Primele comunităţi umane:

Familia
Ceata primitivă
Tribul

Tribul:
Grup social autonom, ai cărui membri împărtăşesc sentimentul unei descendenţe comune.

Miturile originilor
Triburile (ca şi naţiunile de mai târziu) cultivă şi transmit o naraţiune a originii lor, definitorie pentru identitatea lor colectivă.
Miturile originilor transmit de obicei imaginea unor eroi fondatori.
(Exemple: Decebal şi Traian, Vercingetorix şi Cezar, Árpád, “părinţii-fondatori” ai Statelor Unite etc.)
În interiorul triburilor, între membrii acestora se dezvoltau legături foarte strânse, sentimente de apartenenţă şi dependenţă
reciprocă.
În exterior, în raporturile cu triburile concurente, membrii triburilor manifestau sentimente de agresivitate, ostilitate,
xenofobie.
Triburile cultivau diferenţele dintre ele, codificate prin expresii culturale: limbi, veştminte şi semne de identificare exterioară,
obiceiuri, tradiţii, mituri ale originilor etc. – toate, cât mai diferite!
O mare importanţă acordată diferenţierilor culturale.
Etniile, popoarele şi naţiunile de mai târziu au apărut din raţiuni asemănătoare: nevoia oamenilor de a trăi în comunităţi şi
grupuri finite, delimitate, unite prin legături culturale, de natură simbolică.
Aşadar, triburile, etniile, popoarele, naţiunile sunt forme de solidaritate socială, care se exprimă prin forme culturale şi
răspund unor nevoi simbolice, spirituale, identitare.

Statele
Spre deosebire de triburi, etnii şi naţiuni, statele sunt nişte organizaţii politice şi sociale, care răspund în primul rând unor nevoi
practice.
Primele state au apărut în neolitic, ca o consecinţă a civilizaţiei. Agricultura, scrisul şi înfiinţarea oraşelor au însoţit de obicei
apariţia statelor. De asemenea, stratificarea societăţii.
Pe văile marilor fluvii, în Egipt, Mesopotamia sau China, primele organizaţii staale au apărut din nevoia de a asigura
funcţionarea sistemelor de irigaţii, a barajelor şi canalelor.
Statele au apărut atunci când societatea a avut nevoie de forme mai sofisticate de cooperare şi organizare, în vederea
asigurării accesului la resurse.
Statele au avut întotdeauna o limită a puterii lor, şi-au exercitat autoritatea asupra unor comunităţi şi teritorii delimitate.
Statele s-au aflat mereu într-o legătură strânsă cu mediul geografic în care au luat naştere, iar dinamica lor a fost orientată de
condiţionările geopolitice.
Deşi, iniţial, diferitele populaţii trăiau în afara unor forme de organizare statală, cu timpul s-a format o lume dominată de
state teritoriale, care şi-au extins autoritatea asupra întregii planete.
După 1648, modelul de organizare care a triumfat a fost statul teritorial, care îşi exercită autoritatea în mod necontestat
asupra unei zone delimitate.
La 1900, lumea era dominată încă de imperii, state expansioniste, cu o structură complexă, eterogenă şi fluctuantă, care
înglobau de obicei mai multe naţiuni.
(Exemple: Imperiul Britanic, Imperiul Rus, Imperiul German, Imperiul Austro-Ungar, Imperiul Otoman, Imperiul
chinez, Imperiul Japonez).
Chiar şi ţări cum ar fi Franţa, Statele Unite sau Belgia aveau imperii coloniale. Existau şi imperii mai mici, Persia sau Etiopia
În secolul XX, modelul statului imperial va fi înlocuit. Unele imperii se vor destrăma, iar altele se vor transforma în state-
naţiuni.

În lumea contemporană, fiecare naţiune a avut tendinţa de a-şi constitui un stat propriu. În acest fel a apărut şi s-a dezvoltat modelul
statului-naţiune. Acesta se bazează pe suprapunerea şi contopirea celor două entităţi (o organizaţie politică şi o formă complexă de
solidaritate umană). Statul a dobândit o nouă legitimitate, bazată pe naţiune, iar naţiunea s-a văzut apărată, garantată şi perpetuată de
stat.

PEISAJUL RELIGIOS MONDIAL

DIN CE ESTE FORMATA LUMEA CONTEMPORANA?
• Continente şi oceane
• State suverane şi teritorii dependente
• Organizaţii internaţionale şi alianţe politico-militare (ONU, FMI, UE, NATO, The Commonwealth of Nations, Organizaţia
de Cooperare Islamică, Liga Arabă, Organizaţia pentru Cooperare de la Shanghai, CSI, ASEAN, NAFTA etc.)
• Rase (caucaziană, negroidă, mongoloidă)
• Grupuri genetice (haplogrupuri)
• Religii
 • Civilizaţii (vezi tipologia lui Huntington: occidentală, ortodoxă, latino-americană, islamică, hindusă, chineză, japoneză şi
africană)

Clasificarea principalelor religii:

1. Religiile abrahamice (creştinism, islamism, iudaism, religia Bahá’í)
2. Religiile indiene (hinduism, jainism, budism, religia Sikh)
3. Religiile Asiei Răsăritene (taoism, religii populare chineze, confucianism, shintoism)
4. Religii africane (subsahariene)
5. Religii etnice indigene (pe toate continentele)
6. Noile mişcări religioase (sincretice, de reînnoire religioasă)

Atei, agnostici, neafiliaţi religios:

- Cele mai largi estimări: cca. 1 miliard
- Aproximativ 10% din populaţia mondială (dintre care 2% se consideră atei; nu sunt incluşi adepţii religiilor care nu
recunosc existenţa unui Dumnezeu creator, cum este budismul)
- Majoritatea trăiesc în Asia
- Procente importante trăiesc în Europa de Nord, fostele state comuniste

Procente aproximative de persoane nereligioase:

- China: 90%
- Cehia: 75%
- Estonia: 50-76%
- Rusia: 24-48%
- Marea Britanie: 66%
- Japonia: 62%
- Germania: 59%
- România: 2-17%

Rata fertilităţii, pe grupuri religioase

(2015)

Musulmani: 3,1 copii la o femeie

Creştini: 2,7 copii la o femeie

Media mondială: 2,5 copii la o femeie

Hinduişti: 2,4 copii la o femeie

Mozaici: 2,3 copii la o femeie

Rata naturală de înlocuire: 2,1 copii la o femeie

Religii tradiţionale: 1,8 copii la o femeie

Alte religii: 1,7 copii la o femeie
Neafiliaţi religios: 1,7 copii la o femeie
Budişti: 1,6 copii la o femeie

Ritmul de creştere al populaţiei, pe grupuri religioase

(2010-2015):

Populaţia lumii: creştere totală de 35%

(de la 6,9 miliarde la 9,3 miliarde)

Musulmani: 73%
Creştini: 35%
Hinduişti: 34%
Mozaici: 16%
Religii tradiţionale: 11%
Neafiliaţi religios: 6%
Budişti: - 0,3%

Evoluţii ale demografiei religioase:

2015 2050
 1. Creştinism 2,2 miliarde 2,9 miliarde
(31%) (31%)

2. Islamism 1,6 miliarde 2,8 miliarde

(23%) (30%)

Evoluţii ale demografiei religioase, până în 2015

- Numărul total al creştinilor va fi egal cu cel al musulmanilor (cca. 3 miliarde)
- Numărul ateilor, agnosticilor şi neafiliaţilor religios va creşte în ţări cum ar fi SUA sau Franţa,ca şi şi în cifre absolute (de
la 1,13 la 1,23 miliarde), dar va scădea ca pondere în totalul populaţiei mondiale
- Hinduiştii vor înregistra o creştere uşoară (de la 1,03 la 1,38 miliarde)
- Budiştii vor rămâne la acelaşi nivel (cca. 0,5 miliarde)
- în Europa, musulmanii vor reprezenta 10% din totalul populaţiei (minus Turcia europeană), de la 6% (44 milioane), în
prezent
- în India, hinduiştii vor rămâne majoritari, dar musulmanii vor reprezenta cca. 20% (340 milioane) din populaţia
totală; India va fi ţara cu cea mai mare populaţie musulmană din lume, depăşind Indonezia
- în SUA, ponderea creştinilor va scădea de la 75% la 66% din populaţia totală; musulmanii vor fi mai numeroşi
decât mozaicii
- 40% din totalul creştinilor vor locui în Africa subsahariană

State multireligioase
Bosnia şi Herţegovina
- musulmani: 45%
- ortodocşi (sârbi)36%
- catolici (croaţi) 15%
Albania
- musulmani (fără afiliere şi suniţi): 57 %
- musulmani Bektaşi (ordin sufit): 2%
- catolici: 10%
- ortodocşi: 7%
Liban
- musulmani şiiţi: 27%
- musulmani suniţi: 27%
- catolici maroniţi: 21%
- ortodocşi: 8%
- catolici melchiţi: 5%
- alţi creştini: 6%
- druzi: 5%

Sistem politic confesional

(asigură o reprezentare instituţională proporţională a diferitelor confesiuni)
- Preşedintele: creştin maronit
- Primul ministru: musulman sunit
- Preşedintele parlamentului: musulman şiit
- Vicepriministrul: creştin ortodox
- Vicepreşedintele parlamentului: creştin ortodox
Liban
- musulmani şiiţi: 27%
- musulmani suniţi: 27%
- catolici maroniţi: 21%
- ortodocşi: 8%
- catolici melchiţi: 5%
- alţi creştini: 6%
- druzi: 5%

Sistem politic confesional

(asigură o reprezentare instituţională proporţională a diferitelor confesiuni)
- Preşedintele: creştin maronit
- Primul ministru: musulman sunit
- Preşedintele parlamentului: musulman şiit
- Vicepriministrul: creştin ortodox
- Vicepreşedintele parlamentului: creştin ortodox
România
- ortodocşi: 86,5%
- greco-catolici: 0,8%
- romano-catolici: 4,6%
- reformaţi: 3,2%
- penticostali: 1,9%

Siria
- musulmani suniţi (arabi, kurzi): 74%
- şiiţi (alauiţi, şiiţi duodecimani, ismailiţi): 13%
- creştini (ortodocşi, greco-catolici, monofiziţi): 10%
- druzi: 3%

ORGANIZAREA STATALA A LUMII CONTEMOPRANA

DIN CE E FORMATA LUMEA CONTEMPORANA?

State suverane recunoscute internaţional

State nerecunoscute internaţional
Teritorii dependente
Teritorii disputate
Teritorii neutre din punct de vedere politic

Statul:o organizaţie politică aflată sub autoritatea unui guvernământ centralizat, care deţine monopolul folosirii legitime a forţei pe un
anumit teritoriu.
(definiţia sociologului german Max Weber)
TRASATURI:
populaţie permanentă
teritoriu delimitat
guvernământ propriu
capacitate de a stabili relaţii cu alte state
CLASIFICARE
1. MODUL ISTORIC DE STRUCTURARE SI FUNCTIONARE
state dinastice
oraşe-state
imperii
state-naţiuni
2. FORMA DE GUVERNAMANT
monarhii
republici
3. FORMA DE ORGANIZARE
state unitare (165)
state federale (28)
4. CRITERIUL SUVERANITATII
state suverane
state dependente
5. DUPA CUNOASTEREA INTERNATIONALA
state recunoscute pe plan internaţional
state nerecunoscute pe plan internaţional sau cu recunoaştere limitată

STATE UNITARE
State în care guvernul central deţine autoritatea supremă, iar diviziunile lor administrative nu pot exercita decât acele puteri
care le sunt delegate de către guvernământul central.
Exemple:
Regatul Unit al Marii Britanii este un stat unitar, deoarece autonomia de care se bucură Irlanda de Nord, Scoţia şi Ţara
Galilor le-au fost atribuite, prin devoluţie, de către Parlamentul Marii Britanii (şi, în consecinţă, pot fi retrase de către acesta).
China este un stat unitar, deşi are în componenţa sa 22 de provincii, 5 provincii autonome şi 2 regiuni administrative speciale
(Hong Kong şi Macao, cu o largă autonomie).

STATE FEDERALE
Entităţi politice rezultate din uniunea mai multor state cu autoguvernare parţială. Într-un stat federal, statutul statelor componente şi
competenţele lor sunt stabilite prin constituţie şi nu pot fi afectate în mod unilateral, printr-o decizie a corpului politic federal.
Exemple:
Germania (15 landuri), Austria (9 landuri), India, SUA, Canada, Australia, Mexic, Argentina, Rusia (85 de entităţi federale,
inclusiv Crimeea şi Sevastopol).
Uneori, diferenţele dintre statele federale şi cele unitare sunt mai puţin clare. Spania este în principiu un stat unitar, dar practic este o
cvasi-federaţie (comunităţile sale autonome au drepturi de auto-guvernare foarte extinse). Statele cvasi-federale de tipul Spaniei pot fi
numite şi state regionale.

STATE INDEPENDENTE SI SUVERANE

193 de state suverane recunoscute pe plan internaţional
(193 membre ONU, plus Sfântul Scaun şi Palestina – state cu statut de observator permanent la ONU)
9 state suverane sau independente de facto, dar care nu se bucură de recunoaştere internaţională, ci doar de o recunoaştere
limitată
(Abhazia, Kosovo, Nagorno-Karabah, Republica Turcă a Ciprului de Nord, Republica Democratică Arabă
Sahariană, Somaliland, Osetia de Sud, Taiwan, Transnistria)

ENTITATI CARE EXERCITA DREPTURI SUVERANE SI JURISDICTIONALE

cele 193 de state membre ONU
Sfântul Scaun, cu statut de stat observator la ONU
Insulele Cook şi Niue, state reprezentate de Noua Zeelandă
cele 17 teritorii dependente al căror drept la autodeterminare este recunoscut de ONU (Sahara Occidentală, Bermude, Falkland,
Gibraltar, Guam, Noua Caledonie, Tokelau etc.)
cele 9 state cu recunoaştere limitată
Ordinul de Malta, singura entitate non-statală, cu statut de observator permanent la ONU, care nu are un teritoriu sau revendicări
teritoriale, dar acordă membrilor săi cetăţenie; este considerat o entitate suverană în dreptul internaţional
persoanele fără cetăţenie, care nu au cetăţenia niciunuia dintre cele 222 de entităţi politice (state sau teritorii dependente)

Teritorii sau zone care nu se află sub jurisdicţia sau suveranitatea unui stat:
terra nullius: Bir Tawil; Ţara Marie Byrd – teritorii nerevendicate de nici un stat
apele internaţionale (considerate, în dreptul internaţional, patrimoniu comun al umanităţii – Convenţia Naţiunilor Unite referitoare la
legislaţia maritimă, 1982)
spaţiul aerian internaţional
Antarctica – potrivit Tratatului Antarcticii (1959), zonă considerată patrimoniu comun al umanităţii
spaţiul extraterestru şi corpurile cereşti – patrimoniu comun al umanităţii, potrivit Tratatului Spaţiului Extraterestru (1967)

TERITORII DEPENDENTE
Teritoriu dependent: teritoriu care nu se bucură de independenţă sau suveranitate deplină, aflându-se sub controlul altei
entităţi politice suverane (stat, organizaţie interanţională etc.). De regulă, teritoriile dependente sunt situate în afara ariei controlate în
mod direct de către statul căruia i se subordonează.
Există opt state care au teritorii dependente, de obicei resturi ale fostelor imperii coloniale: Australia, Danemarca
(Groenlanda, Insulele Färoe), Franţa (Polinezia Franceză, Noua Caledonie), Olanda, Noua Zeelandă, Norvegia, Marea Britanie (Insula
Man, Guernsey, Jersey, Bermude, Gibraltar, Falkland), Statele Unite (Guam, Puerto Rico).
Lista ONU a teritoriilor dependente (Non-Self-Governing Territories) cuprinde doar 17 poziţii. Există controverse în această
privinţă, de facto există un număr mai mare de teritorii dependente.
Teritoriile de pe lista ONU se află sub jurisdicţia a 4 state.
ONU consideră că acele teritorii care au fost încorporate în cadrul legal al statelor care le controlează şi a căror populaţie
consideră că s-a integrat în statele respective nu mai pot fi considerate teritorii dependente. Aşa sunt, de exemplu, departamentele de
peste mări ale Franţei. Există şi modificări de statut: De exemplu, Noua Caledonie, care era considerată teritoriu de peste mări al
Franţei, a fost inclusă pe lista ONU a teritoriilor dependente, datorită mişcării secesioniste de aici.
Potrivit CIA. The World Factbook, există 250 de state suverane şi teritorii dependente.

Teritorii disputate de două sau mai multe state, care revendică posesia sau controlul asupra acestora.

Motivaţii ale revendicărilor teritoriale:

- controlul asupra unor resurse naturale
- motive istorice, culturale sau religioase
Exemple:
- regiunea Jammu şi Caşmir, disputată de India, Pakistan şi China
- Cisiordania şi Gaza, disputate de statul Israel şi mişcarea palestiniană
- sudul Insulelor Kurile, disputat de Rusia şi Japonia
- Crimeea
Mişcările separatiste au două forme:
- mişcări autonomiste
- mişcări secesioniste

Aceste mişcări urmăresc fie obţinerea unui grad mai mare de autonomie, fie obţinerea autodeterminării, pentru o anumită regiune
geografică.

Exemple:
- mişcarea kurdă
- mişcarea bască
- mişcarea din Quebec

MICRO-STATE
State suverane, cu populaţie şi suprafaţă foarte mică.
(Andorra, Liechtenstein, Malta, Monaco, Nauru, Statul Vatican etc.)
25 de state cu un teritoriu sub 1000 km2
30 de state cu o populaţie sub 500.000 de locuitori

MICRO-NATIUNI
Entităţi de mici dimensiuni, auto-proclamate, care se pretind state independente şi suverane, dar care nu sunt recunoscute de alte state
sau de organizaţiile internaţionale.
Nu trebuie confundate cu micro-statele. Termenul de micro-state este folosit pentru statele de mici dimensiuni, recunoscute pe plan
internaţional.
De asemenea, nu trebuie confundate cu statele nerecunoscute internaţional, care emit pretenţii legitime sau cel puţin consistente în
vederea recunoaşterii internaţionale.
Micro-naţiunile sunt, de obicei, experimente teoretice, expresii artistice, iniţiative individuale, de mică anvergură. Ele există fie în
formă fizică, fie doar în mintea celor care le-au creat.

STATE MONARHICE
44 de state au un monarh ca şef al statului
6 dintre ele sunt monarhii absolute (Brunei, Oman, Qatar, Arabia Saudită, Swaziland, Vatican)
16 dintre ele sunt ţări membre ale Commonwealth-ului britanic, care o recunosc pe regina Elisabeta a II-a ca şef al statului)
6 ţări mai mari (Marea Britanie, Canada, Australia, Noua Zeelandă, Papua–Noua Guinee, Jamaica)
10 ţări mai mici, mai ales insule din Antile şi Pacific (Bahamas, Barbados, Belize, Grenada, Insulele Solomon, Tuvalu etc.)
12 în Europa (Spania, Marea Britanie, Belgia, Olanda, Luxemburg, Danemarca, Suedia, Norvegia, Andorra, Monaco, Liechtenstein,
Vatican)
8 ţări arabe (Maroc, Iordania, Arabia Saudită, Kuweit, Bahrein, Qatar, Emiratele Arabe Unite, Oman)
6 în Asia Răsăriteană (Bhutan, Thailanda, Cambodgia, Brunei, Malaezia, Japonia)
2 în Africa (Lesotho, Swaziland)
1 în Pacific (Tonga)

DIVERSITATEA LINGVISTICA A LUMII

Potrivit ideologiei naţionaliste, statele trebuie să aibă un caracter naţional, adică să se identifice cu o naţiune. Ca urmare,
conducătorii statelor trebuie să fie de aceeaşi naţionalitate cu cei pe care îi conduc.
Dar suprapunerea dintre un stat şi o anumită naţionalitate sau etnie nu este întotdeauna posibilă, deoarece în lume există mai
multe grupuri etnico-lingvistice decât state.
În lume există aproximativ 250 de state şi teritorii dependente.
Iar în aceste state şi teritorii au fost identificate peste 7000 de limbi vorbite!
Aşadar, dezideratul ca fiecare naţiune sau grup etnico-lingvistic să aibă un stat este imposibil de atins, deoarece există mult
mai multe naţiuni potenţiale, în comparaţie cu numărul posibil de state.
Această neconcordanţă reprezintă o sursă majoră de conflict şi instabilitate pe plan mondial.

DATE PRIVITOARE LA DIVERSITATEA LINGVISTICA

7333 de limbi vorbite pe plan mondial, care poartă 41.984 de nume diferite.
În Europa există 87 de „popoare europene” distincte.
Dintre acestea, 33 formează majoritatea populaţiei în cel puţin un stat suveran; celelalte 44 de popoare formează “minorităţi naţionale”
în statele în care locuiesc.
Din 770 de milioane de europeni, circa 105 milioane (14%) alcătuiesc minorităţi naţionale.
În India sunt recunoscute 1652 de „limbi materne” (29 de limbi sunt vorbite de peste 1 milion de locuitori).
În Papua–Noua Guinee, la 7 milioane de locuitori, se vorbesc peste 800 de limbi (12% din totalul limbilor vorbite pe glob).

MARI FAMILII LINGVISTICE

1. Indo-europeană - 2.910.000.000
2. Sino-tibetană - 1.268.000.000
3. Niger-Congo - 437.000.000
4. Afro-asiatică - 380.000.000
5. Austroneziană - 323.000.000
6. Dravidiană - 229.000.000
7. Turcică - 170.000.000

Există cca. 116 limbi oficiale.

State care au aceeaşi limbă oficială (de jure sau de facto):
- Engleza - 58 state (India, SUA, Nigeria, Marea Britanie)
- Franceza - 29 state (RD Congo, Franţa, Canada, Madagascar)
- Araba - 28 state (Egipt, Sudan, Algeria, Maroc)
- Spaniola - 20 state (Mexic, Spania, Columbia, Argentina)
- Portugheza - 9 state (Brazilia, Portugalia, Mozambic, Angola)
- Italiana- 8 state (Italia, Elveţia, Slovenia, Eritrea, Somalia)
- Germana - 7 ţări (Germania, Austria, Elveţia, Italia)
- Rusa - 5 state (Rusia, Kazahstan, Belarus)
- Chineza - 3 state (China, Taiwan, Singapore)
- Româna - 3 state (România, Moldova, Transnistria)

LIMBI OFICIALE ALE ONU

Arabă
Chineză
Engleză
Franceză
Rusă
Spaniolă

Continuumul lingvistic
O serie de dialecte vorbite pe o arie geografică întinsă, care diferă foarte puţin în zonele învecinate, dar se diferenţiază tot mai mult o
dată cu creşterea distanţei dintre ele.

Limbi comune (lingua franca)

Limbi folosite pentru a face posibilă comunicarea între indivizi care nu vorbesc aceeaşi limbă maternă. S-au răspândit din motive
politice, culturale, religioase, comerciale, diplomatice, administrative.
Exemple:
aramaica, greaca veche, latina
franceza, engleza
suahili, urdu

Omogenizarea lingvistică
Practicată de statele moderne, în spiritul politicilor naţionaliste din secolele XIX-XX. A avut ca obiectiv crearea unor naţiuni cât mai
omogene, adeseori prin politici de asimilare forţată.

Limbile despart sau unifică?

Englezii şi irlandezii vorbesc aceeaşi limbă, deşi au fost rivali istorici.

Coloniştii englezi din America de Nord s-au revoltat în 1776 împotriva Marii Britanii, deşi vorbeau aceeaşi limbă cu cea a metropolei.
La fel au procedat creolii din America Latină, care au rupt legăturile politice cu Spania sau Portugalia, deşi erau de origine iberică.
Alsacienii sau corsicanii s-au integrat bine în Franţa, deşi sunt germanofoni, respespectiv italofoni. Un corsican a fost considerat cel
mai glorios suveran al Franţei.
Există grupuri etnice multilingvistice. De exemplu, albanezii, deşi alcătuiesc o singură naţiune, vorbesc mai multe dialecte, destul de
diferite. Aceeaşi situaţie poate fi întâlnită în cazul kurzilor sau chiar al chinezilor.
În schimb, sârbii ortodocşi si bosniacii musulmani vorbesc aceeaşi limbă, dar formează etnii şi naţiuni diferite.

Politica lingvistică a Uniunii Europene

Pleacă de la ideea că diversitatea lingvistică şi culturală a Europei reprezintă o resursă preţioasă.

UE are 24 de limbi oficiale şi de lucru. Ele utilizează trei alfabete diferite. Legislaţia europeană se traduce în toate aceste limbi.
Există şi 5 limbi semi-oficiale (catalana, galiciană, bască, gaelică scoţiană şi velşă).

Ce este naţiunea?
Naţiunea este o comunitate politică imaginară, imaginată ca fiind intrinsec limitată şi suverană.”
Naţiunea este o mare solidaritate. Ea presupune o singură condiţie obligatorie: voinţa de a fi. Limba, religia,
teritoriul, istoria, structurile economice nu pun, fiecare în parte, vreo condiţie obligatorie. Naţiunea se poate – dacă o anumită
elită o doreşte la un moment dat, şi ştie să fie suficient de convingătoare – şi fără unul sau altul din factorii respectiv. Fireşte,
nu pot să lipsească toţi aceşti factori. Cum să imaginăm o naţiune lipsită de orice liant? Dar lianţii sunt diverşi şi amestecul lor
mereu diferit. Universală este doar ideea în sine de naţiune, de solidaritate a unei mari comunităţi.”
“Naţiunea este o populaţie umană care poartă un nume al său şi ocupă un teritoriu istoric sau o patrie. Ea
împărtăşeşte mituri şi amintiri comune, o cultură publică de masă, o singură economie, precum şi drepturi şi obligaţii comune
pentru toţi membrii săi.”

Exemple de naţiuni:
Exemple simple (multe din Estul Europei):
Românii: vorbesc o limbă, împărtăşesc o etnicitate, sunt legaţi de un teritoriu istoric, au un stat (sau două?), majoritatea au aceeaşi
confesiune
Polonezii: o limbă, o etnicitate, un teritoriu, un stat, o confesiune majoritară

Alte exemple de naţiuni:

Elveţienii: patru limbi şi etnicităţi constitutive (germană, franceză, italiană, romanşă)
Belgienii: trei comunităţi lingvistice
(flamandă, valonă, germană)
Canadienii: două comunităţi lingvistice
(anglofoni şi francofoni)
Francezii: alsacienii de limbă germană sau corsicanii de limbă italiană sunt consideraţi membri ai naţiunii franceze
Nord-americanii: o naţiune formată în principal din descendenţii unor emigranţi, ai cărei membri au origini etnice şi chiar rasiale
diferite
Britanicii: potrivit naţionalismului britanic, britanicii sunt o naţiune alcătuită din mai multe popoare (englezi, scoţieni, velşi, irlandezi)
Scoţienii, catalanii: mulţi dintre ei se consideră o naţiune distinctă
Kurzii: o naţiune care trăieşte în patru state diferite (Turcia, Irak, Iran, Siria)
Arabii: se vorbeşte uneori de o naţiune arabă (sau de “lumea arabă”); alteori ne gândim la o etnicitate arabă; există însă numeroase
naţiuni disticte (egiptenii, marocanii, tunisienii, algerienii etc.), care fragmentează lumea arabă
Evreii: o naţiune definită preponderent prin religie

DEFINITII DEPASITE ALE NATIUNII

Potrivit acestor definiţii, naţiunea este o realitate naturală, organică, străveche, care există independent de voinţa membrilor săi şi o
precede pe aceasta.

Definiţia lui Stalin:

“O naţiune este o comunitate, dezvoltată istoric, de limbă, teritoriu, viaţă economică şi trăsături psihice manifestate într-o
cultură comună.”

Etnia este o populaţie umană care poartă un nume al său şi cultivă mitul unei origini comune. Ea împărtăşeşte o memorie istorică,
unul sau mai multe elemente ale unei culturi comune, legătura cu o patrie şi o anumită solidaritate, cel puţin la nivelul elitelor. ”

RAPORTUL NATIUNE SI ETNIE

Naţiunea este un stadiu dezvoltat şi specializat în sens politic al etnicităţii.
Când o etnie îşi asociază un proiect politic, în primul rând dorinţa de a avea un guvernământ autonom sau un stat, ea devine o
naţiune. Etnicităţile sunt încorporate în naţiuni. O naţiune poate include în cuprinsul său una sau mai multe etnii preexistente.
Atât etnia cât şi naţiunea sunt
realităţi sociale construite
în procesul interacţiunilor umane

TIPURI DE NATIUNI
Naţiunea de tip etnocultural (organicist): “eşti german fiindcă te-ai născut german”.
Naţiunea de tip civic (contractualist, voluntarist): “eşti francez fiindcă vrei să fii francez.”
Unele naţiuni au fost construite preponderent după modelul organicist (germanii, naţiunile din estul Europei etc.) Altele,
preponderent după model contractualist (francezii, americanii etc.).
În general, aceste modele nu există în stare pură. Ele se manifestă în diferite proporţii şi evoluează, se pot transforma în timp.
 Naţionalismul este o mişcare ideologică, vizând dobândirea şi menţinerea autonomiei, unităţii şi identităţii unei populaţii pe
care o parte a membrilor săi o consideră o naţiune actuală sau potenţială.
(Anthony Smith)
Naţionalismul este acel principiu politic care afirmă că unitatea politică şi cea naţională trebuie să se suprapună; statul trebuie
să se suprapună cu naţiunea.
(Ernest Gellner)
Naţionalismul pretinde că fiecare om trebuie să aibă o naţionalitate (doar una singură) şi că aceasta trebuie să constituie
principalul element al identităţii şi al loialităţii fiecărui individ.
Naţionalismul pretinde că apartenenţa la naţiune trebuie să treacă înaintea oricăror altor obligaţii faţă de alte grupuri, mai
restrânse sau mai cuprinzătoare. Fiecare om trebuie să fie gata de orice sacrificiu pentru apărarea intereselor naţiunii, chiar dacă în
acest fel ar avea de suferit alte interese.

EVOLUTIA NATIONALISMULUI
1. Apare la sfârşitul secolului al XVIII-lea, o dată cu Revoluţia Franceză din 1789.
2. Secolul al XIX-lea a fost numit “secolul naţionalităţilor” – naţionalismul se extinde şi devine un principiu atotcuprinzător.
3. În secolul al XX-lea naţionalismul contribuie la izbucnirea celor două războaie mondiale, dar şi la definitivarea unui sistem
internaţional bazat pe existenţa statelor-naţiune.
4. În perioada postbelică, ideologia naţionalistă pare să devină mai puţin atractivă.
5. După căderea comunismului, naţionalismul dă semne de revitalizare şi provoacă o serie de conflicte, mişcări secesioniste
etc.
6. Care este rolul său în lumea viitorului: naţiunile se vor dizolva într-o lume globalizată sau naţiunile şi naţionalismul vor
persista?

POLITIZAREA IDENTITATILOR COLECTIVE (NATIONALE, ETNICE, RELIGIOASE)

În societăţile industriale şi post-industriale, indivizii au nevoie de noi surse de sens, înt-o lume tot mai marcată de materialism şi
consumerism.
Identităţile colective (religioase, naţionale, etnice) oferă oamenilor sensuri sociale puternice.
Politicienii sunt conştienţi că problemele identitare sunt importante pentru alegători şi, ca urmare, le introduc în agenda lor politică.
Naţionalismul, identitatea, solidarităţile religioase oferă modalităţi eficiente de mobilizare politică.
Naţonalismul şi etnicitatea sunt de multe ori supralicitate datorită utilizării lor de către politicieni.

STATELE, AUTODETERMINAREA SI SECESIUNEA

CARACTERISTICILE STATELOR:
Populaţie permanentă
Teritoriu bine definit
Capacitatea de a intra în relaţii cu alte state

Există state care dispar, deşi satisfac condiţiile necesare în vederea existenţei lor.
Exemple:
Regatul Neapolelui (1860)
Austro-Ungaria (1918)
Yemenul de Sud (1990)
Uniunea Sovietică (1991)
Cehoslovacia (1993)
Un posibil răspuns: aceste state nu erau state naţionale, în cazul lor statul nu se suprapunea cu naţiunea.

Noţiunile principale care ne ajută să înţelegem de ce există o dinamică a statelor:

Suveranitatea
Autodeterminarea
Secesiunea
SUVERANITATEA
Principiul potrivit căruia o entitate politică deţine autoritatea supremă şi independentă asupra unui teritoriu.
Potrivit dreptului internaţional, statele sunt entităţile care se bucură de atributul suveranităţii.
Suveranitatea statală implică integritatea teritorială şi inviolabilitatea frontierelor unui stat suveran.
Principiul suveranităţii este corelat cu principiul neamestecului în afacerile interne ale altui stat.

Principiile dreptului internaţional intră uneori în conflict cu realităţile.

Ca urmare, principiului neamestecului i se opune în unele cazuri principiul intervenţiei.
Principiul neamestecului
versus
Principiul intervenţiei

Tipuri de intervenţii considerate justificate:

Intervenţia cu caracter preventiv (pentru a preîntâmpina o ameninţare)
Intervenţia care contrabalansează o intervenţie anterioară
Intervenţia în scopuri umanitare, pentru a salva o populaţie de la masacru
Intervenţia în sprijinul unei mişcări secesioniste, în cazul în care aceasta şi-a demonstrat caracterul reprezentativ

Aşa după cum statele se bucură de suveranitate, naţiunile se bucură de dreptul la autodeterminare.

Autodeterminarea:
-dreptul unei populaţii (popor, naţiune) de a-şi crea un stat propriu.

Dimensiunea internă: dreptul de a-şi determina statutul şi regimul politic intern

Dimensiunea externă: dreptul de a acţiona liber în comunitatea internaţională, de a avea un stat independent

Autodeterminarea poate merge până la secesiune:

Secesiunea:
-acţiunea prin care o parte a unui stat se separă de acesta şi formează o nouă entitate independentă.

Principiul autodeterminării poate intra în contradicţie cu principiul integrităţii teritoriale a statelor suverane.
Principiul autodeterminării nu se aplică automat în cazul tuturor grupurilor care formulează revendicări în numele său.
Potrivit documentelor ONU, el se aplică în primul rând în cazul teritoriilor aflate sub dominaţie străină, cum este cazul fostelor
teritorii coloniale.
Nu este clar însă dacă şi cum se aplică acest principiu în cazul unor state naţionale existente, legitime şi suverane.

De exemplu, în cazul Nigeriei sau al Elveţiei, state în care trăiesc mai multe etnii şi naţionalităţi, se consideră că suveranitatea
acestora se bazează pe dreptul la autodeterminare al unei naţiuni sau al unui popor nigerian, respectiv elveţian. Ca urmare, nu se
consideră că părţi ale acestor state ar avea drept la autodeterminare. Aşadar, o eventuală secesiune ar fi nelegitimă.

Dar ce este o naţiune? Dacă naţiunile sunt nişte construcţii sociale, atunci se poate accepta şi faptul că ele au o dinamică în timp. Ca
urmare, dacă opţiunile identitare ale cetăţenilor unui stat se schimbă, este posibil ca şi temeiurile care au legitimat existenţa unor
naţiuni să se modifice.

Cu toate acestea, asemenea modificări nu sunt recunoscute cu uşurinţă, nici de statele vizate şi nici de comunitatea internaţională.

De exemplu: de peste trei secole, scoţienii au făcut parte din naţiunea britanică. Totuşi, guvernul britanic a recunoscut dreptul
populaţiei de aici de a se pronunţa printr-un referendum cu privire la apartenenţa la Regatul Unit.
În schimb, guvernul spaniol nu este dispus să accepte acelaşi lucru în cazul Cataloniei.

Exemple de secesiuni:

Recunoscute internaţional:
Dezmembrarea Uniunii Sovietice (1991), Cehoslovaciei (1992)şi Iugoslaviei (1991-2006)
Eritreea, desprinsă de Etiopia (1993)
Sudanul de Sud, desprins de Sudan (2011)

Recunoscută parţial:
Kosovo, desprins de Serbia (2008)

Nerecunoscute:
Republica Turcă a Ciprului de Nord (1983)
Transnistria (1990)
Somaliland (1991)

Cauzele separatismului:

La ora actuală, există mişcări separatiste în majoritatea statelor.

În secolul al XIX-lea, naţionalismul era mai ales integrator (unificarea Italiei, Germaniei). Astăzi, cel mai adesea naţionalismul
divizează.
Sensibilitatea postmodernă implică fragmentarea, absenţa unui centru dominator, favorizând în acest fel mişcările separatiste.

Cetăţenii au drepturi şi aşteptări politice foarte largi, în numeroase state ale lumii. Uzând de acestea, ei le folosesc inclusiv pentru a
formula revendicări autonomiste şi secesioniste.

Mişcările separatiste au două forme:

- mişcări autonomiste
- mişcări secesioniste

Aceste mişcări urmăresc fie obţinerea unui grad mai mare de autonomie, fie obţinerea autodeterminării, pentru o anumită regiune
geografică.

Separatismul poate fi religios, cultural, etnic, naţional rasial sau chiar de gen. Grupările separatiste practică “politici ale identităţii”

Europa:
Separatism basc, catalan şi galician: Spania
Separatism scoţian, galez, irlandez şi chiar englez: Marea Britanie
Separatism flamand şi valon: Belgia
Separatism sard, sicilian, veneţian, sud-tirolez: Italia
Separatism basc, catalan, corsican, breton, occitan: Franţa
Separatism albanez: Kosovo, Macedonia
Separatism sârb: Bosnia şi Herţegovina, Kosovo
Separatism maghiar: România, Serbia, Slovacia
Separatism transnistrean, găgăuz: Republica Moldova

Regiunea Caucazului, Rusia şi Asia:

Separatism cecen: Federaţia Rusă
Separatism rus: Ucraina
Separatism sud-osetin şi abhaz: Georgia
Separatism armean: Nagorno-Karabah
Separatism kurd: Turcia, Irak, Siria, Iran
Separatism musulman: India (Jammu şi Caşmir)
Separatism tamil: Sri Lanka
Separatism tibetan, uigur: China

Africa:
Separatism tuareg: Niger, Mali
Dispute etnice: Sudanul de Sud
Separatismul din Delta Nigerului: Nigeria

America:
Separatism francofon: Canada (Quebec)
Separatism Chiapas (Mexic)

Australasia:
Separatism maori: Noua Zeelandă
Separatism papuaş: Indonezia (Papua de Vest)
Separatism caledonian: Noua Caledonie

REACTII FATA DE MISCARILE SEPARATISE

1. Sunt considerate pericole de către statele naţionale, atât în forma lor autonomistă, cât şi secesionistă (Turcia, China)
2. Statele naţionale se acomodează cu aceste mişcări, acordând autonomie (Marea Britanie, Spania)
3. Statele naţionale organizează referundumuri, respectând voinţa cetăţenilor (Marea Britanie, Canada)