)
 după tipul actului
 după număr sau număr şi data adoptării
 după dată sau perioadă
 după numărul şi data publicaţiei
 după cuvinte sau o expresie cu sens formată din cuvinte (căutarea se efectuează în
denumire sau în textul actului).

La momentul actual baza de date conţine peste 40.000 acte (în fiecare din cele două limbi) şi
ocupă un volum de 950 MB.

Blocurile cu informaţii pentru actualizarea bazei de date juridice sunt create şi plasate în Internet
a doua zi după data apariţiei revistei "Monitorul Oficial al Republicii Moldova". Actualizarea
bazei de date la utilizatori se efectuează cu ajutorul unui program specializat prin Internet.

Sistemul poate fi instalat pe un calculator separat sau pe serverul reţelei locale pentru utilizare in
comun.

S.I. "Practica Judiciară" include baza de date a practicii judiciare, programul de consultare şi
programul pentru actualizarea ei.

Baza de date conţine documente privind jurisprudenţa, în limbile română şi rusă.

Ca surse de informaţii servesc documente din arhiva Curţii Supreme de Justiţie, Buletinul Curţii
Supreme de Justiţie a Republicii Moldova, Revista Naţională de Drept, revista Dreptul şi alte
publicaţii oficiale.

Documentele sunt repartizate în următoarele compartimente informaţionale:

 Hotărâri explicative ale Plenului Curţii Supreme de Justiţie

 Hotărâri explicative ale Plenului Judecătoriilor Supreme ale altor state
 Practica Curţii Europene pentru Drepturile Omului
 Practica cu privire la cauzele penale şi contravenţiile administrative a Curţii Supreme de
Justiţie
 Practica cu privire la cauzele civile a Curţii Supreme de Justiţie
 Practica cu privire la cauzele penale şi contravenţiile administrative a altor state
 Practica cu privire la cauzele civile a altor state
 Teoria cu privire la problemele generale de drept, putere judecătorească şi justiţie
 Teoria cu privire la cauzele penale şi contravenţiile administrative
 Teoria cu privire la cauzele civile.

Documentele sunt sistematizate şi clasificate conform Clasificatorului Practicii Judiciare adoptat

prin Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie nr.13a din 24.04.2000.

Fiecare document conţine o fişă informaţională care include organul emitent sau autorul
documentului, data adoptării lui, sursa şi data publicării, modificările, coduri conform
clasificatorului şi alte informaţii utile.
Interfaţa sistemului este elaborată în limba română şi rusă. Ea permite în mod comod şi rapid
căutarea, selectarea, vizionarea, imprimarea, salvarea sau exportarea documentelor în Microsoft
Word sau Open Office Write.

Căutarea documentelor poate fi efectuată:

 în unu sau câteva compartimente;

 după clasificator (selectând tema);
 după tipul actului;
 după număr sau număr şi data adoptării;
 după dată sau perioadă;
 după numărul şi data publicaţiei;
 după cuvinte sau o expresie cu sens formată din cuvinte (căutarea se efectuează în
denumire sau în textul actului).

La momentul actual baza de date conţine peste 18.000 documente (în fiecare din cele două limbi)
şi ocupă un volum de 400 MB.

Blocurile cu informaţii pentru actualizarea bazei de date sunt plasate în Internet în fiecare
săptămână. Actualizarea bazei de date la utilizatori se efectuează cu ajutorul unui program
specializat prin Internet.

2. Sistemul Naţional Informaţional al Republicii Moldova. Sistemul informaţional de

căutare (SIC) “ACCES-1”.

În conformitate cu  art.23 al  Legii “Cu privire la informatizare şi la resursele informaţionale de
stat” nr.467 din 21.11.2003, Ministerul Tehnologiilor Informaţionale şi Comunicaţiilor
îndeplineşte, în numele Guvernului, funcţia de posesor al resurselor informaţionale de bază.

În conformitate cu art.12 al Legii cu privire la registre nr. 71 din 22.03.2007 şi Hotărîrii

Guvernului nr.625 din 22.05.2008, Guvernul Republicii Moldova a atribuit ÎS “CRIS “Registru”
funcţiile de  deţinător şi administrator al resurselor informaţionale de stat de bază, care sunt:

Registrul de Stat al Populaţiei

Registrul de Stat al Unităţilor de Drept
Sistemul Informaţional Naţional Geografic (SING)

Toate celelalte resurse şi registre de stat fac parte la categoria „Resurse şi Registre
Informaţionale de Stat departamentale”:

Registrul de stat al transportului (RST)

Registrul de stat al conducătorilor auto (RSCA)
Registrul resurselor şi sistemelor informaţionale de stat

Întreprinderea de Stat “Centrul Resurselor Informaţionale de Stat “Registru” dispune de un

sistem unic al  resurselor informaţionale de stat care conţine informaţii referitoare la persoanele
fizice, persoanele juridice şi mijloacele de transport - Sistemul informaţional de căutare (SIC)
“ACCES-1”.
  persoana fizică (inclusiv cetăţeni străini, cu domiciliul în Republica Moldova) - numele,
prenumele, patronimicul, data naşterii, numărul, seria, valabilitatea documentului de
identificare al persoanei, numărul de identificare de stat – IDNP, imaginea grafică, etc.;
 persoana juridică - denumirea întreprinderii, adresa juridică, numărul de înregistrare,
genurile de activitate, filialele şi reprezentanţele, informaţia cu privire la reorganizarea
întreprinderii, datele de identificare ale conducătorului sau fondatorilor etc.;
 unitatea de transport – caracteristicile tehnice ale autovehiculului, (tipul UT,
marca/modelul, culoarea, numărul de stat de înregistrare), datele agregatelor (numărul
caroseriei, motorului, şasiului, codul VIN), numărul şi seria documentului de
înmatriculare, posesorul, etc.

Asigurarea accesului la resursele informaţionale are loc prin următoarele mijloace:

 Accesarea datelor din registre  prin intermediul tehnologiilor Web – SIC “Acces-Web”
 Vizualizarea datelor din registre prin intermediul dispozitivelor de tip Pocket PC şi
tehnologiilor GPRS – SIC AccesMobile
 Mecanisme standardizate de obţinere a datelor din registrele informaţionale bazate pe
Web-Service – Interfaţa Unică de Obiecte (Common Object Interface).
 Acces public prin intermediul reţelei Internet - „Verifică Datele”.
 Acces la datele statistice din registre prin intermediul tehnologiilor Web – SIA
„Statistica” - Căutarea după omonim

În conformitate cu legislaţia în vigoare, acordurile şi înţelegerile, sistemul prestează servicii

informaţionale organelor administraţiei publice şi reprezentanţelor acestora peste hotare, sferelor
de afaceri şi organizaţiilor civile, cetăţenilor în parte şi grupelor de cetăţeni. Totodată,
implementarea pe larg a sistemului permite realizarea în practică a acordurilor interstatale şi
internaţionale cu privire la cooperarea informaţională şi schimbul de informaţii.

3. Sistemului informaţional automatizat „Registrul informaţiei criminalistice şi

criminologice”
Prin HOTĂRÎREA GUVERNULUI Nr. 328 din  24.05.2012 în scopul executării prevederilor
Legii nr. 216-XV din 29 mai 2003 cu privire la Sistemul informaţional integral automatizat de
evidenţă a infracţiunilor, a cauzelor penale şi a persoanelor care au săvîrşit infracţiuni (Monitorul
Oficial al Republicii Moldova, 2003, nr.170-172, art.695) și a Concepţiei Sistemului
informaţional automatizat “Registrul informaţiei criminalistice şi criminologice”, aprobată prin 
Hotărîrea Guvernului nr. 633 din 6 iunie 2007 s-a aprobat Regulamentul privind organizarea
şi funcţionarea Sistemului informaţional automatizat „Registrul informaţiei criminalistice
şi criminologice”.

Registrul informaţiei criminalistice şi criminologice (în continuare – Registru), ca resursă

informaţională specializată, include totalitatea informaţiei sistematizate cu caracter criminal.
Registrul creează un spaţiu informaţional unitar şi constituie unica sursă oficială de informaţii cu
caracter criminal pentru participanţii la Registru şi pentru toate sistemele informaţionale ale
autorităţilor administraţiei publice centrale care utilizează şi prelucrează astfel de tipuri de date.

Proprietarul Registrului este statul. Ministerul Afacerilor Interne este posesorul Registrului şi
asigură condiţiile juridice, organizatorice şi financiare pentru crearea şi ţinerea acestuia.
Deţinător al Registrului este subdiviziunea specializată a Ministerului Afacerilor Interne.

Subiect suplimentar: Sistemul Informational Judecatoresc

Sistemul informaţional judecătoresc din Republica Moldova conţine trei elemente:

 Programul Integrat de Gestionare a Dosarelor (PIGD);

 Sistemul de înregistrare audio a şedinţelor de judecată „Femida”;
 Paginile web ale instanțelor judecătoreşti.

Programul Integrat de Gestionarea Dosarelor

PIGD este un soft specializat care permite gestionarea dosarelor judecătorești în format
electronic. În prezent, se întreprind lucrări în vederea elaborării celei de a treia versiuni a PIGD
care va conține un modul statistic revăzut, apt pe viitor să substituie raportarea statistica
manuală, și un principiu nou de distribuire automată a dosarelor – în baza gradelor de
complexitate a cauzelor judiciare.

PIGD presupune crearea versiunii electronice a dosarului judecătoresc, soft-ul permite

reproducerea tuturor operaţiunilor ce ţin de gestionarea dosarului: înregistrarea dosarului,
salvarea documentelor, modele de acte judecătoreşti, arhivarea dosarelor, transferul la altă
instanţă judecătorească, etc.

Modulul de repartizare a cauzelor din PIGD conţine două opţiuni:

 Repartizarea manuală a cauzelor, ce permite repartizarea dosarului unui anumit judecător

stabilit de către Preşedintele instanţei judecătoreşti în corespundere cu procedura expusă
în Regulamentul privind distribuirea aleatorie a cauzelor în instanţele judecătoreşti;
 Repartizarea automată a cauzelor, realizată de către PIGD.
Ca un criteriu la repartizarea automată a dosarelor servea volumul de lucru pe tip de dosar, dedus
în baza numărului de dosare în procedură per judecător, ceia ce nu numaidecît exprimă efortul
real al judecătorului, necesar examinării unui sau altui dosar reieșind din complexitatea acestuia.
Prin urmare, s-a decis a elabora gradele de complexitate a dosarelor, ce a și fost executat prin
aprobarea Regulamentului privind stabilirea gradelor de complexitate unice naţionale a
cauzelor judiciare civile, penale şi contravenţionale .Gradele de complexitate a dosarelor sunt
încorporate PIGD în cea de a a treia versiune.

Planificarea şedinţelor de judecată

PIGD permite optimizarea utilizării timpului de lucru a personalului instanţei judecătoreşti şi a

sălilor de judecată prin planificarea şedinţelor de judecată.

Elaborarea rapoartelor statistice

Noul modul statistic, încorporat în PIGD, este unul complex, ce genereaza rapoarte statistice
consistente per sistem şi per instanţă, apt a substitui complet raportarea statistică manuală.

Publicarea automată a listei şedinţelor de judecată, listei dosarelor şi hotărîrilor judecătoreşti

pe pagina web

PCDG permite extragerea automată pe pagina web al instanţei judecătoreşti a listei şedinţelor,
listei dosarelor şi hotărîrilor judecătoreşti publicate. Astfel, facilitînd accesul justiţiabililor şi
justițiarilor la informaţia privind judecarea cauzelor, sporind calitatea asigurării principiului
publicităţii dar şi transparenţa actului de înfăptuire a justiţiei.

Publicarea hotărîrilor judecătoreşti pe pagina web mai are rol de a crea o adevărată bază de
jurisprudenţă naţională, promotor al înaltelor standarde a calităţii actului de justiţie şi aplicării
omogene a cadrului normativ.

Măsurarea performanţei instanţelor judecătoreşti

Acest modul conţine trei indicatori privind performanţa instanţei:

1. Rata de Soluţionare –Numărul deosarelor ieşite (soluţionate sau clasate) ca procentaj al

numărului de dosare intrate (iniţiate). Această măsură indică dacă instanţa ţine pasul cu
dosarele iniţiate.
2. Procesarea la timp a dosarelor – Procentajul dosarelor soluţionate în termenii stabiliţi (ex.
dosare penale soluţionate în 365 zile).
3. Durata dosarelor pe rol– Durata în care se află dosarele active (încă nesoluţionate) în
instanţă exprimată în numărul de zile de la iniţiere.

Modulul de măsurare a performanţei instanţei judecătoreşti este automat, extrage datele din
PIGD şi generează rapoarte la necesitate, în dependenţă de mai multe criterii. Acesta poate servi
ca un instrument eficient în vederea monitorizării și evaluării eficienței și eficacității activității
instanței judecătorești, generînd abordări complexe ce permit constatarea unor deficiențe dar și
găsirea soluțiilor optime de eliminare a ultimelor.

Sistemul de înregistrare audio a şedinţelor de judecată „Femida”

Cu suportul Programului de Asistență pentru Buna Guvernare toate instanţele judecătoreşti au

fost dotate cu echipament şi soft specializat pentru înregistrarea audio a şedinţelor de judecată.
Totodată, a fost aprobat Regulamentul privind înregistrarea audio digitală a şedinţelor de
judecată dar și introduse modificări în cadrul normativ.

Scopul acestei inovaţii este de a facilita perfectarea procesului verbal de către grefiere, eliberarea
copiilor înregistrării audio participanţilor la proces şi prin aceasta, asigurarea judecării echitabile
a cauzei.

Paginile web ale instanţelor judecătoreşti

Paginile web ale instanţelor judecătoreşti reprezintă o punte de legătură între justiţiabili şi
judecătorii. Aici utilizatorii pot accesa de la date privind judecarea cauzei – cum ar fi informaţii
despre dosar, şedinţele pe dosarul dat şi hotărîrea pronunţată, alte informaţii utile de caracter
general – date generale privind depunerea cererii, prevederi legale, ghiduri. Alt aspect reprezintă
posibilitatea accesării rapoartelor de activitate ale instanţei, rapoartelor statistice afişate pe
pagina web. Astfel, paginile web ale instanţelor judecătoreşti au un rol deosebit în promovarea
încrederii societăţii în sistemul judecătoresc, asigurarea transparenţei activităţii instanţei
judecătoreşti, comunicării.

Bibliografie:
1. Titi PARASCHIV, Viorel Iulian TĂNASE, CIBERNETICA JURIDICĂ, Editura
Universităţii Titu Maiorescu, Bucureşti, 2015, pp.325, ISBN 978-606-767-002-8.
2. Răzvan Rughiniș, Răzvan Deaconescu, George Milescu, Mircea Bardac,
Introducere în sisteme de operare, Editura PrintTech, București, 2009.
https://books.google.md/books?id=_JFGzyRxQGcC&pg=RA1-PA356&lpg=RA1-
PA356&dq=application+programming+interface+operating+system&source=bl&ots
=JS_CuEG23w&sig=XN7PhModnZ1XDLzvs_1YsI8Js54&hl=ro&sa=X&redir_esc=
y#v=onepage&q=application%20programming%20interface%20operating
%20system&f=false

1. Bazele tehnologiei informaţiei / Floarea Năstase, Răzvan-Daniel Zota, Carmen Timofte,

Radu Constantinescu. – Bucureşti : Ed. ASE, 2013. – 338 p. : fig., tab. – (Informatică). –
Bibliogr.: p. 331-332. – ISBN 978-606-505-759-3
2. Ciupan, Emilia. Informatica aplicată : Baze de date relaţionale / Emilia Ciupan. – Cluj-
Napoca : U.T.Press, 2014. – 338 p. : fig., tab. – Bibliogr.: p. 337-338. – ISBN 978-973-662-
946-4
3. Şerb, Aurel. Arhitectura şi structura calculatoarelor / Aurel Şerb. – Bucureşti : Pro
Universitaria, 2011. – 605 p. : fig., tab. – Bibliogr.: p. 599-605. – ISBN 978-973-129-982-2
4. Şerb, Aurel. Structuri de calculatoare, sisteme de operare şi programe aplicative / Aurel
Şerb. – Bucureşti : Pro Universitaria, 2012. – 396 p. : fig., tab. – Bibliogr.: p. 389-396. –
ISBN 978-606-647-504-4
5. Zota, Răzvan Daniel. Reţele de calculatoare / Răzvan Daniel Zota. – Bucureşti : Ed. ASE,
2014. – 204 p. : fig., tab. – (Informatică). – Bibliogr.: p. 201-204. – ISBN 978-606-505-798-
2
6. Донцов, Д. Самые нужные программы для Windows : Популярный самоучитель / Д.
Донцов. – М. : Питер, 2006. – 397 p. : des. + CD-ROM. – (Популярный самоучитель). –
ISBN 5-469-00868-1