ISTORIA ECONOMIEI MONDIALE

Ion VOROVENCI
Cuprins

Tema 1
Începuturile capitalismului în Europa
Tema 2
Formarea pieţei mondiale. Premisele revoluţiei industriale
Tema 3
Revoluţia industrială din Anglia
Tema 4
Revoluţia industrială în Franţa
Tema 5
Circulaţia monetară în secolul al XIX-lea
Tema 6
Revoluţia industrială în Germania, SUA, Japonia, Rusia
Tema 7
Urmările economice ale Primului Război Mondial
Tema 8
Marea Depresiune (1929-1933)
Tema 9
Economia României (1918-1940)

Tema 10
Economia mondială după cel de-al Doilea Război Mondial

Tema 11
Germania – un model economic
 Tema 1

Începuturile capitalismului în Europa

Economia ţărilor europene, până în secolul al XVI-lea, se caracterizează prin

predominarea economiei naturale specifice Evului Mediu, dar şi prin apariţia unor
elemente incipiente ale epocii capitaliste.

1.1 Economia Evului Mediu

Evul Mediu este perceput astăzi ca o societate cu viaţă economică puţin

dezvoltată, în care schimbul de mărfuri era redus, limitându-se mai ales la ţările cu
ieşire la mare. Specific pentru această perioadă erau, în general, societăţile cu
economii închise; fiecare proprietate tindea să producă toate bunurile de care aveau
nevoie locuitorii și doar seniorii cumpărau câteva articole de lux (coloniale, aromate,
stofe fine aduse din Orient).
Gospodăria ţărănească producea alimentele şi aproape toate articolele de
îmbrăcăminte, uneltele agricole şi ustensilele casnice de care avea nevoie. Locuinţele
specifice Evului Mediu european erau realizate din lemn, această perioadă fiind
considerată de către istorici drept epoca civilizaţiei lemnului, epoca de înflorire a
meşteşteşugului casnic. Aproape toate „acareturile” din curte erau realizate de țărani
şi doar câteva produse trebuiau să fie cumpărate de la unii meşteşugari (olari, fierari
etc.). Chiar şi nobilii şi stăpânii de moşii apelau la bunurile meşteşugăreşti produse de
către ţăranii specializaţi în diferite meserii. Odată cu dezvoltarea oraşelor îşi fac
apariţia breslele sau corporaţiile de meşteşugari, care grupau aceleaşi meserii şi erau
deosebit de restrictive; conform statutului lor vegheau ca nicio meserie să nu încalce
sfera altei meserii. Industria şi comerţul se aflau la începuturile dezvoltării lor şi se
subordonau regulamentelor impuse de bresle.
Dezvoltarea comerţului, într-o formă incipientă, a fost posibilă în secolul
al Xl-lea, când economia naturală întemeiată pe producţia agricolă se simte concurată
de apariţia unor elemente ce vor prevesti începutul unei revoluţii tehnice prin
folosirea la scară largă a tehnologiei apei, a morilor de măcinat cereale şi de
confecţionat postav (pivele), a căror existenţă este cu siguranţă mult mai veche. Mari
progrese se realizează odată cu apariţia şi generalizarea morii hidraulice şi a diferitelor sale

2
aplicaţii (întrebuinţarea primelor ,,maşini˝pentru anumite acţiuni simple, pentru sfărâmarea
minereului, măcinatul cârpelor în manufacturile de hârtie, metalurgia fierului etc.).
Economia medievală a folosit mult timp tehnici rudimentare bazate pe forţa
fizică a oamenilor şi animalelor şi foarte puţin pe cea a vântului şi a căderilor de apă.
Agricultura folosea populaţia activă în proporție de 90-95%. Lucrurile aveau să se
schimbe către sfârşitul secolului al XVI-lea, fapt remarcat atât în Franţa, dar mai ales în
Anglia, unde productivitatea muncii în agricultura engleză era în raport de 4 la 1 faţă de
productivitatea din manufacturi, în defavoarea agriculturii. Producţia agricolă era
condiţionată atât de condiţiile de mediu, cât şi de regimul juridic (dreptul de
proprietate funciară specific Evului Mediu), pământul neputând fi vândut şi nici
transmis prin moştenire. Asupra aceloraşi terenuri se exercita dreptul pe care-l aveau
seniorii în virtutea căruia primeau redevenţele feudale în natură (dijmele) şi încasau
venituri din monopolurile senioriale asupra morilor, pivelor, cuptoarelor de copt pâine,
teascurilor pentru producerea băuturilor aflate pe domeniul feudal etc. Au existat însă
şi excepţii ‒ existenţa proprietăţii obştilor, în care intrau izlazul satului şi importante
suprafeţe de păduri. Un studiu atent asupra acestor realităţi ne arată că ele s-au
menţinut până în ziua de astăzi. Regimul culturilor trebuia să respecte o anumită
succesiune, un ciclu de asolament trienal (grâu de iarnă, de primăvară şi pârloagă ).
Ţăranii dependenţi, aşezaţi pe terenurile rezervei feudale, erau obligaţi să
presteze un număr de zile de muncă gratuite, precum şi plata în bani sau natură, care,
uneori, lua forma dijmelor. Lumea medievală era prin excelenţă o lume a satelor. În
aceste condiţii, în Europa Occidentală, a fost firesc ca emanciparea ţăranilor
dependenţi să înceapă într-o anumită etapă istorică, şi anume, în secolul al XlI-lea,
odată cu dezvoltarea oraşelor care încep să devină puncte de atracţie din ce în ce
mai importante. Oraşele ofereau noilor veniţi, în afară de libertate, şi scutirea de
obligaţiile feudale care deveniseră tot mai apăsătoare. În această perioadă începe şi
procesul de diferenţiere şi naştere a celor două Europe (Vest şi Est ).
Dezvoltarea circulaţiei mărfurilor, precum şi a oraşelor din Europa de Vest au
determinat o economie agricolă mai evoluată datorită cererii tot mai mari de produse
agricole necesare consumului urban, fapt ce duce la încurajarea folosirii unor metode
noi în vederea creşterii producţiei. Astfel, culturile s-au generalizat în conformitate cu
natura solului şi a climei.
Întreprinderile manufacturiere erau totuşi puţine ca număr, acestea
întâlnindu-se mai ales în oraşele cu un comerţ dezvoltat în: domeniul construcţiilor navale
(Veneţia), industria mătăsii inspirată din Orient, (Veneţia, Genova, Florenţa), manufacturile
de postav care prelucrau lâna din Provenţa, dar şi lâna adusă din Spania, Portugalia şi Anglia,
precum şi manufacturile din industria minieră. Cele mai multe manufacturi din industria

3
ţesătoriilor şi a postavului erau de tipul manufacturilor dispersate, reprezentate de industria la
domiciliu.
În ceea ce priveşte industria minieră, aceasta era finanţată de importante bănci
aparţinând renumitelor familii Medici , Chigi şi Fugger. Fuggerii controlau minele de fier, cupru,
argint şi aur din Tirol şi Slovacia. Ei au jucat un rol important și în exploatarea minelor de
mercur şi argint din Spania. O altă familie, Welser, a participat la extracţia minieră din coloniile
spaniole.

1.2 Apariţia băncilor şi a centrelor financiare

Apariţia băncilor este legată de activitatea comercială şi cea industrială,

activităţi ce nu se puteau dezvolta fără bani, lucru bine cunoscut astăzi. Perfecţionarea
instrumentelor de credit s-a datorat imposibilităţii mânuirii unor sume importante de
bani, în condiţiile unui Ev Mediu în care siguranţa plăţilor în bani lichizi era greu de
realizat, aceştia fiind înlocuiţi cu aşa-numitele scrisori de bancă pentru a permite
efectuarea unor tranzacţii sigure pe scară largă şi la distanţe mari. Primele bănci au
luat fiinţă în oraşele republici italiene, în secolele XII-XIV (Banca din Veneţia a
apărut în 1171, însă a fost recunoscută ca bancă de viramente abia în 1587, sub
denumirea de Banco di Rialto )
Până la sfârşitul secolului al XV-lea, datorită relaţiilor cu papalitatea,
bancherii italieni au putut să-şi extindă activitatea în toate ţările catolice. Papii,
pentru a intra în posesia sumelor de bani ce le aveau de încasat din Franţa, Spania,
Anglia, Germania, etc., au recurs la serviciile bancherilor italieni care se ofereau să le
plătească prin băncile lor din Roma. În secolul al XlII-lea, bancherii, la rândul lor, au
fost sprijiniţi să deschidă magazine, obţinând monopolul pentru exportul grâului, a
vinului, a vitelor, a sării şi a fierului, şi chiar dreptul de a bate monedă.
În Anglia, aceiaşi bancheri exportă lână şi importă stofe fine, mătăsuri şi
aromate.
În secolul al XV-lea, Florenţa avea 32 de bănci sau societăţi bancare, cea mai
importantă fiind cea a familiei de Medici, care ajunge bancherul papei şi o mare
susținătoare a literelor şi artelor.
Genova ("Casa San Giorgio") şi Veneţia s-au afirmat în relaţiile comerciale cu
Orientul, dar făceau comerţ şi cu Spania, cu Ţările de jos şi Anglia.
Important de menţionat este faptul că decăderea lor începe în secolul
al XVI-lea. Apariţia şi exploatarea noilor drumuri de comerţ spre Indiile Orientale şi
Occidentale, la comerţul cărora participă, pentru început, şi bancherii veneţieni şi
genovezi, care, mai târziu, au fost scoși de pe piață de către portughezi şi spanioli,

4
limitându-şi activitatea la comerţul cu colonialele aduse de portughezi şi metale
preţioase aduse din America, prin portul Anvers. Locul lăsat liber de către bancherii
italieni, în noile împrejurări, este ocupat de bancherii germani, Fuggerii şi Welserii din
Augsburg, a căror activitate se va diversifica în domeniul extracţiei miniere.
Prin tratatul de comerţ încheiat în 1503, la Lisabona, comercianţii germani
primesc dreptul de a participa la comerţul cu Indiile Orientale, obţin întinse plantaţii
de trestie de zahăr în insulele Canare şi iau în arendă minele de cupru din San
Domingo (Venezuela).
La Anvers şi-au desfăşurat activitatea o casă de comerţ şi o bancă, care
s-au ocupat cu comerţul cu grâu, vin şi lemn. Dezvoltarea comerţului şi a pieţii
mondiale au fost susţinute de activităţile financiare. Centralizarea statelor europene
monarhice, întreţinerea unui aparat administrativ tot mai numeros erau imposibil de
realizat fără sprijinul celor ce dețineau sume mari de bani.
În secolul al XVII-lea existau câteva centre importante care vor răspunde
acestor necesităţi financiare. Apare un nou element care va influenţa viaţa economică,
datoria publică externă a statelor.
Olanda, ţara cu cea mai modernă agricultură europeană, care în această
perioadă cunoaşte cea mai mare dezvoltare economică, a pus la punct tehnici şi
operaţiuni de credit caracteristice unui sistem modern de credit, folosind "hîrtiile de
bancă" (bancnotele) și înlocuind monezile metalice. "Hîrtiile de bancă" erau garantate
de marile disponibilităţi de capitaluri acumulate. Aceste disponibilităţi au luat calea
plasamentelor externe garantate de portofoliul comercial al băncilor.
Olanda a jucat un rol esenţial în finanţele internaţionale până la sfârşitul
secolului al XlX-lea, deşi va fi întrecută de Anglia şi Franţa.
Printre centrele financiare importante se numără Genova şi Geneva. Prima a
fost la sfârşitul secolului al XVI-lea, înaintea Amsterdamului, cel mai important
centru financiar al Europei. Una dintre cauzele decăderii sale a fost acordarea de mari
sume de bani regelui Spaniei, în timpul conflictelor cu Flandra. Astfel, la sfârşitul
secolului al XVII-lea, Genova a fost depăşită de Amsterdam şi Geneva, ultima reuşind,
spre deosebire de Veneţia, să reziste schimbărilor petrecute pe piaţa mondială prin
mutarea centrului comercial al Europei din Mediterana în Atlantic.

1.3 Economia Europei Centrale şi de Est

Țările din partea răsăriteană a Europei cunosc o evoluţie mai lentă în ceea ce
priveşte dezvoltarea economică. Principalul factor al acestei rămâneri în urmă a fost

5
creşterea marii proprietăţi laice şi ecleziaste în defavoarea loturilor deţinute de ţărani,
organizaţi în obşti săteşti.
Regimul proprietăţii feudale în această parte a Europei s-a menţinut până în
cea de-a doua parte a secolului al XIX-lea. La aceasta s-a adăugat existenţa marilor
imperii (ţarist, habsburgic şi otoman), stăpânirea lor îngreunând libertatea
comerţului şi acumularea de capital atât de necesar dezvoltării economice. Nu se
poate vorbi de o uniformizare în ceea ce priveşte economia tuturor statelor din
centrul şi estul Europei. În Rusia se dezvoltă marea proprietate feudală în
detrimentul celei ţărăneşti. Țăranii aproape că nu cunosc noţiunea de proprietate
individuală, ei stăpânind loturile de pământ în comun.
În teritoriile răsăritene ale Germaniei, nobilimea este atrasă de activităţile
comerciale, realizând exporturi de cereale spre Flandra şi Ţările de Jos, fapt ce a
contribuit la creşterea interesului în ceea ce priveşte extinderea suprafeţei moşiilor în
dauna loturilor ţărăneşti
Gdansk şi Lubeck au devenit importante centre ale exportului de cereale.
Cehia şi Polonia au reuşit o performanţă pentru această perioadă, folosind,
încă din secolul al XlV-lea, îngrăşămintele, în cultivarea plantelor furajere, a inului şi
a cânepii ca şi creşterea susţinută a animalelor
În ţările din Balcani intrate sub dominaţie otomană (Bulgaria, Serbia,
Rumelia etc.) au fost realizate schimbări în ceea ce priveşte regimul proprietăţii
funciare, coexistând mai multe forme de proprietate:
- proprietăţile statului (miri);
- domeniile familiei sultanului (bass);
- proprietăţile instituţiilor religioase musulmane (vakif);
- proprietăţile de tipul alodiilor ce aparţineau particularilor (miilk).
Cea mai mare parte din proprietăţile funciare ale statului era deţinută sub
formă de donaţii ereditare condiţionate şi se împărţea gradelor militare (spahii).
Feudele mici le întâlnim sub denumirea de "timar", iar cele mari "ziamet".
Feudalii spahii erau obligaţi să trăiască pe proprietăţile lor şi, la ordinul
sultanului, să se prezinte la oastea sangiacbeiului (şeful districtului) cu un anumit
număr de călăreţi înarmaţi dintre oamenii de pe moşia lor. În felul acesta s-a format
sistemul feudal-militar otoman, deosebit de cel apusean şi de cel răsăritean european.
Mari domenii agrare se întâlnesc şi în Ungaria. Vitele, produsele animaliere şi
vinul erau exportate în Germania, Cehia, Polonia şi Italia. Pentru a obţine venituri
mai mari, nobilimea maghiară a apelat atât la creşterea obligaţiilor ţăranilor prin
dijma în produse şi clacă, cât şi la alte prestaţii în ceea ce priveşte transportul
produselor destinate exportului.

6
 În Transilvania, Ţara Românească şi Moldova un loc important îl ocupau
cultura grâului, a meiului şi a pomilor fructiferi, dar şi creşterea vitelor. Caii
moldoveneşti erau cunoscuţi în toată Europa. Însă, până în secolul al XVI-lea, marea
masă a ţărănimii era formată din ţărani liberi (moşneni şi răzeşi), care trăiau în obşti
libere, dar boierimea devine cu timpul proprietară de suprafeţe de pământuri întinse.
Abia după secolul al XVI-lea va creşte interesul pentru comerţ, îngrădit însă de existenţa
monopolului otoman, care se va desfiinţa mult mai târziu, la începutul secolului
al XIX-lea, prin Tratatul de la Adrianopole (1829).
În ţările est-europene s-au dezvoltat meşteșugurile specifice Evului Mediu
(ţesători, postăvari, sticlari, gravori, zugravi, tâmplari, cizmari). Ca şi în Vest, acestea
erau organizate în bresle, înainte de secolul al XlV-lea.
Dezvoltarea breslelor în Transilvania, la mijlocul secolului al XV-lea, ne
determină să afirmăm că nu era prea mare diferența de dezvoltare a oraşelor de aici cu
cele din vestul Europei. La Cluj existau aproape 40 de ramuri meşteşugăreşti, la Mediaş
circa 30, iar la Braşov peste 40, în timp ce la Sibiu, la sfârşitul secolului al XV-lea,
existau 32 de bresle. Rusia avea dezvoltate oraşele Novgorod şi Moscova, în care
locuiau meşteşugari din toate branşele.
La sfârşitul secolului al XlV-lea şi în secolul al XV-lea, schimburile
comerciale dintre vestul Europei şi Est , precum şi comerţul de tranzit spre Orient
devin tot mai frecvente, realizându-se vânzarea de produse manufacturate, în special
postav, în schimbul produselor agrare.
Oraşe ca Rostock, Lubeck, Hamburg, situate în centrul drumurilor comerciale
din nord, s-au dezvoltat datorită comerţului de tranzit dintre Rusia, ţările scandinave,
Anglia şi Ţările de Jos, care, încă din secolul al XIV-lea, au constituit Liga Hanseatică
(Hansa) ce şi-a întemeiat contoare comerciale la Novgorod, Kaunas, Bergen,
Stockholm, Brttges, Londra şi altele.
Ţările Române, îndeosebi Moldova, au dezvoltat un însemnat comerţ de tranzit
în secolul al XlV-lea, dar mai ales în secolul al XV-lea, când drumul moldovenesc lega
Lemberg de Cetatea Albă şi, prin acest port, de principalele centre ale Mării Negre.
Moldova, prin Chilia, timp de câteva decenii, controlează gurile Dunării şi, implicit,
drumul comercial care lega centrul Europei, prin Ungaria, Transilvania şi Ţara
Românească, de Marea Neagră. Schimbarea marilor rute comerciale din
Mediterana în Atlantic, în urma marilor descoperiri geografice, a însemnat mari
pierderi economice pentru Principatele Dunărene.

7
 Tema 2

Formarea pieţei mondiale. Premisele

revoluţiei industriale

2.1 Noţiunea de piaţă mondială

Piaţa mondială reprezintă un amplu proces economic determinat de

schimburile de mărfuri între ţări. Ea a cunoscut mai multe etape de formare. Cu
toate că aceste schimburi au existat din cele mai vechi timpuri, ele nu au ocupat
întotdeauna o pondere însemnată în ansamblul economiei. Mult timp, cea mai mare
parte a lor s-a realizat la nivel local, iar necesarul de mărfuri era satisfăcut pe calea
economiei naturale. Excepţie făceau produsele de lux, care erau importate pentru
nevoile aristocraţiei şi mai puţin pentru majoritatea populaţiei. Diversificarea
produselor, apariţia manufacturilor şi a industriei s-a realizat încă din epocile
anterioare capitalismului, însă ponderea lor pe piaţă era relativ redusă.
În zorii epocii moderne, când îşi fac apariţia germenii capitalismului, piaţa
mondială se rezuma la comerţul la distanţe mari, se identifica cu acesta. Nu se
poate însă spune că avem de-a face cu o piaţă mondială în adevăratul sens al
cuvântului. Comerţul se realiza mai ales cu obiecte de lux, destinate unor categorii
restrânse ale populaţiei (mirodenii, aur, argint, bronz etc.).
O condiţie esenţială pentru apariţia pieţei mondiale a fost determinată de
existenţa unor căi de comunicaţie stabilite în urma interdependenţelor economice şi
a unor raporturi de schimb stabile şi sigure în care s-au implicat majoritatea ţărilor.
Acest fenomen a început prin descoperirea Lumii Noi la sfârşitul secolului
al XV-lea şi începutul celui următor.
Formarea pieţei mondiale a fost condiţionată de apariţia diviziunii
internaționale a muncii ce se dezvoltă odată cu trecerea la capitalism. Procesul de
formare a pieţei mondiale a fost unul de lungă durată, el încheindu-se la sfârşitul
secolului al XIX-lea, când toate ţările au fost atrase în circuitul economiei
capitaliste.
Piaţa mondială a cunoscut mai multe stadii de dezvoltare:
a) piaţa de mărfuri;

8
 b) piaţa financiar-bancară sau piaţa capitalurilor;
c) piaţa internaţională a forţei de muncă.
Piaţa mondială este definită astfel ca fiind ansamblul relaţiilor privind
schimbul de mărfuri şi servicii între ţări, ca urmare a diviziunii internaţionale a
muncii, piaţa financiar-bancară şi piaţa internatională a forţei de muncă.

2.2 Formarea pieţei mondiale

Procesul de formare a pieţei mondiale şi durata acestuia nu pot fi încadrate

între limite certe. Schimburile comerciale s-au realizat, mai mult sau mai puţin, în
toate epocile istorice, cuprinzând spaţii mai mari sau mai mici în funcţie de
dezvoltarea producţiei de mărfuri şi a mijloacelor de transport. Nu se poate vorbi
de piaţă mondială înainte de marile descoperiri geografice din simplul motiv că în
circuitul de mărfuri nu se aflau mari spaţii geografice .
Explorarea lumii şi includerea acestor spaţii geografice în circuitul
economic a început cu spaniolii şi portughezii şi au fost continuate de olandezi,
englezi şi francezi. Pe baza cunoştinţelor de atunci, legătura directă cu Indiile putea
fi stabilită în două direcţii: spre vest şi sud-est.
Atenţia navigatorilor s-a fixat asupra Atlanticului şi apare astfel primul plan
al explorărilor. Peninsula Iberică, de unde se putea naviga în ambele direcţii, atât
spre Mediterana, cât şi spre Atlantic, devine un factor esenţial pentru evoluţia
comerţului internaţional. Mediterana nu-şi va pierde decât întâietatea asupra
comerţului, ţinând seama că importanţa controlului rutelor comerciale ce treceau pe
aici determină Anglia să ia Spaniei Gibraltarul, prin tratatul încheiat la Utrecht, în
1713.
Navigatorii italieni, genovezi mai ales, a căror experienţă în comerţul din
Mediterana este de necontestat, stânjeniţi de apariţia şi prezenţa otomanilor, după
cucerirea Constantinopolului în 1453, îşi oferă serviciile Portugaliei şi Spaniei.
Încă de la sfârşitul veacului al XV-lea, portughezii, sprijiniţi de prinţul
Henric Navigatorul (fiul regelui Portugaliei), coboară pe coasta de apus a Africii şi
descoperă Capul Verde, ajungând apoi la râul Congo. În 1486, trecând de golful
Guineei, Bartolomeu Diaz ajunge în portul cel mai de sud al Africii, la Zanzibar, şi
cu ajutorul arabilor, utilizând vânturile musonice, trece în Indii.
Portughezii vor monopoliza comerţul cu produsele orientale, cu mirodenii,
cu răşini, peşte, mătase, deţinând o vastă arie a comerţului mondial, desfăşurat pe
întregul ocean Indian. Ca urmare a monopolizării comerţului cu Indiile de către
portughezi, s-a ajuns la ruinarea comerţului veneţian făcut prin Alexandria şi Egipt.

9
În expansiunea lor, portughezii vor ocupa Malaka, vor supraveghea Java şi Moluce
extinzându-se spre Pacific.
Pe la 1517, navigatorii portughezi ajung la Canton, în China, iar în
1542 puteau fi întâlniţi şi în Japonia. Navigatorii şi negustorii portughezi se vor
întinde şi spre Occident, în America de Sud. Vasele portugheze, în majoritate vase
aparţinând regelui, nu puteau descărca mărfurile decât într-un singur punct la
Lisabona, predând mărfurile organizaţiei comerciale „Casa de India”.
Spaniolii vor întreprinde şi ei călătorii pentru deschiderea de noi căi spre
Indii. După unele încercări, părăsind Genova, Cristofor Columb a acceptat oferta
regelui, în anul 1492, de a pleca cu trei corăbii spre Apus. După o escală în insulele
Canare, ajunge în San Salvador, fiind convins că a ajuns în Indiile Orientale.
Columb a mai întreprins trei călătorii. În cea de-a doua a descoperit Antilele, apoi
continentul american, inclusiv America Centrală.
Către sfârşitul secolului al XVI-lea, imperiul colonial al spaniolilor
cuprindea America Centrală, America de Sud (fără Brazilia), de unde au adus
considerabile cantităţi de aur. Întinderea imperiului colonial spaniol era de peste
5 milioane km2, încât un monarh spaniol, Filip al II-lea (1556-1598), spunea că în
imperiul său „soarele nu apune niciodată”.*
Dispunând de forţe militare limitate, portughezii au fost nevoiţi să
construiască forturi de apărare de-a lungul ţărmului african, ei se rezumau să
stăpânească doar locul de comerţ. Astfel, porturile care făceau comerţ cu India,
Indochina, Indonezia, Insulele Moluce erau apărate de garnizoane militare. Ei nu
au cucerit noi teritorii şi s-au rezumat doar la activitatea comercială. Aduceau din
Asia metale preţioase, piper, cuişoare, scorţişoară, uleiuri aromate, parfumuri,
vopsele, zahăr, perle, fildeş, porţelan etc.
Coloniile spaniole se deosebeau de cele portugheze. Spania, dispunând de
cea mai puternică forţă militară din Europa secolului al XVI-lea, urmărea nu numai
dezvoltarea comerţului, ci şi cucerirea de noi teritorii şi trecerea lor în subordinea
coroanei. Spaniolii se aşezau definitiv aici, iar regele, ca stăpân suprem al
coloniilor, primea o zecime din toate veniturile.
Sevilla şi Cadiz au devenit principalele oraşe care făceau legătura
spaniolilor cu America, companiile comerciale din aceste oraşe deţinând şi
monopolul asupra comerţului spaniol. Aproape un secol, Spania şi Portugalia au
dominat piaţa mondială.
*
În stăpânirea Spaniei intrau posesiunile din Italia (Milano, Napoli, Sardinia şi Sicilia),
Ţările de Jos, Franche-Comte, Tunisul, Capul Verde, Canarele, posesiunile din cele două
Americi şi Filipinele.

10
După secolul al XVI-lea, monopolul acestor societăţi comerciale va fi desfiinţat de
concurenţa pe care o vor face navigatorii olandezi, englezi şi francezi.
Economia Spaniei era preponderent agrară, predominând cultura grâului şi
a porumbului (adus din America), pomii fructiferi, viţa-de-vie, măslinul şi creşterea
vitelor. În ciuda cantităţilor mari de metale preţioase aduse din colonii, Spania nu a
ştiut să beneficieze de acest avantaj. Concentrarea excesivă a proprietăţii,
emigrările spre colonii şi numeroasele expediţii militare au făcut să stagneze
creşterea demografică. La acestea se adaugă persecutarea evreilor şi expulzarea în
nordul Africii a circa 300000 de mauri (populaţie de origine arabă), în primul
deceniu al secolului al XVII-lea. Plecarea acestei populaţii (4% din totalul
populaţiei) a lipsit Spania de agricultori şi meseriaşi, iar plecarea evreilor a afectat
comerţul, sistemul bancar şi dezvoltarea manufacturilor. Pentru a se ieşi din criza
provocată de aceste măsuri s-a căutat înlocuirea lor, fără succes însă, cu bancherii
flamanzi, germani şi italieni.
Evreii au fost alungaţi din Spania şi Sicilia în 1492, din Napoli în 1541.
Unii ajung în Imperiul Otoman (Constantinopol, Bursa, Salonic, Adrianopole),
Olanda (Amsterdam), Germania (Hamburg). Aceştia vor contribui la extinderea
culturilor de trestie de zahăr în Brazilia şi Antile. În secolul al XVIII-lea se găsesc
în Franţa (Marsilia şi Bordeaux) şi revin în Anglia, de unde fuseseră alungaţi în
1290, în timpul revoluţiei burgheze condusă de Oliver Cromwell (1654-1656). În
Germania aceștia pătrund mai ales după războiul de 30 de ani, care secătuise ţara.
Dispunând de o armată numeroasă, bine organizată şi o flotă puternică, în
secolul al XVI-lea, Spania a reuşit să-şi impună supremaţia în Italia şi Europa
apuseană şi să-şi controleze întinsele colonii. Principalele venituri ale Spaniei erau
date de creşterea animalelor, în special a oilor, care asigurau lâna numeroaselor
ţesătorii din Sevilla, dar şi din alte oraşe din regiunile Aragon, Andaluzia şi
Castilia. Un loc important îl ocupa şi culturile de viţă-de-vie. Nu greşim dacă
denumim secolul al XVI-le secolul spaniol. Spania nu-şi poate menţine această
supremaţie din cauza atenţiei mai mari acordată războaielor, nobilimea fiind
preocupată mai mult de meseria armelor decât de agricultură, aceasta ajungând
într-o situaţie dezolantă. Cheltuielile imense cu războaiele lipseşte această ţară de
banii necesari dezvoltării domeniilor productive. Doar războiul cu Flandra din
1602 a costat Spania 42 milioane de ducaţi. Pentru a ne face o imagine reală a ceea
ce reprezenta această sumă, trebuie menționat că veniturile Spaniei, în 1907, s-au
ridicat la doar 16.641.227 ducaţi. Declinul Spaniei a început în 1581 prin
distrugerea ,,invincibilei Armade” de către flota engleză. Acest declin va continua
şi în secolul următor. În 1713 Spania pierde Gibraltarul şi insula Menorca din

11
Arhipeleagul Baleare în favoarea Angliei, care obţinea totodată dreptul de a
transporta anual în coloniile spaniole din America 5000 de negri din Africa. Cele
două state au încheiat o convenţie comercială care folosea pentru prima dată clauza
naţiunii celei mai favorizate.
Marile descoperiri geografice au pus la dispoziţia puterilor maritime
europene noi produse agricole (cartoful, tutunul, porumbul etc.), dar mai ales mari
cantităţi de aur şi argint, contribuind la ceea ce istoricii au denumit revoluţia
preţurilor în Europa. Marile câştiguri obţinute din comerţ au contribuit la creşterea
numărului de companii interesate de practicarea schimburilor comerciale, companii
ce vor acumula mari fonduri băneşti, ca prime surse ale acumulării de capitaluri.
Un exemplu în acest sens îl reprezintă Compania Indiilor de Est, cu sediul la
Amsterdam, care dispunea de un capital de 6459840 florini, o sumă impresionantă,
fiind prima mare societate pe acţiuni din lume. Capitalul social al acestei societăţi a
fost format din contribuţia provinciilor şi principalelor oraşe olandeze, jumătate din
sumă reprezentând contribuţia oraşului Amsterdam.

2.3 Mercantilismul

Mercantilismul cuprinde perioada secolelor XV-XVIII şi este specific

absolutismului economic, care pune în centrul atenţiei statului (monarhului) acele
politici al căror rezultat final era obţinerea a cât mai multor bogăţii exprimate în
metale preţioase, în special aur. Căile de obţinere a acestor bogăţii erau: controlul
comerţului, a corporaţiilor (breslelor), instituirea unui regim vamal protecţionist,
dar şi măsuri adecvate pentru perceperea de impozite de la producătorii agricoli şi
industriali. Pentru realizarea acestor obiective, statul monarhic a iniţiat o serie de
măsuri precum instituirea monopolului asupra comerţului exterior, asigurarea
securităţii transportului mărfurilor, reglementarea muncii etc. Aceste măsuri au fost
luate în condiţiile apariţiei monarhiilor centralizate şi a creşterii aparatului
administrativ, în consecinţă a numărului funcţionarilor regali şi,implicit, al celor ce
trebuiau să alcătuiască armata. Întreţinerea acestora necesita mari sume de bani
care, dacă nu erau obţinuţi din ceea ce producea economia (agricultură,
meşteşuguri, comerţ), trebuiau obţinuţi din exploatarea coloniilor, din taxe sau
război.

2.4 Apariţia bursei de mărfuri

12
 Elementul cel mai important care defineşte formarea pieţei mondiale îl
reprezintă bursa de mărfuri. După o lungă perioadă de restrângere, comerţul
înfloreşte în epoca Renaşterii. Dinamica schimburilor a dus la apariţia târgurilor,
locuri importante în care se întâlneau negustorii din întreaga lume. Urmărind
evoluţia burselor de mărfuri, observăm dezvoltarea şi declinul unor mari puteri
comerciale ‒ „centre ale schimburilor”, unde apar bursele de mărfuri.
Cu toate că o formă incipientă de bursă a apărut în Veneţia (Rialto),
literatura de specialitate consideră că prima bursă, în accepţiunea modernă, a luat
fiinţă în Belgia, la Anvers (1531).
Intensificarea schimburilor comerciale a determinat apariţia şi a altor burse
de mărfuri, la jumătatea secolului al XVI-lea, în Germania (Augsburg, Nürnberg şi
Hamburg). La începutul secolului al XVII-lea numărul burselor a crescut, prin
apariţia celor din Lübeck (1605), Königsberg (1613), Frankfurt (1615), Leipzig
(1635), iar spre sfârşitul secolului se înfiinţează bursa din Berlin (1685).
O altă ţară care a cunoscut o dezvoltare fără precedent a fost Olanda. Nu
întâmplător, secolul al XVII-lea mai este cunoscut în literatura de specialitate ca
fiind secolul olandez (unii autori l-au denumit secolul de aur). Flota comercială a
Olandei este cea mai modernă în acest timp, ea deschizând drumul dezvoltării
capitaliste în Europa, realizând ceea ce numim modelul olandez al economiei
mondiale. Datorită importanţei şi amplorii pe care a avut-o economia acestei ţări,
ea a devenit ,,placa turnantă a comerţului mondial”, bursa de la Amsterdam,
înfiinţată în 1608, jucând un rol esenţial în această privinţă. Aici s-au perfecţionat
operaţiunile de credit prin emiterea „hârtiilor de bancă”, asigurându-se astfel
siguranţa tranzacţiilor prin înlocuirea monezilor din aur şi argint cu bancnote,
garantate cu portofoliul comercial al băncilor. Pentru a vedea cum îşi organizează
comerţul şi cum îşi construiesc olandezii faimoasele lor nave alungite, superioare
din toate punctele de vedere celorlalte nave construite în epocă, Petru cel Mare,
ţarul Rusiei, se angajează în docurile din Amsterdam.
Importanţa pe care a căpătat-o comerţul o constatăm în toate statele vest-
europene. În primii ani ai secolului al XVI-lea apar burse de mărfuri şi în
importante centre comerciale din Franţa, la Lyon, Toulouse, Rouen etc. La Londra,
„Royal Exchange” se înfiinţează în anul 1554. Această bursă, din 1773, s-a profilat
numai pe efecte financiare şi din acest motiv îşi va schimba denumirea în „Stock
Exchange” (Bursa de valori).
Alte burse de mărfuri iau fiinţă în Viena (1761), Bruxelles (1801), Milano
(1831), Roma (1837), Madrid (1831), Geneva (1850), Tokyo (1855). În SUA, ia

13
fiinţă Banca din New York (1784), organizată sub conducerea lui Alexander
Hamilton. Wall Street devine astfel centrul operaţiunilor financiare din această ţară.

Tema 3

Revoluţia industrială din Anglia

3.1 Definiţia revoluţiei industriale

Fenomenul denumit revoluţie industrială a constituit şi constituie unul

dintre cele mai controversate noţiuni din literatura de specialitate, fiecare autor
încercând să-l cerceteze din unghiuri de vedere diferite, să reliefeze sau să nuanţeze
aspectele pe care le consideră a fi mai semnificative.
Se acceptă ideea potrivit căreia înţelegerea complexităţii, a locului şi a
rolului, dar, mai ales, a implicaţiilor imediate şi pe termen lung ale revoluţiei
industriale presupune luarea în considerare a proceselor provocate de expansiunea
economică declanşată de marile descoperiri geografice şi a modului în care au fost
exploatate consecinţele lor. Aceste descoperiri, care au avut loc începând cu
secolul al XV-lea şi au continuat cu intensitate în secolul următor, au determinat o
puternică dezvoltare a schimburilor comerciale ale Europei cu alte continente şi au
lansat o parte a Europei (Europa de Vest) pe drumul care, două-trei secole mai
târziu, a dus-o către revoluţia industrială.
Revoluţia industrială este definită ca un ansamblu de fenomene care au
însoțit, începând din secolul al XVIII-lea, transformările lumii moderne datorită
dezvoltării capitalismului, a tehnicii, producţiei şi comunicaţiilor.
Istoricul Arnold Toynbee distinge, în cadrul fenomenului denumit revoluţie
industrială, trei aspecte concomitente şi interdependente: demografic, agricol şi
industrial.
Majoritatea opiniilor au ca numitor comun ideea că revoluţia industrială se
difuzează larg în Europa de Nord-Vest şi Statele Unite ale Americii, în al doilea
pătrar al secolului al XIX-lea, şi că ea nu atinge decât mai târziu sau, în unele
cazuri, chiar deloc Europa Orientală.
Revoluţia industrială a fost un proces complex, cu o dublă natură – tehnică
şi social-economică – din care au rezultat performanţe economice, sociale, politice,
culturale etc. fară precedent în istorie. Declanşarea, desfăşurarea şi efectele ei nu

14
pot fi limitate la cronologia apariţiei şi utilizării diferitelor maşini şi a
perfecționărilor lor, deşi acestea au reprezentat momente însemnate ce trebuie
avute în vedere; ele reprezintă tema de cercetare a istoriei ştiințelor tehnice.
Revoluţia industrială a reprezentat mult mai mult, a modificat însăşi modul de
gândire şi acţiune umană. Aşa cum aprecia A. Toynbee, s-a pierdut o lume
tradiţională, dar s-a câștigat un alt viitor pentru omenire.
Europa secolului al XVII-lea, sub aspect politic, se caracterizează printr-un
proces continuu de întărire şi centralizare a unor state monarhice. În plan
economic, se constată creşterea aparatelor administrative, curţi regale rafinate,
armate numeroase şi înzestrate corespunzător, astfel spus, cheltuieli
supradimensionate, care au generat o fiscalitate ridicată, inflaţie şi creşterea rolului
reţelei financiare internaţionale. În acelaşi timp se dezvoltă comerţul maritim, ca
urmare a numeroaselor descoperiri geografice prin care noile teritorii sunt atrase în
sfera de influenţă europeană. Apar primele societăţi anonime pe acţiuni, cu scopul
de a asigura colaborarea între asociaţi pentru exploatarea unei zone geografice sau
a unei rute comerciale, fenomen datorat creşterii sumelor de bani greu de obţinut de
către un singur investitor. Prima mare societate pe acțiuni este considerată a fi
Compania Olandeză a Indiilor Orientale, înfiinţată în 1602 la Amsterdam.
Companii similare iau naştere mai târziu şi în Anglia, Franţa, Suedia, Spania,
Portugalia s.a. Importanţa acestor companii este deosebită, datorită funcţiilor pe
care le îndeplineau: cea economică, prin legăturile comerciale întreţinute între ţara
de origine şi teritoriile de peste mări, cea administrativ-politică, chiar și militară.
Companiile comerciale au reprezentat vârful de lance cu ajutorul căruia s-au creat
imperiile coloniale moderne.
Politica economică mercantilistă, dominantă de-a lungul întregului secol, a
contribuit într-o măsură substanţială la desfăşurarea procesului de acumulare de
capital bănesc, o premisă esenţială pentru desfăşurarea revoluţiei industriale.
Agricultura secolului al XVII-lea, caracterizată, în ansamblu, printr-un
randament în general slab, practicată cu tehnici şi tehnologii rudimentare, dominată
de marii latifundiari feudali, era grevată de numeroasele şi îndelungatele războaie
dintre marile puteri monarhice, războaie care i-au sustras o mare parte a forței de
muncă. Porumbul şi cartoful, aduse de peste ocean, au fost mult timp doar
curiozităţi agricole şi vor intra în alimentaţia populaţiei abia peste un secol.
Revoluţia industrială şi dezvoltarea industriei până la Primul Război
Mondial s-au desfăşurat în mai multe ţări, prezentând elemente comune, dar şi
particularităţi inerente de la o ţară la alta, precum şi de la o etapă la alta.

15
 Ne punem în mod firesc întrebarea: de ce primul mare experiment în
industrializare se realizează în Anglia? De ce nu Olanda, care este ţara cu cea mai
dezvoltată economie în secolul al XVII-lea? De ce nu Franţa, care realizase
progrese remarcabile în dezvoltarea manufacturilor?
Aici Jean Baptiste Colbert înfiinţează în secolul al XVIII-lea manufacturile
regale, care sunt încurajate printr-o serie de măsuri: monopoluri de fabricare şi
vânzare, scutiri fiscale, subvenţii, împrumuturi, comenzi. Pentru a asigura calitatea
produselor numeşte un corp de inspectori. Aceștia putea lua măsuri prin sancţionau
eventualele abateri. Manufacturile regale aveau însă un mare dezavantaj pentru că
realizau mai ales produse de lux: mătăsuri (Saint-Maur, Les Frosses), tapiţerii
(Beauvais), dantelă (Reims), sticlărie (Saint Gobain), care se adresau doar unui mic
segment al pieţei, şi anume celor cu “dare de mână”.
Mercantilismul îşi găseşte expresia clasică în Franţa, în ultimele decenii ale
secolului al XVII-lea, când în fruntea finanţelor franceze este numit Jean Baptiste
Colbert. Acesta va ocupa funcţia de secretar general al finanţelor din 1665 până în
martie 1683. Acesta a condus de fapt toată economia franceză. El a luat o serie de
măsuri menite să reglementeze producţia pentru a dezvolta manufacturile, mai ales
pe cele ce produceau pentru export, a impus taxe vamale ridicate pentru produsele
de import şi a încurajat comerţul prin crearea companiilor de comerţ etc. El se
orienta după principiul des întâlnit în acea epocă: bogăţia unui stat este dată de
contribuţia de aur pe care o deţine.
Revoluţia industrială a avut şi consecinţe negative despre care Toynbee
scria: „Erau pete negre chiar şi în perioada lui Adam Smith, însă noi acum ne
apropiem de o perioadă şi mai închisă ̶ o perioadă la fel de distructivă şi de
cumplită ca şi alte perioade la fel de negre prin care o naţiune a mai trecut;
distructivă şi cumplită, deoarece, alături de o creştere a bunăstării, a fost observată
şi o creştere enormă a sărăciei; producţia aflată pe o scară vastă, rezultat al liberei
concurenţe, a condus la o aliniere rapidă a claselor şi la dispariţia unui număr mare
de producători.”
În lucrarea lui H. de B. Gibbins, The industrial history of England, lucrare
destul de criticată la vremea respectivă, care a fost retrasă de pe piaţă, se afirma:
„trebuie amintit în mod continuu faptul că nivelul de trai al majorităţii oamenilor în
prima jumatate a secolului al XIX- lea a fost unul de mare adâncime. Rezultatul a
fost de fapt, că după introducerea noului sistem industrial, condiţia claselor
muncitoare a scăzut rapid; salariile erau mai mici, iar preţurile, cel puţin la făină,
erau de cele mai multe ori mari; ca durată, cel mai grav nivel al sărăciei a fost atins
la începutul domniei reginei Victoria”.

16
 Cercetarea nivelului salariilor în secolul al XIX-lea, efectuată de către
A. L. Bowley şi G. H. Wood în perioada 1895-1909, a fost materializată printr-o
serie de articole. Aceştia au ajuns la concluzia că standardul de viaţă mediu a
crescut între 1800 și 1850.
Analiza modernă a revoluţiei industriale provine din interesul pentru
creşterea economică. Cea mai mare problemă economică a lumii moderne era să
crească producţia într-o măsură mai mare decât creşterea populaţiei.
Industrializarea Angliei a fost o soluţie de succes a acestei probleme, de aceea a
fost mai mult admirată decât criticată. Revoluţia industrială a făcut posibilă o
creştere certă a standardului de viaţă mediu şi este unanim recunoscut faptul că
Anglia constituie prima ţara care a parcurs revoluţia industrială. Este, de asemenea,
singura ţară în care demarajul şi desfăşurarea acesteia s-au produs fără să fi existat
un model de imitat. De altfel, de la maşina cu aburi până la reţeaua bancară
modernă, dezvoltarea Angliei este originală. Anglia va antrena şi alte ţări, pentru
care exemplul său a fost ghidul major al secolului al XIX-lea, fie că l-au imitat, fie
că s-au dezvoltat pe alte căi, în scop de autoapărare economică.
Revoluţia industrială a început în Marea Britanie pentru că aici condiţiile
sociale şi politice erau favorabile schimbării. Dreptul asupra proprietăţii era
consolidat . Şi mai importantă era stabilitatea legislativă, Parlamentul având o reală
putere, iar monarhul şi marii aristocraţi mai puţină autoritate decât oriunde pe
continent, creditul era mai sigur, oamenii de afaceri puteau mult mai uşor să
prospere decât cei din Franţa, de exemplu. Economia de piaţă era încurajată şi de
marii gânditori ai epocii.
Adam Smith publică în 1776 cartea „Bogăţia Naţiunii”(“The Wealth of
Nations“), prin care arăta că piaţa trebuie să se dezvolte pe baza liberei concurenţe.
Desfăşurarea revoluţiei industriale în Anglia s-a realizat pe cele trei coordonate
menționate anterior: demografică, agricolă şi industrială. Delimitarea acestor
coordonate are un scop mai mult didactic; în realitate, ele s-au întrepătruns şi
intercondiţionat fără a se putea stabili cu precizie o ordine strictă. De asemenea,
desfășurarea revoluţiei industriale în Anglia nu poate fi ruptă de contextul european
şi de cel din alte zone ale lumii.

3.2 Factorul demografic

O premisă importantă a revoluţiei industriale o reprezintă creşterea

populaţiei.

17
 În 1801 s-a realizat primul recensământ în Regatul Unit al Marii Britanii.
Atunci s-a estimat şi faptul că Anglia avea, cu un secol înainte, o populaţie de
6,5 milioane, iar la data efectuării recensământului Regatul Unit avea
14.681.000 locuitori, pentru ca în 1821 să ajungă la 20,8 milioane. Acest fenomen
a fost numit de unii specialişti revoluţie demografică. Sporul demografic
considerabil a asigurat o piata interna de mari proportii si o sursa importanta de
forta de munca cu pondere deosebita a categoriilor de varsta tanara. Totodata, el a
atras dupa sine schimbari importante in structura socio-economica, profesionala si
in mediile rural si urban a populatiei, cu repercursiuni semnificative asupra intregii
vieti economice si publice.

3.3 Reforme în agricultură

La jumătatea secolului al XVIII-lea, agricultura engleză nu prezenta

deosebiri esenţiale faţă de celelalte ţări din vestul Europei. Ea se practica cu tehnici
și tehnologii tradiţionale. În acelaşi timp, erau încă foarte numeroase câmpurile
comune, adică acele părţi de teren agricol care erau folosite în devălmăşie de către
membrii comunităţilor rurale, precum şi suprafeţele necultivate. În Anglia, începe
astfel procesul de răspândire a unor noi metode agrotehnice, experimentate şi
aplicate în Olanda şi Franța de către personalități precum Jethro Tull și lord
Townsend, adepţi ai rotaţiei culturilor. Coke din Norfolk, agricultor ilustru, al cărui
domeniu atrăgea vizitatori din întreaga Europă, (...abandonarea cultivării ciclice a
pământului, care presupunea ca prin rotaţie, în fiecare an, o treime din terenurile
cultivate să fie lăsate neînsămânţate. Acest sistem a fost înlocuit cu rotaţia
culturilor în așa fel încât pământul era cultivat fără a-şi epuiza potențialul. Se
foloseau patru tipuri de plante: grâu, napi turcești, napi suedezi, trifoi. Cultivarea
napilor şi a sfeclei furajere a fost deosebit de importantă, fiind folosite pentru
hrănirea animalelor de crescătorie în timpul iernii. Până atunci, animalele erau
sacrificate în octombrie pentru a nu suferi de foame. În consecință, carnea şi
laptele au devenit disponibile tot timpul anului.) reuşeşte, prin folosirea
îngrăşămintelor, să cultive grâu pe terenuri considerate până atunci sterile.
Bakewell ameliorează rasele de vite, capre și oi, intuind creşterea cererii de carne
care se va face simţită odată cu sporirea populaţiei. Au fost şi alţi "inovatori",
printre care se numară Jethro Tull, care a promovat folosirea săpăligii şi a inventat
o semănătoare, renunțând la împrăştierea manuală a seminţelor deasupra
pamântului, şi Robert Bakewell, care a pus bazele creşterii ştiințifice a bovinelor şi
ovinelor.

18
 Eficienţa şi profiturile în agricultură au dus la consolidarea fermelor. Acum
se produc schimbări în structura proprietăţii funciare, un proces de comasare a
terenurilor agricole prin cumpărarea sau evacuarea țăranilor, fenomen cu
importante consecinţe economice şi sociale. Micii fermieri şi ţăranii erau înlocuiţi
de un nou tip de fermieri, iar îngrădirea terenurilor comune şi a celor necultivate a
însemnat un adevărat dezastru pentru ţăranii săraci, a căror supraviețuire depindea
deseori de cultivarea sau păşunatul liber. Îngrădirea terenurilor şi mecanizarea au
dus la scăderea cererii de muncă şi, în timp, surplusul de populație a părăsit
pământul pentru a se alătura muncitorilor din fabrici. Viaţa rurală se schimbase
pentru totdeauna.
De asemenea, începe să se manifeste, în această perioadă, așa-numitul
proces de “împrejmuire” a pământurilor de către marii proprietari, care, în fapt, a
reprezentat deposedarea de pământ a ţăranilor, prin răscumpărare sau violenţă.
Actul de împrejmuire se acorda de către Parlament, iar cel care aspira la un
asemenea document trebuia să facă dovada că dispune de sumele necesare pentru
valorificarea agricolă a întregii suprafeţe împrejmuite. Trebuie remarcat şi faptul că
sistemul bancar englez era suficient de dezvoltat în epocă pentru a răspunde cu
promptitudine nevoii de credit a agricultorilor care dispuneau de acte de
împrejmuire.
În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea au fost aprobate de către
Parlament peste 3300 de asemenea acte, prin care circa 4 milioane de acri de
pământ au fost „împrejmuiţi”. Efectele procesului de „împrejmuire” au fost rapide
şi s-au făcut simţite în dublu sens. În primul sens, cel economic, împrejmuirile au
permis formarea de mari ferme, prin comasarea pământurilor şi adoptarea de
metode ştiinţifice, precum şi obţinerea unei producţii mult mai mari. În cel de-al
doilea sens, cel social, împrejmuirile au grăbit stratificarea socială şi polarizarea
proprietăţii funciare. Devin tot mai numeroşi marii latifundiari proveniţi din clasa
mijlocie rurală, iar ţăranii expropriaţi sau lipsiţi de câmpurile comune vor deveni
fie muncitori agricoli, fie mână de lucru ieftină pentru industria textilă aflată în plin
proces de dezvoltare, fie vor emigra în America.

3.4 Premise tehnice

Încă din perioada Renaşterii, europenii au început să inventeze şi să

utilizeze maşinării din ce în ce mai complexe şi au realizat importante îmbunătăţiri
în domeniul navigaţiei (apariţia fregatelor) sau cel al comunicării (inventarea

19
tiparului). În 1750, Marea Britanie era deja o putere maritimă şi comercială
importantă, dar majoritatea populaţiei trăia încă din agricultură. Activităţile
industriale, precum mineritul şi prelucrarea fierului, se desfăşurau la o scară relativ
redusă, iar Londra era singurul oraş cu adevărat mare.
În a doua parte a secolului al XVIII-lea, în Marea Britanie, pentru prima
dată, cunoştinţele tehnice şi ştiinţifice au fost aplicate la scară largă în agricultură şi
unele industrii, efectul fiind uimitor. Saltul demografic în Anglia, petrecut în
decurs de un secol, rupe echilibrul preexistent între cerințele de pe piața internă în
extindere și posibilitățile de producție ale manufacturilor textile engleze, care
aveau tradiții însemnate de mai bine de două secole. Această ruptură declanșează,
pe principiul reacției în lanț, un șir de perfecționări și descoperiri tehnice.
Începutul este făcut în 1733 de către mecanicul John Kay, care a inventat
suveica zburătoare și, fără pretenția unei enumerări exhaustive, menționăm că au
urmat: mașina de tors, inventată de James Hargreaves în 1765; mașina de filat a lui
Richard Arkwright, în 1769; o nouă mașină de filat, în 1785, a lui Samuel
Crompton s.a.
Perfecționarea mașinii cu abur, în 1784, de către James Watt, multiplica în
proporții considerabile forța motrice a industriei textile și rupe dependența
anterioară a acesteia față de cursurile apelor. Altfel spus, aplicarea mașinii cu aburi
a lui Watt este startul în formarea industriei textile engleze moderne, de fabrică.
Producerea textilelor, o activitate domestică, de mici proporţii până atunci (oamenii
ţeseau şi torceau în casele lor), a fost concentrată în mari fabrici, modificând
radical modul de viaţă al muncitorilor. Producţia de masă a însemnat ieftinirea
textilelor, cu impact dramatic asupra industriei. Lâna fusese cel mai important
produs de export la Marii Britanii, acum însă bumbacul câştigase teren, profitând
de cererea imensă de îmbrăcăminte uşoară şi răcoroasă, necesară în zonele toride
ale Africii şi Asiei. În sudul districtului Lancashire s-au înmulţit filaturile (fabrici
uriaşe unde munceau femeile ţesând fire, unde aerul, umed şi îmbâcsit, a cauzat
diferite boli) mohorâte ale oraşelor bumbacului. Manchester şi Liverpool
deveniseră înstărite datorită comerţului cu bumbac, iar vânzările în străinătate
aduceau venituri imense Angliei, reprezentând la un moment dat jumătate din
exportul ţării. Primele manufacturi textile foloseau energie hidraulică, gratuită dar
nesigură, deoarece o secetă putea duce la încetarea lucrului. Folosirea motoarelor
cu aburi pentru acţionarea utilajelor a fost un pas decisiv pentru producerea
textilelor, dar şi pentru întreaga industrie.
Dezvoltarea industriei grele antrenează căutări și descoperiri în industria
chimică pentru efectuarea operațiunilor privind albirea, degresarea, uscarea și

20
colorarea firelor și tesăturilor, tehnologiile tradiționale reprezentând o piedică în
prelucrarea cantităților sporite de astfel de produse. De asemenea, cerința crescândă
de utilaje antrenează dezvoltarea industriei metalurgice, domeniu în care asistăm la
descoperiri și perfecționări însemnate ca, de exemplu: procedeul fabricării
cocsului, de către Abraham Darby, în 1709; în 1750, Benjamin Huntsman
prelucrează fonta în fier forjabil; în 1784, Henry Cort perfecționează procesul de
pudlare prin care se obține oțel s.a.
În urma acestor descoperiri și perfecționări, dar mai ales a extinderii
aplicării lor, metalurgia își schimbă locul de desfășurare, mutându-se din mijlocul
pădurilor în bazinele carbonifere. Dezvoltarea industriei metalurgice a fost
favorizată și de importantele resurse de cărbune și minereuri de fier de care
dispunea Anglia. Fierul a fost un simbol important al revoluţiei industriale din
Marea Britanie, în secolul al XIX-lea fiind folosit pentru diverse lucruri precum
poduri, vapoare şi locomotive, Palatul de Cristal din Londra şi Turnul Eiffel din
Paris.
Totuşi, în 1700, industria fierului luptă pentru supravieţuire. Metalul
trebuia topit, adică încălzit până devenea lichid, astfel încât minereul se scurgea
lăsând în urmă impurităţile. Dar procesul de topire necesita cărbune, iar pădurile
Marii Britanii (din care se obţinea altă dată cărbunele) fuseseră în mare parte
distruse, fiind necesare importuri costisitoare. Soluţia a fost găsită în 1709 de către
Abraham Darby. Asemenea altor experimentatori, acesta şi-a dat seama de
ineficienţa cărbunelui în procesul de topire a metalului, descoperind cum cocsul,
mai puţin sulfuros, dădea rezultate excelente. Tehnologia lui Darby a rămas secretă
cel puţin până în anii 1730 şi, în consecinţă, Coalbrookdale, locul nașterii sale, a
înflorit spectaculos. Un viitor membru al dinastiei Darby, al treilea Abraham
Darby; a construit primul pod de fier peste râul Severn (1779).
Odată secretul aflat, producţia de fier a crescut şi s-au făcut numeroase
progrese tehnologice. Astfel, Watt şi Boulton au folosit prima oară, în 1775,
motoare cu aburi pentru a da furnalelor curentul puternic necesar pentru a atinge
temperaturi mari – unul din multiplele exemple de combinare cu succes a unor
invenţii în domeniul industrial. Fabricile de metal au dus la dezvoltarea unor oraşe
ca Birmingham şi Sheffield, iar Marea Britanie realiza în 1850 jumătate din
producţia anuală de fier din lume.
Un element indispensabil procesului de expansiune industrială a fost
producţia în cantităţi mari a cărbunelui. Cocsul era necesar la topirea fierului şi
alimentarea motoarelor cu aburi care acţionau utilaje de producţie, furnale, vapoare
şi locomotive. Populaţia, în creştere, necesita cantităţi mari de cărbune pentru

21
scopuri casnice. În 1798, William Murdoch a folosit ulei de huilă pentru a ilumina
lucrările lui Boulton şi Watt din Soho.
În 1815, Glasgow şi Londra erau iluminate cu gaz de huilă. Din fericire,
Marea Britanie dispunea de mari şi bogate depozite carbonifere în apropierea
zăcămintelor de fier. De la începutul secolului al XVIII-lea, motoarele cu aburi
erau folosite pentru a pompa apa din mine. Săparea zăcămintelor de cărbune
rămânea „cea mai grea muncă de pe pământ” şi întreaga structură a civilizaţiei
industriale a secolului al XIX-lea se baza pe oameni ce munceau în minele de
cărbuni.
O cauză și, în același timp, efectul dezvoltării metalurgice, dar și a vieții
economice, în general, o constituie dezvoltarea transporturilor. Într-o primă
perioadă a revoluției industriale s-au dezvoltat în mod deosebit transporturile pe
canale. În al doilea deceniu al secolului al XIX-lea, Anglia dispunea de o rețea de
canale (de circa 6400 de km ), care asigura transporturi ieftine și rapide, precum și
o mare fluență a traficului de mărfuri, prin ecluzele și instalațiile de încărcare și
descărcare cu care erau dotate. Construirea lor a început cu canalul Bridgewater
(1763), realizat de James Brindley, pentru a lega minele ducelui de Bridgewater de
Manchester. Canalul a avut un impact imediat asupra preţului cărbunelui în
Manchester (a scăzut la jumătate) şi a arătat avantajele folosirii canalelor pentru
transportul mărfurilor grele, declanşând o adevărată „manie a canalelor”. Această
„manie” a durat până în 1830, când reţeaua de canale a Marii Britanii era mai
dezvoltată decât cea de drumuri.
Sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea reprezintă
o perioadă de mari framântări și căutări pentru perfecționarea unei noi forme de
transport, cea pe calea ferată Transportul pe șine este cunoscut și folosit cu mult
înaintea acestei perioade, mai ales în domeniul extracției de minereuri, tracțiunea
utilizată fiind, de regulă, cea animală.
În 1790, numai liniile industriale miniere din regiunea Newcastle măsurau
600 km. Începutul tracțiunii cu aburi este făcut de către firma „Watt și Boulton”
din Soho, cea mai mare fabrică de mașini cu aburi a epocii, care inaugurează, în
1775, prima locomotivă cu aburi din lume pentru calea ferată cu ecartament redus ̶
locomotiva „Tram Engine” ̶ la construcția căreia au participat James Watt,
William Murdoch și Richard Trevithick. Dezvoltarea ulterioară a transporturilor pe
căile ferate reprezintă și o sinteză a descoperirilor și perfecționărilor în fabricația de
oțel și a mașinii cu abur.
O nouă etapă a evoluției căilor ferate începe în 1825, când se inaugurează,
în tracțiune cu abur, linia Stockton – Darlington, în nord-estul Angliei, linie ce avea

22
ca scop exploatarea zăcămintelor de cărbune din zonă, dar pe care se transportau și
călători. Proiectele liniei sunt întocmite de George Stephenson, construcția durează
trei ani, iar traseul cuprinde și un pod feroviar. Trenul inaugural al liniei, remorcat
de locomotiva „Locomotion No. 1”, este condus de G. Stephenson și parcurge
traseul cu viteza maximă de 19 km/h. Pe traseul menționat se folosea însă tracțiune
mixtă, cu cai și locomotive, acestea din urmă având încă un randament scăzut în
exploatare, ceea ce solicita noi perfecționări.
Câțiva ani mai târziu, în 1829, conducerea companiei feroviare
The Liverpool and Manchester Railway (L&MR) organizează un concurs de
locomotive, cu scopul de a decide sistemul de tracțiune ce urma să fie adoptat.
Premiul este repurtat de locomotiva „The Rocket”, prezentată la concurs de George
si Robert Stephenson, împreună cu Henry Booth, care parcurge, în mai multe etape,
112 km, cu o viteză medie de 25,75 km/h. Rezultatul îl constituie inaugurarea la
15 septembrie 1830, pe traseul Liverpool-Manchester, a primei linii de cale ferată
comercială modernă ̶ un traseu de 51 de km, care a necesitat și numeroase alte
lucrări, și anume 63 de poduri și un viaduct de 18 m înălțime. Se stabilește, astfel, o
primă legătură feroviară între două orașe engleze, de care beneficiază atât
negustorii din Liverpool, cât și fabricanții din Manchester. Primele trenuri au fost
remorcate de locomotive asemănătoare cu „The Rocket”, construite de firma
„Robert Stephenson & Co”. Ulterior, extinderea căilor ferate urmează o curbă
exponențială atât în Anglia, cât și în alte țări. După 20 de ani de la inaugurarea
menționată, numai în Anglia liniile de cale ferată măsurau circa 10000 km. Căile
ferate au permis deplasarea mai rapidă a mărfurilor și călătorilor, au oferit volum și
siguranță, precum și o ieftinire a costurilor transporturilor.

Lungimea căilor ferate (km) în perioada 1850-1870

BritanieMarea
Statele Unite

Germania

Canada
Franţa

Rusia
Italia

India

1850 14430 9797 5856 2915 2262 620 530 501

1875 118550 23365 27970 19357 6930 8018 10430 19029
Creșterea
720 138 378 456 206 1193 1868 3698
%
Sursa: ”Statisticile istorice ale Statelor Unite“(1875); B. R. Mitchel ̶ fragment din
statisticile europene - 1975;extras statistic al Indiei Britanice

23
 La mijlocul secolului al XIX-lea, revoluţia industrială transformase Marea
Britanie în „atelierul întregii lumi”. Acest statut a fost celebrat în 1851 prin Marea
Expoziţie organizată în Hyde Park, într-o construcţie de metal şi sticlă numită
Palatul de cristal, un adevărat simbol al puterii industriale al acestei naţiuni.

Tema 4

Revoluţia industrială în Franţa

4.1 Începuturile. Industria

Economia Franţei a cunoscut revoluţia industrială în secolul al XIX-lea.

Chiar dacă ritmul nu a fost similar celui din Anglia, producţia industrială a
crescut, reţeaua de căi ferate s-a lărgit şi capitalurile băncilor s-au mărit, fapt ce a
determinat ca bancherii şi industriaşii francezi să facă un intens export de capital în
colonii şi în ţările mai puţin dezvoltate: Rusia, China şi Ţările Baltice.
Întreprinderile mari s-au unit în monopoluri. Industriaşii, bancherii, marii
properietari agricoli, alcătuind „oligarhia financiară”, au participat la conducerea
activităţii statului. Europa modernă s-a construit în bună măsură pe principiile
Revoluţiei Franceze şi pe instituţiile create de Napoleon. Importanţa modelului
francez poate fi interpretată în două sensuri. Pe de-o parte, el a inspirat
modernizarea Europei la nivel social, politic şi cultural, pe de altă parte a oferit
marilor puteri conservatoare un exemplu imediat pentru consolidarea propriei lor
autorităţi economice.
Alternativa unui executiv puternic, soluţia lui Napoleon la criza regimului
revoluţionar, a fost prelucrată chiar de foştii adversari, ca exemplu putem da
Austria.
Reorganizarea sistemului legislativ, fiscal şi judiciar, unificarea sistemului
monetar, dirijismul economic reglat de instituţiile puternice (Banca Franţei, Curtea
de Conturi) au dus la unificarea şi centralizarea economică. Codul de Comerţ
(1807) reglează pe baze noi comerţul exterior şi interior. Blocada continentală
impusă de Napoleon împotriva Angliei, în 1806, ilustrează o percepţie mai puţin
tradiţională a fenomenului economic, care nu mai doar continental, ci şi mondial.
Revoluţia industrială a început prin inventarea maşinilor cu aburi, care
înlocuiau munca manuală cu cea prestată de o maşină. Primele maşini cu aburi au
fost folosite în industria textilă, apoi în cea minieră şi în transporturi. Ele au permis
creşterea productivităţii.

24
 Alt element al revoluţiei industriale a fost noua organizare a muncii.
Muncitorii nu mai pot lucra acasă sau în mici ateliere. Producţia se concentrează
acum în uzină, având un ritm impus de maşină. Aceasta presupune o disciplină
foarte strictă a muncii şi o organizare optimă. Populaţia angajată în domeniul
industrial a devenit treptat tot mai numeroasă.
Metalurgia cunoaşte, începând cu 1820, o creştere rapidă, mai ales în
producţia de fontă realizată în furnale înalte ce foloseau cocsul, aceasta ajungând să
asigure 60% din producţie, înlocuind cărbunii de pământ (produce pentru căile
ferate, dar şi pentru maşinile cu vapori). Metalurgia devine pentru prima dată
principala ramură motrică a economiei, afectată însă și ea de criza din 1847, care
marchează o incertitudine a producţiei.
Franţa şi Marea Britanie au urmat căi diferite, putem spune paralele până în
secolul al XIX-lea. Ideea că industria franceză şi economia sa ar fi rudimentare prin
comportare cu celelalte state este falsă. Industria franceză este doar diferită. Ea se
axează pe produse de înaltă calitate şi mai ales pe cele de larg consum, pe creşterea
în paralel a muncii şi a marii industrii.
Producţia bunurilor de larg consum reprezenta între anii 1825-1844,
65% din producţia industrială a Franţei, producţia de cosmetice (axată pe săpun),
de lumânări şi mai ales de zahăr fiind caracteristice. Industria textilă este foarte
bine reprezentată şi are o creştere dinamică. Normandia rămâne principala regiune
textilă. Filaturile sunt însă bazate pe energie hidraulică, iar cusutul manual este
predominant.
Industria bumbacului, în Alsacia, este mult mai progresivă. Se practică
cusutul mecanic folosind maşini cu aburi de origine engleză, pe care însă
constructorii alsacieni le-au perfecţionat permanent. Producţia de lână şi mătase
pentru articole de îmbrăcăminte de lux a constituit una din sursele principale de
export în Marea Britanie, Statele Unite şi Belgia.
Construcţia de material feroviar cunoaște o creştere rapidă. În 1860,
40% din producţia franceză de locomotive este exportată. Între anii 1850-1860,
echipamentele de maşini cu abur se diversifică, apar centre specializate în
construcţia de maşini.
Prin comparaţie, industria carboniferă franceză, față de cea englezească,
este mai slab reprezentată, iar cele 130 de societăţi de extracţie din Masivul Central
sunt mai active decât cele din nord. Cărbunele francez este cu 45% mai scump
decât cel englezesc. Unele inovaţii ştiinţifice sunt remarcabile. În industria
alimentară menţionăm descoperirea lui Pasteur (1880) ̶ laptele condensat-
pasteurizat ̶ care a dus la transportarea în bidoane ermetice. Tehnica frigului (1878

25
- Charles Tellier) şi tehnica sterilizării (1809 - Nicholas Appert) au intensificat
comerţul cu produse alimentare. Se exportau, printre alte produse alimentare,
biscuiţi, ciocolată, băuturi gazoase, ulei de măsline, margarină (unt economic,
inventat în Franţa sub cel de-al doilea imperiu). Se dezvoltă producţia de hârtie
pentru cărţi, reviste, documente administrative şi ambalaje. În 1900, consumul de
hârtie, pe cap de locuitori este deja de 2 kg, comparativ cu Austria şi Ungaria, unde
era de 700 g.
Din 1880, după descoperirea dinamului de către mecanicul belgian
Gramme, electricitatea joacă un rol important atât pentru industrie, cât şi pentru
diversificarea comunicaţiei la distanţă (telegraful electric, telefonul, transmisiunea
radio). În 1893, Parisul avea 27.000 abonaţi telefonici. După 1880, electricitatea
este aplicată în căile ferate, în transportul urban, în metalurgie şi industria chimică.
Motorul cu explozie şi automobilul dau petrolului o importanţă mondială. În 1863,
Franţa, prin societatea fraţilor Desmorais, importă petrol pentru prima dată şi
începe să-l rafineze. Se dezvoltă în paralel industria chimică, se produc acizi,
fosfaţi, coloranţi, cloruri, explozibili. Societăţile „Kuhlman ā Loos”, „Pechiney”,
„Saint- Gobain” deţineau 24 de uzine în care lucrau 20.000 de muncitori.

4.2 Comerţul şi agricultura

Dezvoltarea comerţului în secolul al XIX-lea este rezultatul unei producţii

de masă, care depăşeşte necesarul de mijloace de transport ce stimulau schimbările
existenţei unei monede clar definite, mai ales între marile puteri economice.
Bogăţia unei ţări se manifesta prin: produse precum materii prime (cărbune,
minereuri, lemn), produse agricole (grâu, porumb, bumbac şi cauciuc) şi produse
finite (maşini, utilaje, confecţii, cosmetice, zahăr, ulei, alimente); capitaluri
financiare; servicii (transporturi, asigurări, brevete de investiţii, drepturi de autor,
hoteluri, alimentaţie publică).
Franţa renunţă la politica protecţionistă şi stabileşte noi tratate comerciale
bilaterale cu alte state. Marea Mediterană conservă un trafic internaţional, flota
maritimă şi riverană jucând un rol important. Importurile sunt exprimate în
milioane (moneda naţională a ţării), iar exporturile în milioane de franci aur. Franţa
importă mai ales materii prime. Fiind o ţară agricolă dezvoltată, importă mai ales
produse tropicale şi exportă produse agricole finite, vin, grâu, dulciuri, brânzeturi,
băuturi. Baza exporturilor franceze o reprezintă utilajele şi maşinile, produsele de
lux (îmbrăcăminte şi pielărie).

26
 Între anii 1860-1870, Franţa a fost considerată a doua putere comercială a
lumii. Din 1800 până în 1914, agricultura a deținut un loc important în economia
franceză. Dacă studiem procentajul populaţiei antrenate în agricultură din totalul
populaţiei active (1851-64%, 1861-50%, 1900-43%) observăm că Franţa deţine un
segment important.
Migrarea spre oraşe va începe accelerat, din a doua jumătate a secolului al
XIX-lea, odată cu industrializarea. În Franţa, aşa-zisa revoluţie agrară a secolului al
XIX-lea este slab reprezentată. Se încearcă o alternare ştiinţifică a culturilor pentru
a nu sărăci solurile, folosirea unor îngrăşăminte chimice şi a utilajelor.Totuşi,
agricultura rămâne tributară vechilor tehnici, dependentă de capriciile vremii, de
calitatea solului. Mutaţii importante apar în acest domeniu abia în secolul
al XX-lea, odată cu dzvoltarea industriei constructoare de maşini, a chimiei, a
ingineriei genetice.

4.1 Mijloacele de transport

În primii 50 de ani ai secolui al XX-lea, călătoriile terestre şi pe mare devin

de zece ori mai rapide, astfel încât regiuni izolate cu economii domestice,
continente greu accesibile devin cunoscute şi integrate în circuitul economic.
Trenul şi vaporul cu aburi au uimit populaţia secolului şi au deschis calea spre toate
celelalte revoluţii economice. Axe feroviare Paris-Bruxelles, Anvers-Cologne,
Frankfurt-Berlin etc. sunt rute interne şi internaţionale.
Între 1850-1914, reţeaua de căi ferate are o dinamică accelerată.

Țara 1850 1917

Germania 6000 km 630000 km
Belgia 800 km 8800 km
Franţa 3500 km 39500 km
Italia 120 km 18000 km

Societăţile de căi ferate angajează cât mai mult personal, se extind şi devin
o ramură importantă în economia statelor. Spre deosebire de dezvoltarea oarecum
uniformă a transportului feroviar în ţările europene, transportul maritim şi cel
fluvial cunosc o manieră de creştere diferită. Astfel, se constată supremaţia Angliei
şi a Germaniei, Franţa ocupând locul al V-lea.
Prima societate maritimă capitalistă importantă „Mesageriile maritime”
este fondată în 1851, fiind specializată în servicii maritime poştale în Marea

27
Mediterană. Compania „General Transtlantic”, fondată în 1855, deservea cele două
linii importante: Le Havre - New York, Saint-Nazaire – Panama.
În 1876, după invenţia lui Charles Tellier, apar primele vapoare frigorifice
care pot traversa oceanul. Apar oraşe porturi importante în care se dezvoltă şantiere
navale: Anvers, Marseille, Geneva. În ceea ce privește transportul intern, în Franţa
se construiesc canale pentru navigaţie: Canalul Ronului şi Rinului, Canalul Soarei,
Canalul Senei, Canalul Berry, care leagă oraşele şi facilitează schimburile
comerciale, transportul materiilor prime şi a produselor finite, a petrolului şi a
cerealelor.
Survolarea continentelor şi a oceanelor cu balonul devine după încercarea
fraţilor Rénard, un mijloc credibil. Dirijabilul, planorul şi mai apoi avionul lui
Clément Ader (1896), deschid pt aviaţie un nou orizont, care va deveni spectaculos
în sec. XX.
Adoptarea timbrului poştal, a distribuţiei la domiciliu, a telegrafului
electric, a telefoniei, fac ca transmisiunile să fie mai rapide şi mai clare. Franţa îşi
stabileşte propriul sistem de comunicaţii telegrafice încă din 1851, astfel încât în
1873, reţeaua avea 80 000 km.

Tema 5

Circulaţia monetară în secolele XIX-XX

5.1 Etalonul aur clasic

Perioada etalonului aur “clasic”cuprinde secolul al XIX_lea și începutul

secolului al XX-lea. Aurul nu a fost ales în mod arbitrar de către guverne pentru a
juca rolul de etalon bănesc. Aurul se impusese de-a lungul multor secole pe piaţa
liberă ca moneda cea mai bună; ca marfa ce oferea instrumentul monetar cel mai
stabil pe oricare piaţă.
Etalonul aur internaţional asigura un mecanism de piaţă automat pentru
stăvilirea potenţialului inflaţionist al guvernelor. Un exemplu îl reprezintă Statele
Unite ̶ cauza creșterii și prosperității a constituit-o faptul că au avut privilegiul de
a utiliza o singură monedă pe tot cuprinsul ţării şi un singur etalon aur,
asigurându-se astfel libertatea deplină a comerţului şi investiţiilor.

28
 Odată cu izbucnirea Primului Războiul Mondial, guvernele statelor
beligerante “au abandonat etalonul aur” la scurtă vreme după intrarea în război, cu
excepţia Statelor Unite, care au intrat târziu în război şi nu şi-au sporit oferta de
dolari suficient pentru a pune în pericol posibilitatea de rambursare.
Până la Primul Război Mondial, forma clasică de existenţă a etalonului aur
a fost cea a etalonului aur-monedă (gold-standard), metalul monetar circulând liber
pe piaţa internă şi internaţională. Alături de aur, funcţiile monedei erau îndeplinite
de moneda de argint şi îndeosebi de moneda de hârtie sub forma bancnotelor şi a
altor semne monetare. Baterea liberă a monedelor de aur asigură echivalenţa între
valoarea lor nominală şi valoarea comercială, de piaţă, a metalului monetar. De
asemenea, convertibilitatea bancnotelor era liberă şi nelimitată, valoarea lor
nominală echivalând cu valoarea proprie a monedelor de aur. Prima ţară care a
adoptat acest tip de etalon a fost Anglia, în 1818, el fiind pus de către celelalte ţări
europene la baza sistemelor lor monetare mult mai târziu, după 1870, iar de către
S.U.A în 1900. În România, etalonul aur-monedă a fost adoptat prin legea din
1890.

5.2 Sistemul monetar bimetalist

Bimetalismul a fost introdus la începutul secolului al XIX-lea, în speranţa

că ar putea asigura mai bine decât monometalismul argint (cel mai vechi etalon
metalic) stabilitatea monedei prin procese compensatoare. În cadrul acestui sistem,
baterea monedelor etalon pentru ambele metale era liberă, circulaţia lor fiind
paralelă şi simultană.
În funcţie de modalitatea de stabilire a raportului valoric dintre cele două
metale, bimetalismul a cunoscut trei variante: bimetalismul integral; bimetalismul
paralel; bimetalismul parţial.
Pentru menţinerea unui raport fix de schimb în circulatia monedelor din
ambele metale, statul fixa prin lege un raport de valoare de 1 la 15,5. Baterea
monedelor din ambele metale era nelimitată, monedele având o putere liberatorie
egală. Prezenta avantajul că asigura o cantitate suficientă de monedă pentru
satisfacerea nevoilor pieţei, dar avea însă și unele neajunsuri. Îndată ce raportul de
valoare dintre cele două metale se schimbă, moneda din metalul mai preţios era
retrasă din circulaţie. Fenomenul este cunoscut sub numele de „legea lui Gresham”,
potrivit căreia “atunci când într-o ţară circulă concomitent două monede, dintre
care una e considerată public ca fiind mai bună şi cealaltă ca fiind rea, moneda rea
scoate din circulaţie pe cea bună”. Aceasta deoarece moneda considerată mai bună

29
realiza o creştere pe piaţă şi, în consecinţă, era tezaurizată sau utilizată la plăţi în
străinătate. Prin extensie, putem spune că această lege îşi păstrează şi astăzi
actualitatea. Au existat situaţii în care s-a adoptat un bimetalism paralel. În acest
caz, prin legea monetară se prevedea că moneda etalon putea fi confecţionată, ca şi
în prima variant, din ambele metale. Deosebirea consta în faptul că monedele
circulau independent, fiecare având putere liberatorie nelimitată. Raportul de
valoare nu era fixat prin lege, ci se stabilea pe piaţă fără nicio intervenţie a
autorităţii monetare.
Complexitatea sistemelor monetare se manifestă şi prin existenţa unui
bimetalism parţial, care a reprezentat o derivată a bimetalismului integral,
caracterizat prin faptul că unul dintre metale (aurul) era cel din care era bătută
moneda etalon în mod nelimitat ‒ argintul fixat prin lege la baterea de monedă
secundară (divizionară), care se găsea în alt raport valoric faţă de moneda etalon,
având o putere liberatorie limitată. Tipul clasic de bimetalism şchiop a fost cel
adoptat de Unitatea Monetară Latină. România a optat pentru bimetalism la crearea
sistemului monetar național în 1867, raportul legal dintre cele două metale fiind
fixat la 1 kg aur – 14,38 kg argint. Dificultăţile în funcţionare ale bimetalismului şi
necesitatea întăririi monedei naţionale au dus, în 1890, la înlocuirea lui cu
monometalismul aur.
În perioada de funcţionare a bimetalismului se disting trei perioade:
 1803-1850 ̶ când sistemul a funcţionat foarte bine, între valorile
comerciale ale celor două metale păstrându-se raportul de 1:15,5;
 1851-1870 ̶ se marchează începutul dificultăţilor în funcţionarea
sistemului, ca urmare a schimbării raportului dintre cele două metale.
Monedele din argint aveau o valoare de piaţă mult mai mare decât cea
fixată prin lege, cele de aur devenind mai slabe. Această stare se putea
remedia pe două căi: fie reducând valoarea monedelor de argint, fie
sporind-o pe cea a monedelor de aur;
 1871-1885 ̶ este ultima perioadă a bimetalismului. Începând cu 1871
începe declinul monedei de argint, aceasta depreciindu-se treptat.
Raportul de valoare se deplasează simţitor în favoarea metalului galben,
argintul fiind retras din circulaţie. Este momentul în care ţările
abandonează bimetalismul şi pun la baza sistemelor lor monetare
etalonul aur.
Bimetalismul, datorită imposibilităţii menţinerii în timp a raportului fix
între valorile legale sau de piaţă ale celor două monede etalon, nu a fost formula
monetară ideală, aşa cum se prevăzuse. Bimetalismul nu a fost adoptat ca sistem

30
monetar decât într-un număr restrâns de ţări, ceea ce a făcut posibilă speculaţia cu
monedele respective pe pieţele altor ţări. Acest lucru îl întâlnim şi în România, care
a adoptat bimetalismul într-o perioadă de depreciere a argintului. Înlăturarea unui
asemenea neajuns nu era posibilă decât dacă bimetalismul ar fi fost adoptat de toate
ţările, cooperând în acelaşi timp la menţinerea unui raport de valoare constant între
cele două monede etalon. Dar acest lucru nu s-a întâmplat, sistemele monetare
reorganizându-se pe baza etalonului aur, care va face o strălucită carieră în
îndeplinirea funcţiilor monetare.

5.3 Băncile şi mişcările de capital. Uniunile monetare

Triunghiul format din calea ferată-uzină-bancă formează prima celulă a

prosperităţii industriale în economia capitalistă. Sistemul bancar va evolua rapid
între 1850 şi 1880, dovedindu-şi utilitatea. Fiecare stat are o bancă naţională (1800)
şi câteva bănci private, animate de familii de finanţişti care dispun de propriul
capital şi de relaţii politice privilegiate. Zaçane Lofitte a încercat să creeze o unitate
bancară care să adune capitalurile din agricultură, industrie şi comerţ, dar eşuează.
Apar mici banci private, conduse de protestanţi sau evrei, veniţi în Franţa
înainte de revoluţie sau în timpul imperiului: Lazard, Hottinger, Fould, Cohen
d’Anvers, Miroband, Seiltière. Ei formează „La Haute Banque”. Apare noţiunea de
credit, care facilitează marile investiţii. Ele au sedii impozante şi impresionante,
precum și sucursale pe întreg teritoriul. Se stabilesc raporturi de curs valutar între
ţări, care uşurează schimburile şi facilitează investiţiile internaţionale. Apar
depozitele în numerar, atât pentru societăţi, cât şi pentru persoane private, bilete de
valoare la purtător, titluri, depozite la vedere şi la teren, conturi curente, cecuri.
Émile Pereire creează „Le Credit Foncier de France” şi „Le Credit
Agricole” în 1852. Plasamentele şi împrumuturile acordate de băncile franceze în
străinătate, apariţia societăţilor de asigurări finanţate de capitalul bancar fac ca
Franţa să fie alături de Anglia, până în 1880, principalele puteri financiare
mondiale.
Folosirea aceloraşi metale preţioase ca bază pentru monedele naţionale a
înlesnit crearea unor uniuni de state care împărţeau acelaşi sistem de monedă.
Problemele legate de schimbarea preţurilor relative ale aurului şi ale argintului au
jucat un rol important în formarea celei mai mari uniuni de state bimetaliste. Căile
de comunicaţii mai bune şi comerţul în continuă extindere au fost, de asemenea,
forţe majore care au contribuit la stabilirea uniunilor monetare. Poate cea mai
importantă cauză a fost împărtăşirea aceloraşi valori politice în cadrul grupurilor

31
conducătoare din Europa, o credinţă în beneficiile comerţului şi industriei şi în
progres.
John Stuart. Mill, de exemplu, afirmă că “îmbunătăţirea politică” va duce
eventual la o monedă mondială pe măsură ce vor dispărea iraţionalităţile
naţionaliste. În aceste circumstanţe, politicile economice generale pe care diferite
state doreau să le continue puteau fi foarte asemănătore, astfel ca o uniune
monetară să implice o pierdere efectivă redusă a suveranităţii. Chiar şi aşa, dorinţa
de a uni obiectivele politice cu formarea de instituţii economice a fost extremă în
două dintre cele trei uniuni ale perioadei. Beneficiile unei uniuni monetare erau
asemănătoare cu cele rezidând din comerţ. În general, integrarea unităţilor
monetare naţionale era în mare măsură o faţetă a dezvoltarii economiilor statelor
membre, care urmăreau stabilirea unor instituţii comune în aşa fel încât resursele să
fie folosite în modul cel mai eficient.
În 1857, Austria şi Slovenia au fondat Uniunea Austro-Germană cu o
singură unitate monetară, marca de argint. Trei unităţi distincte cu o rată de schimb
fixată au oferit un mediu de schimb, însă nu a avut loc nicio integrare reală a
sistemelor bancare şi monetară. Uniunea a fost dizolvată în 1866 prin declanşarea
războiului austro-prusian. Uniunea a fost în primul rând un mijloc de a obţine
dominaţie politică asupra statelor germane şi când Prusia a obţinut în mod cert
victoria, Austria nu a mai avut loc în Uniune.
Uniunea Monetară Latină s-a dovedit mai durabilă. Scăderea preţului
aurului în raport cu argintul, în timpul anilor 1850, a produs dificultăţi sistemului
monetar bimetalic francez. În răspuns la exportul de argint, francezii au ajustat
conţinutul de argint în monetăria lor, creând astfel probleme relaţiilor economice
cu Belgia, Elveţia şi Italia. În 1860, 87% din circulaţia monetară subsidiară a
Belgiei era franceză, iar Elveţia a adoptat standardul francez din 1850, italienii
fiind nevoiţi să procedeze la fel în 1862. Convenţia Monetară din noiembrie 1865
s-a întrunit pentru a rezolva aceste dificultăţi. Franţa dorea să menţină acest
status quo, potrivit lui Matthew Wills, deoarece Banca Franţei şi liderii financiari
francezi găseau profitabil arbitrajul bimetalist. Celelalte state doreau să se
standardizeze pe aur, la fel ca şi o bună parte a delegaţiei franceze. Dominaţia
politică a Franţei a asigurat încrederea Uniunii Monetare Latine. Ultimul stat
important care s-a alăturat Uniunii a fost Austria, în 1867, şi termenii tratatului
specificau aurul ca mediu de schimb. Scăderea valorii argintului a dus la Tratatul
din 1874, care restricţiona moneda de argint, iar în 1878 moneda de argint a fost
supendată de către Uniune.

32
 Cauza ultimă a colapsului bimetalismului pe care se baza Uniunea
Monetară Latină a fost preferinţa puternică pentru aur a mercantilismului, rezidând
din creşterea comerţului la scară mare, care favoriza metalul cu cea mai mare
valoare pentru cele mai mici volume. Germania s-a mutat de la argint la aur în
perioada 1871-1873 şi a vândut cantităţi substanţiale de argint. India nu a putut
absorbi aceste cantităţi integral din cauza unei datorii crescânde faţă de Britania, ca
urmare a introducerii unui ordin de circulaţie în 1862 şi îmbunătăţirii transportului,
care au redus nevoia de argint pentru tranzacţii. Valoarea raportului argint-aur a
început să scadă nu ca răspuns la vânzările germane de argint sau la
demonetarizarea argintului de către Uniunea Monetară Latină din 1878, ci din
cauza faptului că Italia nu a dorit să-şi subordoneze politicile naţionale celor ale
Franţei sau grijilor internaţionale pe perioada Uniunii. Din 1860 până în 1865,
cheltuielile guvernului italian, incluzând cheltuielile pe căi ferate şi “politica de
pacificare” în nou-cuceritul sud, au fost dublul sumelor ce reveaneau din taxe. În
1866, guvernul italian şi-a declarat moneda neconvertibilă. Italia nu a consimţit în
1874 la decizia de a se muta de facto la standardul bazat pe aur şi, la conferinţa din
1878, şi-a anunţat intenţia de a continua să folosească argintul ca material pentru
monedele sale. Uniunea a reuşit să aplice o restricţie asupra cantităţii de monedă şi
a obţinut garanţia că aceasta va fi ultima emitere de monede de argint.
Uniunea Monetară Scandinavă s-a format spre sfârşitul celui de-al treilea
sfert al sec.XIX, dovedindu-se a avea cel mai mare succes dintre cele trei uniuni și
rezistând până la destrămarea cauzată de Primul Război Mondial. Succesul se
datorează caracterului esenţial asemănător economiilor Norvegiei, Suediei şi
Danemarcei, bazate pe agricultură, industrii extractive, forestiere, pescuit şi comerţ.
Câştigurile rezultate din specializare nu au necesitat o mai mare realocare a
resurselor. Mutarea Germaniei pe aur şi aderenţa Franţei la bimetalism au
descurajat scandinavii să se alăture Uniunii Monetare Latine. În schimb, a fost
creată, în 1873, de către Suedia şi Danemarca, Uniunea Monetară Scandinavă, la
care s-a alăturat apoi, în 1875, şi Norvegia. Monede de aur, în acelaşi stil, au
circulat liber în interiorul Uniunii, dar până în 1885 (aurul a fost esenţialmente o
monedă-depozit, căci mai mult de jumătate din masa monetară suedeză erau bani
fără acoperire). Un sistem rudimentar de curăţire a monedelor, stabilit de către
banca centrală ulterior, a ajutat integrarea monetară.

33
 Tema 6

Revoluţia industrială în Germania, SUA,

Japonia și Rusia

6.1 Cauzele întârzierii germane

Germania, ca urmare a lipsei unităţii statale, cunoaşte o evidentă rămânere

în urmă faţă de Anglia. Existenţa mai multor state cu populaţie germană constituie
un handicap al vieţii economice germane, parţial atenuat prin „Uniunea vamală”,
iniţiată de Prusia în 1819, la care au aderat toate celelalte state germane, cu
excepţia Austriei, până în 1836. Până la mijlocul secolului al XIX-lea însă,
industria statelor germane păstra multe dintre caracteristicile economiei medievale,
dominată de meşteşugari şi manufacturi.
După 1850, ca urmare a creşterii demografice şi a reformei agrare, statele
germane cunosc o intensificare a vieţii economice, creşteri importante în producţia
industrială textilă şi în cea agricolă. Progrese semnificative ale revoluţiei
industriale în Germania au fost înregistrate în domeniul industriei grele, cu
deosebire după unificarea statelor germane. În urma adoptării unei puternice
legislaţii protecţioniste, se dezvoltă, după 1870, industria grea, care, până la
sfârşitul secolului, o întrece în realizări pe cea engleză. Metalurgia, construcţiile de
maşini, în special de material rulant, chimia, electrotehnica ş.a. cunosc creşteri şi
realizări tehnice de nivel mondial. Se acordă o atenţie deosebită întemeierii,
dezvoltării şi consolidării învăţământului tehnic superior şi cercetării ştiinţifice.
Descoperiri semnificative, care îşi pun amprenta asupra nivelului de
dezvoltare al economiei germane, ca motorul Otto, Diesel, electric ş.a., conferă
industriei de prelucrare o artă superioară. De asemenea, intervenţia statului german
a fost deosebit de puternică în construcţia de căi ferate, constituind un element
fundamental al unificării economice. Căile ferate germane însumează 43.000 km în

34
1890, au o mare densitate în regiunile puternic industrializate (Westphalia, Silezia
şi Saxonia) şi se află, după 1876, în proprietatea statului.
Către sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea,
Germania începe să-şi creeze un imperiu colonial propriu, prin anexări de teritorii
din Africa şi Asia.
Revoluţia industrială din Franţa, deşi cu tradiţii deosebite în industria
manufacturieră textilă, cunoaşte o dezvoltare industrială modernă relativ târzie.
Unele împrejurări istorice, cum sunt măsurile economice sau cu implicaţii
economice luate în perioada revoluţiei franceze, precum şi pierderile imense umane
şi materiale legate de războaiele napoleoniene, au încetinit procesul de modernizare
a bonomiei franceze. La acestea se poate adăuga şi dimensiunea redusă a
proprietăţii funciare tipic franceze, care nu are forţa economică necesară
modernizării agriculturii şi reţine un segment prea mare din populaţia activă.
În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, industria franceză cunoaşte
realizări remarcabile în domenii de vârf ale epocii, precum cele ale metalurgiei,
oțelurilor speciale, chimiei, aeronauticii, autovehiculelor, dar, cu toate acestea,
nivelul de dezvoltare al economiei franceze în ansamblu nu poate fi caracterizat ca
fiind acela al unei ţări industrializate. Agricultura păstrează rolul dominant în
economie, urbanizarea este scăzută, iar întreprinderile industriale, în proporţie de
80%, sunt de mici dimensiuni, ele având între trei și cinci angajaţi.

6.2 Revoluția industrială în SUA

SUA, în momentul proclamării independenţei, erau predominant agricole şi

cu o populaţie relativ redusă. De-a lungul secolului al XIX-lea, ele cunosc mari
frământări, determinate de cristalizarea statutului politic, întinderea teritorială şi
căutarea unui model de dezvoltare economică. Ca urmare a ratei natalităţii extrem
de ridicate, precum şi a valurilor de imigrări, populaţia SUA cunoaşte, într-un
secol, un salt uriaş, de la 4 la 100 milioane; este o populaţie predominant tânără,
ceea ce imprimă un dinamism deosebit vieţii economice. În plus, piaţa internă a
SUA se caracterizează printr-o mare omogenitate, urmare a ceea ce sociologii
numesc „creuzetul american”. Cu toate acestea, până în pragul secolului al XX-lea,
economia SUA suferă de o cronică lipsă de braţe de muncă, motiv pentru care
producţia, atât cea agricolă, cât şi cea industrială, au caracteristici proprii.
În dezvoltarea economică a SUA deosebim, în principal, două etape: prima,
până la războiul de secesiune, în care economia se dezvoltă în relativă dependenţă

35
faţă de fosta metropolă, şi a doua etapă, după războiul de secesiune, când ea îşi
găseşte propriul drum şi ritm de dezvoltare.
În esenţă, dezvoltarea economică a SUA începe cu agricultura, domeniu în
care fertilitatea excepţională a terenurilor virgine şi imensitatea spaţiului geografic
sunt factori favorabili pentru cultura cerealelor şi creşterea animalelor, deşi
cucerirea Vestului se dovedeşte a fi o realitate extrem de aspră. Producţia agricolă
reprezintă baza de materii prime pentru producţia alimentară, care, în faza ei de
început, este concentrată în jurul oraşului Chicago. Concomitent, industria textilă
cunoaşte şi ea dezvoltări semnificative prin valorificarea bumbacului în zonele
nordice. Prima „afacere în stil american" a constituit-o realizarea căilor ferate,
construcţia lor fiind o permanenţă a vieţii economice din SUA, începând din
deceniul al treilea şi până la sfârşitul secolului al XIX-lea. Trebuinţele generate de
construcţia de căi ferate impun dezvoltarea industriilor extractive, metalurgice şi
constructoare de maşini. Dezvoltarea societăţilor pe acţiuni și gradul înalt de
monopolizare al acestora au dus la apariţia legilor antitrust. Este semnificativ faptul
că acţiunile societăţilor feroviare au fost primele înregistrate la Bursa din
NewYork, iar valorile la care ele erau negociate depăşeau cu mult pe cele ale
societăţilor industriale.
Descoperirea petrolului, la jumătatea secolului XIX, imprimă vieţii
economice un ritm şi direcţii proprii de dezvoltare. Coroborat cu victoria nordului
industrial asupra sudului agricol, în urma războiului de secesiune, şi cu tactica
protecţionistă promovată consecvent în a doua jumătate a secolului al XX-lea,
procesul de industrializare în SUA se desfăşoară accelerat şi cu rezultate care
îndreptăţesc şi consfinţesc poziţia lor de lider în ierarhia mondială la inceputul
secolului al XX-lea. Expansiunea economică americană se face simţită pe piaţa
mondială încă dinainte de Primul Război Mondial, prin activităţile unor mari
societăţi ca Standard Oil, General Motors, Ford, United States Steel Co, General
Electric, Dupont de Nemours ş.a.

6.3 Revoluția industrială în Japonia

Japonia, după două secole de închistare feudală şi izolare voluntară de

restul lumii, cunoaşte, la jumătatea secolului al XlX-lea, începutul Erei Meiji, care
se constituie într-un amplu proces de reforme şi transformări ce s-au înscris într-un
accelerat proces de modernizare. Reformele şi transformările au vizat atât
domeniul politic, cât şi pe cel social şi economic. In domeniul politic au fost
adoptate principiile şi formele organizatorice ale democraţiei moderne,

36
concomitent cu restaurarea puterii imperiale, iar în cel social, prin desfiinţarea
relaţiilor feudale, au fost create premisele formării structurilor capitaliste moderne.
In domeniul economic, se cuvine subliniat rolul deosebit pe care şi l-a
asumat statul japonez în procesul de modernizare şi industrializare, prin apelul
treptat, gradual, la iniţiativa particulară. Maşinismul pătrunde iniţial în industria
textilă, în cea de prelucrare a mătăsii la început şi, ulterior, a bumbacului importat,
iar în ultimele decenii ale secolului al XIX-lea în industria grea - metalurgie,
construcţii de maşini, construcţii navale, sprijinite de către stat prin comenzi ferme
pe termen lung pentru cerinţele armatei imperiale în vederea expansiunii
economice şi militare. De asemenea, statul s-a implicat nemijlocit în pregătirea
forţei muncă prin sistemul de învăţământ de toate gradele: primar, profesional,
liceal și superior. Intr-un termen relativ scurt, de trei decenii, Japonia a parcurs în
ritm accelerat drumul de la stat feudal la un stat modern industrial. La sfârşitul
secolului trecut, pe piaţa Extremului Orient, produsele japoneze concurau la
egalitate cu cele engleze, germane şi americane.

6.4 Revoluţia industrială în Rusia

Rusia prezintă un caz aparte de dezvoltare economică. Statul rus a sprijinit

procesul de industrializare în secolele XIX-XX după înfrângerea în războiul Crimeii,
precum şi după razboiul ruso-turc (1877), încheiat prin congresul de la Berlin din
1878. Mobilizarea resurselor naţionale nu mai putea fi întârziată, statul rus conştientizând
gradul său de înapoiere economică și fiind nevoit să ia o serie de măsuri pentru
industrializarea ţării. Modernizarea Rusiei a venit de sus în jos. Acest lucru l-a făcut şi
Petru cel Mare în secolele XVI - XVII, când statul a fost cel care a aprovizionat piaţa cu
capital şi forţă de muncă în minerit, metalurgie, armament şi textile, altfel încât
dezvoltarea era aproape imposibilă într-o societate cu o economie naturală bazată pe
dependenţa personală, în care nu exista nicio evidenţă a ţăranilor statului sau a orăşenilor
ce munceau în fabrici.
Munca servilă a avut ca rezultat productivitatea scăzută a bunurilor
manufacturiere, care nu puteau concura cu bunurile din import din punctul de vedere al
preţului şi al calităţii. Lipsa forţei de muncă a determinat guvernul, în 1807, să introducă
o lege conform căreia muncitorii din mine nu-şi puteau schimba locul de muncă,
întrucât nu exista o piaţă a forţei de muncă care să fie suplinită de ţărani. O altă anomalie
era aceea că deţinătorilor aşa-numitelor fabrici, prin lege, nu li se dădea voie să
micşoreze forţa de muncă, indiferent de starea afacerii; de cele mai multe ori, aceştia erau
nevoiţi să trimită guvernului petiţii pentru a le permite să-i elibereze pe muncitori şi pe

37
familiile lor. Prin legea de la 1840, care le-a îndeplinit dorinţele, au fost eliberate
familii.
Exportul de grâu, cerut tot mai mult pe piaţa europeană, în special cea
englezească, a contribuit la afluxul capitalului străin în Rusia. Un rol important în
creşterea economiei l-au jucat măsurile luate între anii 1839-1844 pentru stabilirea
cursului rublei şi legea din 1840 prin care erau eliberaţi muncitorii aflaţi în posesiunea
statului.
Industria lânii şi cea a zahărului foloseau în cea mai mare parte munca şerbilor
Antreprenoriatul nobiliar s-a dezvoltat la mijlocul secolului al XVlII-lea, mai ales în
domeniul distilării şi al producerii uniformelor militare pentru care materiile prime erau
uşor de găsit. Antreprenorii au fost motivaţi de către cerințele pieței, dar și ca urmare a
pierderilor suferite în urma invaziei Rusiei şi a scăderii preţului grâului din 1820.
Prin specializarea în diferite produse şi lucrând pentru pieţe diferite, nobilimea
manufacturieră nu concura în adevăratul sens al cuvântului cu iniţiativa ţărănească. Din
contră, moşierii stimulau antreprenoriatul ţărănesc, cel puţin în stadiile iniţiale, oferind
şerbilor protecţie din partea autorităţilor fiscale şi poliţieneşti, precum şi garantarea
solvabilităţii vizavi de creditori. Acest lucru explică de ce o mare parte din antreprenoriat
era compus din şerbi. Prin încurajarea activităţilor industriale ale şerbilor şi sprijinirea lor
în căpătarea experienţei, nobilimea îşi urmărea propriile interese, ei pretinzând taxe mai
mari din veniturile pe care le obţineau şerbii. În general, creşterea antreprenoriatului rural
spre deosebire de cel urban se datora costului scăzut al forţei de muncă. Materiile prime
erau disponibile fără să fie transportate; subzistenţa se datora agriculturii care
compensa cererea în scădere pentru produsele manufacturiere, ţăranii nu plăteau taxe
industriale sau comerciale până când afacerea lor nu devenea sigură.
Datorită protecţiei moşierilor, afacerea putea fi ţinută secretă o perioadă
îndelungata de timp pentru se consolida şi a acumula profituri. Obiceiul de a păstra un
secret, încrederea comună şi ostilitatea în faţa controalelor autorităţilor au făcut ca aceste
afaceri să capete dimensiuni considerabile, fără să declare venitul autorităţilor sau să se
teamă de un eventual denunţ. Aproape un secol de persecuţii şi sărăcie i-a învăţat să fie
economi, o trăsătură atipică rusilor.
Ţară de dimensiuni continentale, cu resurse naturale imense şi în mare parte
necunoscute în acea vreme, Rusia cunoaşte, în a doua jumătate a secolului
al XIX-lea, o serie de înnoiri. Prin reforma agrară adoptată în 1861, ţărănimea este
eliberată din iobăgie şi împroprietărită, dar acestea nu se transformă într-o premisă
a unei dezvoltari industriale moderne susţinute, întrucât împroprietărirea se face nu
individual, ci la nivelul obştilor săteşti, fapt ce menţine forţa de muncă în

38
agricultură. Realizarea reformei agrare a făcut totuşi ca producţia agricolă să crească
anual cu 2% prin mărirea suprafeţei agricole.
Exploatările de fier şi de cărbune din bazinele Krivoirog şi Doneţ, precum
şi cele de petrol din jurul Mării Caspice sunt folosite fie pentru industria
metalurgică, legată, în principal, de cerinţele armatei imperiale, fie pentru export,
cum este cazul petrolului. Industria textilă cunoaşte, de asemenea, unele creşteri,
prin dezvoltarea de mari fabrici la Petersburg, Moscova ş.a., care prelucrează
bumbacul din zonele sudice.
Statisticile epocii consemnează, pentru anul 1900, un număr de două
milioane de muncitori salariaţi. Desigur, mult în cifră absolută, dar foarte puţin
raportat la populaţia Rusiei, care era de circa 170 milioane. În industria
manufacturieră şi minerit lucra 5% din întreaga forţă de muncă şi se realiza 1/5 din venitul
naţional , În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, căile ferate cunosc şi ele o
dezvoltare însemnată, lungimea liniilor lor însumând, în pragul Primului Război
Mondial, peste 60.000 km, în care este inclusă şi Transiberianul (8.267 km),
inaugurat în 1904. Dezvoltarea reţelei căilor ferate este insuficientă, având în
vedere imensitatea spaţiului geografic şi trebuinţele economice de pe acesta. Mai
trebuie adăugat şi faptul că ecartamentul adoptat este mai mare decât cel european,
ceea ce face ca fluenţa traficului internaţional să fie mult îngreunată. Cu toate
acestea, efectul căilor ferate a fost într-adevăr revoluţionar, ele stimulând piaţa internă şi
externă a grâului.
În 1914, Rusia nu era încă o ţară industrializată. Agricultura era cel mai
important sector în care lucra 2/3 din populaţie şi care realiza 45% din venitul naţional.
În 1913, venitul real pe cap de locuitor era jumătate din cel german, 1/3 din cel american
şi britanic şi aproximativ egal cu cel italian.Cu toate acestea, până în 1914, avea un
capital social substanţial şi un important sector industrial, care se baza în mare parte pe
tehnologii şi capital străin, pe primul loc situându-se cel francez

6.5 Caracteristicile economiei românești în prima jumătate

a secolului al XIX-lea

Epoca modernă, pentru unii istorici, debutează cu mișcarea condusă de

Tudor Vladimirescu din 1821 şi se încheie odată cu făurirea Statului Naţional
Unitar Român în decembrie 1918.
Din punct de vedere economic, epoca modernă începe odată cu desfiinţarea
monopolului otoman asupra comerţului Principatelor.

39
 Procesul de modernizare a fost însă unul lent, deoarece marii boieri –
factori de decizie politică şi economică – promovau un program prin care
Principatele trebuiau să dezvolte agricultura. Acest lucru se observă mai ales după
încheierea Tratatului de la Adrianopole (1929), când interesul marilor puteri faţă de
comerţul cu Ţările Române creşte şi acestea forţează Imperiul Otoman să renunţe
la fostele raiale turceşti de la Dunăre, iar mai târziu să facă posibilă înfiinţarea
regimului porto-franco la Galaţi (1934). Marile schimbări europene sunt observate
de cei ce călătoresc în vestul continentului, precum şi de tinerii care studiază la
Paris, Berlin sau Viena.
Cu toate că devenea tot mai presantă, problema agrară a fost rezolvată mai
târziu, după înfaptuirea Unirii Principatelor Acest lucru s-a realizat la 2/14 mai
1864, când Alexandru Ioan Cuza a promulgat reforma agrară prin care au fost
împroprietăriți 408.119 țărani cu o suprafaţă de 1.766.258 ha, iar 59.721 au primit
numai locuri de case.
Împroprietărirea s-a făcut prin atribuirea în mod diferenţiat a unor loturi de
pământ dupa numărul de vite deţinute de ţărani, aceştia fiind împărţiţi în trei
categorii: fruntași, mijlocași și codași.
Legea din 1864 desființa rămăşiţele feudale din agricultură, recunoștea
libertatea proprietăţii şi a ţăranilor în schimbul plăţii unei despagubiri Un nou pas a
fost făcut prin definirea proprietăţii ca fiind sacră şi inviolabilă, în Constituția din
1866.
În 1866 este reglementată munca ţăranilor prin legea pentru tocmeli de
lucrări agricole şi pentru executarea lor, care va suferi unele modificări în 1872.
Creşterea animalelor era o activitate importantă, acestea jucând dublu rol: vitele
mari erau folosite de ţărani atât pentru munca campului, cât şi în alimentaţie, iar
cornutele mici constituiau, pe lângă o sursă de alimente, şi o importantă sursă de
materie primă pentru industria casnică.
Despre potenţialul acestui important domeniu agricol aflăm din statistica
din 1860, în care se arăta că în Principate existau: 500.000 de cai, 2.700.000 de
bovine, 4.480.000 de oi şi 1.100.000 de porcine.
Producția agricolă de bază, cea de cereale, a sporit datorită măririi
suprafeţelor cultivate, iar creşterea randamentului la hectar s-a datorat intrării în
circuitul agricol a unor terenuri ce nu au fost niciodată cultivate, producţia totală
ajungând la 1.700.000 t.
Cu toate acestea, producţia medie la hectar era încă scăzută, ea situându-se
la 750 kg. grâu şi 800 kg. porumb. Mult timp, Țările Române au fost lipsite de un

40
sistem monetar propriu. Pe la noi au circulat multe tipuri de monezi care îngreunau
schimburile de mărfuri.
Modernizarea economiei nu se putea face fără existenţa unui sistem bănesc
românesc. Ideea înfiinţării lui a fost mai veche, preocupări în acest domeniu a avut
şi Al. I. Cuza, dar materializarea lui s-a făcut la puţin timp după venirea lui Carol I
Prin legea monetară din 1867 se înfiinţează sistemul bănesc al leului.
România adopta bimetalismul. Un leu avea o valoare de 0,3226 g aur ( titlu 0,900)
sau 5g argint (titlu 0,835) În mod unilateral, România va adera la Uniunea
Monetară Latină, un leu românesc avea o valoare egală cu un franc francez, o liră
italiană, un franc elveţian sau belgian.
Industria, în această perioadă, era slab dezvoltată. Statistica din 1863 a
înregistrat 12.867 de stabilimente industriale, majoritatea fiind însă ateliere ale
micii producţii mesteșugăreşti şi doar 51 aparţineau industriei mari (industria
textilă, alimentară, mori cu abur, fabrici de bere, alcool, conserve, cherestea,
săpun.)
De remarcat este faptul că în această perioadă apare şi se dezvoltă o nouă
industrie, industria extractivă şi de prelucrare a petrolului. În România se realizează
prima rafinărie din lume, în 1956, cu un an înaintea SUA, urmând ca după două
decenii, în 1878, numărul lor să ajungînd la 20.

Legislația economică adoptată a urmărit extinderea procesului de

dezvoltare industrială. În acest sens, au fost adoptate: Legea patentelor (1863),
Legea pentru înființarea Camerei de Comert (1864) și Industrie (1880), Legea
pentru încurajarea industriei naţionale (1887), Legea minelor 1895 etc.
Dezvoltarea agriculturii și industriei a impus crearea unui sistem de
comunicații necesar consolidării pieței naționale și integrării României în circuitul
economic european. S-a urmărit modernizarea principalelor drumuri care
străbăteau Moldova și Țara Românească.
În 1867 a fost încheiată o convenție între România și capitaliștii englezi
John Barcaly și John Harriforth pentru construirea căii ferate București-Giurgiu,
care a fost dată în exploatare în 1869. În 1871 sunt construite tronsoanele de cale
ferată Ițcani-Roman, Pașcani-Iași și Verești-Botoșani. Pentru construirea rețelei
feroviare Roman-Tecuci, Galați-Tecuci-Bârlad, Brăila-Buzău, Ploiești-București-
Pitești-Craiova-Vârciorova, în lungime de 914 km, s-a apelat la consorțiul german
condus de Strausberg. Acesta a falimentat, producând mari pierderi statului român.
Rețeaua de căi ferate planificată a fost totuși realizată în 1874. În anii care au urmat

41
au mai fost construite căile ferate Iași-Ungheni, Ploiești-Predeal și
Adjud-Tg. Ocna.
În 1878, rețeaua de căi ferate din România însuma 1300 km.
În Transilvania existau în aceeași perioadă peste 500 km de cale ferată. În 1860 se
încheie convenții telegrafice între România și statele limitrofe, asigurându-se
legături constante și rapide între provinciile românești și statele vecine.
România încheie, în iulie 1875 (la acea dată, politica sa încă mai depindea
de Imperiul Otoman), Convenţia comercială cu Austro-Ungaria, folosind principiul
clauzei naţiunii celei mai favorizate. Această convenţie a avut mai mult o
importanţă politică pentru că, pentru prima dată, statul român încheia pe picior de
egalitate o convenţie cu un alt stat, înainte de câştigarea independenţei. Această
convenţie marchează începutul independenţei comerciale şi a fost valabilă zece ani,
între 1876 și 1886. Au mai fost încheiate în această perioadă convenţii comerciale
cu Rusia, Franța, Italia, Anglia, Elveția, Olanda și Germania.
Legea pentru înfiinţarea BNR (1880) reprezintă cel mai important
eveniment care va marca întreaga istorie economică a României. BNR, încă de la
început, a funcţionat ca bancă particulară, capitalul social al băncii fiind format din
2/3 participaţii particulare şi doar 1/3 de stat.

6.6 Economia mondială în ultimele decenii ale secolului al XIX-lea

şi primele decenii ale secolului al XX-lea

„Orice locuitor al Londrei putea comanda prin telefon în timp ce-și bea
ceaiul de dimineață în pat, diferite produse din întreaga lume în cantitatea pe care o
dorea, aceste produse urmând să fie livrate acasă foarte repede; în acest timp putea
să-şi rişte averea în firme nou-înfiinţate din orice colţ al lumii şi să ia parte, fară
deranj şi chiar fără probleme, la viitoarele beneficii şi avantaje… De asemenea,
putea tranzita ieftin şi confortabil orice ţară fără paşaport sau fără alte formalităţi,
putea să-şi trimită servitorul la cea mai apropiată filială bancară pentru a ridica
orice cantitate de metal preţios pe care o dorea şi apoi putea pleca peste hotare, fără
a cunoaşte religia, limba şi obiceiurile din ţara în care pleca, având asupra lui
resurse financiare lichide, simţindu-se foarte jicnit şi uimit la cea mai mică
interferență în planurile sale. Dar cel mai important lucru era că-şi privea statutul
ca fiind unul normal, sigur şi permanent şi credea a fi scandaloasă, aberantă şi
inutilă orice schimbare în acest sens.”
J. M. Keynes

42
 Condiţiile create de noua fază a revoluţiei industriale au dus la continua
creștere a populației, răspândirea industriei mecanice în Europa de Vest, în SUA și
Japonia, dezvoltarea rețelei de comunicații, a sistemului bancar și a sistemelor de
asigurări. Dacă Marea Britanie a deţinut supremația mondială cu ajutorul
inovaţiilor ce foloseau forţa aburului, mai târziu tocmai acest lucru s-a transformat
într-un handicap. După câteva decenii, alte țări, folosind noile tehnologii, „au
ajuns-o din urmă”și chiar i-au luat-o înainte.
Germania, după unificarea din 1871, a început să concureze cu Marea
Britanie în ceea ce privește supremația industrială în Europa. Rusia a cunoscut
prima revoluție industrială în 1890. Un rol esenţial l-a avut creşterea populației, de
la 77 milioane în 1870 la 111 milioane în 1914, dar şi imensele resurse ce au putut
fi valorificate prin folosirea unor căi de comunicație mai bune (căile ferate).
În perioada 1890-1914, rețeaua drumurilor de fier europene a crescut de la
140 mii de mile la 213 mii de mile. S-au făcut investiţii în noi regiuni pentru
produse precum cauciucul (India ), minerale și produse chimice (Chile, Canada,
Congo), dar şi cereale (Canada), fructe (Africa de Sud), zahăr (Cuba și Java), carne
(Australia, Noua Zeelandă și Argentina). Firme din Londra, Hamburg sau
Rotterdam controlau dezvoltarea unor industrii din Singapore, Shanghai sau
Santiago.
Ţările industrializate foloseau tot mai mult forța de muncă ieftină prin
exportul de capital, de asemenea exportau produse industriale și importau produse
primare în condiții avantajoase. Între anii 1900-1914, cuantumul produselor
manufacturate pe piaţa mondială s-a dublat în timp ce cel al produselor primare a
crescut cu doar 2/3. Investițiile europene în afara continentului, în această perioadă,
au fost foarte mari, de circa 350 milioane lire pe an. Europa era puterea centrală, iar
în cadrul Europei, trei țări (Marea Britanie, Germania și Franța) realizau în 1913
mai mult de 70% din produsele manufacturate din Europa.
Într-o epocă dominată de cărbune și oțel, aceste trei puteri produceau 93%
din cărbunele Europei, 78% din oțel și 80% din utilaje. Statele Unite ale Americii
veneau puternic din urmă, ritmul lor de dezvoltare anual fiind mult mai mare, între
anii 1870-1913 era de 4,3%, în timp ce ritmul de dezvoltare în Marea Britanie a
fost (2,2%) , Germania (2,9% din 1871) sau Franța (1,6%). S.U.A. au luat-o
înaintea Europei atât în mecanizarea agriculturii, cât și în producția de cărbune
(42% din producția mondială), oțel (41%,), dar și în ceea ce priveşte produsele
manufacturiere. În această perioadă, Statele Unite au jucat un rol mult mai mic
decât Europa în comerțul internațional, 60% din exporturile mondiale de articole
manufacturiere provenind din cele trei țări europene.

43
 Înainte de izbucnirea Primului Război Mondial, industria britanică de
textile era mai mare decât cea a Franței și a Germaniei la un loc, competiția din
partea Japoniei nereprezentând încă o amenințare. Londra era centrul financiar
mondial. Investițiile financiare ale Marii Britanii se plasau în diverse zone ale lumii
și aprovizionau cu capital pe termen lung prin „new issues market” și cu capital pe
termen scurt prin „bill market.” Lira sterlină este acceptată peste tot în lume
datorită siguranței serviciilor financiare şi costurilor reduse .
Europa era încă plasată în centrul economiei mondiale, cu toate că puterea
economică a Statelor Unite începuse să se afirme. Creșterea populației din SUA era
alimentată de emigrația la scară mare din Europa, aproape cinci milioane de
emigranți au ajuns în SUA din Europa între 1900 și 1910, majoritatea provenind
din sudul și estul continentului. Acești „dezrădăcinați” furnizau forța de muncă
pentru o economie cu o rată mare de creștere a producției pe cap de locuitor,
primeau salarii mai mari și efectuau mai puține ore de lucru decât în Europa, în
condiţiile în care SUA puneau accentul mai mult pe noua industrie și pe bunurile
de consum. Totuși, nici economia Statelor Unite, nici dezvoltarea industrială a
Japoniei, datorată politicii deosebit de eficiente din era Meiji, nu au putut pune în
umbră rolul Europei
Motorul revoluţiei industriale care fusese Marea Britanie încetinise ritmul.
Ponderea acesteia în comerțul internațional, la începutul sec. al XX-lea, era de 19%
în 1880-1885, scăzând la 14% în 1911-1913. Activitatea sa industrială depindea
prea mult „de tradiționalele” materii prime ale secolului XIX-lea, cărbune şi fier, în
timp ce în „noile industrii”, de exemplu în cea de oțel, este întrecută de Germania,
care a avut mult de câștigat după obţinerea Alsaciei şi Lorenei, pierdute de Franţa
în 1871. Exploatarea minereului din Lorena făcea ca producţia de oţel a Germaniei
să fie de două ori mai mare decât cea a Marii Britanii. Prosperitatea pe termen lung
a Marii Britanii depindea mult de creșterea veniturilor aduse de dobânzile din
exterior și de exploatarea rapidă de noi teritorii.
În relațiile economice internaționale, înainte de 1914, Marea Britanie era
cel mai mare creditor al lumii, mulți istorici fiind de părere că plasamentul
capitalului în afară a lipsit-o, într-o oarecare măsură, de banii necesari investiţiilor
în propria economie. Înainte de 1914, totuşi, nu trebuie uitat faptul că rezervele de
aur ale Băncii Angliei au asigurat stabilitatea economiei mondiale.
Marea Britanie a fost principala susţinătoare a comerțului liber, cu toate că,
până în 1900, 45% din exporturile sale au ajuns în țările protecționiste, printre care
se număra şi Germania, ţară pentru care protecţionismul devenise politică de stat.

44
 Pe măsură ce tehnologia de producţie americană s-a extins către noi
industrii, s-au creat condiţiile pentru ceea ce mulţi numesc "a doua revoluţie
industrială". Prima revoluţie industrială se dezvoltase în contextul noilor invenţii în
industria metalurgică şi textilă şi al noilor moduri de organizare a muncii şi
activităţii economice.
În timp ce Marea Britanie constituise leagănul primei revoluţii industriale,
în a doua parte a secolului al XIX-lea, un al doilea val de dezvoltări tehnice şi
organizatorice a dus societatea şi industria la un alt nivel, care s-a manifestat cu
precădere în Statele Unite ale Americii. La începutul secolului crește puterea
industrială a Statelor Unite, dar şi a Germaniei şi a Franţei, în condiţiile dezvoltării
unor noi tehnologii bazate pe oțel și electricitate
Prima jumătate a secolului al XX-lea este marcată de o serie de schimbări
în structura economiei mondiale şi în ierarhia internațională a marilor puteri.
6.7 Concluzii

La finele secolului al XIX-lea se pot distinge şapte-opt mari puteri

economice, care, oricât de puternice sunt, nu pot funcţiona independent. În ciuda
rivalităţilor istorice, politice, economice, ele trebuie să aibă relaţii atât cu celelalte
state, cât şi între ele.
Franţa joacă un rol aparte în cadrul naţiunilor europene. Dezvoltarea sa
industrială, mai lentă decât a Marii Britanii, face ca la sfârşitul sec. al XIX-lea să
fie o ţară preponderent agricolă, semiindustrializată.
Progresul economiei franceze îşi are germenii în secolul al XVIII-lea, odată
cu dezvoltarea unei mici industrii bazate pe structuri tradiţionale, pe manufacturi şi
artizanaturi urbane şi rurale. O creştere economică decisivă apare abia în a doua
jumătatea a sec. al XIX-lea, când, datorită progresului, sunt tot mai vizibile
schimbările în industrie, agricultură, comerţ, finanţe.
Dacă în sec. al XVIII-lea Franţa este considerată cea mai importantă putere
economică europeană, ea pierde teren în secolul următor, jucând însă un rol
important alături de Marea Britanie, Germania, Ţările de Jos, Italia, Rusia şi
Portugalia. Capitalismul triumfă, deschizând un drum nou în comerţ, industrie,
agricultură, finanţe și dând naştere unor transformări rapide şi profunde (numit
fenomenul „take-off” de către Rostow).
Rostow susţine existenţa următoarelor perioade economice:
 1796-1844 – accelerare
 1845-1854 – încetinire (criza economică europeană)
 1855-1884 – accelerare

45
  1885 -1894 – reîncetinire
 1895-1913 – accelerare
Revoluţia industrială cunoaşte astfel în dezvoltarea sa trei perioade de
accelerare, una de stagnare şi una de încetinre.
Modelul francez este conservator cu structurile vechi, neuniform
repartizat, semiindustrializat, cu o cădere demografică prin scăderea natalităţii, atât
urban, cât şi rural, cu o speranţă de viaţă scăzută (48 ani la bărbaţi şi 52 ani la
femei, în 1900) şi cu o concentrare a populației rurale de 56 % faţă de 44% a celei
urbane.
Comparaţia cu alte ţări a acestor indicatori oferă o imagine sensibil
defavorabilă. Poziţia primordială de la sfârşitul secolului trecut este schimbată.
Franţa este depăşită de Marea Britanie în domeniul financiar, de SUA ca nivel de
trai, de Germania şi Japonia în domeniul tehnic.

Tema 7

Urmările economice ale Primului Război Mondial

7.1 Caracteristici generale

Istoria economiei mondiale de după revoluţia industrială a fost istoria unui

proces tehnologic accelerat, a unei creşteri economice continue, deşi nu egale, a
unei „globalizări” tot mai accentuate a schimburilor care legau toate zonele lumii
într-un sistem global.
În primii ani de după război, economia mondială cunoaşte o perioadă de
tranziţie de la economia de război la economia de pace. Readaptarea s-a dovedit a
fi mult mai dificilă decât se crezuse. Preţurile şi creşterea economică s-au prăbuşit
în 1920. A urmat apoi recesiunea din anii 1922-1923. Atât oamenii de afaceri, cât
şi guvernele se aşteptaseră iniţial ca, după ruptura temporară provocată de război,
economia mondială să revină la zilele fericite de dinainte de 1914.
Lumea anglo-saxonă și ţările neutre au făcut tot ce au putut să scape de
inflaţie, adică să-şi readucă economiile la principiile vechi şi solide ale valutei
stabile, garantate de un sistem financiar sănătos (şi de aurul standard), care nu
fusese capabil să reziste presiunilor războiului. Au reuşit acest lucru, în mare parte,
între 1922 şi 1926. Mari dificultăţi şi convulsii au cuprins Germania, dar şi ţările

46
din estul Europei, incluzând aici şi Rusia, acestea nemaicunoscând până atunci
prăbuşiri ale sistemului monetar (comparabile numai cu cea care a avut loc în unele
ţări postcomuniste după 1989). În unele cazuri extreme (de exemplu, Germania în
1923), valoarea monedei a fost practic redusă la zero.
Unii istorici susţin ideea că economia multor ţări, între cele două războaie
mondiale, nu a cunoscut aproape niciun fel de progres. Aceștia iau în calcul faptul
că în cea mai mare şi bogată economie, cea a SUA, rata medie de creştere a
produsului intern brut pe cap de locuitor, între 1913 şi 1938, a fost modestă, de
numai 0,8% pe an. Totuși, producţia industrială mondială a crescut cu peste 80% în
cei 25 de ani care au urmat după 1913, acest lucru reprezenta doar jumătate din
ritmul sfertului de secol anterior războiului. Ca urmare a globalizării, economia își
încetinise creşterea în anii interbelici. Indiferent cum am măsura-o, integritatea
economiei mondiale a stagnat sau a regresat. Comerţul mondial s-a refăcut după o
perioadă de ruptură, cauzată de război şi de criza postbelică, şi a depăşit cu puţin, la
sfârşitul anilor ’20, rata din 1913; scăzând apoi în timpul recesiunii (1929-1933).
De ce această stagnare?
S-au emis diferite ipoteze, de exemplu, că cea mai mare economie a lumii,
cea a SUA, era de sine stătătoare, avea nevoie doar de unele materii prime şi nu
depinsese niciodată de comerţul exterior. Cu toate acestea, şi ţări care fuseseră
comercianţi activi, precum Marea Britanie sau statele scandinave, manifestau
aceeaşi tendinţă autarhică (stare de autoizolare economică). Acum fiecare stat făcea
tot ce putea ca să-şi protejeze propria economie împotriva ameninţărilor venite din
exterior, cu alte cuvinte împotriva unei economii mondiale aflate în criză.
În perioada 1922-1923 s-a pus capăt inflaţiei prin decizia guvernelor de a
nu mai tipări bancnote în cantităţi nelimitate şi de a schimba moneda, realizând
reforme monetare.

7.2 Evoluţia comerţului în SUA în perioada 1920-1924

În urma analizării datelor privind evoluţia comerţului Statelor Unite ale Americii, în
perioada 1920-1924, s-au stabilit următoarele concluzii: asupra economiei ţării s-a
evidenţiat influenţa negativă a crizei economice pe care a traversat-o economia mondială în
intervalul menţionat.

Comerţul SUA în perioada 1920-1924

mii $

47
 1920 1921 1922 1923 1924
MĂRFURI:
Exporturi Total: 8228016 4485031 3831777 4167493 4590984
Intern 8080481 4378928 3765091 4090715 4497649
Extern 147535 106103 66686 76778 93335
Importuri Total: 5278481 2509148 3112747 3792066 3609963
Libere: 3117110 1562917 1871917 2135942 2080096
Scutite de taxe vamale 2161471 946856 1240830 1656124 1529867
Procentajul bunurilor libere 59,1 62,3 60,1 56,3 57,6
%
Surplusul exporturilor 2949535 1975883 719030 375427 981021
AUR:
Exporturi 322091 23891 36875 2864 61648
Intern 320586 19611 35865 278663 60309
Extern 150 428 101 777 1339
Importuri: 5
417068 0
691248 0
275170 322716 319721
Surplusul exporturilor (+) - -667357 -238295 -294073 -258073
sau al importurilor (-) 94977

ARGINT
Exporturi Total 113616 51575 62807 72469 109891
Intern 8501 24503 25958 40387 91160
Extern 6
2860 27072 37349 32082 18739
Importuri: 0
8806 63243 70807 74454 73945
Surplusul exporturilor (+) 0
2555 -11668 -7999 -1985 35946
sau al importurilor (-) 6

Surplusul exporturilor (+) 2880114 1296858 472735 79369 758895

sau al importurilor (-)
pentru mărfuri, aur
Importuri pentru consum. 5101823 2556869 3073773 3731769 3575119
Total
Sursa: Statistical Abstract of the United States 1924; United States Department
of Commerce, Bureau of Foreign and Domestic Commerce

48
 Exportul şi importul SUA pe continente
mii $
Exportul din:
America America
Europa Asia Oceania Africa Total
de Nord de Sud
1920 1929163 623197 4466091 871579 171605 165662 8228016
1921 1129579 273325 2363899 532615 112766 72847 4485031
1922 915654 226075 2083357 448970 101945 55776 3831777
1923 1086168 269318 2093415 511498 146423 60671 4167493
1924 1090041 314252 2445300 514592 156505 70294 4590984

mii $
Importul din:
America America
Europa Asia Oceania Africa Total
de Nord de Sud
1920 1662663 760999 1227843 1396677 80014 150285 5278481
1921 754849 295623 764942 617862 35499 40373 2509148
1922 822456 358763 991203 826886 48517 64924 3112747
1923 1001517 467421 1157056 1019811 59200 87061 3792066
1924 995156 466074 1096087 930708 48945 72992 3609963

Sursa: Statistical Abstract of the United States 1924; United States Department of Commerce, Bureau of
Foreign and Domestic Commerce

După momentul anului 1920, considerat un vârf atins de SUA, anii următori au
înregistrat în general evoluţii negative, atât în principalele activităţi de export-import, pe
ramuri economice, cât şi la produsele de bază.
În ceea ce priveşte comerţul exterior al SUA, datele statistice arată că exportul total
de mărfuri în perioada analizată, după criza economică, nu a reuşit să mai atingă nici în
1924 cifrele record ale anului 1920, cu cea mai mică valoare atinsă în 1922, deşi în 1923 a
început să aibă o uşoară tendinţă de creştere.
Şi importul, după cifrele majore realizate în 1920, a avut cel mai redus volum în
1921, după care a început să realizeze o uşoară creştere în anii următori, balanţa comercială
a mărfurilor fiind totuşi excedentară de-a lungul celor cinci ani.

49
 Şi la exportul total de aur, după 1920, s-au înregistrat evoluţii sinuoase în
anii următori astfel: în 1920 - valoarea maximă, 1921 - valoarea minimă, 1922 - uşoară
creştere, 1923 - reducere, 1924 - creştere, fară a mai atinge maximele de la începutul
perioadei menţionate. În ceea ce privește aurul, în anii în care au fost exporturi minime, s-au
realizat importuri maxime (valori invers proporţionale cu valoarea exportului). În perioada
1920-1924 s-a înregistrat o balanţă a comerţului cu aur deficitară.
În comerţul cu argint, după anul 1920, anul cu cel mai ridicat nivel al exportului,
s-au înregistrat cele mai scăzute valori ale acestuia în 1921, după care a început să
crească, atingând valoarea din 1920.
Importurile de argint au fost maxime în 1920, după care a avut loc o cădere a
acestora în 1921, o creştere în 1923, menţinându-se relativ constante în anii 1923 şi 1924.
Balanţă excedentară a comerţului cu argint s-a realizat numai în anul 1920, în timp ce
în ceilalţi ani s-a înregistrat o balanţă deficitară.
În concluzie, evoluţia exporturilor de mărfuri, aur şi argint a devansat evoluţia
importurilor de mărfuri, aur şi argint, excepţie făcând anul 1923, momentul de vârf al
crizei economice, când s-a înregistrat o balanţă deficitară a acestui comerţ .
Din punctul de vedere al exportului pe continente cel mai ridicat export al SUA
s-a realizat spre Europa (aproximativ 53%), în timp ce la polul opus - cel mai scăzut - a
fost spre Africa (aproximativ 1,7%).
Privind importul din continente cel mai ridicat import a fost din America de Nord în
1920 (31,5%) şi din Europa în anii următori (aproximativ 30,5%); cel mai puţin
importându-se din Oceania (1,5%).
Din categoria bunurilor indigene cel mai mare export a fost înregistrat de produsele
finite (36%), urmate de materiale brute (26,5%) şi produsele neprelucrate (14%); importul
acestei categorii de bunuri a fost reprezentat de materiale brute (34,5%), produse finite
(20%) şi semifabricate (17%). La categoria produselor de bază cel mai important aport a
fost realizat cu bumbac, fier, oţel, în timp ce la importuri s-au evidenţiat zahărul, mătasea
neprelucrată şi cafeaua.
În statisticile generale privind comerţul Statelor Unite ale Americii, Porto Rico,
Hawaii şi Alaska sunt considerate state integrate ale SUA. De aceea, comerţul dintre ele
şi SUA nu este prezentat şi nu este inclus în total, în timp ce comerţul dintre ele şi alte
state este inclus în veniturile naţionale ale SUA. Atât în Porto Rico, cât şi în Hawaii şi
Alaska s-au realizat un export şi un import majoritar către şi din SUA.
Din punctul de vedere al regiunilor, cel mai mare export s-a realizat pe Coasta
Atlantică, urmată de Coasta Golfului, în timp ce importul de bază s-a înregistrat pe
Coasta Atlantică şi la graniţa de nord. Principalele state care au înregistrat exporturi

50
semnificative au fost: New York, New Orleans şi Michigan, iar în ceea ce privește importul:
New York, Massachusetts şi Philadelphia.

7.3 Europa. Perioada de prosperitate şi revenire la calm

Pentru moment cel puţin, încetul cu încetul, cu unele reapariţii de stări

conflictuale, Europa părea că şi-a regăsit calmul, și chiar locul pe care-l ocupase
odinioară prin revenirea la prosperitatea materială, prin reglementarea problemelor
internaţionale apărute în urma războiului.
Revenirea la prosperitatea materială depindea în mod considerabil de
ajutorul american, consecinţă a slăbirii poziţiei Europei. La terminarea războiului,
Statele Unite deveniseră prima putere financiară mondială, iar relansarea
economiei ţărilor europene nu se putea face fără credite americane. Acordate cu
destulă generozitate de băncile americane (7 miliarde de dolari în doi ani, 1919 şi
1920) în schimbul cumpărării de produse americane – maşini, produse agricole -,
ele au permis demararea activităţii economice, dar cu mari diferenţe de la ţară la
ţară. În raport cu 1913, indicele producţiei industriale a fost în 1920 de 93 în
Regatul Unit, 70 în Franţa şi doar 59 în Germania. Producţia a rămas, în ansamblu,
insuficientă în raport cu nevoile, ceea ce explică continuarea inflaţiei din timpul
războiului, care se făcea simţită – destul de slab – şi în Statele Unite. Tocmai ca să
frâneze această inflaţie, Statele Unite au pus bazele unei politici de reducere a
creditelor, fapt sancţionat, începând cu 1921, de o severă criză economică.
Mai mult, dat fiind faptul că nu toate ţările au adoptat aceeaşi politică
financiară – Germania se lăsa purtată de inflaţia care o punea în imposibilitatea de
a plăti reparaţii –, refacerea stabilităţii economice necesita stoparea anarhiei la
nivelul cursului devizelor. Pentru întâia oară în istorie, o conferinţă internaţională
(de altfel, fără participarea Statelor Unite) se reunea la Genova în aprilie - mai
1922 pentru a reglementa probleme economice şi monetare. S-a hotărât că fiecare
ţară trebuia să ajungă la stabilizarea propriei monede şi a preţurilor prin controlarea
creditului. Fiecare monedă trebuia apoi să devină din nou convertibilă prin
intermediul etalonului de schimb ( Gold Exchange Standard), care înlocuia etalonul
aur (Gold Standard). În locul convertibilităţii în aur (din lipsa rezervelor necesare),
o monedă putea fi convertibilă într-o monedă de bază, ea însăşi convertibilă, care
pentru moment nu putea fi decât dolarul.
În mai 1925, convertibilitatea lirei sterline a fost restabilită la paritatea sa
dinainte de război; în ceea ce priveşte francul însă, acesta n-a redevenit convertibil
decât în iunie 1928, la doar 20% din valoarea sa antebelică. Această pierdere a 80%

51
din valoarea francului era materializarea preţului războiului. Întârzierea şi
dezordinea în care avea loc stabilizarea monetară a ţărilor europene au fost
favorabile unor intense speculaţii. Practic, a fost nevoie de mai mulţi ani pentru ca
hotărârile conferinţei de la Genova să poată fi aplicate.

7.4 Problemele monetare

Înainte de încetarea operaţiilor militare pentru reglementarea circulaţiei

monetare s-au constituit comisii de experţi care au pus în discuţie aspectele
economice şi monetare în noua conjunctură economică și măsurile ce urmau să se
ia la sfârşitul războiului.
Prima măsură este cea privitoare la convertibilitatea bancnotelor în aur. În
aproape toată Europa aceasta este desfiinţată: în Belgia, Germania , Franţa Rusia,
Elveţia şi Olanda, Suedia şi Danemarca. În 1918, în Anglia, se constituie Comisia
de anchetă asupra circulaţiei monetare şi a schimburilor externe, condusă de
guvernatorul Băncii Anglie, care recomandă restabilirea etalonul aur.
Doi ani mai târziu, în cadrul Conferinţei financiare internaţionale de la
Bruxelles ‒ prima întrunire postbelică la care participă 39 de state, s-au pus în
discuţie problemele financiare şi economice ale statelor participante, precum şi
problemele monetare (finanţe publice, circulaţia monetară şi valutară, comerţ
internaţional, credite internaţionale).
În condiţiile înrăutăţirii situaţiei economice, în anul 1922 are loc Conferinţa
monetară internaţională de la Genova. În cadrul acestei conferinţe se stabileşte
etalonul aur devize. Etalonul aur devize a contribuit la stabilizarea monedelor în
numeroase ţări. Izbucnirea marii crizei din 1929-1933 a neliniştit populaţia şi a
avut efecte nedorite.
În Anglia, în doar două luni, au fost retrase din băncile englezești peste
200 milioane de lire sterline. Băncile englezești fac faţă retragerilor, însă rezerva de
aur a Băncii Angliei scade cu rapiditate. La 31 septembrie 1931, Anglia renunţă la
etalonul aur devize, acelaşi lucru se întâmplă în Suedia, Norvegia, Danemarca,
Portugalia
Criza creditului, declanşată în toamna anului 1929, a determinat băncile din
SUA să retragă capitalurile avansate din vestul Europei, acestea, la rândul lor,
retrăgând capitalurile plasate în Europa Centrală şi de Sud-Est.
În 1931, criza monetară devine mondială. Preşedintele S.U.A. propune
suspendarea pe timp de un an a tuturor plăţilor guvernamentale în contul

52
reparaţiilor (Moratoriul Hoover). Germania suspendă convertibilitatea mărcii,
instituind moratoriul plăţilor. Chiar dacă mai au loc şi alte conferinţe ( Lausanne,
Stresa, Londra ), problemele monetare au continuat să existe până la declanşarea
celui de-al Doilea Război Mondial.

7.5 Etalonul aur clasic

Etalonul aur-monedă a dispărut practic după Primul Război Mondial. În

locul acestuia s-a instituit etalonul aur-lingouri – Gold Bullion Standard.
Deosebirile principale dintre aur-monedă şi etalonul aur-lingouri au fost
următoarele:
 Baterea monedelor de aur a fost oprită şi nu au mai circulat ca mijloc de
plată, ele putând fi însă folosite ca mijloc de tezaurizare. Aurul era
vândut sau cumpărat de către autorităţi (în special băncile centrale se
ocupă de operaţiunile cu aur) la un preţ fix. Partea cea mai importantă
din aurul monetar, în loc să circule ca mijloc de plată, era depozitată în
tezaurele băncilor centrale sub formă de lingouri. Plăţile se făceau prin
alte tipuri de bani (bancnote, cecuri etc.).
 Convertibilitatea bancnotelor sau a altor tipuri de bani era îngrădită, nu
se mai putea face libera opţiune a posesorului şi în orice cantitate
cerută. Aurul monetar era vândut solicitanţilor numai în formă de
lingouri, mult mai grele decât monedele. Prin urmare, accesul la
convertibilitate îl au numai deţinătorii de sume echivalente cu cel puţin
valoarea unui lingou .
Acest etalon a fost adoptat de puţine ţări şi a avut o existenţă efemeră,
constituind prima formă de restrângere a convertibilităţii în aur. Suedia a fost prima
dintre țările europene care s-a întors la standardul bazat pe aur (în 1924), iar Anglia
un an mai târziu, lucru foarte important pentru economia internațională. Însă acest
lucru a fost criticat de Keynes. Au urmat Belgia în 1927 și Italia în 1928. Prin
adoptarea standardului bazat pe aur s-a încercat revenirea la situaţia de dinaintea
războiului, lucru care nu a mai fost posibil. Mișcări importante de capital pe termen
scurt au afectat rezervele naționale de aur.
Economistul Milton Friedman consideră că acest etalon ar fi constituit unul
din factorii declanşatori ai crizei economice din anii 1929-1933. La 21 septembrie
1931, Anglia a suspendat standardul bazat pe aur. Până în aprilie 1932, 23 de ţări
au urmat exemplul Angliei. Mai târziu, în alte 17 ţări, aurul a devenit inoperativ.
Sistemul monetar reconstruit în timpul anilor ʾ20 era acum înlăturat.

53
 7.6 Etalonul aur-devize

Acest etalon, spre deosebire de etalonul aur-lingouri, a fost introdus într-un

număr mai mare de ţări şi a avut o existenţă mai îndelungată. Potrivit unor opinii,
acesta ar fi fost introdus în urma Conferinţei Monetare şi Internaţionale de la
Genova din anul 1922, dar a fost extins la nivel mondial în urma acordurilor
încheiate la Bretton Woods în iulie 1944; alte opinii susţin că acest etalon ar fi fost
utilizat de unele ţări încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea. În aceste ţări,
emisiunea bancnotelor era acoperită atât prin stocul de aur deţinut de băncile
centrale, cât şi prin devize şi alte titluri de creanţă deţinute în alte state. Spre
exemplu, în România, legea monetară din anul 1882, prin care era instituit
monometalismul-aur, prevedea ca acoperirea bancnotelor puse în circulaţie de
Banca Naţională să se poată face şi în devize străine, exprimate în lire sterline sau
în mărci germane.
Aplicarea acestui etalon presupunea deţinerea unei rezerve de mijloace de
plată internaţionale. Convertirea în aur a bancnotelor naţionale se putea realiza
indirect, prin cumpărarea de pe piaţă a devizelor şi convertirea ulterioară a acestora
în ţara de origine, unde moneda rămânea convertibilă în mod legal. Acest etalon a
reprezentat prima abatere de la caracterul automat al etalonului aur-monedă, pentru
că nu mai există o legătură directă între bancnotele puse în circulaţie şi stocul de
metal preţios al băncii emitente. Cele mai importante monede de rezervă au fost
lira sterlină şi dolarul american. Acest etalon a proliferat în perioada interbelică
drept soluție a situației create de criza economică din anii 1929-1933.

7.7 Prosperitate fragilă

În ciuda tuturor acestor aspecte, perioada 1925-1929 a dat impresia de

prosperitate. Urmările războiului păreau lichidate, creşterea economică a fost foarte
ridicată, cel puţin pentru unele ţări – 7,7% în Franţa între 1921 şi 1929, 5,7% în
Germania între 1925 şi 1928 şi doar 2,8% în cazul Regatului Unit. Automobilul
devine accesibil claselor de mijloc, astfel încât industria acestuia cunoaşte un mare
avânt, ca şi industria electronică. În 1930, în Anglia şi Germania, se vând
3 milioane de aparate de radio.
Regresul Europei se observă în producţia mondială: 30,9% în perioada
1926-1929, în ceea ce priveşte producţia industrială, faţă de 38,1% în 1913, în
cazul Franţei, Germaniei, Italiei şi Marii Britanii luate împreună. Ierarhia puterilor

54
industriale europene se menţine aceeaşi: în frunte se situa Germania, pe locul al
doilea se afla Marea Britanie, cu o diferenţă sensibil mai mare, iar pe locul al
treilea Franţa.
Prosperitatea regăsită dădea totuși semne de fragilitate. Şomajul s-a
menţinut. Comerţul mondial evolua slab, ceea ce afecta îndeosebi marile ţări
europene, cu potenţial comercial ridicat, al căror deficit în această privinţă se
accentua. Acest deficit nu mai era compensat, ca în epoca antebelică, prin
veniturile realizate de pe urma capitalurilor investite în lume, de unde şi
dezechilibrul balanţei de conturi, care obliga la o îndatorare crescândă faţă de
Statele Unite. Scăderea preţurilor agricole după război – perioadă în care acestea
crescuseră considerabil – a determinat deteriorarea condiţiilor de viaţă în mediul
rural.
Rezultatele prosperităţii erau şi ele diferite în funcţie de ţară. Astfel, în
Franţa, venitul naţional pe cap de locuitor era în anul 1929 cu o treime superior
celui dinainte de război, salariul real al unui muncitor britanic era cu 17% superior
în 1929 în raport cu 1914, iar venitul naţional în Germania era în 1929 cu 66%
superior celui din 1913.
Dar, ca şi înainte de război, continua să existe o Europă săracă şi o Europă
mai bogată. Marile prefaceri în Europa Balcanică şi Orientală determinaseră
apariţia unor probleme economice considerabile. Cu excepţia Cehoslovaciei, care
păstra o parte importantă din potenţialul industrial al fostului imperiu austro-ungar,
ponderea sectorului industrial în economia acestor ţări, cu toate eforturile de
dezvoltare, n-a sporit, deoarece ele rămăseseră în mare parte agricole.
O primă criză de proporţii a izbucnit în momentul în care s-a încercat
impunerea recunoaşterii de către Germania a sumei totale pe care trebuia s-o
plătească. ca reparaţii de război. În urma „ultimatumului de la Londra”
(martie 1921), aceasta a acceptat cifra definitivă de 132 miliarde de mărci-aur,
după care, imediat, a comunicat că situaţia sa economică o împiedică să plătească.
În faţa atitudinii de rea-voinţă a Germaniei, Poincare ia hotărârea să ocupe
Ruhrul cu titlu de garanţie (11 ianuarie 1923). Guvernul german a răspuns prin
„rezistenţă pasivă”, ceea ce a dus la prăbuşirea economiei, simbolizată de inflaţia
galopantă. Ca urmare situaţiei create şi cumplitei mizerii la care a fost supusă o
parte a populaţiei, această perioadă a intrat în istoria Germaniei ca „anul inuman”.
Stabilizarea monedei germane a avut loc după criza de hiperinflaţie provocată de
ocuparea Ruhrului. În august 1924, se crea o nouă monedă germană, Reichsmark,
la paritate cu marca aur dinainte de război.

55
 Politica franceză era însă contestată de foştii săi aliaţi, situaţia financiară a
ţării fiind cât se poate de dificilă. Lumea posbelică, în ciuda renașterii aparente a
comerțului mondial între 1925 și 1929, era instabilă din cauza pierderilor pricinuite
de război. S-a estimat că Europa (exceptând Rusia) a pierdut între 20 și 22 de
milioane de oameni (7% din totalul populației), iar Rusia circa 28 de milioane
(18% din totalul populației).
Între 1880 și 1913 creșterea anuală a populației Europei a fost de
2-3 milioane, iar între 1913 și 1920 a scăzut cu 2 milioane (în acești șapte ani
producția manufacturieră a scăzut cu 23%, în timp ce peste Atlantic, cea a Statelor
Unite, a crescut cu 22%).
Venitul național european a avut și el de suferit; venitul pe cap de locuitor
în cele trei mari țări industrializate, Regatul Unit, Germania și Franța, fiind la
mijlocul anilor ʼ20 mai mic decât cel din anul 1913. Șomajul industrial era o
trăsătură permanentă a economiei.
Producția agricolă, în Germania și Franța, a fost mai mică în perioada
1924-1928 decât în anul 1913, în timp ce producția alimentară și de produse
neprelucrate au crescut cu 20% între anii 1913-1925 în Oceania și Asia, în Statele
Unite și Canada cu 25%, iar în America Latină și Africa cu mult mai mult.
În 1918, producția industrială pe care Anglia o exporta era cam la jumătate
din ceea ce fusese în 1913. Folosind una dintre industriile-cheie ale secolului
al XIX-lea, și anume industria textilă, puternic angrenată în comerțul internațional,
Japonia a reușit să pătrundă pe piața de desfacere a mărfurilor din Anglia.
În timp ce marile puteri economice au continuat procesul de
interdependență economică, barierele comerciale reprezentau o soluţie pentru
dezvoltarea noilor state apărute în centrul şi estul Europei.
Inflația, respectiv creșterea prețurilor de peste 20 de ori reprezintă un
fenomen general apărut din cauza imensului deficit bugetar din perioada
războiului. Acest deficit a atins proporții uriașe întâi în centrul și estul Europei,
apoi în Germania.
Ca ţară învinsă, Germania a fost obligată la o imensă plată de război
constând în: livrări de materii prime, cedarea flotei sale comerciale (20% din flota
fluvială), şantierele sale să construiască anual nave cu un tonaj total de 200.000 t,
să cedeze 5000 locomotive şi 15000 vagoane, livretele şi licenţele industriale au
fost cedate Franţei, Marii Britanii şi SUA.
Pe lângă confiscarea plasamentelor externe de 10 miliarde mărci aur,
Germania a fost obligată de către Comisia Reparaţiilor la 132 miliarde mărci aur.

56
În cadrul conferinţei de la Spa s-a stabilit cuantumul reparaţiilor: Franţa a primit
57%, Marea Britanie 22%, Italia 10%, România doar 1% )

7.8 Hiperinflaţia din Germania

La 5 noiembrie 1923, o pâine costa 140 miliarde mărci. Muncitorii erau

plătiţi de două ori pe zi şi li se dădea o pauză de jumătate de oră pentru a merge la
magazine să-și cumpere ceva înainte ca banii să se devalorizeze din nou. De la
începutul războiului până la mijlocul lui noiembrie, când a fost pusă în circulaţie o
nouă monedă, preţurilor li se adăugaseră 12 zerouri.

Cauzele erau următoarele: emisiuni monetare fără acoperire în timpul

războiului, care au continuat şi în perioada imediat următoare, 1919-1923; deficit
bugetar imens; datoria de război şi obligaţiile exagerate referitoare la plata
operaţiunilor.
În 1919. la semnarea tratatului de pace, Keynes a avertizat că aceste
condiţii vor prăbuşi economia Germaniei. Cotidianul de largă circulaţie Times
avertiza acelaşi lucru la începutul anului 1922, şi anume faptul că cererile Aliaţilor
vor determina Germania să pună în circulaţie bani fără acoperire, lucru care s-a şi
întâmplat. Dificultăţile Germaniei de a mai plăti obligaţiile de război determină
Franţa să ocupe trei oraşe renane.
În ianuarie 1923, trupele franco-belgiene pătrund în regiunea Ruhr sub
pretextul unei întârzieri a livrărilor din partea Germaniei. Era o situaţie fără
precedent, mai ales că, astfel, statul german se vede lipsit de 85 % din producţia de
cărbuni necesară pentru propria sa economie.
Măsura imediată luată de guvern a fost rezistenţa pasivă, care însemna
declanşarea grevei generale – 19% din lucrătorii din industria metalurgică
(2 milioane de oameni) au intrat oficial în şomaj, în timp ce jumătate din cei rămaşi
aveau program redus de patru ore. Recurgerea la mâna de lucru franceză va pune
capăt acestei situaţii, nu însă fără urmări asupra economiei franceze, care este
afectată de căderea francului ce era întreţinut artificial, în mod paradoxal, de către
bancherii germani.
În Germania, pentru a face faţă inflaţiei, care se declanşase în urma punerii
în circulaţie a unei cantităţi imense de bani, unele landuri au bătut propria lor
monedă. Statul Baden a garantat propria sa emisiune cu veniturile pădurilor, în
timp ce Hanovra a garantat cu producţia de cereale.

57
 Ca măsură urgentă, pe 15 noiembrie 1923, statul german a realizat o
reformă monetară în vederea înlocuirii banilor devalorizaţi cu o nouă monedă
rentenmark. Valoarea acestei emisiuni monetare era de o mie miliarde rentenmark
la cursul din 1914 (un rentenmark aur = ¼ dolari). Aceste măsuri nu au putut fi
luate fără ajutorul financiar al SUA, Franţa a trebuit să subscrie la planul de
reglementare a reparaţiilor, obţinând în schimb un sprijin din partea băncii Morgan.
În 1914, unei lire sterline îi corespundeau 20 de mărci, în 1920 – 250 de
mărci, iar în ultimele luni ale anului 1921 se ajunsese la 1.000 de mărci. În 1922,
cifra crescuse la 35.000 de mărci, iar în toamna lui 1923 marca nu mai avea nicio
valoare.
În aprilie 1924, comisiile internaţionale de experţi au propus Planul Dawes.
Prăbușirea economiei germane presupunea reevaluarea relațiilor dintre aliați și
Statele Unite. La sfârșitul războiului, toți aliații europeni aveau datorii la Statele
Unite. Pe de altă parte, aliații, cu excepția Statelor Unite, aveau de încasat datorii
de la Regatul Unit
Încercarea Angliei din anul 1919 de a-și anula datoriile de război către
foștii aliați, iar trei ani mai târziu de a le reduce nu a fost acceptată de către Statele
Unite și Franța. Investițiile externe ale Angliei au scăzut cu 15 % între anii 1914 și
1918, iar în1929 au revenit la poziția pe care o dețineau înainte de război.
În timp ce Anglia trecea prin una dintre cele mai dificile perioade,
confruntându-se cu șomajul, Statele Unite continuau să se dezvolte, mărindu-și
astfel avantajele economice din Primul Război Mondial. Ea dezvolta în special
industria de autoturisme, a cauciucului și industria energetică. Între 1925 și 1929,
comerțul internațional a crescut cu 20%, industria alimentară cu 11%, iar producția
manufacturieră cu 26%. Se prevedea astfel o “însănătoșire” a economiei
internaționale.
În anii ʼ20, prețul la alimente a rămas scăzut în comparație cu prețul la
bunurile manufacturate, care erau produse în cantități mari, rămânând astfel stocuri
nevândute. De exemplu, între 1925 și 1929, stocurile de grâu au crescut de la
9 milioane de tone până la 20 de milioane de tone.
Alte mărfuri de circulație internațională, precum zahărul și cafeaua,
produse în țări tropicale, cu recolte mari dar slab plătite, ofereau celor care le
produceau condiții precare de trai. În anii ʼ20 și mai târziu în anii ʼ30, piața de
mărfuri de circulație internațională era dominată de monopoluri. Acestea încercau
să mențină prețul la grâul canadian sau cafeaua braziliană nu prin reducerea
producției, ci prin distrugerea stocurilor, având și sprijinul guvernelor care se
temeau de scăderea veniturilor provenite din comerțul extern.

58
 Numai în Suedia refacerea economiei a fost un succes. Aici, Ernst Wigforss
s-a dovedit a fi un ministru de finanțe remarcabil, ca de altfel majoritatea
economiştilor trimiși să lucreze direct în guvern.
Paralel cu stabilizarea economică, Europa se încadra pe drumul stabilizării
internaţionale, fapt datorat în mare măsură intrării în forţă a Statelor Unite în jocul
diplomatic. Stabilizarea a avut loc în mai multe etape.
În 1924, în schimbul unor credite americane, germanii acceptau pentru
cinci ani Planul Dawes, care limita şi eşalona vărsămintele germane cu titlu de
reparaţii, în timp ce alte acorduri prevedeau o eşalonare asemănătoare pentru plata
datoriilor interaliate (pentru rambursarea datoriilor franceze în Statele Unite,
acordurile Mellon-Berenger au fost semnate în 1926).
În 1925, la Conferinţa de la Locarno (5-16 octombrie), Germania îşi
recunoştea hotarele occidentale aşa cum rezultaseră din Tratatul de la Versailles,
iar în 1926 intra în Societatea Naţiunilor, cu un loc permanent în Consiliul acesteia.
În 1929, un nou plan – Planul Young – reducea în continuare suma totală a
reparaţiilor, eşalonându-i plata până în 1988. În compensaţie, Renania era evacuată
anticipat în 1930.
În 1928, cele mai multe naţiuni aderaseră la Pactul Kellogg-Briand de
renunţare pentru totdeauna la război. Oricât de utopic ar fi caracterul acestui
document, se putea considera că, în spiritul Societăţii Naţiunilor, Europa intrase
într-o nouă eră, erei confruntărilor îi succeda cea a „securităţii colective” şi a
arbitrajului, al cărei campion devenise A. Briand. În 1929, același Briand lansa
chiar ideea unei federaţii europene, idee ce fost însă curând abandonată. În loc să
dispară, antagonismele europene fuseseră mai degrabă camuflate. G. Stresemann
intuia posibilitatea ca Germania să scape de obligaţiile Tratatului de la Versailles,
dar subtilitatea politicii sale era prost percepută în ţara sa, unde stârnea critici
violente. Pentru Franţa, destinderea însemna, dimpotrivă, posibilitatea salvgardării
aspectelor esenţiale ale prevederilor Tratatului de la Versailles. Contemporanii au
avut impresia că, începând din anii 1925-1926, se revenea la normal. Era ceva mai
mult aparent decât real.
Înainte de război, Europa era destul de omogenă. Diferitele state nu se aflau
la acelaşi nivel în evoluţia politică, dar democraţia liberală apărea la acelaşi nivel în
ochii popoarelor, ca idealul ce trebuia atins. După război, lucrurile se schimbă,
există de fapt cel puţin trei Europe: Europa revoluţiei, Europa contrarevoluţiei,
Europa democraţiei parlamentare. Departe de a rezolva problemele, războiul se
accentuase. Dezagregarea ideologică a continentului constituia o nouă sursă de

59
slăbiciune. Europa era profund divizată; devenise mai şubredă atât pe plan politic şi
economic, cât şi în ceea ce priveşte relaţiile dintre state.
Cultura reflectă, într-un fel, această fragilitate. Continuarea picturii
abstracte ‒ expresionismul german, şcoala Bauhaus, suprarealismul, care exprimă
adevărul că Europa îşi păstrase întâietatea în acest domeniu, dar și minimalizează
valorile morale şi culturale tradiţionale ‒ constituie martorul unei epoci pe care
războiul a zdruncinat-o din temelii şi care nu mai putea să-şi regăsească echilibrul.

Tema 8

Marea Depresiune (1929-1933)

8.1 Impactul asupra economiei americane

Optimismul anilor 1925-1929 a fost puternic zdruncinat de falimentul Wall

Street din octombrie 1929. Pe 29 octombrie The Times scria despre evenimentul
petrecut în acea zi: „cea mai devastatoare zi din istoria stocului de marfuri new-
yorkeze, cea mai devastatoare zi din istoria tuturor piețelor de mărfuri” Indicele
industrial a scăzut cu 43 de puncte, continuând să scadă pe 11-12-13 noiembrie cu
încă 50 de puncte. Fondurile americane din Europa au fost retrase, iar băncile
europene au fost nevoite să își transforme obligațiunile în aur. Au existat căderi
repetate în toate domeniile, atât în plan economic, cât și social. Colapsul american
s-a extins, a devenit general, afectând oameni, bani și resurse materiale. Peste tot în
Europa și în alte părți ale lumii dependente economic de America, precum
Australia și Noua Zeelandă, prețurile, producția și comerțul au suferit un declin
brusc și abrupt; șomajul a atins niveluri alarmante ce nu le atinsese până atunci;
obligațiunile financiare internaționale erau respinse și, în multe țări, politica a
devenit preocupată de izolarea economiei naționale de efectele declinului mondial.
Se afirmase că „lumea, în ansamblu, avansa la un nivel de prosperitate fără
precedent, crezut a nu fi posibil”.

60
 În 1929, prăbușirea economiei americane a determinat, falimente
răsunătoare în Europa.
„Kreditanstall” din Austria a reușit să fie salvat în martie 1931 numai prin
implicarea Băncii International Settlements și a altor bănci străine, inclusiv a băncii
Angliei.
Mai târziu, criza s-a mutat spre Germania. In iunie și iulie, banca germană
Reichsbank se afla în condiții precare chiar și după ce presedintele Statelor Unite
Hoover propusese pe 21 iunie o scutire timp de un an a reparațiilor și plăților de
război. Intervenția internațională de a salva Germania de la colapsul financiar a
îndreptat criza către Anglia unde standardul bazat pe aur plasa țara la o rata de
doua milioane și jumătate de lire pe zi iar rezervele străine deveneau amenințător
de mici. Însa aceasta nu erea singura problemă importantă. Caderea prețurilor era
catastrofală. În Statele Unite în 1930 indexul prețurilor a scăzut de la 10 în 1929 la
63 în martie 1930 iar în Regatul Unit care nu avea o economie refăcută nici în
1920, indexul preturilor era de 72.
Prețurile de produsele primare, de care depindea venitul țărilor sărace, au
scăzut și mai drastic. Prețul cauciucului în aur în ianuarie 1933 era de numai 33%
din ceea ce fusese în ianuarie 1929, cel al lânii 22%, al mătăsii 28%, al aramei
29%, bumbacului 34%, al orezului și al cafelei 41%, al făinii 42% și al zaharului
50%.
În timp ce s-a redus producția de minerale, volumul producției din
agricultură nu a scăzut, dar diminuarea drastică a veniturilor a condus la o lipsă a
acestor produse în comerțul internațional. Între 1929-1932 valoarea comerțului
internațional s-a diminuat cu peste 65%; în timp ce comerțul internațional al țărilor
din afara Europei a scăzut cu 30%. Toate industriile importante au cunoscut o
scădere a producției, o creștere a numărului șomerilor și un declin al exporturilor.
Anglia a renunțat la comerțul liber în 1932 când a introdus un tarif vamal
de 10%. Pentru multe țări aceste tarife au fost considerate inadecvate. S-au adoptat
de asemenea normele de import, controlul marketingului produselor, determinarea
prețurilor și regularizarea capitalului investit. O astfel de intervenție de a influența
piața a devenit o practică permanentă în politica economiei naționale.
. În Germania, unde numărul somerilor cerscuse cu aproape șase milioane
în 1932, alegerea acestor instrumente au depins de considerente politice și
economice. Mișcările politice în favoarea socialismului naționalist promiteau că
nu va mai exista șomaj. Această afirmație nu se baza însă pe un program politic și

61
economic concret. În țări precum Belgia și Olanda unde interesele salvării
economiei erau puternice, guvernul a fost constituit pentru a apara capitalul
industrial și profiturile; încercari s-au făcut și în 1932 când s-a format o zonă cu
tarif scăzut, zona unde astăzi se află Benelux.
Statele Unite ale Americii, unde industria de construcții scăzuse de la 949
milioane dolari în 1929 la 74 milioane dolari în 1932, nu au putut contribui la
refacerea economiei mondiale în acești ani de criză.
Chiar și după Conferința de la Lausanne din iunie 1932, care a pus capat plății
reparațiilor de război, americanii au continuat să ducă o politică protectionistă în
comerțul internațional.
“Datoriile lumii externe față de noi…” mentiona presedintele Chase National Bank
în 1930 “reprezintă funii în jurul gâtului, funii cu care îi tragem spre noi.
Restricțiile noastre comerciale reprezintă adevarate furci pe trupul lor, cu care ii
ținem pe loc”.
În acelaăi timp, faptul că fermierii și muncitorii americani erau loviți de
deprecierea monedei a atras atentia că politica Americii trebuia să pună găsirea
urgentă a unor soluții adecvate.
În 1933 presiunea economică devenise din ce în ce mai greu de suportat.
Realitatea a fost brutal demonstrată în aprilie 1933 când noul președinte
F.D.Roosevelt a trimis un mesaj emotionant lumii subliniind nevoia cooperării
economice internaționale. Deși s-a produs reevaluarea dolarului, taxele Statelor
Unite au crescut cu 60 de procente ceea ce a însemnat o mărire a prețurilor pentru
produsele de export americane cu 40%. Conferința Internațională pe Probleme
Economice a fost un insucces. Politica americană era în legătura cu refacerea
economiei interne; însa o cu totul altă politică, în acest sens, ar fi făcut din
Conferinta Internațională pe Probleme Economice un succes. În al doilea rând
antipatia presedintelui Roosevelt pentru metoda “laissez faire” și reglarea
mișcărilor de capital au avut ecou în multe colțuri ale Europei. Keynes, de
exemplu, i-a numit acțiunile presedintelui Roosevelt drept “magnific de bune”.
Acțiunile sale de înfruntare a sistemului de criză au fost considerate în țara sa un

62
triumf. Existau peste 13 milioane de șomeri când Roosevelt a revenit la putere, însă
diferitele provocări sociale și economice au condus la sfârșitul unei perioade care
fusese numita “animație în suspensie”. Pentru că nu exista nimic revoluționar în
filosofia sau scopul acestor planuri pe care l-a aplicat Roosevelt s-au iscat multe
tendințe contradictorii. Acest plan autoritar, introdus în 1933 a fost o încercare de
întoarcere la spiritul și viziunile economice ale pionierilor americani în domeniu.
Primul scop al înțelegerii era scoaterea Statelor Unite din criză, al doilea să
se lărgească conceptul de justiție și ordine, iar al treilea scop era de a se echilibra
balanța economică. Însă, unii din prietenii și oponenții lui Roosevelt au considerat
aceste puncte incompatibile. Nici unul din aceste obiective nu viza un plan global
pe termen lung. Se dorea creșterea puterii intervenției și autorității
guvernamentale. Fără dubii “experimentul” american a ajuns în 1938 în impas.
Economistul Alvin Hansen se înteba dacă nu cumva “intervenția guvernului a
creat o societate hibrida; jumatate liberă și jumatate supusă unei discipline
sricte”.
Criza anilor 1929-1933, cunoscută şi sub denumirea de Marea Depresiune,
reprezintă cea mai grea criză economică care s-a manifestat vreodată în America de
Nord, Europa Occidentală şi alte zone industrializate ale lumii. Pentru unii istorici
criza a început în anul 1929 şi a durat până aproape în 1939, reprezentând cea mai
lungă şi mai gravă depresiune economică ezperimentată vreodata de lumea
occidentală.
Economia americană dăduse semne de slăbiciune înainte de 1929. Investiţiile
încetaseră să fie nelimitate, căci cererea cunoscuse o evolutie descendentă in a
doua jumatate a anilor 20, mai ales în ceea ce privea locuinţele şi bunurile de
consum pe termen lung . Între 1927 şi 1933, împrumuturile internaţionale au
scăzut cu 90%.
Începutul a fost marcat de momentul crash-ului financiar al Bursei din
New Yorkdin 24 Octombrie 1929. Ziua aceasta a intrat in istorie sub denumirea de
Black Thursday (Joia Neagră. În agricultură, care în acea perioada mai era încă un
factor important al economiei naţionale, veniturile reale îşi îincetaseră creşterea;

63
preţurile în scădere ale produselor agricole pe piaţa mondială ridicau probleme
grave şi pentru agricultorii americani. Produsul Global Net al Statelor Unite a
scşzut cu mai mult de 17% din 1929 până in 1933.
Piaţa financiară în plină creştere de la Bursa din New York a înregistrat
speculaţii la niveluri record, pâna în momentul culminant al acestor creşteri în care
s-a produs crash-ul din octombrie 1929.
Deşi pieţele de capital din New York au fost repuse sub control relativ repede,
prăbuşirea Statelor Unite în Depresiune începuse. De-a lungul următorilor trei ani,
preţurile acţiunilor au continuat să scadă, astfel încât în 1932 scăzuseră cu aproape
20% din valoarea lor în 1929.
Efectele economice au fost numeroase : a ruinat mii de investitori
individuali, a afectat băncile şi instituţiile financiare, care deţineau acţiuni în
portofoliile lor. Multe bănci au dat faliment (11000 din cele 25000 de bănci din
Statele Unite dăduseră faliment până în 1933). Falimentul atâtor bănci a fost urmat
de pierderea încrederii în economie, o reducerea cheltuielilor şi implicit a cererii şi
a producţiei, scăderea cifrelor de afaceri ale firmelor americane,( în 1932, cifrele de
afaceri în industria americană scăzuseră cu 54 procente în raport cu situaţia din
1929), creşterea şomajului, (12-15 milioane de oameni, reprezentând 25-30% din
forţa totală de muncă din Statele Unite.)

8.2 Prăbuşirea Bursei de Schimb de pe Wall Street.

Crash-ul Bursei de pe Wall Street s-a produs în data de 24 Octombrie

1929 Iată cum au decurs în mare evenimentele esenţiale ale acestei zile istorice:
dimineaţa a debutat cu un volum al vânzarilor de titluri nemaiînregistrat precedent:
12,894,650 de titluri tranzacţionale, volum care a creat un val de panică de
nedescris în rândul participanţilor la tramzacţii şi a investitorilor. Timp de câteva
ore, bursa s-a transformat într-o învălmăşeală nebună de brokeri în căutare de
cumpărători inexistenţi. Acţiunile se vindeau pentru orice sume, indiferent cât de
mici; preţurile lor scădeau uneori cu mai mult de 10 procente între tranzacţii. Multe

64
din marile companii, dintre care se pot menţiona General Electric, Woolworth sau
Radio Corp., s-au confruntat cu scăderi ale preţurilor de tranzacţie ale titlurilor lor
mai mari de 50%. Situaţia devenise disperată, şi nivelul minim absolut al preţurilor
a fost atins în jurul orei 11,30.
La prânz, s-a organizat o întalnire de urgenţă a marilor bancheri new-
yorkezi care a avut loc în birourile corporaţiei J.P.Morgan&Co, la acea dată (şi în
prezent) , una dintre cele mai inportante bănci americane. Doar zvonul în legătură
cu desfăşurarea acestei întâlniri a fost suficient pentru ca preţurile să înceapă să
crească din nou. Poliţia a fost nevoită să intervină pentru a calma mulţimea isterică
care năvălise pe Wall Street în aşteptarea noutăţilor.
Odată ce şedinţa bancherilor a luat sfârşit, o parte dintre aceştia au dat
declaraţii liniştitoare şi optimiste, afirmând că situaţia era mai degrabă „tehnica
decât fundamentală”, bursa trecând printr-un simplu proces de reajustare, după
patru ani de politică de creştere a preţurilor pe piaţa financiara. În după-amiaza
aceleiaşi zile, preţurile au reînceput să crească in forţă, mai ales datorită
intervenţiei încurajatoare a marilor bancheri dar şi eforturilor susţinute de redresare
a pieţei, astfel că spre sfârşitul zilei s-a înregistrat o ameliorare evidentă.
Fenomenul acesta de creştere necontrolată a volumului vânzărilor a
continuat şi in zilele ce au urmat şi care au fost numite”Lunea Neagră” şi „Marţea
Neagră”, în urma cărora au fost tranzacţionate alte 16 milioane de acţiuni. Ca
urmare a acestor evenimente, 11 speculatori s-au sinucis.

8.3 Cauzele producerii acestui fenomen

După primul război mondial, economia americană cunoscuse o perioadă de

expansiune şi prosperitate, ceea ce o determinase să se concentreze asupra
finanţării în străinătate, mai ales în ţările europene, investind în credite sume foarte
mari care nu puteau fi uşor rambursate.
Piaţa financiară era finanţată cu credite atât de la marile bănci americane,
cât şi de la investitori particulari şi străini, ceea ce determina o creştere susţinută

65
artificial a preţurilor acţiunilor, pentru a atrage cât mai mult capital. Se acordau
credite însemnate cu rate mici de dobânzi tuturor celor care doreau să investească
pe piaţa capitalurilor; specula era în floare – speculanţii îndemnau pe toţi
investitorii , mai ales pe cei particulari şi cu putere financiară redusă, să-şi
investească toate economiile în această piaţă aparent atât de profitabilă.
Datorită problemelor economiilor europene în special, companiile străine
au început să-şi retragă investiţiile de pe piaţă; exemplul a fost preluat şi de firmele
din afara New York-ului, astfel încât societăţile care îşi finanţau investiţiile prin
emisiuni de acţiuni pe piaţa bursieră s-au văzut silite să-şi reducă cheltuielile;
producţia a scăzut şi numărul de acţiuni s-a redus.
La puţin timp împrumuturile făcute de micii şi marii investitori nu au mai
putut fi rambursate prin vanzarea acţiunilor, falimentele au început să curgă,
diminuarea generală a consumului a dus la scăderea dramatică a cererii şi a
importurilor. Tot acest mecanism a dus la crash-ul Bursei din New York.
Dacă s-ar afirma că doar acest eveniment a determinat începutul Marii
Depresiuni americane şi mondiale, s-ar exagera importanţa acestuia. Consecinţele
au fost remarcabile şi s-au manifestat în special în plan social, prin pierderea
încrederii clasei de mijloc americane- până atunci o sursă importantă de venituri pe
piaţa capitalurilor şi care a fost cea mai afectată de criză, prin creşterea nivelurilor
şomajului, a ratelor dobânzilor, a ipotecilor, a falimentelor-în bănci şi în bancheri,
în bursă şi în agenţii de bursă.

8.4 Europa şi marea criză. Politicile protecţioniste

Zguduită de criză statele europene trec la o serie de măsuri protecţioniste.

Infiintare Federatiei de fier si otel din Anglia in 1934 reprezinta o metoda de
protectionism si o masura de reorganizaqre. Legea marketingului in agricultura din
1933 pentru lapte, cartofi si hamei a fost in acelasi spirit.

66
 In Franta politica economica depindea de restrictiile cantitative pentru
exporturi. La fel se intrampla si in Romania, o tara mica unde cota a crescut de la
120 in noiembrie 1932 la 500 in iului 1933.(50% din importurile Romaniei).
In Franta, Italia si Statele Unite ale Americii productia industriala in 1937 a
ramas mai mica decat fusese in 1929 cand a inceput deprecierea.
Datorită faptului că, după primul război mondial, Statele Unite deveniseră cel mai
important creditor şi finanţator al Europei, ale cărei economii naţionale fuseseră
slăbite de datoriile şi perderile de război sau, în cazul unor ţări ca Germania, de
nevoia de a plăti despagubiri şi reparaţii, criza s-a propagat cu rapiditate în toate
aceste ţări, ajungând ca marea majoritate a ţărilor industrializate să fie afectate de
Depresiune până în 1931.
Economia mondială a fost afectată de evenimentele din Statele Unite în mod
complex şi variat.
Prima mare „lovitură” a fost constituită de încetarea acordării
împrumuturilor americane în străinătate în anii 28-29; aceasta a fost accentuată de
reducerea simultană a investiţiilor franceze şi britanice. Prăbuşirea bursei din New
York şi ratele dobânzilor în continua creştere au determinat reducerea cu peste 50%
a creditelor acordate de Statele Unite în 1928.
Multe dintre ţările care erau deja debitori importanţi ai Statelor Unite erau
în special producătoare şi au cunoscut mari greutăţi datorită faptului că preţurile
produselor pe care le exportau (mai ales materii prime şi produse alimentare) au
scăzut drastic.Dar asemenea ţări producătoare de bunuri de consum nu erau
singurele care aveau nevoie de capital american; chiar şi super-puteri industriale
cum era Germania, erau dependente de capitalul din Statele Unite.
A doua „lovitură „ s-a materializat prin colapsul economiei americane;
împrumuturile în străinătate au continuat să scadă, în timp ce cererea de import s-a
contractat considerabil.Având în vedere dimensiunea statului american, toate
acestea nu puteau să nu afectezeeconomia mondială, întrucât afectau atât ţările
producătoare de materii prime agricole cât şi pe cele industrializate.

67
Cea de-a treia lovitură a constat în ratificarea de către Preşedintele Hoover a
Actului Tarifar „Smoot Hawley” (iunie 1930), care a reprezentat una dintre cele
mai evidente creşteri ale tarifelor vamale pentru import din istoria comerţului
internaţional. Protecţionismul acestui act a agravat criza, deoarece ţările debitoare
întâlneau acum noi dificultăţi în a exporta în Statele Unite pentru a obţine dolarii
necesari rambursării împrumuturilor americane.
După intrarea în vigoare a actului, creditele americane în străinătate au
„secat” în totalitate iar băncile americane şi-au intensificat demersurile pentru
rambursarea creditelor acordate de ele.
Din toate aceste realităţi, cel mai mult a avut de suferit comerţul internaţional, a
cărui valoare a scăzut până în 1932 cu mai mult de jumătate, pe măsură ce din ce în
ce mai multe ţări luau măsuri împotriva importării bunurilor.
8.5 Uniunea Sovietică

Ruptă de piaţa mondială economia Uniunii Sovietice, nu s-a confruntat cu

efectele crizei economice care cuprinsese lumea internatională 1930. Ca rezultat al
revolutiei din 1917 si fondarii unui noi politici economice, în 1920 Uniunea
Sovietică a dispărut de pe scena economiei internaționale, în timpul crizei
ramânând izolată de restul lumii.
Sistemul de planifcare sovietic, sustinut de Trosky, are drept obiectiv
schimbări la nivelele de bază ale societății, deși la începutul revoluției mecanismul
de planificare era catalogat drept “demodat”. “N-a fost nimic scris în cărțile
bolsevice sau în cele menșevice despre un asemenea lucru”, scria Lenin la 6 luni
după revoluția din octombrie.
Mașinăria planificării în Uniunea Sovietică, ca și în timpul economiei pe
timp de război, avea ca scop producția bunurilor de strictă necesitate. A fost pentru
prima oara încercată cu ezitari, dar s-a imbunătățit în perioada de transformare
economică –al primului și-al celui de-al doilea plan pe cinci ani.

68
 Pe termen lung cea mai importantă agenție de organizare și coordonare a
planului sovietic era GOSPLAN, inființată în februarie 1921 ca organizație ataşată
pe lângă Ministerul Muncii și Apărării.
Primele obiective ale Gosplan erau: electrificarea industriei şi
naționalizarea comerțului cu porumb,
Principala problemă a economiei sovietice în anii`20-30 era transformarea
unei țări nedezvoltate într-un stat puternic industrializat fară a depinde de
capitalurile private din țară sau din străinatate.
Istoria transformărilor din Uniunea Sovietică pot fi impărțite în trei
perioade principale:
- comunismul de război (de la revoluția din 1917 până în martie 1921), timp în care
s-a căutat înlăturarea conducerilor vechiului regim;
- de recuperare, restaurare, înfaptuită în cadrul N :E :P : ( “ politici economice
noi”) (1922-1927) Pentru a încuraja producţia şi cresterea fluxului de bunuri de pe
piață şi dacă era nevoie încurajarea intreprinderii particulare limitate.
- industrializare intensivă și colectivizarea agriculturii, începând cu anunțarea
“planului pentru primii cinci ani”, în 1928.
. Principalul scop al acestuia era creșterea ratei investițiilor, în special în
industria grea și în agricultură. În primii doi ani obiectivele planului au fost
indeplinite cu o oarecare usurință, însă în 1929 si 1930 au fost întâmpinate mai
multe dificultăți ca rezulatat al presiunii inflaționiste cât și încercarea fortelor
guvernamentale de mării ritmul socializarii mijloacelor de producție. În agricultură,
colectivizarea forțată era realizată prin numeroase mijloace de corecție. În 1927
toate variantele de agricultură cooperativizată acoperea doar aproximativ 2% din
țăranipentru ca la începutul lui martie 1930 cifra să se ridice la 55%, iar in 1936 la
90%. Forţa coercitivă a reprezentat unica metoda de rezolvare a problemelor
guvernamentale în agricultura care se dovedise obligatorie în anii`20,
Anii 1929-1931 au marcat instalarea definitivă a puterii de stat asupra
intregului sistem economic, reformele în agricultură au fost corelate cu cele din
organizațiile comerciale, decimarea vechilor lideri, întărirea disciplinei în fabrici,

69
conversia sindicatelor în agentii cvasiguvernamentale pentru creșterea
productivității în interesul indeplinirii planului. Au fost totodată înfaptuite reforme
la nivelul creditelor și fiscalității introducându-se impoziul pe profit în 1931,
crearea bancilor de investiții în 1932 și atribuirea organizației Gosbank, monopolul
pentru creditele pe termen scurt. Toate acestea au avut drept scop
îndeplinirea”planului”, propaganda vremii afirma în acea perioadă faptul că ”nu
este nici o cetate pe care bolsevicii să n-o poată cuceri” a fost unul dintre sloganele
acestui regim.
Statutul fermelor colectivizate a adus perioada de framântări din mediul
rural asociată cu “revoluția de sus”. Creșteri succesive a rezultatelor din agricultură
au fost urmate de cresterea productivității în industrie, facilitată de abundența
mâinii de lucru.
Mărimea sistemul economic sovietic a permis o foarte mică atenție asupra
comerțului internațional de către o țară dependentă de importuri. Având drept bază
diversitatea produselor din agricultură și din afara ei, Uniunea Sovietica a fost
capabilă să pună în funcțiune uzine care prelucrau majoritatea produselor fabricate
de care avea nevoie economia. Începând cu 1918 comerțul internațional a fost
monopolizat de către Comisariatul de stat pentru Comerțul Internațional. Acest
monopol a permis guvernului menținerea rublei la un nivel artificial față de valuta
internațională și a insistat pentru un import extrem de rigid.
În anii de criză din 1929 până în 1932 aproape de 90% din importuri
constau în bunuri necesare industriei.(B.Higgins, Economic Development-New
York,1959). Corporațiile comerciale, specializate în import/export a diferitelor
bunuri, lucrau strict în conformitate cu cerințele planului, alături de Gosplan
punându-i la dispoziție cifre strict necesare pentru importuri și pentru surplusurile
din export. Al doilea “Plan pe cinci ani” a limitat cu precadere exporturile “ la
surplusurile din economia națională” și importurile la nivelul la care puteau fi
plătite din exporturi.
Mecanismul pieței era foarte puțin utilizat pentru alocarea resurselor

70
 8.6 Impactul asupra sferei politice; măsuri de redresare economică.

Marea Depresiune a avut consecinţe importante şi în sfera politică

americană. Creşterea controlului guvernamental asupra comerţului internaţional şi
retragerea parţială de pe piaţa mondială, care au reprezentat măsurile luate de
guvernul american drept răspuns la criza economică, nu a însemnat că acestea îşi
schimbase radical politica şi adoptase măsuri anticiclice reale.
Adâncirea Depresiunii a făcut ca să devină imperativă o schimbare în plan
politic, şi această schimbare s-a concretizat în alegerea la Casa Albă a democratului
Franklin Roosevelt la 2 iulie 1932. Dacă şi predecesorul său, preşedintele Hoover,
încercase să dezvolte anumite planuri de lucrări în interes public pentru reducerea
şomajului, se simţea nevoia ca aceste măsuri să se concretizeze şi să se obţină
unele rezultate.
Preşedintele Roosevelt înţelesese această necesitate stringentă; în campania
sa electorală, democratul promitea dezvoltarea unor proiecte de lucrări publice în
domenii cum ar fi construcţia de căi ferate şi şosele, în industria energetică şi în
agricultură, precum şi promulgarea unor legi care să structureze sistemul bancar,
piaţa financiară şi protecţia socială a şomerilor. „Nici un american nu va muri de
foame” spunea Roosevelt într-unul din discursurile sale electorale. Promisiunile
sale au câştigat încrederea opiniei publice şi Roosevelt a câştigat alegerile în 1932.
Schimbarea atât de necesară s-a concretizat în programul de politici anti-
criză care a fost denumit „New Deal”, noua înţelegere, afacere. Acesta cuprindea o
serie de soluţii pentru rezolvarea problemelor domestice a economiei americane.
După cele „O sută de zile” ale lui Roosevelt, perioada în care acesta a participat
zilnic la întâlniri de lucru cu politicieni şi economişti, expresia cea mai concretă a
New Deal-ului a fost adoptată, şi anume National Industry Recovery Act (6 Iunie
1933).
Acest act de redresare a economiei cuprindea treisprezece măsuri majore
de scoatere a economiei din starea de criză în care se afla; s-au oferit fondurile
necesare pentru a scoate din impas băncile şi fermierii, precum şi pentru a ajuta

71
proprietarii de case care se aflau în imposibilitatea de a plăti ipotecile imobiliare; s-
au constituit „The Civilian Conservation Corps” (Unităţile Civile pentru
Conservare) a căror responsabilitate era de a angaja tineri şomeri pentru munci de
conservare a mediului; s-a constituit „Tennesse Valley Authority” (Mai 1933) care
se ocupa de aducerea energiei electrice în anumite zone rurale, controla centrala
hidroenergetică şi uzina de îngrăşaminte chimice de la Muscle Shoals de pe râul
Tennesse, precum şi transportul naval pe acest râu şi lucrările de prevenire a
inundaţiilor.
În agricultură, s-au făcut plăţi directe fermierilor pentru a reduce producţia
şi a creşte preţurile. Poziţia sindicatelor a fost întărită, permiţând astfel creşterea
salariilor şi puterea de cumpărare a muncitorilor.Roosevelt spera că aceste măsuri
să fie suficiente pentru redresarea economică; deşi măsurile adoptate prin New
Deal-ul său au creat mai mult de un milion de locuri de muncă, şomajul în masă şi
stagflaţia economică au continuat să persiste, deşi la scară mai redusă. Adevărul
este că numai declanşarea celui de-al doilea Razboi Mondial a fost în măsură să
scoată Statele Unite din criză, întrucât şomajul a scăzut rapid datorită comenzilor
de armament şi muniţii de peste Ocean.
Criza economică a schimbat fundamental relaţiile dintre societate , stat şi
economie. „New Deal” a devenit însă simbolul unui capitalism cu faţa mai umană,
a grijii pentru cei dezavantajaţi din punct de vedere social. „New Deal” a pus în
practică acţiuni ale statului mai susţinute decât oricând pentru depăşirea
problemelor de ordin economic.

8.7 Migraţia economiştilor europeni

Primul război mondial nu a afectat numai dezvoltarea economiei reale, ci a

afectat şi dezvoltarea economiei ca ştiinţă. Astfel, mulţi oameni de ştiinţă, mai ales
economişti, care ar fi putut ajuta la refacerea economică a Europei, au fost
determinaţi să plece, datorită regimurilor instaurate în perioada interbelică.

72
 Perioada dintre anii 1914 şi 1945 a fost dominată de mari tulburări politice
în Europa. Primul război mondial a dus la Revoluţia Bolşevică în Rusia, iar
tratatele de pace au dus la retragerea multor graniţe. Mulţi oameni au fost nevoiţi să
plece şi să îşi găsească noi locuinţe. În timpul anilor ’20 şi ’30 această problemă a
crescut dramatic datorită apariţiei nazismului în Germania. Foarte mulţi germani au
fost nevoiţi sa-şi părăsească ţara, iar pe măsură ce Hitler continua sa cucerească ţări
din jurul Germaniei, au trebuit să părăsească continentul. Rezultatul a fost acela că,
de-a lungul acestei perioade, mulţi economişti au emigrat în Statele Unite. În anii
1920 aceştia au venit mai mult din Rusia iar în 1930 şi 1940 mai mult din ţările
vorbitoare de limbă germană. Nu numai că numărul acestora era semnificativ,
printre ei s-au numărat oameni care au adus o contribuţie enormă domeniului lor.
Ei erau foarte buni, mai ales în ştiinţele matematicii şi în economie.
Universitatea Harvard a atras pe doi dintre aceşti emigranţi: Leontief şi
Schumpeter.Wassily Leontief (1906-1999) era din Rusia; el se mutase în Berlin în
1925, iar în 1930 a venit în Statele Unite ale Americii, fiind acceptat în urma unui
interviu la Harvard în 1931. Cât timp a stat în St. Petersburg, a scris o lucrare în
care susţinea ca sistemul echilibrului general al lui Walras putea fi simplificat în
aşa fel încât să analizeze economiile reale ale lumii. Şi-a petrecut restul carierei
lucrând la ideea lui, cunoscută drept „analiza input-output”. Ideea esenţială era că
economia este divizată într-un anumit număr de industrii sau sectoare, iar un tabel
construit de el arată cât de mult cumpără fiecare industrie de la cealaltă.
În timp ce Leontief şi-a dedicat întreaga carieră studiului acestei analize,
activitatea austriacului Joseph Alois Schumpeter se desfăşura pe o arie mult mai
extinsă. „Teoria evoluţiei economice” (1912) a lui Schumpeter, plasa antreprenorii
în centrul procesului de dezvoltare capitalistă. Antreprenorii sunt responsabili
pentru inovaţiile (produse noi, noi surse de materii prime, metode noi de producţie,
noi forme de organizare) care deschid noi căi spre mărirea profitului, schimbând
vechiul sistem. Conform teoriei lui, antreprenorii de succes vor înregistra mari
profite şi îi vor determina pe mulţi să încerce să facă acelaşi lucru ca şi ei.

73
 De-a lungul timpului, cei ce vor încerca să-i imite vor elimina profiturile
câştigate de antreprenorii iniţiali iar sistemul se va stabili la un nivel nou de
echilibru, până când, la rândul lor, vor fi şi ei depăşiţi de o nouă inovaţie.
Schumpeter vedea capitalismul ca un sistem în continuă mişcare, în care dorinţa şi
nevoia de schimbare va veni din partea antreprenorilor.
Schumpeter a avut o scurtă carieră în politică, fiind la un moment dat numit
Ministru de Finanţe în Austria, dar a emigrat în Statele Unite în 1932. De-a lungul
anilor ’30 a lucrat în domeniul ciclurilor de afaceri, continuând sa-şi
îmbunătăţească lucrarea anterioară, explicând ciclurile în termenii unei avalanşe de
inovaţii care să creeze profituri ce ulterior vor fi depăşite de cei ce vor încerca să le
imite. Rezultatul a fost lucrarea „Cicluri de afaceri” (1939), în două volume.
Totuşi, a primit critică aprigă din partea lui Simon Kuznets şi din partea
economiştilor keynesieni, şi a eşuat în atragerea de susţinători. În contrast cu
aceasta, o altă lucrare a lui, „Capitalism, Socialism şi Democraţie” (1943) s-a
bucurat de un mare succes. În cartea sa, Schumpeter a susţinut că teoria lui Marx
este greşită şi nu poate duce la evoluţia capitalismului, ci poate doar la involuţia
lui. Schumpeter este totodată autorul unor cărţi clasice de economie: „Istoria
analizei economice” (1954), editată de către soţia lui şi publicată post-mortem.
( Backhouse – ”The Penguin History of Economics”)

8.8 Cauze ale depresiunii. Concluzii.

Nu există o explicaţie unanim acceptată în legătură cu motivele declanşării

Marii Depresiuni economice din anii 29-33; nu se poate nega însă că
supraproducţia, politicile monetare inadecvate, politicile de credit şi împrumut în
străinătate, tranziţia la economia de consum, creşterea populaţiei, distribuţia
defectuoasa a veniturilor au fost factori importanţi care au determinat intrarea in
criză. Aşadar, cel puţin în parte, Marea Depresiune a fost determinată de
slăbiciunile interne şi dezechilibrele economiei Statelor Unite care au fost
declanşate de psihologia de boom şi de euforia speculativă a anilor 1920.

74
Depresiunea a demascat aceste slăbiciuni, precum şi incapacitatea instituţiilor
politice şi financiare naţionale de a soluţiona problemele ridicate de fluctuaţiile
economice negative declanşate in anii 1930.
Înaintea Marii Depresiuni, guvernele nu acţionau deloc sau doar în mică
măsură în momentele de scădere a afacerilor, bazându-se mai ales pe forţele
impersonale a pieţei pentru corecţiile economice care se impuneau. Dar
reglementările pieţei s-au dovedit insuficiente pentru a soluţiona deficitele grave;
această descoperire a determinat schimbări fundamentale în structura economică a
Statelor Unite.
După anii Marii Crize, acţiunile guvernamentale, fie sub forma de stabilire a unor
taxe şi impozite, fie reglementări industriale, asigurări sociale, proiecte publice, sau
deficite bugetare, joacă un rol important în asigurarea stabilităţii economice în
naţiunile industrializate cu economie de piaţă.
Marea Depresiune a fost cea mai mare criză pe care a cunoscut-o vreodată
economia mondială. A afectat toate ţările: ţările mai puţin dezvoltate, cum ar fi
Canada, Australia, Japonia şi Argentina, şi ţările subdezvoltate din America Latină,
Asia şi Africa, care abia se implicaseră in piaţa mondială. Multe ţări s-au
confruntat cu prăbuşiri catastrofale ale economiilor lor naţionale, şi doar puţine au
depăşit criza fără pierderi substanţiale. Depresiunea s-a manifestat prin evenimente
care nu au avut nici o relevanţă directă pentru majoritatea populaţiilor, cum ar fi
deteriorarea absolută a preţurilor acţiunilor, dizolvarea sistemului valutar
internaţional, sau scăderea preţurilor pe plan mondial, precum şi prin efecte
resimţite imediat, ca declinul producţiilor agricole şi industriale, creşterea imensă a
şomajului în toată lumea şi scăderea salariilor. Statisticile nici nu pot surprinde
complexitatea efectelor Depresiunii.
În 1932, treizeci de milioane de oameni erau şomeri,în timp ce alte câteva
milioane aveau de suferit pe seama scăderii programului de muncă şi a reducerii
salariilor, si aceste cifre provin din industrie. Consecinţele au fost foametea,
mortalitatea ridicată, apatia şi pierderea speranţei, precum şi creşterea
criminalităţii. Radicalismul politic s-a accentuat în răspuns la această conjunctură.

75
Deoarece pieţele de desfacere a produselor şi materiilor lor prime s-au redus,
fermierii din ţările în curs de dezvoltare au fost obligaţi să practice economia de
subzistenţă, în pofida faptului că oamenii mureau din cauza foametei în toată
lumea. În ţările industrializate, fermele erau părtăsite, pământul fertil era
transformat în stepă, iar recoltele erau distruse pe câmp; grâul era folosit în loc de
cărbuni pentru locomotive şi cafeaua era aruncată în mare.
În timp ce în toată lumea, şomerii stăteau cu miile la cozi pentru a-şi găsi
locuri de muncă , uzinele noi decădeau datorită lipsei de comenzi.
Lumea a fost cuprinsă de Marea Depresiune pe nepregătite; criza a determinat
pierderea încrederii ăn sistemul capitalist şi în economia mondială liberă. A
schimbat fundamental atât relaţiile dintre state si economie, cât şi între economiile
naţionale şi cea mondială. Din nefericire, a fost necesar un război mondial pentru
ca umanitatea să poată ieşi din criză şi şă-şi reînceapă dezvoltarea în mod mai
raţional şi mai înţelept.

Tema 9

ECONOMIA ROMÂNIEI 1918-1940

9.1 Situaţia economică a României după Primul Război Mondial

Nevoia de cunoaştere a ceea ce a fost România Mare şi, implicit, modul de

organizare a economiei acesteia, a soluţiilor găsite pentru rezolvarea problemelor
de către partidele politice ale vremii reprezintă astăzi o condiţie esenţială pentru
formarea viitorului economist. Aceste soluţii au fost elaborate într-o mare măsură
de economiştii români, formaţi la cele mai renumite universităţi economice
existente în Europa, printre care s-au numărat: Victor Slăvescu, implicat în
reorganizarea sistemului bancar şi înfiinţarea Uniunii Generale a Industriaşilor din
România, Virgil Madgearu în politica agrară şi industrială, Ion Răducanu în
problema cooperaţiei, D. R. Ioaniţescu în politica socială, Constantin Bungeţianu în

76
studiul practic al întreprinderilor industriale, comerciale şi de transport, care acorda
o atenţie deosebită industriei lemnului, şi mulţi alţii.
Marea Unire din 1918 a creat noi perspective şi posibilităţi pentru
dezvoltare prin folosirea unui potenţial economic îmbogăţit, prin unirea tuturor
provinciilor româneşti aflate până atunci sub dominaţie străină. România întregită
în hotarele sale istorice avea o suprafaţă de 295.049 km 2, faţă de 137.000 km2
înainte de 1918, şi o populaţie de 16 267 177 locuitori fată de 7 897 311 locuitori
înainte de unire, fiind a opta ţara din Europa după numărul populaţiei,
asemănătoare ca suprafaţă cu Anglia şi Italia. Structura populaţiei în 1930 era de
79,9% populaţia rurală, iar cea urbană de 20,1%, şi ea nu se va schimba
semnificativ până în 1938, anul de vârf al dezvoltării economiei României Mari.
Unirea a dus la întărirea potenţialului economic al ţării, a creat condiţii mai
bune pentru valorificarea la scară naţională a tuturor resurselor, lucru determinant
pentru consolidarea pieţei naţionale. Procesul economic a fost unul complex, noul
stat avea nevoie de un cadru legislativ unitar, elaborarea legilor făcându-se într-un
cadru optimist, generaţia Marii Uniri îşi vedea realizat obiectivul cel mai
important, dorit de toţi românii, desăvârşirea unităţii naţionale. Curentul creat de
industrializarea Europei, ce a pătruns şi în România după câştigarea independenţei
de stat, materializat prin cele două legi de încurajare a industriei (1887 şi 1912),
cunoaşte acum o nouă evoluţie. Noua etapă trebuia să aducă profunde schimbări în
structura economiei, pentru a se realiza o creştere a rolul industriei prin înfiinţarea
de ramuri industriale noi, nedezvoltate înainte sau inexistente. Pe ansamblul
industriei, forţa motrice a crescut aproape de două ori, la fel ca şi întregul său
potenţial industrial. Faptul că în România, în această perioadă, se înregistrează
importante progrese în industria electrică şi chimică arătă tocmai tendinţa de
recuperare a decalajului economic ce o despărţea de ţările dezvoltate din occidentul
Europei.
În ceea ce priveşte evoluţia transporturilor, unirea cu provinciile istorice i-
au dublat reţeaua de căi ferate (de la 4.300 km la circa 11.000 km).
Suprafaţa arabilă a României aproape s-a triplat, crescând de la 6,6 milioane ha la
14,6 milioane ha, ca şi patrimoniul silvic, care a crescut de la 2,5 milioane ha la 7,3
milioane ha.
Formată înainte de realizarea unităţii statale, piaţa naţională a creat un nou
cadru de dezvoltare, făcând posibile legături directe între întreprinderile şi ramurile
economiei din toate provinciile locuite de români, realizându-se o evoluţie
specifică a industriei, agriculturii şi a sistemului de transport şi comunicaţii, în
funcţie de necesităţile şi interesul tuturor celor implicaţi în schimburile economice,

77
desăvârşindu-se, ceea ce numim astăzi, complexul economic naţional. Dependenţa
industriei prelucrătoare din Transilvania de materiile prime oferite de vechiul regat
al României i-a făcut pe cei interesaţi să înţeleagă mai bine ce beneficii se obţin
prin dispariţia vămii şi, implicit, a taxelor vamale. Între 1919-1939 au luat fiinţă
1039 întreprinderi mari cu o forţă motrice instalată de 141 372 C.P., în care lucrau
79 943 persoane. Profesorul Victor Jinga arată faptul că aproape trei sferturi din
numărul societăţilor anonime industriale din Transilvania s-au înfiinţat după unirea
cu România.

9.2 Refacerea economiei (1918-1924)

Urmăririle dezastruoase ale războiului nu au ocolit România, creându-i

mari probleme financiare ce s-au născut în procesul de refacere a economiei în
primii ani după război. Distrugerile de război, jaful ocupanţilor, lipsa tezaurului,
efortul refacerii s-au reflectat în inflaţia care s-a manifestat imediat prin
devalorizarea leului.
Ocupaţia germană a provocat României imense pagube umane şi materiale.
Ea a pierdut circa un milion de oameni (1/5 din populaţia activă a ţării), iar
pagubele materiale recunoscute de către aliaţi s-au cifrat la cca. 31 miliarde lei aur
la valoarea anului 1938. Agricultura se afla într-o situaţie deosebit de grea, era
epuizat întregul stoc de cereale, (producţia anuală a României înainte de război se
ridica la cca. 2 miliarde lei aur, la sfârşitul războiului nu mai exista nici măcar
sămânţa pentru culturi). Acest lucru a făcut să se apeleze la importul de alimente şi
cereale pentru acoperirea consumului intern. Lipsa forţei de muncă a făcut ca peste
26% din suprafaţa cultivată cu cereale a ţării să rămână nelucrată în 1919, în
condiţiile în care şeptelul se înjumătăţise faţă de nivelul antebelic.
Industria nu se afla nici ea într-o situaţie mai bună din cauza distrugerilor
de război. Amintim incendierea rafinăriilor din Ploieşti şi Valea Prahovei în timpul
retragerii armatei şi a administraţiei în Moldova, pentru nu a cădea în mâna
inamicului, dispersarea unor întreprinderi în Moldova şi Rusia şi ridicarea de către
ocupanţi a utilajelor unor întreprinderi şi uzine în timpul ocupării unei importante
părţi din ţară. La începutul anului 1919 nu mai funcţiona decât circa un sfert din
întreprinderile încurajate de stat, iar producţia industrială se redusese la mai puţin
de jumătate industria extractivă a petrolului şi-a redus producţia cu aproape 48%,
iar cea de cărbune cu 55%.
Căile ferate, parcul de locomotive şi vagoane au suferit serioase distrugeri
şi deteriorări, în timp ce reţeaua de şosele necesita o refacere aproape completă.

78
 Totalul pierderilor materiale ale României au fost evaluate şi recunoscute de
către aliaţi la peste 31 miliarde de lei aur, cu toate că suma estimată de către România
a fost de două ori şi jumătate mai mare (României i s-a atribuit doar 1% din totalul
reparaţiilor de război).
În aceste condiţii refacerea economiei în România a durat mai mult, cu doi
ani mai mult decât în ţările Europei Occidentale, istoricii considerând încheiat acest
proces de abia în 1924.
Unirea din 1918 nu a schimbat configuraţia de ansamblu a industriei. Noile
teritorii au făcut să crească resursele naturale ale ţării, în primul rând prin
importante rezerve de materii prime (cărbuni, gaz metan, minereuri de fier,
mangan, cupru, plumb etc.), Pentru a ne face o imagine apropiată de adevăr,
constatăm că trei sferturi din numărul total al întreprinderilor, al forţei motrice
instalate, a valorii producţiei se afla în industria mare prelucrătoare (industria
alimentară, lemn-hârtie, materiale de construcţii, textile, încălţăminte-pielărie). 1
În industria metalurgică întreprinderile siderurgice (cele mai importante
fiind Reşiţa şi Hunedoara) cuprindeau doar 2% din numărul întreprinderilor, dar
deţineau peste 73% din forţa motrice şi circa 13% din personal. Alături de acestea
figurau o mulţime de mici ateliere mecanice de reparaţii, care reprezentau jumătate
din totalul întreprinderilor metalurgice. În industrie continua să ocupe ponderi
însemnate industria mică şi producţia meşteşugărească, iar această pondere va
scădea în favoarea marii industrii în următoarele decenii.
Fondul forestier al României a atras în perioada postbelică numeroase
capitaluri.
Cu toate că nu a dispărut total exportul de lemn brut, după 1920 a crescut foarte
mult producţia de cherestea datorată cererii la export a lemnului de construcţii, a
cherestelei de brad şi stejar. Ca şi în perioada anterioară războiului, dintre ramurile
industriei prelucrătoare cea mai importantă a continuat să rămână industria
alimentară, şi ea afectată mai ales de lipsa materiei prime (în 1919 mai reprezenta
doar 57% faţă de anul 1913). Procentul scăderii diferea însă de la o subramură la
alta a acestei industrii. Potenţialul agrar de care dispunea România a făcut ca
refacerea acestei ramuri să se realizeze mult mai repede.
Industria textilă şi industria pielăriei, deşi ramuri cu pondere relativ
însemnată, nu erau capabile să satisfacă decât parţial nevoile consumului intern, în
acest condiţii multe produse erau importate.
1
Forţa motrice instalată a crescut de cca. 1,5 ori, de la 189 776 C. P. la 481 432 C. P.,
personalul ocupat în industrie a crescut de la 63 392 la 157 401 lucrători, iar producţia
industrială a crescut de la 6190200 mii lei la 11711794 mii lei.

79
 Un ritm mai ridicat de dezvoltare l-a avut industria materialelor de
construcţii, în special producţia de ciment, geamuri, cărămizi etc. Această creştere
a fost justificată de cererea crescută de pe piaţă datorită nevoilor refacerii
distrugerilor de război.
În cea ce priveşte industria extractivă (de cărbune şi petrol), aceasta va
reuşi să depăşească nivelul antebelic abia în 1924.
Industria petrolieră beneficiază de o mare atenţie atât din partea capitalului
străin, cât şi din partea capitalului autohton, însă incendierea rafinăriilor în timpul
războiului i-a creat mari neajunsuri.
Restabilirea cu întârziere a industriei extractive a avut efecte asupra
celorlalte ramuri industriale, includem aici şi transporturile, domeniu în care s-a
simţit cel mai mult lipsa combustibililor.
Reţeaua de drumuri, dar mai ales calea ferată, a suferit şi ea din cauza
faptului că porţiuni însemnate din aceasta a fost distrusă în timpul războiului.
Numărul vagoanelor de călători a scăzut la circa 1/3, iar a vagoanelor de marfă la
1/5 faţă de perioada de înaintea războiului.

În primul an postbelic existau doar 263 locomotive în stare de funcţionare

şi 1304 care solicitau reparaţii generale. În aceste condiţii statul a trebuit să importe
locomotive din străinătate, dar a apelat şi la Societatea Metalurgică Reşiţa pentru
construirea unora autohtone. Numeroase poduri şi lucrări feroviare au fost distruse,
ceea ce a făcut ca şi viteza de trafic să fie mai redusă. O parte din nevoile interne
de transport a trebuit să fie acoperite de transportul rutier, efectuat îndeosebi cu
tracţiune animală.
Procesul refacerii, care a întâmpinat serioase dificultăţi, s-a încheiat, în linii
mari, în anul 1924, când s-a atins nivelul antebelic în principalele ramuri de
producţie. În această perioadă s-a urmat politica tradiţională în domeniul
transporturilor, principala atenţie fiind concentrată cu prioritate asupra căilor ferate,
faţă de celelalte mijloace de transport. Soluţionarea problemei refacerii
transportului feroviar a devenit o condiţie pentru evoluţia viitoare a întregii
economii.
Fondurile necesare refacerii au fost asigurate de un grup de bănci din
Bucureşti, care, în baza unei convenţii încheiate la 20 iunie 1922, au împrumutat
C.F.R. cu suma de 359 000 000 lei necesari pentru întreţinerea atelierelor şi
achitarea unei părţi din costul comenzii de locomotive făcute în Germania. În
sprijinul obţinerii de fonduri vine şi legea din 15 iunie 1923 pentru lichidarea
bunurilor inamice. În acelaşi an s-a elaborat Programul Petculescu, care prevedea

80
construirea a peste 3000 km de reţea de cale ferată şi dublarea a încă 1000 km
reţea. Suma totală alocată acestui proiect era estimată la 36 miliarde lei stabilizaţi.
Un program de dezvoltare a reţelei de cale ferată a întocmit, în 1924,
Vintilă Brătianu. Acest proces legislativ s-a încheiat cu legea pentru organizarea şi
exploatarea C.F.R din 17 iulie 1925, şi privea unificarea căilor ferate, căutând să
realizeze acelaşi regim de exploatare, în locul regimului mixt, pentru reţelele de
stat şi cele particulare. S-a constituit, în acest scop, un organ consultativ ,,Consiliul
consultativ al comunicaţiilor”, pe lângă Ministerul Comunicaţiilor care aviza
tarifele şi elabora politica economică a transporturilor. Una dintre măsurile menite
să vină în sprijinul industriei a fost legea protecţionismului vamal din 1921, lege
care extindea legea de încurajare a industriei din 1912 pe întregul cuprins al ţării,
care încuraja mai ales ramurile în care era investit capital românesc: industria
uşoară şi extractivă.

9.3 Situaţia agriculturii. Reforma agrară din 1921

Potenţialul agrar al României, recunoscut de către partenerii externi cu mult

înainte de izbucnirea marii conflagraţii mondiale, aştepta să fie eficient utilizat.
Efortul în acest sector economic a fost mai mare şi s-a impus imediat pentru a
asigura necesarul de alimente al populaţiei. Cu toate că a fost puternic afectată de
război, agricultura a reuşit să atingă mai devreme nivelul de producţie antebelic, în
1922.
Producţia de cereale a României era încă scăzută din cauza randamentului redus la
hectar, agricultura noastră continuând să aibă, ca şi înainte de război, un pronunţat
caracter extensiv.
Marile pierderi umane (peste 800.000 de morţi, imensa majoritate formată
din ţărani, la care se mai adăuga numărul mare de invalizi de război), s-au resimţit
în lipsa forţei de muncă din agricultură. În aceste condiţii peste un sfert din
suprafaţa arabilă a ţării a rămas nelucrată.
Ca şi industria, gospodăriile ţărăneşti aveau nevoie de credit în vederea
refacerii. Deşi s-au acordat credite mai mari decât înainte de război, acestea nu au
fost suficiente. Gândită cu mulţi ani înainte, mai ales după evenimentele anului
1907, reforma agrară a întârziat să se realizeze. Momentul a devenit favorabil în
timpul războiului. Situaţia alarmantă în care se afla România la începutul anului

81
1917 a determinat factorii politici şi pe regele Ferdinand I să promită pământ
soldaţilor, în timp ce se afla pe frontul din Moldova, la Răcăciuni, lângă Bacău.
Hotărârea de a se efectua această reformă agrară a fost luată în iulie 1917,
când Parlamentul de la Iaşi a înscris în Constituţie principiul exproprierii pentru o
cauză de utilitate naţională prin exproprierea, în acest scop, a 2 000 000 ha de teren
agricol în Vechiul Regat. În noile condiţii create de realizarea României Mari,
reforma agrară s-a extins şi în celelalte provincii. În vara anului 1921 au fost
adoptate legile definitive de reformă agrară pentru Vechiul Regat, Transilvania şi
Bucovina. Deşi cuprindeau unele deosebiri de la o zona la alta, principiile pe care
s-au încheiat aceste legi au fost, în esenţă, aceleaşi.
Prin legea de reformă agrară se stabilea ca din fiecare proprietate să rămână
proprietarului nu mai mult de 100 ha în regiunile de munte şi de deal şi de 150 ha
în cele de şes. Proprietarul putea să deţină mai multe proprietăţi. Această prevedere
nu afecta marile proprietăţi, care puteau atinge 500 ha dacă proprietarul avea
investiţii pe ele (clădiri, crescătorii de vite, instalaţii, plantaţii etc.). Proprietarul
avea dreptul, conform legii, să-şi aleagă partea de moşie care să-i rămână.
Inventarul moşiilor expropriate, precum şi viile, livezile, terenurile irigate, iazurile
erau exceptate de la expropriere.
Au fost expropriate 6.123.789 ha (66,2%) din 9.242.930 ha cât reprezenta
suprafaţa moşiilor cu peste 100 ha înainte de reformă. A fost cea mai radicală
reformă agrară din Europa. Efectele ei nu au fost însă dintre cele mai bune din
punct de vedere economic. Ea a dus la fărâmiţarea proprietăţii agrare şi a făcut
aproape imposibilă orice investiţie în aceste mici proprietăţi, încetinind ritmul de
dezvoltare a agriculturii, a creat însă condiţii favorabile dezvoltării şi creşterii
ponderii în producţia agricolă a gospodăriei ţărăneşti. Gospodăria ţărănească a avut
mai mult rolul de a asigura propriului consum şi doar surplusul era destinat
schimbului. Abundenţa produselor agricole a făcut ca preţul acestora să fie scăzut,
ducând şi acest lucru la descurajarea micului producător, care cu greu putea să-şi
îmbunătăţească nivelul de trai. În aceste condiţii, aspiraţia spre o nouă profesie şi
spre învăţătură în lumea satelor devenea legitimă.
Dreptul de împroprietărire, conform legii de reformă agrară, îl aveau, în
primul rând, mobilizaţii, văduvele de război, ţăranii demobilizaţi, cei cu pământ
mai puţin de 5 ha şi ţăranii lipsiţi de pământ. Loturile ce se atribuia ţăranilor erau
de două categorii: loturi de împroprietărire, stabilite, în principiu, la 5 ha şi loturi în
completare, atribuite celor ce mai aveau pământ.
Prin reforma agrară s-a realizat şi exproprierea unor întinse suprafeţe
forestiere pentru crearea de islazuri comunale. După datele oferite de Direcţia

82
Regimului Silvic, întinderea pădurilor s-a diminuat între anii 1919-1939 cu 14% (1
milion ha).
Împroprietărirea s-a făcut prin răscumpărarea pământului prin sume de bani
ce difereau de la o zonă la alta, în funcţie de calitatea loturilor primite. Producţia
agricolă a trecut prin ceea ce astăzi numim o perioadă de tranziţie. Urmările
aplicării reformei agrare nu au fost pozitive, la fel cele ale efectelor războiului între
anii 1921-1922, când producţia la porumb s-a ridicat la 8,1-8,9 q/ha şi 8,3-9,5 q/ha
la grâu faţă de 13,1 q/ha şi, respectiv, 12,9 q/ha în perioada antebelică. Cauzele
situaţiei precare a agriculturii româneşti au fost identificate de Virgil Madgearu în
lucrarea sa „Evoluţia economiei româneşti după războiul mondial”, apărută în
1940: suprapopulaţia agricolă, pulverizarea proprietăţilor şi exploataţiilor ţărăneşti,
preţuri urcate de vânzare sau arendare de pământ, sistemul de cultură predominant
cerealier, moştenit de către exploataţiile ţărăneşti de la exploataţiile mari de
dinaintea exproprierii şi total opus condiţiilor de existenţă a exploataţiei mici.
Lipsită de dotarea necesară, 71,7% din marea proprietate era lucrată tot de ţărani în
condiţiile moştenite, în dijmă, iar peste 25% din proprietari încă îşi mai dădeau
pământul în arendă. Cea mai răspândită formă era sistemul în parte, proprietarul
primind între 1/2 şi 2/3 din producţia obţinută. Trebuie menţionat însă faptul că o
parte importantă din banii obţinuţi în urma exproprierilor au fost investiţi de marii
proprietari în procurarea de inventar agricol şi angajarea de forţă de muncă
salariată, fapt ce a contribuit la dezvoltarea capitalismului în agricultură.

9.4 Legislaţia. Economia României între anii 1924-1929

Unirea din 1918 a adus cu ea o serie de modificări legislative, printre care

cea mai importantă este elaborarea Constituţiei din 1923. Noua constituţie aducea o
serie de modificări celei din 1866, 76 de articole rămânând neschimbate. Din punct
de vedere economic, ,,dă o caracterizare mai potrivită cu nevoile sociale dreptului
de proprietate”, admiţând exproprierea nu numai pentru cauzele de utilitate publică,
cum se stipula în vechea constituţie din 1866, dar şi pentru lucrările de interes
cultural şi acelea impuse de interesele generale directe ale statului şi administraţiei
publice (art. 17). Se dă o nouă definiţie proprietăţii: ,,Proprietatea devine, deci, o
funcţie socială şi interesele colectivităţii sociale trebuie să primeze intereselor
individuale în această materie a proprietăţii individuale (Paul Niculescu, Curs de
drept constituţional, Bucureşti, 1927, p. 182). Această prevedere este deosebit de
importantă pentru că va sta la baza unei noi legi a minelor un an mai târziu. Erau
redefinite noţiunile de domeniu public, incluzându-se aici căile de comunicaţie,

83
apele navigabile, spaţiul atmosferic etc. şi bunuri publice, apele ce pot produce
forţa motrice şi acelea ce pot fi folosite în interes obştesc.
Anul 1924 a reprezentat pentru economia românească încheierea
procesului de refacere după marile distrugeri provocate de război. După această
dată constatăm o serie de progrese. Va spori numărul întreprinderilor industriale,
va creşte valoarea capitalului investit pentru înzestrarea tehnică a întreprinderilor,
fapt ce va duce la creşterea eficienţei economice. Avântul industrial va influenţa şi
celelalte domenii economice şi, inevitabil, va duce, în final, la dezvoltarea întregii
economii. Avântul economic de după 1924 a fost influenţat şi de condiţiile
economice externe favorabile. Refacerea şi apoi avântul economiei europene în
primul deceniu de după război a făcut să crească cererea produselor româneşti:
petrol, lemn şi cereale, materii prime atât de necesare pe piaţa europeană, fapt ce va
menţine preţurile, până în 1929, la un nivel destul de ridicat. Scena politică
românească, destul de zbuciumată în primii ani de după război, a fost şi ea
influenţată de evoluţia economiei, intrând într-o perioadă lungă de stabilitate,
dominată de liberali, care şi-au impus propriul program economic, cunoscut in
istoriografie sub denumirea „ Prin noi înşine ”.
Interesul pentru subordonarea capitalului străin intereselor burgheziei
româneşti se materializează în Legea minelor din 1924, care exprimă programul
economic al Partidului Naţional Liberal, prin care impunea politica protecţionistă
amintită mai sus. Criticile acestei politici nu erau lipsite de temei, fiind exprimată
de opoziţia noului partid, Partidul Naţional Ţărănesc înfiinţat prin fuziunea din
1926 a Partidului Ţărănesc condus de Ion Mihalache cu Partidul Naţional Român
din Transilvania condus de Iuliu Maniu. Guvernele din aceşti ani, conduse de
liberali (cu excepţia sfârşitului anului 1926 şi prima parte a anului 1927, când
guvernul a fost condus de generalul Averescu), au elaborat o legislaţie economică
inspirată de Constituţia din anul 1923.
Printre prevederile acesteia se afla acela prin care se stipula faptul că
zăcămintele miniere precum şi bogăţiile de orice natură ale subsolului, sunt
proprietatea statului şi că la exploatarea acestora se va ţine seama de drepturile
câştigate. Legea minelor a lipsit pe proprietari de dreptul asupra subsolului
terenurilor ce le aparţineau, statul putea concesiona exploatarea acestora
particularilor, reprezentaţi de marea burghezie industrială. Această lege a fost cea
dea doua lovitură primită de Partidul Conservator după reforma agrară din 1921,
care va dispărea curând de pe scena politică românească.
Prin Legea minelor din iulie 1924, statul devenea proprietar asupra tuturor
bogăţiilor miniere ale subsolului. Exploatarea acestora se făcea de către stat fie

84
direct, fie prin concesionare. Se acorda dreptul de exploatare a zăcămintelor
subsolului în primul rând societăţilor anonime miniere române, şi anume acelora cu
cel puţin 60% capital românesc iar două treimi din membrii consiliului de
administraţie şi ai comitatului de cenzori, precum şi preşedintele consiliului de
administraţie să fie cetăţeni români. În afara acestor societăţi, legea mai stabilea că
pot beneficia de dreptul de concesiune şi alte categorii de societăţi, care se obligau
ca, în timp de 10 ani, să îndeplinească condiţiile stabilite pentru prima categorie de
societăţi. Legea minelor, provocat mari reacţii din partea cercurilor financiare
străine, care aveau mari capitaluri investite în industria extractivă a României.
Acestea au încercat să determine statul român să nu înfăptuiască naţionalizarea
subsolului şi a întreprinderilor miniere. Au informat guvernele ţărilor de
provenienţă şi au reuşit să impună, în anul 1925, modificarea procentului de 60%
din capitalul social deţinut de cetăţenii români la 50,1%.
Legea comercializării şi controlul întreprinderilor statului adoptată în 1924
avea rolul de a contribui la eficientizarea activităţilor economice, obligând
introducerea principiilor comerciale din întreprinderile particulare în întreprinderile
statului (Navigaţia Fluvială Română, Serviciul Maritim Român) sau întreprinderi
care se ocupau cu exploatarea generatorilor de energie (cărbuni, petrol, gaz metan,
căderi de apă etc.). În conducerea unor asemenea întreprinderi, 1/3 din numărul
membrilor consiliului de administraţie era numită de guvern, iar restul era ales
dintre membrii consiliului de administraţie. Comitetul de cenzori, precum şi
preşedintele, trebuiau să aibă cetăţenia română.
Legea pentru regimul apelor şi legea energiei din 1924 au fost date
respectând principiile impuse prin legea minelor. Se acordau avantaje acelora care
investeau capitaluri pentru producerea energiei hidroelectrice şi termoelectrice,
concesionarul fiind obligat să rezerve statului o pătrime din energia produsă.
Politica vamală protecţionistă a constituit un mijloc important prin care se
căuta să se apere producţia internă de concurenţa străină, contribuind în felul acesta
la susţinerea procesului de industrializare a ţării. Noua politică protecţionistă s-a
impus şi în domeniul vamal.
Prin tariful vamal din 1924 se prevedea ca taxele să se perceapă în lei-aur,
iar încasarea lor să se facă în lei-hârtie, (1 leu-aur egal cu 30 lei hârtie). Acest
raport trebuia modificat la fiecare 3 luni, în funcţie de fluctuaţia de pe piaţa
monetară. Tariful din 1924 era unul minimal şi se aplica tuturor ţărilor care aplicau,
la rândul lor, acelaşi tarif şi clauza naţiunii celei mai favorizate. Pentru celelalte ţări
cu care România nu avea încheiate astfel de acorduri, tariful era de trei ori mai
mare decât cel minimal. Doi ani mai târziu, în 1926, tariful vamal a fost modificat,

85
adăugându-se şi alte articole taxelor vamale la import (la produsele textile şi
metalurgice, de exemplu, taxele vamale au fost urcate cu 50% sau 100%.).
De asemenea, încasarea taxelor trebuia să se facă respectându-se raportul 1 leu-aur
egal 40 lei hârtie. În anul 1927 s-a aplicat un nou tarif, cunoscut sub numele
iniţiatorului său tariful Manoilescu.
Statul a intervenit direct prin sprijinirea industriei, înfiinţând în anul 1923
Societatea Naţională de Credit Industrial, la al cărei capital participa statul şi Banca
Naţională. Scopul acestei societăţi bancare era încurajarea industriei mari prin
acordarea de credite şi înlesnirea mobilizării creanţelor industriale prin rescontarea
lor la Banca Naţională. La această bancă a fost preşedinte Victor Slăvescu înainte
de a fi profesor la Academia de Înalte Studii Comerciale şi Industriale din
Bucureşti. Activitatea acestei noi bănci a avut o importanţă deosebită în
impulsionarea şi dezvoltarea industriei autohtone.

9.5 Industria

Virgil Madgearu, fost ministru al Industriei, bun cunoscător al realităţilor

din economia României, a identificat factorii generali care au determinat politica de
industrializare a ţării şi i-a împărţit în factori extraeconomici şi economici.
În prima categorie a inclus bogăţiile naturale ale solului şi subsolului, într-
un cuvânt materiile prime, cereale, animale, lemn, petrol, minereuri etc.
Factorii economici propriu-zişi erau capitalul şi forţa de muncă
specializată, aceştia lipseau, România a fost nevoită să le importe. Bogăţia
resurselor de care dispunea ţara au atras capitalul şi forţa de muncă străină.
Guvernele şi partidele politice ce s-au perindat pe la conducerea ţării au avut
misiunea de a crea un cadru legislativ eficient şi convenabil pentru ambele părţi.
Procesul legislativ a continuat şi în această perioadă, iar legile trebuiau să
avantajeze, în primul rând, pe români. De aici nemulţumirea investitorilor străini
faţă de legea minelor din 1924.
Procesul de industrializare a României întregite a parcurs două faze
distincte:
1. Faza economiei mondiale de la 1919-1933
2. Faza naţionalismului economic de la 1933-1939
Prima fază cunoaşte, la rândul ei, două perioade:
a) perioada de la 1919-1926, de încadrare a industriei în spaţiul geografic;

86
 b) perioada 1927-1932, de punere în valoare a capacităţilor de producţie
în condiţiile create de consecinţele stabilizării şi crizei mondiale.
Dezvoltarea mai accentuată a industriei, după 1924, a avut loc pe baza
structurii industriale moştenite din anii anteriori. Faţă de perioada antebelică se
constată, pe ansamblu, o creştere a ponderii industriei mari în producţia industrială
a ţării2 concomitent cu o diminuare a ponderii industriei mici şi mijlocii. De
asemenea, deşi producţia industriei extractive a înregistrat un spor mai mare decât
cea a industriei prelucrătoare, în anul 1928 constatăm că întâietatea aparţinea tot
industriei prelucrătoare, ponderea industriei extractive fiind de 5 ori mai mică.
În cadrul industriei extractive, primul loc îl ocupa industria petrolului care
singură deţinea 2/3 din întreaga ramură minieră a ţării.
Schimbări semnificative apar în industria prelucrătoare, în sensul creşterii
ponderii industriei grele de la 27% la 37% din producţia totală a industriei
prelucrătoare. Ramura industrială care a progresat cel mai mult a fost industria
metalurgică. Au fost înfiinţate noi întreprinderi mari cu procese tehnologice
complexe, precum uzinele Malaxa din Bucureşti, fabricile de la Copsa Mică, Cugir
şi Întreprinderea Aeronautică Română din Braşov. Dezvoltarea metalurgiei a fost
stimulată de necesităţile mari de produse metalurgice ale economiei. Cu toată
această creştere, metalurgia continua să ocupe un loc cu o importanţă redusă, cu
mult în urma altor ramuri industriale. În 1928 ea realiza o valoare a producţiei de
circa două ori mai mică decât industria alimentară.
Ramurile industriei uşoare, în primul rând industria alimentară, textilă şi a
pielăriei, deţineau împreună ponderea cea mai mare în valoarea producţiei
industriale prelucrătoare.
În cadrul acestor ramuri, poziţia fruntaşă o ocupa, în continuare, industria
alimentară, deşi se constată o oarecare diminuare a ponderii ei. Cât priveşte
industria textilă, aceasta şi-a sporit an de an participarea la producţia industrială a
ţării.
Până în 1925 industria lemnului s-a aflat în plină ascensiune, după care
curba participării ei la producţia totală începe să scadă, nemairevenindu-şi în toată
perioada interbelică. Îşi menţine o pondere relativ mare în ansamblul producţiei
industria chimică, datorită faptului că o însemnată parte a producţiei ei era dată de
rafinăriile de petrol.
În ceea ce priveşte înzestrare tehnică a industriei româneşti, se constată
aceeaşi înapoiere, dacă avem în vedere, de exemplu, că în anul 1928 pentru un
lucrator reveneau 5,3 CP în industria alimentară, iar în cea metalurgică doar
2
Ponderea acesteia ajunsese la cca. 80% din totalul industriei.

87
2,3 CP.
În întreprinderile industriei metalurgice încep să se producă material rulant
pentru căile ferate, locomotive, vagoane de călători şi de mărfuri, cisterne pentru
transportul petrolului etc. Cât de puţin dezvoltată era ramura constructoare de
maşini reiese din faptul că aceasta întrebuinţa doar 1,6% din întreaga cantitate de
forţă motrice a industriei metalurgice, ceea ce demonstrează că România continua
să rămână o ţară dependentă de tehnica din ţările dezvoltate industrial. Între
diferitele ramuri industriale existau inegalităţi în dotarea cu echipament, în
aprovizionarea şi asigurarea cu forţă de muncă calificată. Alături de câteva
întreprinderi caracterizate printr-un grad înalt de concentrare a producţiei,
funcţionau un număr foarte nare de întreprinderi rămase cu totul în urmă sub raport
tehnic şi tehnologic.
Structura necorespunzătoare a industriei era însoţită de imposibilitatea, cu
unele excepţii, a asigurării consumului de produse industriale cerute pe piaţa
internă. În aceşti ani producţia industrială autohtonă acoperea necesităţile interne în
proporţie de circa 60%. Sub această medie se ascundeau însă mari inegalităţi pe
ramuri şi subramuri şi, în acelaşi timp, aceasta acoperire era realizată în condiţiile
unui nivel scăzut al consumului pe locuitor. Agricultura beneficia într-o măsură
redusă de produse industriale, era lipsită de ajutorul industriei pe linia înzestrării cu
unelte şi maşini agricole.
Slaba dezvoltare a industriei, ca şi posibilităţile de import reduse făceau ca
în ţara noastră consumul produselor fabricate să fie foarte scăzut, situându-ne, sub
acest aspect, printre ţările cele mai înapoiate din Europa. Calculat la preţurile
anului 1928, în mărci germane, consumul pe locuitor în România era de79 mărci,
în timp ce în Elveţia era de 622 mărci, în Anglia de 609 mărci, în Germania de 550
mărci, în Franţa de 547 mărci, în Ungaria de 192 mărci, în Iugoslavia de 141 mărci.
În anii 1924-1928 consumul anual pe locuitor era în ţara noastră de 5 kg zahăr,
0,24 kg conserve, 0,28 litri bere, 0,62 kg bumbac, 9,8 kg produse laminate, 5,7 kg
lemn construcţii, 2 kg ciment etc.
România, cu toată dezvoltarea industriei, continua şi în această perioadă să
rămână o ţară cu o structură predominant agrară. Astfel, din populaţia activă în
industrie era angajată, în anul 1929, doar 10%, în timp ce în agricultură lucra 78%.
Industria în 1918 avea o pondere de 22% în venitul naţional, ceea ce
confirma aprecierea de ţară cu economie predominant agrară. Producţia industrială
se ridică la 34,4 miliarde lei în 1923 la 61 miliarde în 1928 ceea ce reprezintă o
creştere de 77%. În perioada de avânt economic, cuprinsă între anii 1932-1937,

88
valoare producţiei industriale s-a dublat, ajungând de la 32,2 miliarde lei la 64,5
miliarde lei.

9.6 Situaţia agriculturii în primul deceniu postbelic

Fărâmiţarea proprietăţii, insuficienta pământului, lipsa inventarului agricol,

a creditelor şi povara impozitelor au avut consecinţe negative asupra economiei, în
general, şi a agriculturii, în special. Din suprafaţa arabilă cultivată predomina cea
cu cereale (peste 80%) iar în cadrul culturilor cerealiere predominau cele cu
porumb, orz si ovăz. Nu lipseau suprafeţele cultivate cu plante alimentare şi plante
industriale, însă, aşa cum aminteam mai sus, ponderea lor era destul de redusă.
În ceea ce priveşte dotarea, agricultura era slab înzestrată tehnic şi nivelul
producţiei se afla în dependentă faţă de factorii naturali. Cea mai importantă
lucrare, al cărei veridicitate nu poate fi pusă la îndoială, este „Evoluţia economiei
româneşti după războiul mondial” a profesorului Virgil Madgearu. Acesta arată cu
lux de amănunte care era starea agriculturii în această perioadă. Comparând
recoltele obţinute la noi cu cele realizate în alte ţări cu posibilităţi comparabile,
observăm că producţia pe care România o obţinea în 1925 era de circa 860 kg grâu
la ha, în timp ce vecinii noştri din Iugoslavia şi Ungaria au obţinut câte 1.260 kg,
iar Bulgaria 1.320 kg etc.
Criza din anii 1929-1933 a scos în evidenţă şi mai mult înapoierea
agriculturii. Puternica scădere a preţurilor produselor agricole a avut consecinţe
deosebit de grave pentru economia naţională. Existenţa unui volum mare de
împrumuturi făcute de ţărănime la bănci şi cămătari înainte de declanşarea crizei,
care trebuiau plătite în condiţiile preţurilor scăzute în care ţăranii îşi valorificau
produsele, a constituit un alt factor de agravare al crizei. Criza agrară a cuprins
toate ramurile agriculturii: producţia cerealieră de plante tehnice, pomicultura,
viticultura, zootehnia etc. Structura agriculturii României, predominant cerealieră,
a agravat consecinţele crizei agrare, care s-a manifestat mai puternic în această
ramură a economiei.
În acelaşi timp, scăderea preţurilor produselor agrare pe piaţa mondială a
avut consecinţe mult mai grave pentru ţara noastră. Costul de producţie al
cerealelor româneşti era mai mare decât al ţărilor cu o agricultură capitalistă
dezvoltată.
Criza agrară din România a dus la scăderea preţurilor produselor româneşti
destinate exportului, în timp ce preţurile produselor importate s-au menţinut la un
nivel ridicat (exportam cereale şi petrol şi importam produse industriale).

89
 Valoarea exportului de produse agrare, care în anul 1929 a fost de 109
miliarde de lei, a scăzut la 48,6 miliarde lei în 1933. În urma reformei agrare ţăranii
au contractat datorii, împrumutând importante sume de bani de la bănci, în special
pentru cumpărarea de unelte, precum şi achitarea datoriilor către foştii proprietari.
Situaţia a devenit şi mai grea după adoptarea legii Mihalache în 1929 (Legea
circulaţiei bunurilor rurale, prin care ţăranilor li se permitea să vândă pământurile
primite în urma reformei agrare din 1921). Situaţia ţărănimii a devenit şi mai
alarmantă, fapt ce a determinat statul să mai ia o serie de măsuri legislative. În
1931 prin Legea cametei se stabileşte nivelul maxim al dobânzii, iar un an mai
târziu s-au adoptat o serie de legi prin care se interziceau executările silite pentru
datoriile agricole. Cele mai importante legi sunt însă legile de conversiune a
datoriilor agricole. Datoriile ţăranilor cu gospodării de până la 10 hectare se
reduceau cu 50%, iar restul urma să fie plătit în termen de 17 ani, cu o dobândă
fixă de 3% pe an.
În acelaşi timp statul, având nevoie de devize, a dus o politică de încurajare
a exportului de cereale în anii 1929-1933, chiar la preţuri extrem de scăzute,
stimulând acest export prin acordarea aşa-numitele prime de export.
Scăderea preţurilor produselor agricole a determinat o scădere a preţului
pământului şi a arenzilor, acest lucru contribuind la mărirea efectelor crizei. La
jumătatea anului 1929 criza a cuprins şi industria şi s-a manifestat în scăderea
producţiei de fier, otel, fontă, cupru etc. din cauza saturaţiei de pe piaţă.
Sistemul bancar a fost şi el afectat, unele bănci, neputând supravieţui, vor
da faliment, cel mai important fiind acela al Băncii Marmorosch Blank. Dar şi alte
bănci, Banca Franco-Română, Banca sindicatelor agricole Ialomiţa, Banca de scont
din Bucureşti, Banca Generală a Ţării Româneşti, Banca Agricolă, Banca Victoria
din Arad etc. au avut de suferit şi doar sprijinul acordat de BNR le-a salvat de la
faliment.

9.7 Anii de avânt economic (1934-1933)

Politica de investiţii şi măsurile protecţioniste au avut ca efect refacerea şi

creşterea producţiei industriale în sectoarele în care România era deficitară, acest
lucru a dus la acoperirea consumului intern în proporţie de 80%. Unele ramuri
industriale chiar au depăşit această proporţie: la produsele alimentare 95%, textile
85% etc. Limitele dezvoltării economiei româneşti se reflectă în acoperirea în
proporţie de 80-85% a necesităţilor de maşini şi utilaje din producţia internă şi doar
10-15% din maşini şi utilaje erau importate. Aceste date trebuiesc interpretate însă

90
cu anumite reţineri, ţinând cont de nivelul de dezvoltare industrială a ţării şi de
specificul industriei româneşti, o industrie aflată la începuturile dezvoltării sale.
Avem şi domenii de excepţie. Progrese importante au fost realizate în
industria metalurgică. Întreprinderile Malaxa şi Reşiţa se situau la nivelul celor
mai bine înzestrate întreprinderi din Europa. Locomotivele construite în ţară
acopereau în întregime nevoile interne. Din 1934 la uzinele Malaxa, Astra şi Unio
a început construirea automotoarelor care erau cerute şi pe piaţa externă.
Sectorul care, în mod firesc, trebuia să fie cel mai dezvoltat, agricultura, a
cunoscut o evoluţie lentă, multe dintre problemele ei rămânând nerezolvate. În ceea
ce priveşte randamentul şi producţia la hectar, aceasta se afla sub nivelul Bulgariei.
Investiţiile şi dotarea agriculturii cu utilaj agricol erau deosebit de mici, de doar
1000 lei la hectar, în timp ce alte state, precum Bulgaria, beneficia de o dotare
superioară de 2000 lei, Polonia de 3000 lei, Germania 13000 lei, Elveţia 42000 lei.
Acest lucru ar trebui să pună serioase semne de întrebare asupra mitului interbelic
în ceea ce priveşte dezvoltarea agriculturii. Nu putem omite însă faptul că, în
această perioadă, se realizează totuşi unele progrese în creşterea producţiei globale
prin mărirea suprafeţelor cultivate, suprafaţa arabilă crescând cu 600.000 ha.
Asistăm şi la o diversificare a culturilor care aveau o mai mare rentabilitate, însă,
chiar dacă a crescut ponderea ocupată de plantele industriale, cultura cerealelor
ocupa încă detaşat primul loc: 80% din total.
Preţul produselor alimentare se menţine la un nivel relativ scăzut. Acest
lucru s-a reflectat în indicele produselor industriale, care era de 101,8%, în timp ce
al produselor agricole era de 54,6%. Aceste preţuri au contribuit la sărăcirea
populaţiei rurale şi la un nivel de trai scăzut al ei, în timp ce populaţia urbană a
continuat să se bucure de preţuri scăzute la aprovizionarea cu alimente. În termeni
plastici, am denumi acest lucru astăzi exploatarea satului de către oraş. Importurile
de alimente în România reprezenta un nonsens în condiţiile în care pieţele abundau
cu produse româneşti. De aici şi mitul bunăstării interbelice. România, în ceea ce
priveşte producţia globală, se afla pe locul întâi în Europa şi trei în lume la
producţia de porumb, locul 10 în lume la producţia de grâu şi locul întâi la floarea
soarelui. Ocupa, de asemenea, locul 3 la brânză şi lână, locul 4 la unt, locul 5 la vin
şi locul 9 la cartofi.
În ceea ce priveşte dezvoltarea comerţului, România deţinea o pondere
redusă pe piaţa mondială, de doar 1 %, în 1937. Venitul naţional pe locuitor (90
dolari) era superior celui din Bulgaria, Grecia, Turcia, asemănător celor din
Ungaria, Polonia, Iugoslavia, dar cu un pronunţat decalaj faţă de SUA (512 dolari),

91
Anglia (490 dolari), Germania (225 dolari), Franţa (246 dolari), Italia (143 dolari),
Cehoslovacia (141 dolari) etc.
Este de reţinut faptul că ponderea industriei în venitul naţional era sensibil
mai mare decât agricultura, fapt ce demonstrează tendinţa ascendentă de dezvoltare
a economiei româneşti. În perioada interbelică producţia industrială s-a dublat
(199,2%), în aceeaşi măsură crescând şi puterea instalată (191,7%), precum şi
productivitatea muncii, fapt remarcat în nivelul de ocupare a forţei de muncă care,
în această perioadă a crescut cu doar 29,4 %. Cea mai mare dezvoltare a cunoscut-o
industria textilă, care şi-a triplat producţia, (301,3%), industria chimică a crescut cu
doar 40,2%, iar industria metalurgică cu 12,8%.
Cele mai dezvoltate regiuni din punct industrial erau reprezentate de Banat şi
Transilvania, care dispuneau mai mult de jumătate din totalul forţei motrice instalate
(55%) iar personalul folosit se ridica la 51,79%. Este important de menţionat aceste
date pentru a putea compara situaţia cu cea de înainte de război. Forţa motrice
instalată în Vechiul Regat era net superioară celei din aceste provincii: în anul 1919,
în Banat aceasta era de 13 C.P./locuitor, în Transilvania 21,6 C.P./locuitor, în timp ce
în vechea Românie era de 41,6 C.P./locuitor.
În mod firesc, industria s-a concentrat în regiunile bogate în resurse de
materii prime, Baia Mare, Caraş, Severin, Hunedoara, Turda, Ocna Mureş, Valea
Prahovei, regiunea Târnavelor şi în regiunile păduroase. Pe lângă apropierea de
resurse, în unele ramuri industriale un important factor de localizare l-a constituit
forţa de muncă calificată şi ieftină. Tradiţia meşteşugurilor sub forma de industrie
casnică era foarte dezvoltată în Transilvania. Nu întâmplător, industria lânii s-a
dezvoltat în regiunea Cisnădie, Ţara Bârsei, Buhuşi, unde exista o puternică tradiţie
pentru această activitate.
Marile centre urbane, Bucureşti, Timişoara, Braşov, Iaşi, Arad, Târgu
Mureş etc., s-au dezvoltat pentru că dispuneau de o piaţă de desfacere sigură şi de
forţă de muncă ieftină, calificată sau necalificată. Repartiţia producţiei industriale,
conform noii împărţiri administrative realizate de Carol al II-lea prin noua
constituţie din 1938, se concentra în două mari ţinuturi, Bucegi şi Timiş: 63,3% din
producţia globală, 61,3% din forţa motrice instalată şi 55,4% din forţa de muncă
ocupată în industrie.
Capitala deţinea cel mai mare procent din industrie, valoarea producţiei
ridicându-se la 17% din valoarea totală. Aici, pe lângă industria bunurilor de
consum, s-a dezvoltat industria metalurgică, industria chimică şi cea prelucrătoare
a lemnului.

92
 Au fost şi zone mai puţin dezvoltate, a căror pondere în producţia
industrială era destul de modestă (12%): Moldova, Dobrogea şi Oltenia, a căror
populaţie reprezenta 40% din total. Producţia industrială a României a crescut de
6,3 ori (de la 6 190 200 mii lei la 38 937 367 mii lei) în perioada anilor 1919-1938.
Acest lucru arată că industria a cunoscut cea mai mare dezvoltare, într-un ritm de
5,4 %, unul dintre cele mai ridicate pe plan mondial. România ocupa locul 1 în
Europa, locul 2, ca şi U.R.S.S., la extracţia de aur, după Suedia 3, locul 5 în lume la
producţia de petrol, locul 3 la extracţia de gaze. În ceea ce priveşte venitul naţional
pe cap de locuitor, în 1938 el arăta astfel: România 110 dolari, Ungaria 108 dolari,
Iugoslavia 106 dolari Polonia 94 dolari, Bulgaria 89 dolari, Portugalia 81dolari,
Grecia
76 dolari, Turcia 62 dolari, în timp ce în cele mai dezvoltate state acesta era de 512
dolari în SUA, în Anglia de 490 dolari, în Franţa de 246 dolari.

Tema10

Economia mondială după cel de-al doilea război mondial

10.1 Bilanţul economic şi militar al celui de-al doilea război mondial

Cel de-al doilea război mondial a întrunit eforturile uriaşe, umane şi materiale, ale
unui număr de 61 de state, cu o populaţie de 1,7 miliarde de persoane, adică peste
3\4 din omenire. Operaţiunile militare s-au desfăşurat pe teritoriul a 40 de state din
Europa, Asia şi Africa, însumând o suprafaţă de 22 milioane km². Dintre toate
continentele, Europa a fost cea mai afectată de război; aici s-au dat cele mai mari
bătălii, cu distrugerile cele mai mari şi cu urmări tragice.
Numărul total al celor mobilizaţi în forţele armate a fost de 110 milioane
de oameni, cu 40 milioane mai mulţi decât în primul război mondial.
Nu se cunoaşte cu exactitate numărul victimelor din anii războiului. Pe
baza unor calcule efectuate, numărul victimelor variază între 40-50 milioane, ceea

3
În 1937 a obţinut 5465 kg aur.

93
ce înseamnă de circa 4 ori mai multe vieţi pierdute decât în timpul primului război
mondial. Peste jumătate din numărul victimelor a constituit-o populaţia civilă.
Majoritatee întreprinderilor au fost reprofilate pe industria de război, iar o
parte dintre muncitori s-au recalificat în construirea de avioane, tancuri, în
fabricarea de tunuri, de puşti şi alte arme. Un număr mare de femei au fost angajate
în uzine şi în sectorul agrar, înlocuindu-I pe bărbaţii mobilizaţi şi asigurând mâna
de lucru suplimentară necesară.
O deosebită contribuţie la perfecţionarea mijloacelor tehnice militare au
avut oamenii de stiinţă. Două sunt domeniile care au cunoscut aplicaţii
revoluţionare în tehnica militară. Este vorba de folosirea proprietăţilor undelor
electromagnetice de înaltă frecvenţă la detectarea de la distanţă şi pe orice vreme a
obiectivului (radarul) şi aplicarea fizicii nucleare la realizarea bombei atomice. Însă
şi alte ramuri ale ştiinţei, cum ar fi chimia sintetică, electronica, medicina
chirurgicală, au cunoscut progrese rapide.
Războiul a înghiţit uriaşe sume de bani şi a presupus eforturi fără
precedent din partea populaţiei în detrimentul producţiei bunurilor de consum care
s-a redus drastic, putând cu greu să satisfacă chiar şi cerinţele minime ale
populaţiei (subalimentarea, foametea şi lipsa de igienă, care au generat tifosul
exantematic, malarir, tubercoloza, etc.).
Europa a fost transformată într-un uriaş lagăr de concentrare, în care au
fost torturaţi şi exterminaţi aproximativ 12 milioane de oameni (evreii care au
reprezentat jumătate din numărul victimelor ).
. Efortul economic al Marii Britanii în război a fost atât de mare, încât a
fost necesară o lungă perioadă postbelică pentru redresare.
Bilanţul pierderilor în vieţi omeneşti ale S.U.A este apreciat în jur de 400
000 de oameni. Eforturile economice de război ale S.U.A au fost de 22 bilioane de
dolari.
Printre ţările europene care au contribuit la victoria coaliţiei antifasciste se
numără: Albania, Cehoslovacia, Franţa, Grecia, Iugoslavia, Polonia şi, în ultima
parte a războiului, Italia, România şi Bulgaria.

94
 In anii 1939-1945, Polonia a pierdut aproape 6 milioane de oameni. Dintre
aceştia, 300 000 au căzut în lupte, iar restul au fost exterminaţi în lagărele de
concentrare. Au fost distruse 64% din întreprinderile industriale. Au fost salvate
abia 27% din poduri şi 67% din liniile ferate, iar Varşovia a fost distrusă în
proporţie de 75%.
In timpul războiului Iugoslavia a pierdut 1 700 000 de oameni, dintre care 1
400 000 bărbaţi, femei şi copii masacraţi şi exterminaţi în lagărele din Germania
hitleristă. 25% din populaţie a rămas fără adăpost şi 36,6% din întreprinderile
industriale au fost nimicite.
In Cehoslovacia, aproape 300 000 de cetăţeni cehoslovaci au căzut victime
terorii hitleriste. Numeroase oraşe şi sate au fost distruse. Unele comune, ca, de
pildă, Lidice, au fost complet distruse şi şterse de pa harta ţării şi cea mai mare
parte din locuitorii lor exterminaţi.
Dintre toate ţările occidentale, Franţa a fost cea mai încercată. Aici
pierderile de vieţi omeneşti s-au ridicat la 600 000 de oameni, dintre care 400 000
au fost civili, victime ale bombardamentelor, ale deportărilor şi intrărilor în
lagărele de concentrare naziste. Toate porturile sale au fost bombardate.
Numeroase localităţi şi cartiere au rămas în ruine. 37 000 km de cale ferată au fost
distruşi. Producţia industrială a scăzut la jumătate; pagube mari a suferit şi
agricultura.
Belgia, Norvegia, Olanda au piedut fiecare câteva zeci de mii de vieţi,
majoritatea lor fiind victime ale regimului hitlerist brutal de ocupaţie şi ale
foametei din ultimile luni ale războiului, etc.
România a adus o contribuţie economică la obţinerea victoriei, evaluată la
peste un miliard de dolari, ceea ce echivalează cu cel puţin de 4 ori veniturile
bugetare ale României din anul 1937-1938. . Pierderile umane s-au ridicat la
aproape 540 000 de oameni.
Pierderi umane şi materiale au suferit şi celelalte ţări ocupate de Japonia:
Indochina, Indonezia, Filipine, Birmania, etc.

95
 10.2Acordurile de la Bretton Woods

Criza economică mondială a determinat intensificarea preocupărilor pentru

crearea unui sistem monetar internaţional care să stimuleze dezvoltarea economică
şi schimburile dintre naţiuni. În acest sens s-a organizat la Bretton-Woods, în SUA,
între 1-22 iulie 1944 Conferinţa Monetară şi Financiară Internaţională, la care au
participat reprezentanţi a 44 de state.
La Bretton Woods s-au confruntat proiectele a două delegaţii:
Cea a Angliei, condusă de J.M. Keynes, care propunea crearea unei monede
internaţionale numită “bancor” şi a unui mecanism internaţional de compensaţie,
care să asigure finanţarea dezechilibrelor balanţelor de plăţi prin acordarea de
credite în “bancor” de către ţările excedentare.
Cea a Statelor Unite, condusă de H.D. White, care propunea extinderea şi
legiferarea pe plan internaţional a principiilor etalonului aur-devize, prin formarea
unui sistem care să aibă la bază atât aurul, cât şi dolarul S.U.A.
Cele două proiecte aveau o bază comună:
 adoptarea unui sistem de schimburi fixe, care să nu se bazeze pe deflaţie ca în
1914;
 crearea unui organism internaţional însărcinat cu acordarea de împrumuturi
ţărilor debitoare ce au dezechilibre tranzitorii ale balanţei de plăţi.
Dezacordurile erau relative la natura acestei instituţii şi la modul de apărare a
parităţii fixe. Insă în contextul sfârşitului războiului Statele Unite se aflau într-o
poziţie de forţă ce le făcea să-şi poată impune punctul de vedere ( ele deţineau doua
treimi din stocul mondial de aur si aveau creanţe importante asupra ţărilor cărora
le-a furnizat armament prin mecanismul contractului de închiriere ( reglarea
datoriilor este reportată după război).
Conferinţa de la Bretton Woods a adoptat, cu unele amendamente propunerile
S.U.A., legiferând etalonul aur-devize. Aurul s-a menţinut ca etalon şi ca mijloc de
rezervă şi de plată în relaţiile internaţionale, utilizându-se în aceleaşi funcţii ca

96
 dolarul. Prin această egalitate s-a lansat o nouă dispută istorică: cea dintre aur şi
dolar.
Sistemul Bretton Woods a prevăzut cadrul instituţional al funcţionării
sistemului monetar internaţional prin înfiinţarea Fondului Monetar Internaţional, cu
rolul de a supraveghea respectarea normelor de conduită monetară şi de a gestiona
rezerve monetare din care să acorde credite, în scopul acoperirii unor deficite ale
balanţelor de plăţi ale ţărilor membre. De asemenea, avea ca obiective promovarea
cooperării monetare internaţionale, înlesnirea dezvoltării echilibrate a comerţului
internaţional, încurajarea politicii de stabilitate a cursurilor valutare.
Dintre prevederile acordurilor de la Bretton Woods, cele mai importante au fost:
1. moneda naţională a fiecărui stat membru trebuia să aibă o definiţie
legală(numită valoare paritară) calculată în aur sau în dolari americani;
2. comerţul cu aur şi monede între ţările membre ale F.M.I. trebuia efectuat
pe bază de anumite morme;
3. ţările membre trebuiau să realizeze un volum de rezerve monetare
internaţionale adecvate nevoilor de echilibrare a balanţelor de plăţi, rezerve care să
fie convertibile mai ales în dolari americani. Până în 1978, 25% din cota de
participare a fiecărei ţări la F.M.I. era vărsată în aur;
4. autorităţile monetare americane asigurau convertibilitatea în aur a dolarilor
deţinuţi de băncile centrale din celelate ţări membre la preţul oficial de 35
dolari/uncie.
Între 1950-1970 pe plan internaţional s-au manifestat două tendinţe.În primul
rând, a avut loc un proces de redistribuire a rezervelor de aur monetar între ţările
capitaliste dezvoltate. Redistribuirea a luat amploare după ce în anul 1958
principalele monede vest-euopene au fost declarate convertibile. În vederea întăririi
poziţiei propriilor monede, autorităţile ţărilor vest-europene au acumulat
importante rezerve de dolari pe care le-au transformat în aur, făcând uz de
convertibilitatea dolarului în metal preţios.

97
 În al doilea rând, poziţia dolarului a slăbit continuu, ca urmare a deficitelor
enorme ale balanţei de plăţi americane şi a reducerii rezervelor de aur ale S.U.A.,
prin convertirea dolarilor deţinuţi de celelalte ţări.
Crizele aur-dolar au cunoscut o amploare deosebită după anul 1960. Astfel, prin
menţinerea unui preţ fix al aurului, concomitent cu creşterea inflaţiei mondiale,
metalul galben a devenit relativ mai ieftin.
În 1960 s-a declanşat prima “febră a aurului” din perioada postbelică.
În 1965 speculaţiile au fost temperate pentru câţiva ani.
În 1967-1968 devalorizarea lirei sterline, a doua monedă de rezervă după dolar,
a creat suspiciuni că şi dolarul va fi devalorizat, cu aât mai mult cu cât economia
americană începuse să se resimtă tot mai mult ca urmare a intensificării războiului
din Vietnam.
În 1969 în cadrul primului amendament al statutului F.M.I. a fost instituit un
activ de rezervă special: Drepturile Speciale de Tragere (D.S.T. ).
În 1971 formarea pieţei duble a aurului şi dizolvarea “ pool-ului” metalului
galben nu a rezolvat nici problema aurului, nici criza dolarului.
În 1973, ca urmare a presiunilor speculative, sistemul de cursuri centrale stabilit
prin Acordul Smithsonian s-a prăbuşit.
După ce în noiembrie 1973 s-a desfiinţat sistemul pieţei dublei, în aprilie 1974
ţările membre ale C.E.E. au ajuns la un acird încheiat la Zeist, în Olanda, privind
posibilitatea utilizării aurului în reglementările dintre băncile centrale comunitare.
În 1978 etalonul aur-devize este abandonat şi se adopta un nou etalon.

10.3 Reconstrucţia economiei după 1945

La sfârşitul războiului, Europa era aproape paralizată. Dacă înainte de război

exporta produse finite şi importa în special materii prime şi alimente, cu unele
excepţii privind importul şi exportul din Est, şi avea investiţii mari în afara
continentului în transporturi maritime şi tranzacţii financiare, acum lucrurile
stăteau altfel:

98
- marina comercială distrusă
- investiţiile străine lichidate
- pieţele internaţionale pentru producătorii europeni câştigate de americani,
canadieni şi companii din ţările mai puţin afectate de război.
În întreaga Europă se simţea lipsa alimentelor locuinţelor şi hainelor. În iarna
anului 1944 şi primăvara lui 1945, armatele aliate au împărţit raţii de primă
necesitate şi ajutoare medicale populaţiei civile sinistrate, atât inamice cât şi aliate.
Un rol important în „salvarea Europei”, l-a avut Administraţia Naţiunilor Unite
pentru reabilitare (ANURI) care a cheltuit în doi ani (1945-1946) mai mult de un
md şi a distribuit peste 20 mil.t. de mâncare, haine, pături şi ajutoare medicale.
2/3 din această sumă a fost suportată de SUA, restul de ceilalţi membri ai
Naţiunilor Unite. Între iulie 1945-30 iunie 1947, SUA au pus la dispoziţia Europei
4 md $ şi 3 md pentru restul lumii. Spre deosebire de Europa, SUA au ieşit din
război mai puternice ca oricând.
O situaţie bună au avut-o într-o oarecare măsură şi Canada, alte ţări din
Commonwealth şi America Latină, agricultura şi industriile lor câştigând de pe
urma cererii mari din timpul războiului, acest lucru contribuind implicit la
modernizarea lor tehnologică.
În SUA există o temere faţă de o eventuală criză după război, în condiţiile
dispariţiei raţionalizării şi controlului preţurilor menţinute de război, în mod
artificial la un nivel scăzut. Cererea de mărfuri înregistrate în timpul războiului a
dat naştere unei inflaţii care a dublat preţurile până în 1948.
Inflaţia în SUA a a vut şi un rol pozitiv. Ea a ajutat industria şi a permis
SUA să contrbuie la reconstrucţia Europei şi a celorlalte zone devastate de război.
Primele măsuri survenite să ajute la refacerea şi intrarea în normalitate a statelor ce
suferiseră de pe urma războiului, erau:
reinstaurarea legii, ordinii şi administraţiei publice
naţionalizarea sectoarelor …precum producţia de energie, transportul şi unele părţi
ale sectorului bancar.

99
 Încă din timpul războiului (august 1941), Franklin Roosewelt şi Winston
Churchill s-au întâlnit la bordul unei nave de război în Atlanticul de Nord şi au
semnat Carta Atlanticului, la care au aderat şi alţi membri ai Naţiunilor Unite,
document ce angaja ţările semnatare să-şi asume reinstaurarea unui sistem
comercial mondial multilateral şi nu bgilateral, aşa cum fusese în anii ΄30. Acest
document, însă nu obliga părţile la acţiuni concrete.
Trei ani mai târziu, în 1944 la conferinţa internaţională desfăşurată în
staţiunea New Hmpshire, Bretton Woods, în care SUA şi Anglia au jucat rolurile
principale, s-a pus bazele a două instituţii internaţionale majore:
1.Fondul Monetar Internaţional care avea responsabilitatea: a) a administra
structura monedelor de schimb dintre monedele naţionale diverse
b) de a finanţa dezechilibrele de plăţi pe termen scurt dintre ţări.
2.Banca Mondială care trebuie să acorde împrumuturi pe termen lung
pentru reconstrucţia ţărilor afectate de război dar şi pentru dezvoltarea ţărilor
sărace ale lumii.
Cu toate că aceste instituţii nu au fost operaţionale până în 1946, ele au pus
bazele reconstruirii economiei mondiale.
Cu toate că la Conferinţa de la Bretton Woods. S-a discutat şi crearea unei
Organizaţii de Comerţ Internaţional care să reglementeze Comerţul Internaţional
abia în 1947, la Geneva se semnează Acordul General asupra Tarifelor şi
comerţului (G.A.T.T.)
Numărul membrilor semnatare şi acestui organism a crescut de la 23 în
1947 la peste 80 de doar două decenii.
Al doilea război mondial, prin amploarea sa, prin numărul participanţilor, ,
a depăşit toate celelalte conflagraţii cunoscute în istoria lumii, inclusive primul
război mondial.
Germania considera că frontierele şi condiţiile ce-i fuseseră impuse prin
tratatul de le Versailles îi frânau dezvoltarea şi că are nevoie de un „spaţiu vital”,
de lărgirea teritoriului ei în Europa şi de colonii. Italia nemulţumită şi ea de
prevederile aceluiaşi tratat, dar mai ales de limitarea cuantumului la doar 10% din

100
suma reparaţiilor ce se stabilise la Conferinţa de la Spa, dorea să-şi extindă
dominaţia în zona Mediteranei şi în Africa, iar Japonia în Extremul Orient, dorind
acapararea resurselor economice ale întregii Asii de sud-est şi ale Pacificului de
Vest.

10.4 Transformările social-politice în primii ani postbelici

Al Doilea Război Mondial a schimbat lumea şi a adus profunde

transformări în domeniul economic. .În acelaşi timp a crescut poziţia şi influenţa
S.U.A., care au devenit principalul centru economic, financiar, politic şi militar al
lumii capitaliste.
O caracteristică a primilor ani postbelici a constituit-o începutul prăbuşirii
sistemului colonial în Asia. Şi-au cucerit independenţa Siria, Libanul şi Iordanul,
aflate sub mandat francez şi englez. A urmat apoi eliberarea Filipinelor. La 15
august 1947 India şi-a cucerit independenţa, iar la 18 aprilie 1949 s-a proclamat
republică. Aceasta a contribuit la accelerarea procesului de eliberare a altor
popoare din Asia. Şi-au proclamat apoi independenţa Pakistanul, Birmania,
Ceylonul.
La întrunirile Consiliului miniştrilor afacerilor externe, ţinute la Moscova,
Londra şi Paris, s-au conturat viitoarele tratate, care au fost discutate apoi la
Conferinţa de pace de la Paris (29 iulie-15 octombrie 1946) şi au fost semnate la
Paris în 10 februarie 1947. Cele 5 tratate încheiate constau dintr-o parte
introductivă şi din clauze teritoriale, politice, militare, economice, precum şi din
stipulaţii cu privire la reparaţii şi restituiri.
România se prezenta la Conferinţa de pace de la Paris
Cu toate că marile puteri au recunoscut contribuţia militară a poporului
român şi eforturile sale economice şi financiare, nu s-a acordat României statutul
de cobeligerantă. Despăgubirile României faţă de U.R.S.S. erau fixate la suma de
300 milioane de dolari „plătibili în decurs de 8 ani", începând cu 12 septembrie
1944, în produse petrolifere, cereale, lemn, nave maritime şi alte mărfuri.

101
 La 8 august 1945 este încheiat la Londra acordul între U.R.S.S., S.U.A.,
Anglia şi Franţa pentru instituirea unui tribunal militar internaţional în vederea
judecării şi pedepsirii principalilor criminali de război nazişti.
Procesul s-a deschis la 20 noiembrie 1945 în oraşul Nürnbeg. „Niciodată
un tribunal n-a dispus de probe atât de abundente şi de copleşitoare ca cele
prezentate la acest proces
Carta Naţiunilor Unite, semnată la San Francisco în ziua de 26 iunie 1945,
are în vedere ca toate naţiunile planetei să-şi unească eforturile „pentru făurirea
unei păci durabile, care să asigure dezvoltarea liberă a fiecărui popor”.
Cel de-al doilea razboi mondial a lasat in Europa foamete, mizerie, somaj
si o criza a locuintelor. Mijloacele de existenta ale oamenilor erau in mare masura
distruse si populatia se afla intr-o criza adanca. La sfarsitul razboiului economia
tarilor care s-au aflat sub ocupatie era distrusa dar insasi intregul cadru economic al
economiilor europene era zguduit din temelii de catre razboi si de perioada imediat
dupa razboi.

10.5 Planul Marshall

"Cerinţele Europei sunt mult mai mari decat capabilitatea prezenta a ei de a plati,
ea trebuie sa beneficieza de ajutor substantial aditional daca nu, se va confrunta
cu deteriorari economice, sociale si politice de natura foarte grava".
George C. Marshall

Dezbaterile privind Planul Marshall au loc in Congresul american în vara

anului 1947. Oponentii acestui plan sustineau ca costurile unui asemenea program
masiv vor aduce prejudicii masive economiei americane. Cei in favoarea lui sustin
ca orice intarzieri in ajutorul acordat tarilor afectate de razboi din Europa le pune in
pericol de a cada sub dominatia sovietica . In final evenimentele din strainatate s-au
dovedit a fi mai convingatoare chiar si decat argumentele aduse de cei mai vrajnici

102
sustinatori ai Planului Marshall. La data de 25 Februarie 1948 in Cehoslovacia are
loc o lovitura de stat sustinuta de sovietici. Aceasta lovitura de stat a socat
America si a redus opozitia fata de Planul Marshall si Congresul a aprobat actul in
aprilie 1948, la 10 luni de la propunerea sa.
Natiunile europene erau chemate sa stabileasca ele insele un program pentru
reconstructia Europei, cu asistenta din partea Statelor Unite.
Aproape toate tarile europene au beneficiat de Planul Marshall in afara statelor din
Estul Europei care fuseseră incluse în blocului sovietic Au mai fost două exceptii
Spania, care fiind sub dictatura lui Franco, nu a fost invitata sa participe, si
Germania de Vest, care era sub ocupatia Puterilor Aliate dar a devenit membru
deplin dupa 1949.
După doi ani de la începutul planului şi la mai puţin de cinci ani de la sfârşitul
celui de-al doilea razboi mondial productia industriala era cu 15 procente deasupra
nivelului de dinainte de razboi. .
Presedintele Harry S Truman (1884-1972), a semnat la data de 3 Aprilie 1948
Actul de Asistenta Straina, legislatia care a stabilit Planul Marshall. In declaratia
oficiala el mentiona, citez: "Putini presedinti au avut ocazia sa semneze un
document atat de important... Aceasta masura este raspunsul pe care il da America
greutatilor pe care le intampina lumea libera astazi".
La data de 29 Noiembrie 1948, Presedintele Harry S Truman s-a intalnit cu
conducatorii de frunte ai Planului Marshall: George C. Marshall, Paul G. Hoffman
(1891-1974) si Averell Harriman (1891-1986). Hoffman era presedintele
companiei de automobile Studebaker cand a fost numit de catre Truman seful
Administratiei de Cooperare Economica, agentia care coordona Programul de
Relansare Economica (ERP). El a fost ales pentru că Congresul a considerat ca
acest program va fi condus cel mai bine de catre oameni cu vasta experienta in
finante si afaceri Hoffman era un manager de prima clasa al carui tact, abilitate de
convingere si dedicatie pentru tintele acestui program s-au dovedit a fi atuuri
importante. Harriman, deasemenea un om de afaceri cu experienta, a detinut al
doilea dintre cele mai importante pozitii, reprezentant special pentru tarile

103
participante in Planul Marshall. Inainte de a deveni secretar al comertului in
administratia Truman, el a detinut doua posturi importante in timpul celui de-al II-
lea razboi mondial, ca reprezentant Lend-Lease in Marea Britanie si dupa aceea
ambasador al S.U.A. la Moscova.
In Iulie 1947, o ancheta statistica efectuata la nivel national arata faptul ca 51%
dintre americani nu auzisera de Planul Marshall.
In consecinţă, administratia Truman a pornit o campanie masivă de
informare a publicului american. Secretarul Marshall şi alţi membri ai
administraţiei au aparut in public de nenumarate ori în faţa a diverse grupuri civice
şi comerciale pentru a promova programul de ajutor european.
Grupurile organizate privat au fost deasemenea incurajate sa contribuie la
aceste eforturi de a influenta opinia publica prin intermediul petitiilor adresate
Congresului si sponsorizarea emisiunilor radio, articolelor in presa si publicatiilor.
Un supliment la ziar produs de catre Asociatia pentru Politica Externa si ziarul
Washington Post au sustinut promovarea Planului Marshall in decursul dezbaterilor
in Congres privind adoptarea lui. Aceste eforturi au generat o sustinere masiva din
partea publicului larg pentru plan.
Odata cu adoptarea Planului Marshall a crescut si opozitia comunista la
adresa lui. Au fost aduse critici puternice in special in Noiembrie 1949, dupa ce
Paul Hoffman, conducatorul Administratiei de Cooperare Economica (ECA), a
vorbit in fata Consiliului Asociatiei Europene pentru Cooperare Economica.
Adresandu-se reprezentantilor tarilor incluse in Planul Marshall, Hoffman a
prezentat ideea crearii unei piete unite vest europene bazata pe eliminarea
barierelor si taxelor vamale.
Prin promovarea integrarii economice europene, ECA a stabilit bazele formarii in
anii 1950 a Comunitatii Economice Europene si a Uniunii Europene de astazi.
Ziarul francez L'Humanité a reactionat similar cu alte publicatii
comuniste, sustinad ca "Dupa dezorganizarea economiilor nationale ale tarilor care
sunt sub tutela glumei americane, conducatorii americani intentioneaza acum sa
subjuge definitiv economiile acestor tari propriilor lor interese".

104
Stalin considera ca viziunea unei piete europene integrate beneficiind de libertate
de mişcare considerabilă a bunurilor, serviciilor, informaţiei si, inevitabil, a
oamenilor, pe care o promova acest plan este incompatibila cu scopurile sale
economice, politice si a politicii sale externe. In 1947, delegati din Franta, Marea
Britanie si Uniunea Sovietica s-au intalnit la Paris sa discute propunerile lui
Marshall.
După mai multe zile de discutii, Ministrul de externe sovietic V.M.
Molotov a parasit intrunirea declarand ca guvernul sovietic "respinge planul ca
fiind total nesatisfacator". Privit de catre conducatorii din vest, ca un alt refuz de a
sustine eforturile de stabilizare de dupa razboi, actiunea lui Molotov a contribuit la
cresterea tensiunilor Războiului Rece. Pe lângă refuzul de a participa ea însăşi la
Planul Marshall, Uniunea Sovietica a impiedicat tarile Europei de Est sub controlul
sau de a participa la plan, propaganda sovietica prezentand planul ca un complot
american de a subjuga Europa de Vest.
Cu toate ca Planul Marshall şi alte programe de asistentă erau în general
admirate şi considerate un succes, nu erau sustinute de toti americanii.
"Lafayette, suntem aici" era unul dintre sloganurile preferate printre soldatii
primului razboi mondial. Acest slogan se spune ca a fost pentru prima oara spus de
catre Generalul John Pershing (1860-1948) la mormantul lui Marquis de Lafayette
în timpul ceremoniei de la 4 Iulie 1917.
Asistenţa militară americana era vazută ca o rambursare pentru ajutorul
militar pe care francezii, cum ar fi Lafayette, l-au acordat în timpul Revolutiei
Americane. Multi considerau însă că ajutorul american de dupa cel de-al doilea
război era o rambursare excesivă a unei datorii vechi.
Multe guverne europene au tipărit materiale pentru a explica Planul
Marshall cetăţenilor lor.
Versiunea tiparită de catre Ministerul Afacerilor Economice din Olanda ce
a fost publicata in noiembrie 1949, şi distribuita patronilor si angajatilor, grupurilor
profesionale, profesorilor, studentilor si altor grupuri in Olanda, a ajuns sa fie citita
de 2.5 milioane de cititori dintr-o populatie de 10 milioane.

105
Tragem concluzia, pe de o parte, că exista teama ca problemele financiare si
somajul anilor 1930 ar putea sa reapara dupa terminarea celui de-al doilea razboi
mondial, dar pe de altă parte, scopul Planului Marshall era menit să asigure
cresterea prosperitatii in America. Acest plan era foarte apreciat de oamenii de
afaceri americani, bancheri, muncitori si fermieri deoarece era o modalitate de a
incuraja exportul.
Imediat dupa adoptarea Actului de Asistenta Straina, revista Kiplinger
Magazine, o publicatie pentru oamenii de afaceri a tiparit un ghid pentru a le arata
cum pot beneficia de pe urma planului. Ei sustineau ca „Planul Marshall este un
plan de afaceri... La baza lui sta munca pentru fabrici, birouri si depozite. „Planul
Marshall inseamna munca si tu esti unul dintre muncitori".
Pe parcursul anilor Planului Marshall, cand majoritatea banilor pe care
participantii europeni îi primeau erau cheltuiti pe mancarea si produsele fabricate
in America, economia americana a inflorit.
Congresul cerea ca toate produsele transportate sub planul Marshall sa fie marcate
pentru a se vedea cine a furnizat aceasta asistentă. Eticheta originală Marshall Plan
scria, "Pentru redresare europeană - furnizat de Statele Unite ale Americii" Ea a
fost înlocuită în 1955 cu lozinca "Putere pentru Lumea Libera—din partea
Statelor Unite ale Americii".
Noul slogan reprezenta mai fidel rolul Administratiei de Cooperare Economica
(ECA), care incepuse sa opereze şi în Asia ca şi în ţările din Europa.
Odată cu adâncirea Războiului Rece ECA s-a dezvoltat şi diversificat depăsind
scopul iniţial pentru care a fost creată, anume acela de redresare economică a
Europei, devenind preocupată şi cu antrenarea lumii libere impotrivă
comunismului.

Tema 11

Germania –un model economic

106
 Germania este astăzi una dintre marile puteri ale lumii şi cea mai mare
putere economică a Europei. Învinsă în cel de-al doilea război mondial a reuşit să
treacă de la sărăcie cruntă la opulenţă. Întrebarea pe care şi-au pus-o şi o mai pun
încă toţi cei care doresc să-i cunoască istoria este cum au fost posibile transformări
atât de spectaculoase echivalente cu un “miracol” asemănător celui japonez ?
Secolul al XIX–lea a însemnat, pentru Germania, închegarea economiei ca unitate,
unul dintre cele mai importante fiind Uniunea vamală ( Zollverein ) din 1834 după
care urmează unificarea deplină sub egida Prusiei, un rol important jucăndu-l
cancelarul Bismark şi casa de Hohenzollern.
Anul 1945 a adus o modificare a acestei evoluţii, reprezentând începutul
unei noi epoci. Aproape un sfert din suprafaţa Germaniei a fost desprinsă de
vechiul stat în întregime, provocând alungarea din aceste teritorii şi din alte teritorii
est-europene a unui număr mare de oameni (peste 11 milioane) şi o creştere
spectaculoasă a numărului populaţiei din restul Germaniei
Împărţirea economică în două state cu orientări politice şi economice
opuse: Republica Federală Germania, sub semnul liberalismului (neoliberalism) şi
al unei ordini economice orientate spre concurenţă şi Republica Democrată
Germană, cu o orientare politică având la bază ideile marxist-leniniste (socialism)
şi cu o economie planificată.*
Perioada 1945-1960 a fost împărţită de istoricii germani¹ în două, etapizare
considerată valabilă pentru evoluţia ambelor state germane: 1945 (sfârşitul
războiului) – 1949 (crearea celor două state germane) şi 1949-1960 (1961 –
construirea zidului Berlinului).
După capitularea necondiţionată, la 8 mai 1945,Germania ocupată a intrat
sub controlul celor patru puteri aliate, care au format Comisia aliată de control, în
cadrul căreia SUA, Marea Britanie, Uniunea Sovietică şi Franţa puteau lua decizii
doar în unanimitate.
Între 17 iulie şi 2 august 1945 a avut loc la Postdam ultima întâlnire la vârf a celor
trei mari puteri (reprezentate de Winston Churchill, Harry Truman şi I.V. Stalin).
Stalin a pus marile puteri occidentale în faţa faptului împlinit, cedând Poloniei ca

107
despăgubire pentru pierderea unor teritorii în favoarea URSS, teritorii germane la
est de linia Oder-Nisa. Tot atunci s-a hotărât distrugerea potenţialului de înarmare
german, judecarea şi pedepsirea criminalilor de război. A fost prezentă şi ideea
unei reconstrucţii a Germaniei pe baze democratice.
Teritoriul fostei Germanii precum şi Berlinul, au fost împărţite în 4 zone
de ocupaţie corespunzătoare celor patru puteri. Sediul Comisie aliate de control a
fost stabilit la Berlin. În acelaşi timp însă, conducătorii fiecăreia din armatele aliate
îşi exercita pe propria răspundere controlul în zona de ocupaţie ce îi revenea, de
unde urma să-şi satisfacă pretenţiile de reparaţii.
O altă prevedere a acordului între aliate de la Postdam se referea la reîntoarcerea
“elementelor de colonizare” germane din ţările est-europene ce fuseseră ocupate de
armata nazistă, proces ce s-a prevăzut a se desfăşura “organizat şi uman”, dar de
fapt a fost o alungare brutală; ca urmare, Germania sărăcită după război, s-a
confruntat cu o creştere masivă a populaţiei într-o perioadă scurtă de timp.
La 2 decembrie 1946 a avut loc acordul americano-britanic cu privire la
unificarea zonelor de ocupaţie ale celor 2 state , aşa-numita “bizonă”. Urmează, la
8 aprilie 1949, alipirea zonei de ocupaţie franceză la cele două constituidu-se
premisa formării RFG.
Tot în această perioadă la 5 martie 1946, Churchill vorbea într-un discurs¹ ţinut în
SUA despre “Cortina de fier”, care se întindea de la Stettin până la Trieste,
marcând primele semene ale începutului “Războiului Rece”. Acest război a avut
consecinţe dintre cele mai dramatice pentru Germania, între care destrămarea
Comisiei Aliate de Control, reforme monetare separate (20/21 iunie 1948 în vest,
23 iunie 1948 în est), atingând un punct culminant între 24 iunie 1948 – 12 mai
1949 în blocada Berlinului (tentativa URSS de a prelua controlul asupra întregului
Berlin prin înfometarea populaţiei din zona vestică a acestuia, tentativă eşuată prin
podul aerian format de puterile învingătoare occidentale). Are loc divizarea politică
şi administrativă a Germaniei.
(RFG, de orientare democratică-occidentală cu capitala la Bonn şi RDG, de
orientare sovietic-socialistă cu capitala în Berlinul de Est.)

108
 Din perspectiva economică, planurile aliaţilor învingători după capitularea
Germaniei, se puteau rezuma la distrugerea potenţialului economic şi a concurenţei
germane pe piaţa mondială.
La Conferinţa de la Postam, un deziderat economic a fost reprezentat de
stabilirea cuantumului reparaţiilor datorate de Germania, deziderat care însă nu a
fost atins. În schimb, s-au convenit următoarele reglementări¹:
URSS urma să-şi realizeze pretenţiile (10 mld $) în primul rând din propria zonă
de ocupaţie (ceea ce s-a şi întâmplat până în 1953 ea cumulând 50 mld DM)
Din demontările prevăzute pentru zonele vestice, un sfert erau destinate Uniunii
Sovietice (sfârşitul demontărilor şi astfel al reparaţiilor în zonele vestice: 1951;
cam 5 mld DM)
În martie 1946, cele patru puteri ocupante elaborează un “plan industrial”, care
stabileşte o limită inferioară pentru dezvoltarea industrială a Germaniei.
Principalele elemente sunt :
Producţia nu trebuia să depăşească 65% din nivelul de la 1936 sau 50-55% din cel
din 1938 (adică să nu se ridice peste nivelul din timpul crizei din 1932)
Unele industrii care ar putea servi la înarmare, au fost interzise (industria
aeronautică, şantiere navale, producţia de amoniac, rulmenţi, construcţia de utilaje
grele şi maşini grele). O altă grupă de industrii a fost limitată ca şi capacitate de
producţie: industriile oţelului, de utilaje, electrică şi de automobile. Au existat şi
ramuri industriale ce nu au fost supuse restricţiilor juridice, dar penuria de resurse
impunea şi aici limite faptice (de exemplu industria textilă – lipsă de devize pentru
importul de bumbac şi lână; industria de construcţii – lipsă de ciment). Altele erau
exploatate nelimitat (de exemplu extracţia lignitului trebuind să acopere, parţial,
penuria de cărbune şi din alte ţări ale Europei Occidentale).
Capacităţile productive rămase nefolosite după impunerea restricţiilor erau
destinate demontărilor. Acest plan nu a fost respectat integral, mai ales în ceea ce
priveşte menţinerea unităţii economice şi productive a Germaniei.

11.1Zona vestică (RFG)

109
 În ceea ce priveşte vestul Germaniei, perioada 1945-1949 este cunoscută ca
“anii de mizerie, de sărăcie”. Bugetele de familie se confruntau cu numeroase
probleme, dintre care cele mai importante erau alimentaţia şi locuinţele.
Alimentaţia era deficitar asigurată pentru că numărul populaţiei se mărise datorită
afluenţei de refugiaţi şi (exilaţi) expulzaţi (în cele trei zone ocupate vestice numărul
populaţiei a crescut cu 4,4 milioane locuitori din 1939 până în 1946, şi apoi cu alte
3,1 milioane până la 1949*), în timp ce fertilitatea solului era scăzută datorită
lipsei de îngrăşăminte şi a reducerii efectivului animalelor (producţia agricolă în
1947 şi în 1948 a scăzut cu 28% faţă de cea din 1939*)
Raţiile erau foarte mici şi erau acoperite din producţie proprie doar 60% din
necesităţi (30-40% din nivelul unei aprovizionări normale).
În ceea ce priveşte locuinţele, în timpul războiului fusese distrusă peste 20% din
capacitatea locuibilă*, afluenţa de populaţie făcând această situaţie şi mai critică.
Fiecare a treia gospodărie nu avea locuinţă.
Aprovizionarea de bază cu haine şi obiecte de primă necesitate nu putea fi
asigurată din producţie internă. Alimentarea cu energie era limitată datorită
producţiei scăzute şi a exporturilor forţate, ceea ce a avut consecinţe dezastruase
asupra sănătăţii populaţiei, mai ales în iarna 1946/47.
Economia era confruntată cu următoarele probleme:
- capacităţiile de producţie erau drastic diminuate prin evenimentele din timpul
războiului şi de după: bombardamente, operaţiuni militare, demontări, dar şi
investiţii de înlocuire neîntreprinse.
- subaprovizionarea cu materii prime şi semifabricate din exterior a condus la
faptul că nici capacităţile de producţie reduse nu erau integral folosite.
- unele teritorii se confruntau cu penurie de forţă de muncă (prizioneri de război
neîntorşi), pe când altele, mai ales oraşele mici şi satele nedistruse se confruntau cu
un excedent (evacuaţi, expulzaţi, refugiaţi).
Penuria de bunuri a dus la o inflaţie uriaşă şi la o depreciere severă a
banilor. Până în 1946, producţia internă a scăzut cu 30% din nivelul atins în 1938.
Anul 1947 este privit la limită inferioară a dezvoltării economice postbelice.

110
 Sărăcia nu putea fi înlăturată decât cu ajutorul puterilor ocupante,ceea ce s-a şi
întâmplat. Mai ales SUA au finanţat şi livrat importuri de alimente, marcând o
reorientare în politica de ocupaţie a primilor ani postbelici. Din anii 1947-48 se
remarcă două tendinţe în politică – mai ales a SUA – vizavi de Germania:
- încurajarea unei ameliorări a dezvoltării economice, care să asigure o producţie
peste minimul de existenţă reducea efortul pentru măsuri de ajutoare
- îmbunătăţirea nivelului de trai aducea cu sine şi o “imunizare faţă de ideiile
comuniste în contestul începerii «Războiului Rece»”.

11.2 Zona estică (RDG)

Chiar dacă “socializarea” propriu-zisă a societăţii est-germane se consideră

a fi intervenit abia după 1949, premisele au fost instaurate încă din vara lui 1945:
marea industrie, băncile şi asigurările, mai apoi întreprinderile agricole cu peste
100 ha au fost expropriate. Se dorea îndepărtarea sistemului capitalist. La aceste
măsuri au participat nu numai partea de ocupaţie sovietică şi Partidul Comunist
German (KPD), dar şi alte partide (SPD, CDU).
Naţionalizarea industriei
Industria, cu o capacitate de producţie limitată, trebuia să facă faţă cererilor de
reparaţii de război ale URSS, care trebuia, conform înţelegerii cu puterile aliate, să
şi le satisfacă din propria zonă de ocupaţie.
Dezvoltarea economică a zonei de ocupaţie sovietică a fost influenţată
negativ de subaprovizionarea cu materii prime, demontarea de instalaţii productive
pentru a face faţă reparaţiilor, trecerea unor alte părţi ale instalaţiilor de producţie
în întreprinderi sovietice, modificarea Constituţiei şi organizarea altor părţi ale
economiei prin socializare, adică înlocuirea întreprinzătorilor interesaţi, novatori,
adaptabili cu o birocraţie de partid.
Marea industrie a fost expropriată în 1945. O parte din întreprinderile mari
existente şi unele nou-construite au fost conduse, începând cu iunie 1946 ca

111
societăţi pe acţiuni sovietice. Au apărut 25 astfel de SA sovietice cu 213
întreprinderi şi 30% din capacitatea de producţie a zonei de ocupaţie sovietică .
Întreprinderiile mijlocii ale sectorului secundar au fost, parţial, de
asemenea expropriate. Criteriul de selecţie îl constituia importanţa producţiei,
proprietarul de până atunci fiind declarat nazist sau criminal de război. Până în
1949, forţa de muncă ocupată în întreprinderi de stat se ridica la 70%, socializarea
putând fii considerată înaintată.
În 1945 a început pentru agricultura est-germană ceea ce s-a întâmplat după 1917
în URSS: trecerea la agricultura socialistă. Prima treaptă a constituit-o aşa-numita
reformă agrară, efectuată pe baza dispoziţiilor date între 2-13 septembrie 1945 de
către conducerile celor cinci landuri est-germane (Mecklenburg-Vorpornmern,
Brandenburg, Saxonia, Saxonia-Anhalt şi Turingia). Reforma agrară a cuprins atât
marea proprietate funciară (proprietari a peste 100 ha de pământ), dar şi gospodării
cu mai puţin de 100 ha şi teren proprietate de stat. Au fost expropriaţi marii
proprietari funciari, dar şi criminali de război şi nazişti, sau persone declarate ca
atare.
Suprafeţele au fost împărţite² în proporţie de 52% în noi gospodării mici
(în medie 8,5 ha), 16% pentru aşa-numiţii săraci (muncitori, ţărani fără pământ)
(parcele de cca. 1,5 ha), iar 32% a trecut în proprietatea statului. Deşi era prevăzută
înfiinţarea Cooperativelor Agricole de Producţie (CAP), proprietatea funciară a fost
mai întâi fărămiţată, ceea ce se consideră a fi fost o risipă de mijloace investiţionale
aparent inexplicabilă. De fapt, însă, a fost vorba despre atragerea de capital politic
prin obţinerea sprijinului straturilor de jos a populaţiei.
Transporturile au suferit, ca şi în partea vestică, de lipsă de automobile şi
combustibil (transportul motorizat), de distrugerea a numeroase poduri, precum şi
de pe urma demontărilor la care au fost supuse şi căile ferate electrificate. Noi
(drumuri de transport) şosele au fost construite, în timp ce altele au fost scoase din
uz ca urmare a diminuării drastice a legăturilor cu vestul.
Asigurările au fost supuse şi ele schimbării, creându-se un sistem unitar al
asigurărilor sociale legale. Asigurare pentru şomaj nu exista pentru că se pleca de

112
la ideea că în noua ordine, el nu există; se practica de fapt, un şomaj mascat, ce
constituia un obstacol în calea creşterii productivităţii.
Naţionalizarea băncilor
După ce fuseseră închise în vara lui 1945, băncile au fost redeschise cu o
nouă organizare:
- Au apărut mai întâi cinci bănci regionale, ca bănci de emisiune şi gir ale celor
cinci landuri. Aceste bănci au fost reorganizate până în februarie 1947.
- Institutele de credit cooperatist (Raiffeisen, Bănci Populare) şi communal (Case
de Economii) au fost deasemenea reînfiinţate.
- Unele bănci private şi-au început iniţial din nou activitatea, dar au fost
transformate în proprietate publică.
- În mai 1948 a fost constituită la nivel supraregional “Banca Germană de
Emisiune şi Gir”, devenită din iulie 1948 “Banca Germană Centrală de Emisiune”
şi din 1968 “Banca de Stat a RDG”. Ea a fost banca centrală a RDG¹.

11.3 Anii 1949 – 1960

În această perioadă, perspectiva istorică asupra Germaniei trebuie

inevitabil divizată în două părţi: cea asupra R.F.G. şi cea asupra R.D.G
Pentru Republica Federală Germania, această perioadă este cunoscută sub
denumirea de “Era Adenauer”*. Încă de la constituirea grupului parlamentar ce a
lucrat la elaborarea Constituţiei, personalitatea lui Konrad Adenauer s-a conturat ca
una marcantă, nu numai în cadrul partidului său (Uniunea Creştin – Democrată,
CDU) şi a fracţiunii sale parlamentare, dar şi în guvernele conduse de el. Nici un
urmaş al său în funcţia de cancelar federal nu a făcut uz în manieră atât de rigidă de
prevederile constituţionale legate de competenţele cancelarului federal; el a
exercitat o mare influenţă asupra miniştrilor săi, impunându-şi punctul de vedere în
toate domeniile. Adenauer a fost cancelar federal de la constituirea RFG (1948) şi
până la 1 iulie 1959, timp în care a condus trei cabinete şi şi-a lăsat amprenta
incontestabilă pe dezvoltarea viitoare a RFG.

113
 Din punct de vedere al politicii externe, această perioadă s-a caracterizat
mai ales prin “Războiul Rece”, punându-se tot mai mult problema reînarmării. Sub
această presiune externă, se aduce în discuţie de marile puteri problema contribuţiei
RFG la această cursă a înarmărilor şi este pregătită psihologic reînfiinţarea
“Bundesweler” (armata federală).
Centrul de greutate al politicii externe vest-germane a fost integrarea
occidentală a RFG. Scopul politicii lui Adenauer era reunificarea Germaniei, dar în
primul rând dorea să obţină o suveranitate deplină pentru RFG. Acest lucru i s-a
părut posibil doar prin apropierea de SUA. Totodată, prin recunoaşterea vinei
(culpei) faţă de evrei şi prin exprimarea disponibilităţii de a plăti daune
compensatorii, RFG a recâştigat din prestigiul moral pătat.
Marele corespondent a lui Adenauer în celălalt stat german, Walter
Ulbricht, a preferat să se menţină în umbră, puterea sa bazându-se pe puterea
partidului SED (socialist german), al cărui prim-secretar era şi care era susţinut de
sovietici. Orientarea politică era spre construirea socialismului. Scop al politicii
economice a lui Ulbricht era transformarea industriei grele în bază a vieţii
economice a RDG. Altfel decât RFG, RDG a refuzat să plătească daune Israelului
sub pretextul că nu se considera sucesor al imperiului german. Ulbricht era partizan
al teoriei celor două state germane şi a promovat o politică pro-sovietică.¹
Succesiv, alte evenimente majore din această perioadă au fost²: intrarea
RFG în CECO (18 aprilie 1951), cu privire la comerţul dintre cele două state
germane, intrarea RFG in Consiliul Europei (2 mai 1951) şi apoi, prin tratatele de
la Paris (23 octombrie 1954) în NATO; reconstituirea armatei federale şi a
serviciului militar obligatoriu; răscoala muncitorească din RDG de la 17 iunie 1953
(după moartea lui Stalin), înăbuşită sângeros prin intervenţia armatelor sovietice;
declaraţia de suveranitate a RFG (mai 1955); intrarea RDG în Pactul de la Varşovia
(ianuarie 1956) şi constituirea Armatei Populare Naţionale a RDG; constituirea (cu
RFG ca membru fondator) a CEE şi a Euroatorn (1957). Datorită numărului tot mai
mare de refugiaţi est-germani ce treceau din Berlinul de Est în cel de Vest şi apoi
luau calea RFG, RDG a dispus şi început la 13 august 1961 construirea zidului

114
Berlinului, prin care se despărţea partea vestică a fostei capitale a Germaniei
unificate de RDG. Toate legăturile de transport între cele două părţi ale oraşului au
fost sistate, odată cu introducerea unui control foarte sever la toate punctele de
frontieră cu RFG.
Împărţirea Germaniei a fost văzută în general, în acele timpuri, ca o
necesitate pentru menţinerea păcii. Politica de ocupaţie a fost de la început o
politică a sferelor de influenţă ale marilor puteri. Acest lucru a fost vizibil în
dezvoltarea ulterioară a celor două state germane, ele angajându-se pe drumuri
opuse nu numai ideologic şi politic, ci şi economic şi social. Aceste drumuri – mai
ales în cazul RDG – nu se poate spune că au fost o opţiune germană, el fiind impus,
mai mult sau mai puţin direct, mai mult sau mai puţin abuziv, de către Uniunea
Sovietică, puterile aliate SUA , Marea Britanie şi Franţa neputând face nimic.
Succesul sau eşecul ulterior al uneia sau alteia dintre economii, trebuie subliniat, nu
se datorează doar eforturilor interne, ele au fost conjugate în mare parte şi cu
interesul SUA consecinţă a viabilităţii sau, dimpotrivă, a neviabilităţii sistemului
economic îmbrăţişat.
Astfe, din 1949, aspectul economic al relităţilor din cele două state germane nu
poate fi tratat decât separate, punctele comune lipsind aproape cu desăvârşire.

11.4 Repubilca.Federală Germană (1949-1960)

În RFG, perioada 1949-1960 este considerată, din punct de vedere

economic, perioada avântului economic şi al “miracolului”. Cea mai evidentă
manifestare externă a acestui fenomen o reprezintă creşterea venitului naţional şi a
ocupării forţei de muncă.
Venitul naţional a crescut cu o rată mai mare decât în orice altă perioadă a
istoriei Germaniei (în medie, ratele de creştere între 1948-1950 s-au situat cam la
20%, iar între 1951 şi 1960 în jur de 10%*). O altă altă caracteristică a acestor
indicatori este continuitatea pe o perioadă de 20 de ani, până la prima recensiune
din 1967, fără a manifesta momente critice.

115
 În ceea ce priveşte piaţa forţei de muncă din această perioadă, numărul total
al populaţiei ocupate a crescut cu cca. 42%, iar volumul forţei de muncă
disponibile a crescut ca urmare a reîntoarcerii (până la sfârşitul lui 1950) a 4
milioane prizonieri de război, respectiv migrarea, până în 1961, spre Germania
Occidentală, a 1,8 milioane de refugiaţi din zona de ocupaţie sovietică (ulterior
RDG) şi 4,7 milioane exilaţi şi refugiaţi din teritoriile cedate şi din alte ţări*. În
1959 a început un flux de forţă de muncă străină (negermană) spre RFG, flux
stimulat însă abia după 1961, când s-a oprit fluxul de est-germani din RDG, prin
construirea zidului. Astfel, în 1960 s-a atins aproape ocuparea deplină (numărul
şomerilor a scăzut la sub 1% din populaţia activă).
Creşterea economică a constituit premisa creşterii venitului maselor largi în
perioada 1948-1960, aşa cum ocuparea deplină a constituit premisa diminuării
numărului populaţiei aparţinând păturilor defavorizate şi cel mai important scop
social-politic.
Cum se explică însă acest “miracol”? Cei mai importanţi factori care au
determinat avântul economic pentru perioada 1948-1965 se consideră a fi următorii
patru factori**:
Ordinea în sistemul monetar (reforma monetară);
Trecerea la o ordine economică caracterizată prin concurenţă (“economia socială
de piaţă”);
Ajutoarele în capital şi în devize pentru finanţarea investiţiilor şi importurilor
(Planul Marshall);
Situaţia economică şi socială de ansamblu.

11.5 Reforma monetară

În anii imediat următori războiului, datorită penuriei generale de bunuri, a

înflorit piaţa neagră. O mare parte a populaţiei a participat la afaceri dubioase,
ilegale, pentru a supravieţui. Această piaţă neagră va fi eredicată prin reforma
monetară.

116
 Deşi reforma monetară a fost făcută în 1948, deci ţine de perioada 1945-1949
(tratată anterior), o vom detalia aici, consecinţele ei aparţinând acestei perioade şi
executând, cum am menţionat mai sus, o influenţă considerabilă a dezvoltării în
perioada 1949-1960 dar şi după acestă perioadă.
Spre sfârşitul războiului (1945), volumul masei monetare germane era de
320 mld RM; până la 1948, o parte din această sumă (cam 110 mld RM) nu mai era
disponibilă: cu teritoriile de dincolo de linia Odra-Nisa (cedate Poloniei) 35-40 mld
RM bani în cont şi economii, cca. 70 mld RM bacnote interzise în zona de ocupaţie
sovietică, 5-10 mld RM distruse de război. Totuşi, populaţia deţinea rezervă de
monedă; producţia, restrânsă la 30% din nivelul antebelic, creea un dezechilibru
între cerere şi ofertă generator de inflaţie. Preţurile pieţei negre erau de 20-100 de
ori mai mari decât cele impuse de stat, ceea ce avea, de asemenea, un efect
inflaţionist. Se impunea deci cu necesitate o reformă monetară.
După ce au fost luate în considerare mai multe propuneri, planul de reformă
monetară adoptat şi pus în practică începând cu 20/21 iunie 1948, a fost cel
elaborat de Adolf Weber, luând în considerare şi planul sindicatelor şi aşa-numitul
plan Colm – Dodge – Goldsmith care a stat la baza reformei, a fost reducerea masei
monetare şi o evaluare a capitalului fix. Totodată s-a avut în vedere şi o
compensare a datoriilor.
În ce a constat reforma monetară:
- Ca nouă monedă a fost introdusă “marca germană” (DM), de noua Bancă a
Landurilor Germane. Vechea monedă (RM = “marca imperiului”) a fost redusă mai
întâi 100 : 5, în octombrie 1948 la 100 : 6 şi în final, în 1953, la 100 : 6,5.
- S-au schimbat, pe cap de locuitor, câte 60 RM în 60 DM (în două etape); patronii
au obţinut 60 DM pe salariat (ca şi credit), calculaţi la conversii.
- Soldurile creditoare ale instituţiilor publice au fost anulate. Amenajările publice
au primit între 1/6 (organisme teritoriale) şi 1/12 (căi ferate, poştă) din încasările de
la 1 octombrie 1947 până la 31 martie 1948.
- Unele datorii (salariale, pensii, chirii), au fost convertite 1 : 1. Cele mai multe
datorii au fost convertite 10 : 1. Câştigurile rezultate (pentru debitori) au fost

117
preluate în calculele de compensare a datoriilor şi, după ce au fost diminuate cu
pagubele de război, au trebuit să fie cedate fondurilor de compensare a datoriilor.
La aceste reglementări s-au introdus însă numeroase excepţii, imediat sau mai
târziu.
Noul volum bănesc se situa la cca. 13 mld DM (lichizi şi monedă scripturală).

11.6 Economia socială de piaţă

O altă premisă a dezvoltării economice rapide o constituie adoptarea

“economiei sociale de piaţă”, modelul german al economiei de piaţă. Totuşi, nemţii
sunt destul de realişti în a recunoaşte că acest model nu a constituit o premiză
absolută, în sensul că, în anii 1946-1947 nivelul activităţii economice a fost atât de
scăzut, încât orice politică economică ar fi avut succes (adică ar fi determinat
creştere economică); totodată, raportând la economia RDG, RFG a avut o
dezvoltare economică mai rapidă şi datorită faptului că pretenţiile uriaşe de
reparaţii ale Uniunii Sovietice au inhibat dezvoltaea statului est-german. Deci, noii
ordini economice i se datorează doar o parte a creşterii economice. După 1948 în
mod treptat în RFG a fost introdusă economia socială de piaţă
pe baza proprietăţii private a capitalului productive, de regulă proprietarii au
veniturile cele mai mari şi o perspectivă mai favorabilă de a-şi forma noi
proprietăţi, decât cei care se bazează pe venituri salariale. Aici trebuie să intervină
componenta socială.
Distribuţia patrimonială în RFG a fost: 30% proprietate publică, 20% la familii
dependente de venit salarial sau pensii (85% din totalul populaţiei) şi 50% la
familii de întreprinzători (12% din populaţie).
Ca urmare a politicii sociale, au fost excluse de la trecerea la economia
socială de piaţă piaţa imobiliară (chirii etc.),producţia de alimente, domeniul
energeticdomeniul transporturilor (Căile Ferate Federale, Poşta Federală,
Transportul de mărfuri)

118
asistenţa medicală

11.7 Rolul Planului Marshall

În cadrul mai cuprinzător al ajutorării ţărilor vest-europene de către SUA

prin diferite programe de ajutorare, a fost inclusă şi RFG. Ajutoarele pentru
Germania Occidentală au cuprins:
livrări de materii prime şi alimente în valoare de 1,8 mld USD prin programul
GARIOA (Guverment Appropiation and Relief for Import in Occupied Areas,
adică spre Germania, Austria, Japonia);
disponibilităţi ale planului Marshall în valoare de 1,3 mld USD ca ajutor în devize;
253 milioane USD din alte programe.
Dacă prin planul GARIOA s-a diminuat sărăcia de imediat după război, prin
disponibilităţile planului Marshall trebuia pusă în funcţiune economia (din
perspectiva “Războiului Rece”).
Astfel, acestea din urmă (ajutoarele prin planul Marshall) au fost distribuite
astfel: agricultură şi alimentaţie 42%, industrie 50%, costuri de transport ale
livrărilor 8%.
O parte din ajutoarele primite de RFG în aceasă perioadă au fost donaţii, o parte au
fost împrumuturi. Deşi guvernul le-a primit gratuit, ultimii beneficiari au fost
nevoiţi să le cumpere, cu banii rezultaţi constituindu-se în RFG Patrimoniul Special
ERP – European Recovery Program, ale cărui active şi lichidităţi au crescut din
1952 (ultimul an al ajutorului Marshall) până în 1992 de la 5,4 la 13,3 mld DM.
Deşi ajutorul american a avut motivaţii economice (de obicei statele ajutate
trebuiau să folosească banii împrumutaţi sau donaţi cumpărând bunuri de
provenienţă SUA) şi politice (SUA avea nevoie, în perspectiva “Războiului Rece”
de un sprijin pe continent), şi nicidecum filantropice, importanţa lui pentru ţările
occidentale, şi pentru RFG în particular, a fost foarte mare. Fără acest ajutor,
greaua situaţie de după război ar fi devenit şi mai acută şi revenirea economică s-ar

119
fi produs mult mai lent. Trebuie menţionat că în 1952 RFG avea deja un excedent
al exporturilor de 4,3%.
Cei trei factori enumeraţi anterior nu sunt suficienţi pentru a explica
creşterea economică. Lor li se adaugă o mulţime de alţi factori conjuncturali, ce pot
fi reduşi la următoarele caracteristici ale situaţiei de ansamblu:
Dorinţa marii majorităţi a populaţiei de a depăşi sărăcia, speranţa de a scăpa de anii
zbuciumaţi şi nesiguri, au creat un climat psihologic favorabil;
Existenţa unei forţe de muncă calificate;
Fluxul de refugiaţi şi exilaţi, care a avut şi consecinţe pozitive (creşterea volumului
forţei de muncă disponibile, înfiinţarea de către aceştia de obiective meşteşugăreşti
în zonele preponderent agrare);
Reluarea vechilor legături comerciale în interiorul ţării, dar şi cu exteriorul;
Prin reparaţiile şi demontările ce au avut loc, cea mai mare parte a instalaţiilor
învechite sau depăşite tehnic au dispărut, necesitând o reutilare aproape integrală,
reutilare care s-a făcut cu instalaţii la nivelul tehnologic cel mai ridicat;
Ratele înalte de investiţii au permis înlăturarea rămânerii în urmă din punct de
vedere tehnic. Ele au fost încurajate de o politică fiscală şi economică, care
permitea finanţarea unor rate supradimensionate de creştere a stocului de capital
prin intermediul preţului;
Dezvoltarea comerţului exterior (pentru obţinerea de devize necesare
aprovizionării cu materii prime, alimente şi bunuri de investiţii) era dependentă de
tendinţele de liberarizare. Pentru suprapopulatul RDG, comerţul exterior, mai
concret exportul de produse cu înalt grad de prelucrare, a fost, ca şi în perioada de
dinaintea primului război mondial o necesitate stringentă.
S-au produs modificări în structura economică, mai ales în cea industrială,
favorizate de noul început şi care au ridicat şansele creşterii economice.
Toţi factorii enumeraţi au dus la următoarele progrese în dezvoltarea sectoarelor
economice individuale:
Sectorul secundar a fost forţa motiv a creşterii economice începând cu
1948. Principalele industrii au fost industria metalurgică, cea electronică şi de

120
mecanică fină, industria extractivă şi chimică, şi construcţiile. Schimbarea
structurii economice de ansamblu a fost determinată de schimbări în interiorul
ramurilor industriale luate individual. În domeniul industrial, începând cu 1950
(până în 1972) s-a observat următoarea evoluţie*: întreprinderile mici şi mijlocii cu
mai puţin de 10 salariaţi, au suferit o involuţie (de la 3% la 1,8% din totalul
populaţiei ocupate în industrie); întreprinderile mijlocii şi mari au cunoscut o
evoluţie atât prin creşterea numărului de obiective, cât şi prin creşterea numărului
populaţiei ocupate.
Producţia industrială a fost valorificată atât la export (în această perioadă 20-25%
din producţia industrială totală), dar şi la intern.
Sectorul primar, şi agricultura în primul rând, au cunoscut transformări
puternice, producţia agricolă crescând ca volum şi pe unitate de suprafaţă prin
modernizarea, industrializarea şi dezvoltarea intensivă (a scăzut numărul populaţiei
ocupate în agricultură).
În ceea ce priveşte sectorul terţiar, industria transporturilor a cunoscut
deasemenea o dezvoltare, nevoia de mobilitate a forţei de muncă determinând
creşterea numărului de autoturisme particulare şi pentru transportul în comun.
Pentru construirea reţelei rutiere se cheltuia 10% din venitul naţional. Deasemenea
s-a dezvoltat şi modernizat reţeaua feroviară şi transportul fluvial şi maritim
(capacitate flotei comerciale a RFG a crescut de la 0,2 milioane TDW în 1949 la 3
milioane TDW în 1960).
Tot în cadrul sectorului terţiar, referitor la comerţul intern, s-a intensificat
circulaţia mărfurilor, a crescut numărul populaţiei ocupate în comerţul individual,
ca şi numărul magazinelor cu autoservire.
Avântul economic în RFG este în strânsă legătură cu dezvoltarea
comerţului exterior: producţia industrială ce lua drumul străinătăţii a crescut în
această perioadă de la o zecime la o treime*; proporţia din venitul naţional datorată
exportului a crescut cu până la 40%. Totalitatea comerţului cu blocul estic a
însemnat până la 1960 mai puţin de 5% din totalul comerţului exterior.

121
 Se importau produse manufacturate, semifabricate, alimente, materii prime, se
exportau (exportul având o creştere mai rapidă decât importul) în principal produse
cu înalt grad de prelucrare şi semifabricate, mai puţin alimente şi foarte puţin
materii prime.
Dezvoltare s-a înregistrat şi în sistemul monetar şi bancar.
În ceea ce priveşte eforturile de integrare economică europeană a Germaniei, se
pot aminti:
- Uniunea Europeană de Plăţi (constituită la 19 septembrie 1950), la care Germania
de Vest a fost membru fondator (alături de Belgia, Luxemburg, Danemarca, Franţa,
Grecia, Marea Britanie, Irlanda, Italia, Olanda, Norvegia, Austria, Portugalia,
Suedia, Elveţia, Turcia), uniune care se va transforma la 27 decembrie 1958 în
Acordul Monetar European..
- Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO), fondată prin acordul de
la 18 aprilie 1951 şi intrată în vigoare la 25 iulie 1952, prin care zona Ruhr a intrat
în circuitul internaţional.
- Comunitatea Economică Europeană, fondată la 25 martie 1957, al cărui scop
principal era crearea unei pieţe unice fără restricţii comerciale: libera circulaţie a
mărfurilor şi serviciilor, capitalului şi persoanelor. De remarcat – cum am
evidenţiat şi la aspectul istoric – contribuţia deosebită a lui Konrad Adenauer în
această direcţie, care a văzut în apropierea ţării sale de celelalte ţări occidentale –
mai ales Franţa – premisa pentru o Germanie cu adevărat puternică.

11.8 Republica Democrată Germană

Economia RDG în această perioadă urmează calea aşa-numitei

“socializări”.
În sectorul secundar apar modificări considerabile de structură:
a.- Întreprinderile mijlocii care mai existau încă au fost ruinate financiar
prin impozite ridicate. Din 1956, li s-a permis micilor întreprinzători să-şi păstreze
întreprinderile cu condiţia să le transforme în “unităţi cu participare de stat”.

122
 b.- Demontările au afectat substanţial structura industriei, reutilarea
făcându-se doar în întreprinderile a căror producţie era socotită a fi “importantă”.
În unele cazuri s-a executat şi o a doua demontare (după reutilare).
c.- Relaţiile cu vestul Germaniei au fost întrerupte.
d.- Preocuparea pentru construirea unei industrii rentabile de materii prime
şi bunuri investiţionale, a dus la neglijarea şi rămânerea în urmă a industriei
bunurilor de consum, astfel încât această din urmă ramură producea în anii ’50 mai
puţin decât în 1936/38, în timp ce restul industriei părea să fi depăşit nivelul
antebelic cu 30-40%.
Comerţul en-gros fusese “socializat” încă din 1949/51 prin construirea
“centralelor comerciale germane”, publice, după ce tentativele de a constitui
întreprinderi mixte în acest domeniu eşuaseră. Comerţul cu amănuntul a fost
preluat treptat de către stat.
Flota comerciala a fost revigorată prin refacerea şi îmbunătăţirea porturilor la
Marea Baltică (mai ales Rostock), precum şi a şantierelor navale, care mai întâi s-
au ocupat de repararea navelor sovietice şi de producerea de nave pentru Uniunea
Sovietică. Până la 1964, două treimi din capacitatea şantierelor navale erau folosite
în favoarea URSS şi 0,3 milioane TDW a reprezentat volumul naval construit
pentru RDG.
Reforma monetară a constituit, ca şi în RFG, premisa înlăturării
consecinţelor economice ale celui de al doilea război mondial. Puterea sovietică s-a
opus unei reforme unitare în întreg teritoriul german, dar, pentru că nu a putut opri
puterile occidentale să o ducă la bun sfârşit în teritoriile lor, a fost forţată să
întreprindă şi ea , la două zile după cea din vest, propria reformă monetară în RDG.
Aceasta s-a desfăşurat astfel:
70 mld RM bani de cont fuseseră anulaţi deja în 1945; s-a introdus o monedă nouă,
numită deasemenea “marcă germană” (“Deutsche Mark”, cu denumirea completă
“Marca germană a Băncii Centrale de Emisiune Germană”). Conversia s-a făcut la
parităţi diferite în funcţie de suma deţinută în cont. Pentru că aparatul bancar fusese
naţionalizat, statul putea controla volumul monetar. Totuşi, se strânseseră până în

123
1957 atâţia bani la persoane private (manifestare de neîncredere referitor la un
control din partea băncilor), că o nouă conversie a fost făcută la 13 octombrie 1957.
300 DM au fost schimbaţi pe cap de locuitor; tot ce depăşea această valoare se
controla dacă era “legal” obţinută, iar de rezultatul acestui control depindea dacă se
mai executa un schimb monetar sau nu.
La 30 iulie 1964, DM est-germană a fost rebotezată “Marcă a Băncii
Centrale de Emisiune Germană” şi denumită pe scurt “marcă” (şi nu “marcă
germană” ca în vest).
Sistemul bancar a fost restructurat, iar băncile au devenit instrument important
pentru controlul şi dirijarea economiei.
În agricultură, au avut loc în această perioadă două “valuri de
colectivizare”.
Primul val a avut loc în 1952-1953 şi a fost îndreptat împotriva ţăranilor înstăriţi
(“chiaburi”). Până acum existaseră puţine Cooperative Agricole de Producţie
(CAP). Acum se făcea propagandă pentru ele şi micile gospodării rezultate în
urma reformei agrare, nefiind rentabile pentru proprietarii lor, tindeau să accepte o
astfel de formă de organizare. Se exercitau şi presiuni politice, care se vor îndrepta
din iarna 1952/53 şi asupra vechii ţărănimi existente, prin creşterea mărimii
dărilor, prin distribuirea de cantităţi nesatisfăcătoare de îngrăşăminte şi prin
diminuarea accesului la dotări utilitare.
Al doilea val a început la începutul anilor ’50 şi a cuprins ţărănimea de
mijloc şi mică, care a fost forţată să intre în CAP, CAP-urile se vor extinde,
consecinţele acestei extinderi fiind aceleaşi ca în toate statele blocului estic.
Finanţele publice au fost cele mai afectate de măsurile statistice din
această perioadă, de aceea datele existente nu sunt credibile. Bugetul de stat al
RDG cuprindea: Bugetul Central, bugetele raioanelor, judeţelor şi comunale, după
principiul brut, precum şi planurile financiare ale domeniilor publice ale economiei
şi asigurărilor sociale, după principiul net.
Din 1951, administrarea bugetului nu a mai fost în sarcina puterii ocupante.
Veniturile proveneau din impozite şi taxe ale întreprinderilor şi cooperativelor de

124
stat (70-80%), ale agenţilor economici privaţi (7-12% în continuă scădere din
1951), asupra veniturilor salariale (5-7%), alte impozite şi taxe (10%). Cheltuielile
au fost conform datelor publicate: 15-18% pentru investiţii de stat, 5-10% pentru
educaţie, 7-12% pentru sănătate, 15-20% asigurări sociale (cifrele nu pot fi în
totalitate reale, pentru că nu erau declarate cheltuielile cu înarmarea, care
reprezentau sume importante).

SISTEMUL MONETAR INTERNAŢIONAL LA ÎNCEPUTUL

ANILOR 90

Accentuarea procesului de nerespectare a principiilor pe care a fost clădit

Sistemul Monetar de la Bretton Woods, ca urmare a dezechilibrelor din economia
mondială, s-a soldat cu o puternică criză a acestui sistem. Momentul decisiv l-a
constituit “ruperea” dolarului de aur, precum şi trecerea la flotarea cursurilor
valutare, când s-a trecut de la cursurile fixe, dar ajustabile, de tip Bretton Woods,
la cursurile centrale ajustabile iniţiate de Acordul Smithsonian.
Modificarea statutului F.M.I. din 1978 avea să confirme lichidarea sistemului prin
faptul că a “demonetizat” aurul şi a interzis utilizarea lui ca etalon (raportatea
valutei naţionale la aur) şi ca mijloc de plată (proces numit “demonetizarea
aurului”, la care F.M.I. a subscris chiar de la început, vânzând o parte din rezerva
de aur sau înapoind-o ţărilor membre care au subscris-o) înlocuind principiul
stabilităţii parităţilor şi cursurilor valutare cu principiul flotării libere.Lansarea
Drepturilor Speciale de Tragere (D.S.T.), monedă compozită, cu existenţă
contabilă, emisă de F.M.I., se dorea a fi un nou etalon internaţional. Cu toate
acestea, dolarul rămâne o monedă de bază pe piaţa monetară păstrându-şi o forţă
deosebită în ceea ce priveşte forţa sa liberatorie, datorată şi compoziţiei rezervelor
valutare ale statelor. Astfel, deşi dolarul a cunoscut un regres în compoziţia acestor
rezerve, el continua să monopolizeze peste 50% din acestea.
Problemele au continuat să apară şi, începând cu 1985, începe perioada
cursurilor

125
 “ flexibile” (Acordul de la Hotelul Plaza- New York al Grupului celor 5). Aici a
început perioada de scădere a cursului dolarului american şi a unei perioade de
scădere a cursului dolarului american şi a unei perioade de îngrădire a flexibilităţii
cursurilor de schimb, respectiv de accentuare a controlului asupra mişcărilor de
curs.
La începutul anilor `90 se menţinea supremaţia dolarului în special datorită
faptului că autorităţile centrale şi cele monetare controlează într-o oarecare măsură
schimbul de monedă, având atât o incapacitate tehnică limitată de a realiza integral
acest control cât şi o incapacitate reală legată de adaptarea la factorii economici pe
care acestea le pot doar influenţa. Dovadă stă analiza regimului valutar al statelor
lumii în această perioadă caracterizată de faptul că peste jumătate din totalitatea
statelor se raportau unei fixităţi rigide pe fondul unei contribuţii nesemnificative la
PIB-ul mondial (mai puţin de 5%), pe când cealaltă jumătate se raporta, în procente
relativ egale unei fixităţi ajustabile (având la bază mai puţin de o treime din PIB-ul
mondial) sau unei flotări libere (cu peste două treimi din PIB).
Această evoluţie este confirmată şi de evoluţia la începutul anilor 2000
caracterizată de promovarea unei politici de control a resurselor valutare şi a
flotării, pe baza corelării indicatorilor macroeconomici, la care adera şi Uniunea
Europeană cu sistemul său monetar şi puternicul Euro. În ceea ce priveşte
perspectivele Sistemului Monetar Internaţional, acestea continuă să fie incerte şi
axate pe două mari categorii. Pe de o parte se cere introducerea la cursurile fixe iar,
pe de altă parte, se cere perfecţionarea cursurilor flotante.
Una din problemele cu care se confruntă ţările în perioada actuală este cea
legată de necesitatea reducerii deficitelor externe rezultate din dezechilibrul
schimburilor şi din repartiţia inegală a lichidităţilor internaţionale. Un mijloc
imediat utilizabil, care ar da rezultate rapide, este adoptarea de măsuri de control
direct al importurilor prin aplicarea de restricţii cantitative. Aceste măsuri sunt
generatoare de grave deficienţe, în special în ceea ce priveşte procesul de
liberalizare al schimburilor comerciale internaţionale, iar alternativa acestei opţiuni

126
este reprezentată de recurgerea la mijloace de finanţare temporară a balanţei de
plăti externe.
Flotarea cursurilor valutare face ca preţurile în monedă naţională ale produselor
importate să devină imprevizibile şi incidentele unor drepturi de vamă date asupra
competitivităţii industriilor naţionale să varieze într-o măsură apreciabilă în funcţie
de mişcările cursurilor de schimb. În acest fel, obstacolele netarifare în calea
comerţului mondial, în primul rând restricţiile cantitative, au dobândit un rol
crescând în realizarea protecţiei, fiind însă, adeseori, deosebit de nocive pentru
funcţionarea pieţei şi pentru repartizarea resurselor pe plan mondial. Cu alte
cuvinte, deplasarea centrului de greutate de la politicile comerciale vamale, către
cele netarifare, se află într-o anumită legătură de dependenţă cu trecerea la flotarea
generalizată a monedelor, cu dorinţa de a contracara efectele flotării asupra
politicilor comerciale vamale tradiţionale.
De reţinut este faptul că trebuie să se aibă în vederel că raporturile de
intercondiţionare sunt mult mai complexe, că evoluţia comerţului internaţional
depinde de mulţi alţi factori din domeniul producţiei, al politicilor economice, cu
deosebire al celor comerciale.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

Asselain , Jean Charles – Histoire economique de la France du XVIII-e siecle a nos

jours, Editions du Seuil – 1982
Axenciuc, Victor- Evoluţia economică a României, cercetări statistico-
istorice,Editura Academiei Române,1992
Bozga Vasile, Criza agrară din România dintre cele două războaie mondiale,
Editura Academiei Române,1975

127
Poidevin,Raymond – Les relations economiques et financieres de France de 18600.
1914 Armon Colin – 1972
Demongeon,Albert– La France economique et humaine – A. Colin,1946
Delfaud ,P., Gerard Cl, Guillaume P., Lesaued J.A. – Nouvelle histoire
economique du XIX-e siecle,Armon Colin 1976, Paris
Palmade,Guy P. – Capitalistes et capitalisme francais au XIX-e siecle,Armon Colin
– 1961
Gowland, D. A., O’neill B. C. , Reid ,A. L.,“The European Mosaic –
Contemporary politics, economics and culture”Longman Group Limited, New
York, 1995
Backhouse, Roger E. -“The Penguin History of Economics”Penguin Group,
London, 2002
Carpetier Jean, Lebrun ,Francois -„Istoria Europei”,Editura Humanitas, Bucureşti,
1997
Hobsbawn, Eric ,Secolul extremelor”,Editura Lider, Bucureşti, 1994
Deborin, G. A.: „Al doilea război mondial”, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1962.
Dahms,H. G.: „La deuxième guerre mondiale”, Editura Payot, Paris, 1961.
E. Glaser: „Statele mici şi mijlocii în relaţiile internaţionale”, Editura Politică,
Bucureşti, 1971.
Olaru Corneliu“Circulaţia monetară în România între 1929-1940”, Ed. Silex ,
Bucureşti 1999
Mureşan, M. Mureşan: D. „Istoria economiei”. Editura Economică, Bucureşti,
1998.
Constantinescu, N. N. Istoria economica a României, Ed. Economica, Bucuresti,
1997
Postolache, T. Economia României. Secolul XX. Ed. Academiei Române,
Bucuresti, 1991
Puia ,I Istoria economiei, Bucuresti, 1993
Sandru, D-tru Reforma agrara din 1921a din 1921, Ed. Academiei Române,
Bucuresti, 1975

128
*** “Deutsche Geschichte in Schlaglichtern”, Leipzig, Meyer
Lexikonverlag, 1990
Herming, Friedrich-Wilhelm “Das industrializierte Deutschland 1914 bis
1992”, Mũnchen,Schãningle Verlag, 1993
Glastetter, Werner, “Allgemeine Wirtschaftspolitik,Mannheim,
Bibliographisches Institut Verlag, 1992
Gimbel John, The Origins of the Marshall Plan, 1976
Kiriţescu, Costin: “Monedă: mică enciclopedie”, Ed. Stiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1982;
Kiriţescu, Costin: Relaţii valutar-financiare internaționale, 1978
Marinescu, Ilie: “Preţul, moneda, creditul şi dobânda”, Bucureşti, 1987;
Murgu, Nicolae; Isărescu, Mugur: “Aurul-mit şi realitate”, Ed. Junimea,
Iaşi, 1981;
Negrea, Radu: “Moneda: de la scoicile monedă la cecul electronic”, Ed.
Albatros, Bucureşti, 1988;
Oprescu, Dorel , „Sistemul monetar internaţional” , Ed. Academiei ,
Bucuresti , 1981;
Turliuc, Vasile; Cocriş, Vasile: “Monedă şi credit”, Ed. Ankarom, Iaşi,
1997;
http://ro.wikipedia.org/wiki/Monedă
http://www.colectionarul-roman.ro/stiri/153/istoria-monedei-(introducere-
in-numismatica-i).htm
www.lcweb.loc.gov
http://www.stiucum.com/economie/istoria-economiei/Economia-
romaneasca-in-epoca-m61957.php

129