PLĂȚILE ÎN OPERAȚIUNILE DE EXPORT-IMPORT

EXTRASE DIN CARTEA AFACERI INTERNATIONALE. TEHNICA OPERATIUNILOR DE

EXPORT-IMPORT, I.POPA; M. BELU, EDITURA ASE, BUCURESTI 2018

Sisteme de plăţi
Plata înseamnă, în general, compensarea unei prestaţii printr-o altă prestaţie. În domeniul afacerilor, plata
presupune schimbul unor active (bunuri, servicii, active financiare) contra altor active [1]. Plata poate fi făcută în două
modalităţi diferite: marfă contra marfă, respectiv prin sistemele de compensare (barter, troc) sau marfă contra bani, adică
prin sistemele de plăţi care presupun utilizarea de fonduri băneşti. În cazul în care contraprestaţia de plată se face la un
anumit termen de la efectuarea prestaţiei principale este vorba de o plată diferită, intervenind relaţia de credit.
Potrivit Codului civil român (Articolul 1469), plata reprezintă remiterea unei sume de bani sau, după caz,
executarea oricărei alte prestaţii care reprezintă însuşi obiectul obligaţiei.
În relaţiile comerciale, plata presupune executarea obligaţiei debitorului preţului şi se concretizează în transferul
unei sume de bani de la cumpărător la vânzător [2].
În general, plata se poate face în bani lichizi (numerar), respectiv în monedă divizionară (piese monetare) ori
monedă fiduciară (bancnote), sau în bani de cont, adică în monedă scripturală (disponibilităţi băneşti aflate în conturi
bancare), ori, mai nou, în monedă electronică sau virtuală. În tranzacţiile comerciale internaţionale plata se face, în
principal, în monedă scripturală, prin transfer interbancar, utilizându-se, de regulă instrumente de plată (ordin de plată/
virament, cec). Ca atare, se mai foloseşte termenul de plată pentru transferul de fonduri dintre părţile implicate într-o
tranzacţie comercială în scopul stingerea obligaţiilor contractuale şi termenul de decontare pentru transferul de fonduri
între bănci în scopul realizării compensărilor reciproce şi finalizării plăţilor între clienţii lor, având calitatea de
debitor/creditor în relaţia de plată.
Un sistem de plăţi reprezintă un ansamblu de instrumente, proceduri bancare şi reguli care asigură transferul de
fonduri între participanţii la sistem: persoane fizice şi juridice, instituţii financiare. Sistemul se bazează pe un acord între
participanţii la sistem şi operatorul de sistem, iar transferul de fonduri este realizat prin intermediul unei infrastructuri
tehnice agreate [4].
Potrivit legislaţiei bancare din ţara noastră prin sistem de plăţi se înţelege aranjamentul colectiv formalizat,
cuprinzând reguli şi proceduri standardizate comune cu privire la executarea ordinelor de transfer între participanţi,
precum şi infrastructura corespunzătoare prin care se realizează toate sau o parte din activităţile de procesare, manipulare,
compensare şi decontare a oricăror mijloace de plată şi/sau plata oricăror sume de bani prin intermediul mijloacelor de
plată, aranjament intervenit între cel puţin trei participanţi, care pot fi: instituţii de credit, societăţi de servicii de investiţii
financiare, Trezoreria Statului sau alte entităţi din străinătate care desfăşoară activităţi specifice instituţiilor de credit sau
societăţilor de servicii de investiţii financiare [5]. Prin urmare, în esenţă, un sistem de plăţi reprezintă sistem de transfer
de fonduri, având aranjamente formale şi standardizate şi reguli comune pentru procesarea, compensarea şi/sau
decontarea operaţiunilor de plată [6].
În sistemul de plată clasic (tradiţional) intermedierea este asigurată, în principal, de băncile comerciale, care
gestionează conturi bancare pentru clienţii lor şi, pe această bază, efectuează servicii de transfer de fonduri și de stingere
a obligaţiilor de plată. Sistemul se bazează pe reţeaua operaţională care interconectează conturile deţinute la bănci de
persoanele implicate în relaţiile de plată şi asigură, prin utilizarea de instrumente de plată şi proceduri de operare,
siguranţă în efectuarea plăţii. În sistemele de plată naţionale, garantarea de ultimă instanţă este asigurată de banca centrală
prin deschiderea de conturi centralizate ale băncilor comerciale care sunt şi un mecanism de garantare a tuturor
decontărilor din economie, precum şi prin calitatea de împrumutator de ultimă instanţă.
Băncile comerciale (commercial banks) – respectiv cele care acţionează în principal pe piaţa bancară, spre
deosebire de băncile de investiţii (investment banks) care acţionează pe piaţa de capital – oferă exportatorilor şi
1
importatorilor o serie de servicii: constituirea de depozite şi acordarea de credite; gestiunea conturilor clienţilor;
transferul de fonduri între bănci; emiterea şi operarea de instrumente de plată, inclusiv electronice; operaţiuni de
garantare în tranzacţiile comerciale şi de credit. În sistemul de plată tradiţional pentru efectuarea operaţiunilor de plată
se utilizează instrumente de plată şi credit, documente financiare pe suport material, iar transferurile se realizează prin
curier, transfer telegrafic sau telex. De aceea, acesta se mai numeşte sistem de plată material (physical).
Sistemele de plată moderne s-au dezvoltat progresiv, în contextul unor reorientări de amploare în mediul de
afaceri pe plan mondial sub impactul liberalizării (în domeniul financiar, renunţarea la etalonul aur-devize – 1971,
renunţarea, în legislaţia SUA, la separarea serviciilor băncilor comerciale de cele ale bănci de investiţii – 1999) şi al
revoluţiei informatice. Astfel, pe de o parte, s-au diversificat instituţiile care oferă servicii financiare, dezvoltându-se
instituţiile financiare nebancare, entităţi, altele decât instituţiile de credit (bănci), ce desfăşoară activităţi financiare cu
titlu profesional (acordare de credite, garanţii etc.); pe de altă parte, băncile comerciale şi-au extins şi diversificat obiectul
de activitate. Totodată, au apărut diferite forme de sisteme alternative de plată şi finanţare (alternative finance), respectiv
reţele şi instrumente financiare care funcţionează în afara sistemului financiar tradiţional (băncile şi piaţa de capital), pe
bază de dezintermediere, adică prin punerea directă în legătură a agenţilor economici (debitori şi creditori, solicitanţi şi
ofertanţi de fonduri/credite), cu reducerea în acest mod a costurilor şi creşterea vitezei de operare a tranzacţiilor.
Sistemele de plăţi electronice reprezintă mecanisme de efectuare a plăţii pentru bunuri şi servicii prin utilizarea
unor instrumente de plată pe suport electronic, care permit transferul de fonduri între debitor şi creditor în mod operativ
şi în condiţii de siguranţă.
Moneda electronică este valoare monetară reprezentând o creanţă asupra emitentului, care îndeplineşte
cumulativ următoarele condiţii: a) este stocată pe un suport electronic; b) este emisă în schimbul primirii de fonduri a
căror valoare nu poate fi mai mică decât valoarea monetară emisă; c) este acceptată ca mijloc de plată şi de alte entităţi
decât emitentul [7].
În sens restrâns, prin plată electronică se înţelege plata efectuată în cadrul comerţului electronic, respectiv plata
pentru vânzările-cumpărările de bunuri şi servicii pe internet. În sens larg, plata electronică se referă la orice tip de
transfer electronic de fonduri (electronic funds transfer – EFT), adică de transferuri băneşti între diferite
instituţii/organizații prin intermediul unor sisteme informatice, bazate pe computere.
Plata electronică este un element esenţial al societăţii informaţionale. În prezent, atât în afacerile dintre
profesionişti (business-to-business), cât şi în tranzacţiile dintre profesionişti şi consumatori (business-to-consumer sau
consumer-to-business), se utilizează în cea mai mare parte, tehnici şi instrumente pe suport informatic, prin intermediul
computerelor şi al mijloacele de comunicare electronică [8].
Cele mai cunoscute sisteme de plăţi electronice sunt sistemele cu carduri bancare, sistemele on-line, microplăţile
şi cecurile electronice. Plăţile prin carduri de debit şi de credit au devenit forma cea mai comună de plată în comerţul
electronic, industria cardurilor – organizaţiile care emit carduri şi gestionează plaţile prin card – cunoscând o devoltare
spectaculoasă la scară globală. În consecinţă au fost create şi perfecţionate sisteme de securitate pentru plăţile
electronice, respectiv de garantare a efectuării sigure a operaţiunilor de plată. Secure Electronic Transactions (SET) a
reprezentat un protocol de comunicaţii standardizat utilizat de firmele de servicii financiare (plăţi prin carduri bancare)
pentru securizarea plăţilor prin Internet. În prezent, se foloseşte un nou protocol,
3-D Secure, cu o mai mare eficienţă de garantare a plăţilor prin carduri de debit şi credit, protocol adoptat de Visa,
Mastercard, JCB International, American Express.
Sistemele de plată ale comunităţilor virtuale se bazează pe monede virtuale, adică monede independente de
orice autoritate centrală economică (de exemplu, banca centrală) sau politică (state sau grupări de state suverane). Cea
mai cunoscută este bitcoin. Viramentele în bitcoin se fac direct de la ordonator la beneficiar, fără implicarea băncilor
cumpărătorului şi vânzătorului şi fără implicarea unui terţ garant, cum sunt Paypal, Mastercard, Visa sau American
Express. Securitatea sistemului se bazează pe sisteme criptografice de identificare a mesajului şi pe validarea tranzacţiilor
printr-un mecanism care implică ansamblul utilizatorilor de bitcoin.
2
 Bitcoin este un sistem de plată electronică bazat pe o monedă generată printr-un program open source (monedă
digitală sau criptomonedă) şi pe o reţea peer-to-peer între participanţi. Creat în 2009, sistemul este descentralizat, adică
nu depinde de o autoritate (bancă) centrală şi este programat să ofere un număr limitat de monede într-un anumit timp.
Bitcoin este în acelaşi timp o valută şi un sistem de plată; există pieţe valutare pentru bitcoin, unde acesta poate fi
schimbat contra valutelor internaţionale (euro, dolar). Securitatea sistemului se bazează pe sisteme criptografice de
identificare a mesajului şi pe validarea tranzacţiilor printr-un mecanism care implică ansamblul utilizatorilor de bitcoin.
Potrivit susţinătorilor, bitcoin permite tranzacţii internaționale sigure, rapide şi fără comisioane. În practică, sistemul
rămâne deocamdată unul marginal şi experimental, cu mari variaţii ale cursului (valorii) bitcoin şi utilizare
cvasiexclusivă în operaţiuni comerciale între particulari, unele la limita legalităţii.

Condiţiile de plată
Soluţia de plată este stabilită de părţi în contract unde se prevăd instrumentele şi tehnicile de plată, precum şi
termenele în care trebuie făcută plata. În raport cu condiţiile de plată contractuale, părţilor le revin o serie de obligaţii
specifice. Înainte de negocierea contractului de vânzare trebuie să se determine gradul de siguranţă a încasării plăţii, pe
baza unor criterii cum sunt următoarele: solvabilitatea şi onorabilitatea cumpărătorului; situaţia politică, economică şi
juridică în ţara importatoare; controlul schimburilor şi restricţiile privind importurile în ţara importatorului; posibilităţi
de a găsi un nou cumpărător sau de a repatria marfa în cazul în care importatorul refuză să primească livrarea şi să
accepte cheltuielile legate de această operaţiune. Condiţiile în care urmează să se facă plata sunt stabilite de părţi în
contractul comercial internaţional.
Condiţiile de plată (terms of payment) sunt prin urmare clauzele contractuale prin care se precizează obligaţiile
părţilor privind plata [9]. În principiu este vorba de trei seturi de condiţii de bază: termenul de plată (time of payment) –
când se va face plata, locul plăţii (place of payment) – unde se va face plata, şi mecanismul de plată (method of payment)
– cum se va face plata [10]. Termenul de plată fixează în timp executarea obligaţiei debitorului, importatorului, fie la
momentul livrării (plata imediată), fie la o dată ulterioară (plata amânată); există, totodată, practica plăţii în avans. Locul
plăţii este important întrucât acesta determină modul în care se îndeplineşte obligaţia de plată a cumpărătorului, precum
şi alegerea şi aplicarea mecanismului de plată. În ceea ce priveşte mecanismul de plată, în comerţul internaţional aceasta
se realizează prin intermediul sistemului de plăţi, implicând, de regulă – în vederea realizării şi garantării plăţii – instituţii
financiar-bancare din mai multe ţări. În acest sens, se au în vedere: moneda de plată şi riscul asociat acesteia; mijloacele
şi instrumentele de plată; metoda (modalitatea / tehnica) de plată.
Mijloacele de plată sunt „vehicule monetare” care permit anularea datoriei debitorului, respectiv banii lichizi
sau în cont. În tranzacţiile comerciale internaţionale, plăţile se fac în valută (monedă străină) convertibilă sub formă
scripturală (valută în cont), adică prin transferul bancar al sumei datorate din contul importatorului în contul
exportatorului.
Instrumentele de plată reprezintă înscrisuri materiale (cecul) sau electronice (cardul), care înlocuiesc circulaţia
banilor lichizi şi mijlocesc plata în monedă scripturală/electronică. Acestea se folosesc îndeosebi în afacerile între
comercianţi şi consumatori (B2C), în comerţul electronic, precum şi pentru plăţile de mică valoare.

Instrumentele de plată
Instrumentele de plată sunt mijloace non-monetare (non-cash) de efectuare a operaţiunilor de plată, care permit
transferul de fonduri din contul debitorului în cel al creditorului plăţii. Potrivit legislaţiei bancare din ţara noastră,
instrument de plată este orice dispozitiv personalizat şi/sau orice set de proceduri convenite între utilizatorul serviciilor
de plată şi prestatorul de servicii de plată şi folosit de utilizatorul serviciilor de plată pentru a iniţia un ordin de plată
[17].

3
 Există două tipuri de instrumente de plată: clasice şi moderne, trecerea de la suportul hârtie la suportul magnetic
și, apoi, la cel electronic marcând modernizarea sistemelor de plăţi, proces care stă în zilele noastre sub semnul revoluţiei
informatice.
Instrumente de plata clasice. Cecul (cheque) este un ordin scris dat de o persoană unei bănci, de a plăti o sumă
de bani determinată unui terţ, beneficiarul cecului. În acest sens, ordonatorul foloseşte un formular tipizat, pus la
dispoziţie de bănci pentru titularii de conturi de cecuri.
Principala funcţie a cecului este cea de instrument de plată, respectiv, o plată la vedere. Debitorul unei plăţi trage
un cec în favoarea creditorului, acesta din urmă putând încasa contravaloarea cecului de la banca emitentului. Emiterea
(tragerea) cecului este condiţionată de existenţa în contul emitentului la banca plătitoare a unui disponibil, numit
provizion; în caz de provizion insuficient, banca poate acorda un credit pe termen scurt („descoperit de cont”). Tragerea
de cecuri fără acoperire este sancţionată de lege în majoritatea ţărilor lumii, dar legislaţiile naţionale prezintă deosebiri
ce trebuie avute în vedere de comercianţi. Pe de altă parte, cecul este plătit de banca la care este deschis contul
emitentului, prin debitarea acestui cont, numai după verificarea semnăturii emitentului, acesta făcând dovada ordinului
dat băncii. Cecului îi este asociat, de regulă, un anumit termen până când acesta trebuie să fie prezentat la încasare,
termen ce curge de la data emisiunii indicate pe document. Circuitul cecului implică ordonatorul (emitentul),
beneficiarul şi banca sau băncile care derulează operaţiunea de plată. În cazul plăţilor în tranzacţiile internaţionale acest
circuit cuprinde mai multe faze (vezi figura 7.2):
 emiterea cecului de către importator şi remiterea documentului, respectiv exportatorului;
 depunerea cecului la banca exportatorului şi solicitarea plăţii;
 trimiterea cecului la banca importatorului şi solicitarea plăţii;
 plata cecului de către banca importatorului, fie direct, fie printr-o bancă corespondentă din străinătate;
 încasarea cecului de către exportator.

5
Ordonator Beneficiar
(importator) (exportator)

6 9
1 2 3

Banca ordonatorului 8 Banca beneficiarului

1. ordonatorul cecului constituie provizionul necesar acoperirii cecurilor la banca sa

2. se semnează convenţia între ordonator şi bancă
3. banca eliberează clientului ei un carnet cu file cec
4. se încheie un contract comercial care conţine obligaţia de plată a importatorului
5. plata mărfii sau serviciului prin emiterea unui cec
6. prezentarea cecului spre încasare de către beneficiar la banca sa

4
7. trimiterea cecului spre confirmare de la banca beneficiarului la banca plătitoare
8. confirmarea plăţii şi debitarea contului importatorului de către banca sa
9. creditarea contului beneficiarului şi efectuarea plăţii

Figura 7.2 Mecanismul plăţii prin cec

Sursa: Adaptat după Pugna, A., www.mpt.upt.ro/doc/curs/pugna/LTC/Presentation_2_LTC

Din cauza acestui circuit, între momentul primirii cecului de către exportator şi momentul creditării contului său
pot trece trei-patru săptămâni. Ca atare, o tranzacţie cu plata la vedere devine în fapt una pe credit pe termen scurt, un
credit „tehnic”, ce ţine de circuitul cecului. Acest termen este considerabil redus prin utilizarea transferului electronic
de fonduri (electronic fund transfer sau EFT). Pe de altă parte, banca exportatorului poate credita imediat contul
clientului său, dar aceasta presupune suportarea de către client a unui agio, reprezentând costul financiar al creditului de
descoperit acordat de bancă.

BNR defineşte instrumentele moderne de plată în regulamentele şi ordinele emise privind operaţiunile de plată.
Cardul emis de o instituţie de credit este un instrument de plată electronică, care permite deţinătorului său să folosească disponibilităţile
băneşti proprii dintr-un cont deschis de emitent, în vederea efectuării de retrageri sau depuneri de numerar, operaţiuni de plată şi transferuri de
fonduri.
Instrumentul de plată cu acces la distanţă permite utilizatorilor să aibă acces la fondurile aflate în contul deţinătorului şi prin intermediul
căruia se pot efectua plăţi către un beneficiar sau alt gen de operaţiuni de transfer de fonduri şi care necesită, de regulă, autentificarea utilizatorului;
în categoria instrumentelor de
plată electronică cu acces la distanţă sunt incluse cardurile, altele decât cele ce fac parte din categoria instrumentelor de plată de tip monedă
electronică (indiferent dacă sunt de debit sau de credit), precum şi aplicaţiile de tip internet-banking, home-banking şi mobile-banking.
Instrumentul de plată de tip monedă electronică (e-money) este instrumentul de plată electronică reîncărcabil sau nu, altul decât
instrumentul de plată cu acces la distanţă, cum ar fi un chip-card, o memorie a unui computer sau un alt dispozitiv electronic, pe care sunt stocate
electronic unităţi monetare, permiţând deţinătorului său să efectueze operaţiunile de depunere/retragere, plată, transfer şi care este acceptat la
plată şi de alte entităţi în afara emitentului.

Cardul este o cartelă din material plastic (de aici denumirea de bani de plastic) de formatul unei cărţi de vizită,
având imprimate emblema emitentului şi o serie de date pentru identificarea titularului, client al băncii respective. Cardul
permite, prin intermediul unor dispozitive electronice (de aici denumirea de „bani electronici”), accesul titularului la
contul său bancar, precum şi efectuarea rapidă de plăţi. Cardul de debit (debit card) permite titularului de card să
efectueze o decontare către comerciant, în urma achiziţionării de mărfuri şi servicii. Cardul electronic, ca instrument de
plată, a reprezentat adevărata revoluţie în domeniul plăţilor, apariţia lui conducând la scăderea semnificativă a plăţilor
cu numerar.
Cardul de credit (credit card) dă deţinătorului său dreptul de a obţine de la banca emitentă un credit, în suma
necesară efectuării unor anumite plăţi. Beneficiarul plăţii va primi contravaloarea bănească a tuturor facturilor sale
printr-o reglementare periodică, de regulă lunară, cu banca emitentă (sistemul numit off-line). Ceea ce dă atractivitate
acestui instrument este faptul că, dacă titularul îşi reglementează datoria în termen de o lună, fondurile ce i-au fost
avansate de bancă sunt fără dobândă. Dacă însă depăşeşte acest termen, va intra automat în regim de credit cu dobânda
mai ridicată decât la împrumuturile obişnuite.
În comerţul internaţional, cardul de credit se foloseşte ca instrument pentru plata în avans, îndeosebi în cazul
tranzacţiilor cu bunuri de consum sau de mică valoare. Deoarece tranzacţiile se realizează între parteneri la distanţă,
comunicarea realizându-se prin internet sau telefon, este important ca, înainte de livrarea bunurilor, exportatorul să se
informeze privind regulile şi condiţiile de plată prin card în ţara parteneră şi să se asigure că operaţiunile de plată se
desfăşoară în condiţii de siguranţă. Chiar dacă plata prin card presupune plata de comisioane către firma de carduri şi
implică un anumit risc, ea este frecvent utilizată în tranzacţiile internaţionale B2C datorită utilizării sale facile şi a
operativităţii.
5
 Plata prin card este o variantă modernă a plăţii prin cec: dacă în acest din urmă caz, cumpărătorul unei mărfi
semnează un cec pe care vânzătorul îl încasează (la vedere sau la termen), în cazul plăţii prin card cumpărătorul prezintă
cartea bancară şi semnează factura, iar furnizorul o trimite spre încasare la banca emitentă.
Cecul electronic (electronic check) reprezintă un instrument de plată electronic care elimină existența suportului
de hârtie în decontarea tranzacțiilor internaționale, înlocuind cecul tradițional cu un echivalent electronic. Sistemul
funcționează întocmai ca circulația clasică a cecului, deosebirea constând în faptul ca între debitor, creditor și băncile
acestora nu au loc circuite ale documentelor, ci numai un schimb de mesaje electronice, însoțite de semnături electronice,
proceduri de autentificare, criptare de informații etc.
Instrumentele de credit
Instrumentele de credit sunt documente financiare în care este consemnată în mod formal o datorie. Ele pot fi de
două feluri: nenegociabile (de exemplu, descoperitul de cont – overdraft) sau negociabile (cambia şi biletul la ordin).
Acestea din urmă sunt denumite, în literatura juridică română, titluri de credit, precum şi, datorită rolului lor în derularea
tranzacţiilor comerciale, efecte de comerţ.
Titlul de credit este un document negociabil care conferă proprietarului său un drept de creanţă, respectiv dreptul
de a primi sau transmite o sumă de bani la o anumită scadenţă. Spre deosebire de instrumentele de plată, titlurile de credit
includ şi o operaţiune de creditare, întrucât obligaţia de plată a sumei de bani va deveni exigibilă după trecerea unui
termen [20].
Cambia, numită şi trată (bill of exchange sau draft, lettre de change), este un ordin scris şi necondiţionat dat de
o persoană (trăgător, drawer) unei alte persoane (tras, drawee) de a plăti o sumă de bani, la vedere sau la o anumită
scadenţă, unui beneficiar. Beneficiarul (payee) poate fi creditorul însuşi (trăgătorul) şi o altă parte decât acesta, ori un
posesor de bună-credinţă. Când trata este acceptată de debitor (trasul), ea reprezintă recunoaşterea unei datorii către
trăgător. Uneori se foloseşte termenul de trată (draft sau term draft) pentru documentul emis de tragător şi cambie (bill
of exchange) pentru documentul acceptat de tras.
Biletul la ordin (promissory note) este un înscris prin care o persoană (emitentul) se obligă să plătească altei
persoane (beneficiarul), sau la ordinul acestuia, o anumită sumă de bani la scadenţă. Emanând de la debitorul plăţii,
biletul la ordin este o recunoaştere directă a unei datorii faţă de beneficiar. În operaţiunile comerciale, biletul la ordin
reprezentă o promisiune directă de plată a cumpărătorului către exportator; ca atare, el are acelaşi grad de siguranţă cu
trata acceptată.
Cambia şi biletul la ordin au aceeaşi esenţă, ele fiind menite să faciliteze derularea operaţiunilor comerciale (de
aici, denumirea de efecte de comerţ). Ca atare, dispoziţiile legale referitoare la trată sunt aplicabile şi biletului la ordin,
atâta timp cât ele nu sunt incompatibile cu natura acestuia din urmă, iar mecanismele lor de utilizare sunt similare. În
România, operaţiunile cu titluri de credit sunt reglementate în principal de Legea nr. 58/1934 privind cambia şi biletul
la ordin, modificată prin Ordonanţa Guvernului nr. 11/1993, aprobată şi modificată prin Legea nr. 83/1994.
Pentru ca un înscris să poată fi considerat drept cambie, respectiv bilet la ordin, el trebuie să cuprindă în mod
expres anumite menţiuni (vezi tabelul 7.1).
Conţinutul efectelor de comerţ
Tabelul 7.1
Cambia Biletul la ordin
• denumirea de cambie • clauza „la ordin”
• ordinul necondiţionat de plată a sumei specificate • promisiunea pură şi simplă de plată
• data emiterii • scadenţa
• scadenţa • locul plăţii
• domicilierea (locul plăţii) • numele beneficiarului
• numele băncii domiciliare • data şi locul emiterii
• numele beneficiarului /trăgătorului • semnătura emitentului
• numele trasului
• semnătura emitentului

6
 În cazul utilizării cambiei în tranzacţiile comerciale, data emiterii trebuie să fie, în mod normal, data livrării,
indicate pe documentele comerciale (factură sau documentul de transport) sau să facă altfel referire la prevederile din
contractul comercial. Din punctul de vedere al termenului de plată, distingem între cambia la vedere (sight draft) şi
cambia la termen (term draft sau time draft). Cambia la vedere presupune efectuarea plăţii la cerere sau la prezentarea
tratei împreună cu documentele de livrare la banca plătitoare (a importatorului). În practică, plata se poate face în trei
zile lucrătoare de la primirea şi examinarea documentelor, dacă acestea sunt corespunzătoare (în cazul acreditivului,
corespund cerinţelor înscrise în acesta). Cambia la ordin este utilizată pentru amânarea plăţii (credit pe termen scurt).
Scadenţa poate fi indicată în două feluri: a) „de la vedere” (after sight), putând fi vorba de o perioadă de 90 sau 120 de
zile; b) „de la o dată precizată” (after date), de exemplu 150 zile de la data conosamentului sau 180 zile de la emiterea
tratei. Cu excepţia cazului când scadenţa este indicată în raport cu o anumită dată, importatorul poate refuza să accepte
trata până la sosirea bunurilor. Putem vorbi de trată simplă (clean draft), atunci când trata trimisă spre încasare nu este
însoţită de documente de livrare a mărfii, acestea fiind expediate împreună cu bunurile direct la cumpărător. Această
formă de trată prezintă risc pentru vânzător şi este utilizată mai mult în plata serviciilor. Trata documentară
(documentary draft) este trata trimisă la plată sau acceptare împreună cu documentele de livrare. Cumpărătorul nu va
primi documentele pentru ridicarea mărfii decât în urma plăţii sau acceptării tratei.

Funcţiile cambiei

Mijloc de plată. Cambia poate servi pentru plata datoriei pe care trăgătorul o are la beneficiar, înlocuind circulaţia banilor în numerar: în
loc ca trasul să plătească trăgătorului şi acesta să achite datoria sa faţă de beneficiar, trăgătorul dă ordin trasului să plătească direct beneficiarului.
Pe de altă parte, datorită faptului că trata la ordin poate fi transmisă prin gir, aceasta poate servi la acoperirea obligaţiilor de plată între participanţii
la lanţul andosării. Astfel, beneficiarul unei trate, care are o datorie faţă de un terţ, poate plăti cu trata, andosând-o în favoarea creditorului său,
care devine noul beneficiar al cambiei; acesta poate s-o utilizeze în acelaşi fel pentru plata propriilor datorii.
Plata prin trată – în cele două variante de mai sus – nu este una perfectă, pentru că acest instrument nu reprezintă bani efectivi. Obligaţiile
sunt stinse prin trată numai temporar, sub rezerva încasării cambiei la scadenţă de către ultimul beneficiar.
Mijloc de creditare. Între momentul naşterii obligaţiei de plată a debitorului (importatorul) şi momentul încasării contravalorii creanţei sale
de către creditor (exportatorul) se scurge un anumit interval de timp, deci se creează o relaţie de creditare. Ca atare, în valoarea cambiei trebuie
să se reflecte şi costul creditării, ţinând seama de valoarea creanţei, dobânda pieţei şi numărul de zile până la scadenţă.
Cambia este mai ales un mijloc de creditare pe termen scurt, scadenţa acesteia nedepăşind, în general, un an, varianta cea mai frecventă
fiind de 90 de zile.
Mijloc de garantare Operaţiunile cu trată se caracterizează printr-un grad ridicat de garanţie conferit de mecanismul cambial. În primul
rând, trasul este obligat să accepte cambia la prezentare (în caz contrar, se recurge la protestul de neacceptare), iar din momentul acceptării trasul
devine debitorul principal al obligaţiei de plată. În al doilea rând, cambia poate fi avalizată (endorsed, avalise), un terţ (avalistul) asumându-şi
obligaţia de a plăti în locul debitorului, dacă acesta nu efectuează plata. În sfârşit, în cazul neonorării cambiei se poate recurge la protestul de
neplată.
Pe de altă parte, datorită siguranţei de care se bucură, trata poate fi utilizată ca instrument de garantare în cadrul unor tehnici de plată
nesigure (de exemplu, incasso documentar) sau ca mijloc de garantare a îndeplinirii unor obligaţii contractuale.
Mijloc de obţinere de fonduri băneşti. Deţinătorul unei cambii (beneficiarul) are mai multe posibilităţi: să o păstreze până la scadenţă şi
să o încaseze; să o folosească în calitate de mijloc de plată, andosând-o în favoarea unui creditor al său; în sfârşit, să o folosească pentru a obţine
imediat fonduri băneşti, prin procedeul scontării
În tranzacţiile comerciale internaţionale, trata se utilizează ca instrument de plată şi credit, mai rar şi îndeosebi pentru tranzacţiile de
mică valoare; în schimb, ea joacă un rol important în derularea unor tehnici de plată, cum sunt incasso-ul documentar, acreditivul negociat şi
scrisoarea de credit comercială.
Pentru punerea în valoare a funcţiilor de instrument de plată, credit, garantare se efectuează mai multe operaţiuni
cu trata (vezi figura 7.3).

7
 1. tragerea cambiei

2. acceptarea
Vânzător Cumpărător

5a. creditarea contului

3c. vânzarea 4c. încasarea vânzătorulu 4a.
cambiei valorii de scont încasarea la
3b. andosarea
3a. depunerea la scadenţă
către un creditor
bancă spre încasare

Creditor Banca
Bancă comercială al vânzătorului vânzătorului

SCONTARE GIRARE ÎNCASARE

Figura 7.3 Operaţiuni cu trata

 acceptarea, respectiv angajamentul trasului de a plăti, printr-o menţiune expresă făcută în scris pe trată; o
trată acceptată transformă o creanţă chirografară într-una cambiară;
 andosarea (girarea), adică transmiterea tratei către un terţ printr-un înscris pe versoul tratei urmat de
semnătura andosatorului (girantului); andosarea poate fi nominativă (se trece numele noului beneficiar), la purtător sau
în alb;
 avalizarea, respectiv garantarea plăţii tratei – făcută de un terţ sau chiar un semnatar al cambiei – prin trecerea
pe rectoul tratei a unei formule („bun pentru aval”) urmate de semnătura avalistului (garantului). Dacă nu se indică pe
seama cui se dă garanţia se consideră că este dată pentru trăgător;
 scontarea înseamnă vânzarea tratei prin andosarea acesteia în favoarea unei bănci comerciale, care plăteşte
imediat girantului o valoare de scont, calculată prin deducerea din suma înscrisă pe cambie a unei dobânzi (scont)
pentru plata înainte de scadenţă;
 protestul este un act autentic prin care, la cererea beneficiarului, se certifică faptul că trata a fost prezentată
trasului la scadenţă şi acesta a refuzat să o plătească.
Specific cambiei este faptul că trăgătorul (debitor secundar) are obligaţia necondiţionată de a plăti contravaloarea
cambiei dacă trasul (debitorul principal) şi giranţii nu plătesc.
Potrivit practicii din afacerile internaţionale, o cambie este negociabilă dacă este semnată de trăgător (drawer
sau maker); conţine un ordin/un angajament necondiţionat de a plăti o anumită sumă de bani; este plătibilă la prezentare
(sight draft) sau la termen (time draft); este plătibilă la ordin (to order) sau la purtător (to bearer); poate fi vândută şi
poate fi transferat dreptul de proprietate prin andosare către beneficiar (holder).
În comerţul internaţional tragătorul este exportatorul, acesta emițând o trată asupra importatorului (trasul) şi
având ca beneficiar exportatorul; banca exportatorului, care, în calitate de bancă colectoare, încasează trata la scadenţă
şi creditează cu suma respectivă contul exportatorului (vezi figura 7.4).
În operaţiunile de export-import se foloseşte de obicei trata documentară. În acest caz, în mecanismul plății
intervin următoarele părţi: trăgătorul (drawer), respectiv exportatorul, cel care este emitentul şi, de regulă, beneficiarul
tratei; trasul (drawee) este partea debitoare căreia trata îi este adresată, fiind, în principiu vorba de importator, cel care
acceptă trata trasă asupra lui; banca remitentă (remitting bank) este aceea căreia exportatorul îi trimite cambia,
documentele de livrare şi instrucţiunile pentru încasarea acestora pentru ca aceasta să le transmită băncii încasatoare
(collecting bank); banca prezentatoare sau încasatoare (collecting / presenting bank) este o bancă din ţara importatorului,
de obicei banca acestuia, care realizează procesul de colectare a fondurilor, adică prezintă trata importatorului pentru
plată sau acceptare, iar apoi îi pune acestuia la dispoziţie documentele de livrare.

8
 3. Livrarea mărfurilor

1.Emiterea cambiei
Trăgător/ Tras/
Exportator Importator
2. Acceptarea cambiei

4.Remiterea/scontarea
cambiei 5. Prezentarea
cambiei la plată

Banca
beneficiarului
6. Plata la scadenţă a cambiei

Figura 7.4 Plata prin trată în comerţul exterior

În comerţul internaţional se practică două căi de acceptare a cambiei. În primul rând, cambia poate fi acceptată
de importator (când a fost trasă asupra lui) la prezentare de către banca prezentatoare; este formula cunoscută ca accept
comercial (trade acceptance). În al doilea rând, trata poate fi acceptată de o bancă (de exemplu, la scrisoarea de credit,
banca emitentă, confirmatoare sau una terţă), în acest caz fiind vorba de accept bancar (banker’s acceptance). Gradul
de siguranţă este sporit, exportatorul putând să ceară plata cambiei, la scadenţă, de către banca respectivă sau să sconteze
cambia obţinând fonduri cash.
În tabelul 7.2 se prezintă, sintetic, avantajele şi inconvenientele pe care le are plata prin trată.

Avantaje şi inconveniente plăţii prin trată

Tabelul 7.2
Avantaje Inconveniente
• efectul de comerţ este emis din iniţiativa vânzătorului • trata nu elimină riscurile de neplată,
(creditorului) de pierdere sau de furt
• cambia reprezintă o creanţă ce poate fi scontată la o bancă • cambia este supusă acceptării cumpărătorului, iar termenul
comercială de încasare depinde de modul de transmitere a cambiei şi de
• în cambie este precizată data plăţii intervenţia mai multor instituţii financiare

Acreditivul/ Creditul documentar

Acreditivul este modalitatea de plată cea mai frecvent utilizată în tranzacţiile internaţionale, deoarece, prin
implicarea directă a băncilor, oferă o dublă asigurare: pentru exportator, că va fi plătit (garantându-se, astfel, obligaţia
de plată a importatorului), dacă îşi îndeplineşte obligaţia de livrare, pentru importator, că plata nu se va face, decât dacă
livrarea are loc (garantându-se, astfel, indirect obligaţia de livrare a exportatorului).
Denumirea utilizată în general este de scrisoare de credit (letter of credit – L/C), scrisoare de credit comercială
(commercial letter of credit) sau, simplu, credit. Termenul acreditiv, utilizat în mod tradiţional în practica din ţara
noastră, vine din limba germană (Akkreditiv), unde se foloseşte şi Handelskreditbrief. În franceză se foloseşte lettre de
crédit şi, mai rar, accréditif.
Scrisoarea de credit este una din cele mai sigure tehnici de plată în afacerile internaţionale pentru că reprezintă
angajamentul unei bănci, asumat în numele cumpărătorului, de a plăti suma înscrisă în document către beneficiarul
creditului (exportatorul) cu condiţia ca acesta să îndeplinească termenii/condiţiile precizate în scrisoare [21].
9
 Există puţine ţări cu o legislaţie specială pentru acreditive, iar acolo unde există, reglementarea legală poate fi
cuprinzătoare (ca în Codul Uniform de Comerţ al SUA, art. 5) sau foarte sumară (o simplă trimitere la regulile uniforme
internaţionale). Camera Internaţională de Comerţ de la Paris (CIC) a elaborat încă din 1933 un set de norme în acest
domeniu, intitulate „Reguli şi uzanţe uniforme referitoare la acreditivele documentare” (RUU) /Uniform Customs and
Practice for Documentary Credits – UCP), care au fost revizuite (1951, 1962,1974, 1984, 1993). O ultimă revizuire a
fost adoptată de către Comisia bancară a CIC la 25 octombrie 2006, respectiv Publicaţia 600 (UCP/RUU 600), care a
intrat în vigoare la 1 iulie 2007. Aceste reguli şi uzanţe au caracter de recomandare, dar, dacă părţile contractante fac
referire expresă la Publicaţia 600, ceea ce reprezintă practica obişnuită în comerţul internaţional, ele devin obligatorii.

Definire; caracteristici
În termenii UCP, acreditiv (credit) înseamnă orice aranjament, oricum este denumit sau descris, care este
irevocabil şi reprezintă astfel un angajament ferm al băncii emitente de a-l onora la solicitarea conformă a celui
îndreptăţit.
A onora înseamnă: a) a plăti pe loc, dacă acreditivul este cu plata la vedere; b) a asuma un angajament de plată la
termen, dacă acreditivul este cu plata amânată;
c) a accepta o trată (draft) trasă de beneficiar şi platibilă la scadenţă, dacă acreditivul este cu plata prin acceptare [22].
Abordarea UCP trimite, de fapt, la două instrumente de natură diferită: scrisoarea de credit, inclusiv varianta
documentară (documentary letter of credit – DLC) şi scrisoarea stand-by (standby letter of credit – SLOC). Scrisoarea
de credit, în general, garantează efectuarea plăţii; cea documentară presupune efectuarea plăţii contra prezentării unor
documente, care trebuie să corespundă strict condiţiilor precizate în acreditiv. În ambele aceste cazuri este vorba de o
garanţie de plată directă, în sensul că banca asigură plata în cazul în care beneficiarul (exportatorul) îşi îndeplineşte
obligaţiile. Scrisoarea de credit stand-by este o garanţie de plată indirectă, în sensul că banca efectuează plata către
beneficiar numai în cazul în care clientul său, debitorul plăţii, (importatorul) nu îşi îndeplineşte obligaţia de plată.
În concluzie, acreditivul (creditul) documentar – AD (documentary credit sau letter of credit- L/C) poate fi
definit ca angajamentul asumat irevocabil de o bancă la ordinul şi în contul clientului său (cumpărătorul) de a plăti sau
accepta să plătească o anumită sumă de bani contra documentelor atestând livrarea mărfii pe care vânzătorul (beneficiarul
acreditivului) se obligă să le emită şi să le prezinte în condiţiile şi termenele stabilite de ordonatorul acreditivului [23].
Participanţi. În derularea unui acreditiv documentar (AD) sunt implicate cel puţin patru părţi, şi anume:
ordonatorul (applicant), cel care solicită băncii sale deschiderea AD; banca emitentă (issuing bank), cea care, la
solicitarea ordonatorului, îşi asumă angajamentul de plată; beneficiarul acreditivului (beneficiary), cel în favoarea căruia
a fost deschis acreditivul şi care prezintă setul de documente la bancă în vederea încasării acreditivului; banca
notificatoare sau avizatoare (advising bank), cea care îl anunţă pe beneficiar în legătură cu existenţa acreditivului.
În practica de comerţ internaţional ordonatorul este importatorul, respectiv cumpărătorul mărfurilor, dar poate
fi vorba şi de un terţ care acţionează pe seama importatorului. Acesta face o solicitare în scris băncii sale să emită un
acreditiv în favoarea exportatorului / vânzătorului mărfii sau a altui beneficiar. Beneficiarul este exportatorul, respectiv
vânzătorul mărfurilor, adică partea în favoarea căreia a fost deschis acreditivul documentar. Acesta trebuie să respecte
termenii şi condiţiile din AD şi să prezinte documente conforme. Banca emitentă este banca ce deschide acreditivul pe
contul şi la solicitarea ordonatorului, importatorul. Deoarece scopul AD este de a asigura efectuarea plăţii către beneficiar
– exportatorul, el apare practic ca o obligaţie legală luată de bancă de a plăti, dacă vânzătorul îşi îndeplineşte obligaţia
de livrare, aşa cum aceasta este definită în acreditiv. Banca avizatoare/ notificatoare (advising bank sau notifying bank)
îl avizează pe beneficiar că a fost deschis un acreditiv în favoarea lui de către banca emitentă şi îl informează pe acesta
despre condiţiile cuprinse în AD. Ea nu este cu necesitate însărcinată cu plata acreditivului pe care îl notifică.
Derularea acreditivului documentar presupune şi participarea altor prestatatori de servicii (bancare, de transport,
de asigurare ş.a.):

10
  Banca confirmatoare (confirming bank), cea care garantează acreditivul, adică asociază propria promisiune
de plată, pe baza autorizării sau solicitării băncii emitente. De regulă, banca confirmatoare este banca
notificatoare. Banca confirmatoare este obligată în mod irevocabil să onoreze sau să negocieze documentele
conforme din momentul în care adaugă confirmarea la acreditiv. Totodată, banca confirmatoare se angajează
să ramburseze o altă bancă desemnată care a onorat sau negociat documentele prezentate conform.
 Banca nominalizată (nominated bank) este banca la care acreditivul este utilizabil, respectiv unde
documentele trebuie prezentate în perioada de valabilitate. Ea poate fi orice bancă specificată ca atare în AD;
în cele mai multe cazuri, este vorba de banca notificatoare. Banca nominalizată de banca emitentă este
autorizată să plătească, să accepte trate, să-şi asume o plată amânată sau să negocieze acreditivul. Acest lucru
nu presupune însă obligaţia acesteia de a onora plata; doar banca emitentă are o astfel de obligaţie de plată
respectiv, după caz, banca confirmatoare.
 Banca nominalizată care face plata acreditivului la prezentare (respectiv a cambiilor la vedere trase de
beneficiar) se numeşte bancă plătitoare (paying bank); cea care acceptă cambii la termen trase de beneficiar
se numeşte bancă acceptatoare (accepting bank); cea care negociază cambii şi / sau documente prezentate
de beneficiar sau de un posesor bona fidae se numeşte bancă negociatoare (negotiating bank). Negociere
înseamnă cumpărarea de către banca nominalizată a tratelor şi/sau a documentelor conforme şi plata sau
acceptarea plăţii către beneficiar la scadenţă a sumelor datorate.
Banca plătitoare, acceptatoare sau negociatoare, ce face acreditivul disponibil integral sau parţial unuia sau
mai multor beneficiari secundari, la cererea beneficiarului principal, se numeşte bancă transferatoare
(transferring bank).
 Transportatorul este compania care realizează deplasarea fizică a mărfurilor conform condiţiilor din
contractul de transport.
 Asiguratorul este reprezentat de compania de asigurări, care îşi asumă riscurile legate de mărfurile
transportate conform termenilor şi condiţiilor din L/C.

Conţinutul acreditivului documentar

Numele beneficiarului şi ordonatorului. Dacă în practica mai veche unele bănci acceptau să emită acreditive fără specificarea
beneficiarului pentru a facilita utilizarea şi transferul acestuia, în prezent regula este să se specifice numele beneficiarului.
Valoarea acreditivului. Documentul trebuie să precizeze suma care trebuie să fie plătită şi moneda de plată.
Promisiunea băncii emitente de a face plata dacă au fost respectate condiţiile acreditivului, precum şi precizări privind modul de onorare
a acestuia.
Banca la care acesta este utilizabil sau dacă este utilizabil la orice bancă. Un acreditiv utilizabil la o bancă desemnată este utilizabil şi la
banca emitentă.
Perioada de valabilitate a acreditivului documentar. Conform Publicaţiei 600 (UCP 600), acreditivul este întotdeauna irevocabil, ceea ce
înseamnă că banca emitentă sau banca nominalizată se obligă să onoreze documentele conforme prezentate în perioada de valabilitate a
acreditivului documentar. Un acreditiv fără termen de valabilitate este invalid.
Data expirării. Un acreditiv trebuie să menţioneze o dată de expirare pentru prezentarea documentelor la bancă. O dată menţionată ca
dată de expirare pentru onorare sau negociere se va considera ca dată de expirare pentru prezentare.
Totodată trebuie să se precizeze perioada limită de timp după expedierea mărfurilor în care documentele trebuie prezentate la bancă.
Băncile nu vor accepta documentele la plată dacă perioada respectivă sau data de expirare a acreditivului au fost depăşite.
Specificarea documentelor care trebuie prezentate la bancă pentru încasarea acreditivului. Principalele documente sunt factura
comercială, documentul de transport (de ex. conosamentul), poliţa de asigurare.
Termenul de plată. L/C trebuie să precizeze când va fi făcută plata în favoarea beneficiarului. În cazul unui acreditiv cu plata la vedere,
beneficiarul va fi plătit la prezentarea documentelor (după verificarea acestora) la banca emitentă, banca avizatoare sau la banca nominalizată. În
cazul unui acreditiv cu plata la termen, beneficiarul va fi plătit la un anumit termen de la livrarea mărfurilor sau de la prezentarea documentelor
specificate în L/C.

11
 Caracteristicile acreditivului documentar. Acreditivul documentar prezintă mai multe caracteristici: relaţia
de creditare; caracterul autonom; caracterul documentar; rolul de garanţie; adaptabilitatea [24].
În mecanismul acreditivului sunt implicate relaţii de creditare, cum, de altfel, rezultă din denumirea acestei
tehnici. Specificul acestei creditări constă în faptul că ea este rezervată unei operaţiuni comerciale care implică livrări
de mărfuri sau prestări de servicii şi că se face pe termen scurt. Dacă banca exportatorului este şi bancă plătitoare,
acreditivul permite creditarea vânzătorului prin plata imediată a documentelor de livrare şi recuperarea ulterioară a sumei
respective de la banca importatorului. În cazul în care acreditivul presupune acceptarea de către banca emitentă a unor
cambii trase asupra ei de către exportator, creditul se acordă prin intermediul efectului de comerţ. Acreditivul documentar
poate fi utilizat ca o formă de pre-finanţare a activităţilor de producţie şi comercializare a mărfurilor. Această variantă
este întâlnită în cazul în care procesul de producţie şi perioada de livrare a mărfurilor se derulează pe perioade mari de
timp, iar aceste activităţi sunt dificil de finanţat prin alte metode [25].
Obligaţiile pe care şi le asumă părţile au un caracter autonom, chiar dacă au ca temei necesitatea executării unui
contract comercial, iar întinderea lor este cea precizată în acreditiv.
Acreditivul se întemeiază pe relaţia ce se stabileşte între cumpărător – ordonatorul acreditivului, şi banca
acestuia, chiar dacă această relaţie este precedată de raportul contractual stabilit între vânzător – beneficiarul acreditivului
şi cumpărător (contractul de bază).
Independenţa acreditivului faţă de relaţia contractuală de bază este consacrată în Publicaţia 600, unde se specifică
faptul că băncile lucrează cu documentele, şi nu cu bunurile sau serviciile la care se referă aceste documente. Acreditivul
este o tranzacţie distinctă de cea de vânzare sau de alte contracte care-i servesc de bază. Băncile nu sunt în niciun fel
implicate sau obligate de contractele respective.
O altă caracteristică este formalismul sau caracterul documentar. Exportatorul nu poate pretinde plata decât pe
baza documentelor care atestă îndeplinirea condiţiilor impuse de acreditiv. Pe de altă parte, băncile vor decide plata
exclusiv pe baza documentelor, ele neavând sarcina să controleze mărfurile; banca trebuie să verifice numai existenţa
documentelor şi conţinutul acestora, respectiv conformitatea lor cu conţinutul acreditivului. În UCP 600 Art. 5, se
precizează că băncile lucrează cu documentele – în vânzările internaţionale documentele de livrare – şi nu cu bunurile,
serviciile sau prestaţiile la care documentele se referă. Înainte de efectuarea plăţii banca plătitoare trebuie să verifice
dacă toate documentele corespund exact condiţiilor precizate în acreditiv. Pe de altă parte însă, părţile contractante
trebuie să vegheze ca acreditivul să reflecte cu exactitate conţinutul contractului comercial. Nicio clauză din acreditiv
nu trebuie să fie incompatibilă cu conţinutul contractului.
O altă caracteristică este caracterul de garanţie al acreditivului, ceea ce se transpune în siguranţa efectuării
plăţii. Astfel, banca importatorului garantează executarea obligaţiei de către clientul său, ordonatorul (importatorul),
acceptând să plătească contravaloarea tranzacţiei în locul acestuia, dacă beneficiarul (exportatorul) respectă condiţiile
înscrise în acreditiv. Exportatorul are siguranţa că, în condiţiile respectării obligaţiilor înscrise în acreditiv, va încasa
contravaloarea mărfii; totodată, importatorul este asigurat că plata mărfii nu se va face decât după ce documentele
precizate în acreditiv (care atestă expedierea mărfii) vor fi fost depuse la banca plătitoare. Pe de altă parte, banca emitentă
şi banca plătitoare sunt protejate prin gajul asupra documentelor de livrare. Garanţia pentru exportator este întărită atunci
când acreditivul este irevocabil, aşa cum, de altfel, impune UCP 600. Pe de altă parte, dacă beneficiarul acreditivului nu
are certitudinea că banca emitentă îşi va onora angajamentul asumat prin AD, acesta poate solicita unui acreditiv
confirmat (garantat) de către o bancă terţă. Acreditivul irevocabil confirmat oferă cea mai bună garanţie.

Acreditivul irevocabil reprezintă angajamentul ferm al băncii emitente faţă de beneficiar de a efectua sau de a face să se efectueze
plata, cu condiţia ca vânzătorul să prezinte documentele de livrare, în conformitate cu instrucţiunile date de importator. El nu poate fi modificat sau
anulat fără acordul ordonatorului, băncii emitente, respectiv, dacă e cazul, băncii confirmatoare. Acest tip de acreditiv prezintă mai multă siguranţă
pentru exportator. Banca emitentă este răspunzătoare personal faţă de beneficiar şi nu poate să se sustragă obligaţiei sale, nici să o modifice în
mod unilateral. Dreptul beneficiarului rezultă din notificarea făcută de bancă, iar acest drept este independent de relaţia dintre bancă şi ordonator.

12
Totuşi, beneficiarul rămâne tributar angajamentului unei bănci din străinătate şi este supus riscurilor în ceea ce priveşte posibilitatea efectivă a
băncii de a efectua plata (de exemplu, falimentul băncii, suspendarea transferului de valută în străinătate etc.).
Acreditivul confirmat este un acreditiv deschis de banca ordonatorului (importatorului) şi confirmat de banca notificatoare din ţara
beneficiarului (banca exportatorului). Confirmarea înseamnă că banca exportatorului, la solicitarea băncii emitente, adaugă propriul angajament
de plată a exportatorului celui asumat de banca emitentă. Este vorba de un contract separat între banca emitentă şi banca
notificatoare/confirmatoare. În cazul în care banca emitentă nu face această solicitare, beneficiarul acreditivului poate să contacteze banca
notificatoare pentru a confirma acreditivul fără ca banca emitentă să fie anunţată, procedură denumită confirmare tacită (silent confirmation).
Acreditivul irevocabil şi confirmat este forma cea mai sigură, deoarece el comportă un dublu angajament bancar; cel al băncii emitente
şi cel al băncii confirmatoare.

În sfârşit, o caracteristică este flexibilitatea şi adaptabilitatea, acreditivul fiind un important instrument în

promovarea relaţiilor de afaceri. Acreditivul permite soluţionarea unor probleme care pot apărea în derularea afacerii,
inclusiv prin oferirea de către vânzător a unor condiţii mai favorabile cumpărătorului în cazul utilizării acreditivului,
cum ar fi creditarea avantajoasă sau preluarea în parte a cheltuielilor legate de acesta.
Totodată, acreditivul poate fi adaptat în raport cu modul de realizare a operaţiunii comerciale (export direct,
indirect), cu termenul de plată (vânzare cu plata imediată sau pe credit), cu facilităţile de finanţare oferite importatorului
sau exportatorului, cu modul de efectuare a livrării (integrală sau în tranşe). Pentru operaţiunile combinate de comerţ
exterior, de tipul reexportului sau contrapartidei, s-au elaborat scheme specifice de plată prin acreditiv.

Mecanismul acreditivului documentar

Derularea plăţii prin acreditiv documentar presupune parcurgerea mai multor faze: deschiderea AD şi
notificarea; prezentarea documentelor şi plata; transferul documentelor (vezi figura 7.5).
12. Ridicare marfă

5. Livrarea mărfurilor

Exportator Importator
Beneficiarul AD Ordonatorul AD
1. Contract comercial internaţional
Notificare exportator

Cerere deschidere AD
Documente expediere

Remitere documente
Plată documente

Plată documente
marfă

2 10 11
7 6 4

3. Deschiderea AD
Banca exportatorului Banca importatorului
Banca plătitoare 8. Retrimitere documente Banca emitentă
9. Rambursare bani

Legendă:
Flux informaţii
Flux bani
Flux documente
Flux marfă

Figura 7.5 Mecanismul derulării plăţii prin acreditiv documentar

13
 Deschiderea acreditivului. Prima fază în derularea mecanismului este deschiderea (emiterea) acreditivului
documentar, ceea ce presupune, mai întâi, un ordin dat de importator băncii sale şi, apoi, angajamentul luat de banca
emitentă.
Deschiderea acreditivului prin documente suport hârtie transmise prin curier sau telex a dispărut în condiţiile
informatizării, în prezent utilizându-se deschiderea printr-un mesaj standardizat Swift. Mesajul Swift este împărţit în
segmente numerotate, fiecare segment referindu-se la o caracteristică a AD: forma, numărul, data emisiunii, data şi locul
expirării, ordonatorul etc., părţile respective având fiecare un cod internaţional. În acest fel, se asigură atât o mai mare
rapiditate în transmiterea şi utilizarea ordinului, cât şi o mai bună fiabilitate, procedura facilitând atât emiterea AD, cât
şi autentificarea la banca notificatoare.
Ordinul de deschidere presupune fie existenţa în disponibilul ordonatorului a unei sume corespunzătoare
valorii acreditivului, care va fi destinată plăţii, fie acordarea de către bancă a unui credit către emitent corespunzător
valorii respective. Deschiderea acreditivului are la bază termenii şi condiţiile contractului comercial. În mod specific,
ordonatorul trebuie să indice domicilierea acreditivului şi valabilitatea acestuia.
Domicilierea indică locul unde urmează să aibă loc plata acreditivului. Tipul de acreditiv este convenit de
partenerii din contractul de bază şi acesta poate fi domiciliat în ţara exportatorului, a importatorului sau într-o ţară terţă.

Acreditivul domiciliat la banca emitentă este cel care expiră la ghişeele băncii emitente, unde se decide efectuarea/refuzul plăţii
documentelor. Domicilierea AD în ţara exportatorului înseamnă pentru acesta o grăbire a încasărilor egală cu timpul de transfer al documentelor
între bănci („credit de curier”).
Acreditivul domiciliat la banca notificatoare expiră la ghişeele băncii avizatoare. Banca avizatoare este cea care decide efectuarea
plăţii documentelor, solicitând băncii emitente plata concomitent cu transmiterea către aceasta a documentelor. Banca emitentă, la primirea
documentelor, nu este exonerată de controlul acestora, având posibilitatea să refuze documentele şi să solicite returnarea sumei deja plătite. În
cazul unui acreditiv confirmat, domicilierea este indubitabil la ghişeele sale.
Acreditiv domiciliat la o bancă terţă. Un astfel de acreditiv trebuie să indice clar banca nominalizată să primească documentele şi să
decidă plata acestora; desigur, este banca la ghişeele căreia expiră acreditivul.

Acreditivul domiciliat la o bancă din ţara exportatorului este avantajos pentru beneficiar deoarece acesta este
plătit de îndată ce a depus documentele la banca plătitoare, el nu mai este nevoit să aştepte timpul de curier între bănci.
Valabilitatea reprezintă termenul limită până la care exportatorul trebuie să prezinte documentele la ghişeele băncii unde
este domiciliat acreditivul. Conform Publicaţiei 600, orice acreditiv trebuie să stipuleze o dată extremă de validitate şi
un loc de prezentare a documentelor la plată. Totodată, trebuie să se precizeze o perioadă determinată după data
expediţiei, în cursul căreia documentele să fie prezentate la bancă.
Termenul de livrare stabilit în contract trebuie să se regăsească în documentul de transport, care atestă expedierea
mărfii. Depăşirea acestui termen înseamnă neîndeplinirea obligaţiilor contractuale şi, deci, încetarea obligaţiei de plată
în cadrul acreditivului.
În unele ţări, cererea de deschidere a acreditivului trebuie însoţită de o factură proforma pentru confirmarea
vânzării. În alte cazuri, se solicită importatorului un depozit prealabil în monedă naţională care poate merge de la 20%
până la 100% din valoarea importului şi joacă rolul unei bariere netarifare în calea importului (ceea ce ridică costul
acreditivului şi poate descuraja utilizarea acestuia).
Banca emitentă, emiţând acreditivul în conformitate cu condiţiile (terms and conditions) convenite cu
beneficiarul, se obligă irevocabil să onoreze plata din momentul în care emite acreditivul documentar. Totodată, banca
emitentă se angajează să ramburseze banca desemnată care a onorat sau a negociat documentele conforme prezentate şi
a remis documentele către aceasta. În cazul unui acreditiv cu plata prin acceptare sau plata la termen, rambursarea sumei
corespunzătoare unei prezentări conforme este datorată la scadenţă, chiar dacă banca desemnată a plătit în avans sau a

14
acceptat cambia înainte de scadenţă. De menţionat că, angajamentul băncii emitente de a rambursa o bancă desemnată
este independent de angajamentul băncii emitente faţă de beneficiar [26].
Notificarea înseamnă faptul că acreditivul documentar şi orice modificare a acestuia pot fi transmise
beneficiarului prin intermediul unei bănci notificatoare. În cazul în care banca notificatoare nu este bancă confirmatoare,
avizările se fac fără nici un angajament al băncii avizatoare de a onora sau negocia. Prin avizarea acreditivului, banca
transmite acreditivul către beneficiar, certifică autenticitatea acestuia; avizarea modificărilor presupune faptul că acestea
reflectă cu acurateţe temenii şi condiţiile din acreditiv [27].
Prezentarea documentelor. De îndată ce exportatorul a primit acreditivul şi după ce a constatat că acesta
corespunde condiţiile de termene şi documente, acesta este în măsură să procedeze la livrarea mărfii. În continuare,
vânzătorul trimite documentele care atestă livrarea către banca desemnată să efectueze plata, respectiv, după caz, banca
emitentă, banca confirmatoare sau orice bancă desemnată (nominated bank) în acreditiv ca bancă plătitoare, de acceptare
a acreditivului sau negociatoare.

Dacă în acreditiv nu este precizat termenul de predare a documentelor la bancă, acesta este considerat 21 zile de la data emiterii
documentului de transport. Este de precizat faptul că data respectivă se referă la documentele prezentate, nu expediate. După această dată,
banca refuză plata, iar prelungirea valabilităţii acreditivului nu se face decât din ordinul ordonatorului.
Ultima zi de negociere este ultima zi pentru depunerea documentelor şi/sau a cambiilor la bancă. Această dată nu este necesar să fie
identică cu data la care expiră acreditivul. În cazul în care nu se precizează ultima zi de negociere în L/C, aceasta se consideră a fi în termenul de
21 de zile de la data emiterii documentului de transport, dar în perioada de valabilitate a acreditivului documentar.
Data şi locul expirării AD se consideră a fi ultima zi de valabilitate a acreditivului, iar locul este cel permis în acreditiv pentru prezentarea
documentelor şi/sau tratelor pentru plată, acceptare sau negociere.
În cazul în care valabilitatea acreditivului se exprimă sub forma unei perioade, de exemplu „acest acreditiv este valabil trei luni”, şi nu se
precizează o dată de la care începe să curgă termenul, valabilitatea începe de la data emiterii L/C de banca importatorului. De regulă, băncile nu
încurajează varianta exprimării valabilităţii sub această formă.
Ultima zi de livrare este ultima dată admisă de AD pentru livrarea sau preluarea mărfurilor în vederea transportului.

Sursa: [28]

Locul prezentării este domiciliul băncii la care este utilizabil acreditivul. Lipsa indicării locului nu invalidează
însă acreditivul, acesta fiind considerat sediul băncii emitente. Beneficiarul are latitudinea să prezinte documentele la
locul indicat în acreditiv sau să le prezinte direct la banca emitentă.
Specificul acreditivului documentar este faptul că reprezintă o plată contra documente, în sensul că valoarea
indicată în acreditiv este transferată beneficiarului de către banca desemnată numai dacă acesta depune documentele
indicate, iar acestea sunt în strictă concordanţă cu clauzele din acreditiv. Desigur, conţinutul acreditivului trebuie să
corespundă cu exactitate condiţiilor din contractul de bază, de vânzare internaţională; dar verificarea acestei concordanţe
este obligaţia beneficiarului (după avizarea deschiderii acreditivului) şi nu interesează banca (la verificarea documentelor
în vederea efectuării plăţii). Banca desemnată pentru a efectua plata, banca confirmatoare, iar, dacă este cazul, banca
emitentă trebuie să examineze documentele prezentate pentru a decide, doar pe baza acestora, dacă acesta sunt conforme
cu termenii şi condiţiile din acreditiv [29].
Prezentarea documentelor poate fi făcută şi sub formă electronică, dar aceasta numai dacă se precizează în
acreditiv că acesta este supus regulilor eUCP, care reprezintă o completare la Publicaţia 600. Principala limitare în
utilizarea integrală de documente electronice este dată de faptul că documentele de transport nu pot fi întotdeauna
procurate într-un astfel de format.

15
Documentele pentru încasarea acreditivului
● Factura comercială (commercial invoice)
- trebuie să apară ca fiind emisă de beneficiar (acreditivul transferabil);
- trebuie emisă pe numele ordonatorului (importatorului) (acreditivul transferabil);
- trebuie să fie emisă în valuta acreditivului documentar;
- nu este necesar să fie semnată (Publicația 600, Articolul 18).
● Documentul de transport, care poate fi de mai multe feluri: conosamentul (bill of lading), scrisoarea de trăsură, frahtul aerian, documentul pentru
transportul multimodal etc.
Conosamentul Bill of lading)
- indică numele transportatorului şi este semnat de transportator/agent, căpitan/agent denumit acţionând în numele căpitanului; orice semnătură
a unui agent trebuie să indice dacă agentul a semnat pentru sau în numele transportatorului sau pentru sau în numele căpitanului;
- indică faptul că mărfurile au fost încărcate la bordul unui vas nominat în portul de încărcare menţionat în acreditiv;
- menţiunea „la bord” arată data la care mărfurile au fost încărcate la bord;
- data emiterii conosamentului este considerată ca fiind data încărcării doar dacă conosamentul nu conţine menţiunea „la bord” indicând data
încărcării, situaţie în care data menţionată se va considera ca fiind data încărcării;
- indică încărcarea din portul de îmbarcare către portul de destinaţie menţionat în acreditiv;
- este unicul conosament original sau, dacă este emis în mai mult de un original, este setul complet indicat în conosament;
- conţine termenii şi condiţiile de transport;
- nu conţine vreo indicaţie că se supune unui contract de navlosire (Publicația 600, Articolul 20).
O bancă va accepta numai un document de transport „curat”, adică un document care nu prezintă nicio clauză sau adnotare care să menţioneze
în mod expres starea defectuoasă a mărfurilor sau a ambalajelor acestora. (Publicația 600, Articolul 27)
● Documentul de asigurare (insurance document and coverage), cum ar fi poliţa de asigurare, un certificat de asigurare sau o declaraţie în cazul
unei poliţe deschise trebuie să fie emis şi semnat de către o companie de asigurări, un asigurator sau de către agenţii sau împuterniciţii acestora.
Sursa: [30]

Plata. Băncile procedează, mai întâi, la verificarea documentelor. Publicaţia 600 (UCP 600) se referă în mai
multe articole la cerinţele privind examinarea şi plata documentelor. Astfel, banca trebuie să verifice documentele cu o
grijă rezonabilă: setul trebuie să fie complet, enunţurile conforme şi concordante; trebuie depuse exemplare originale
(cel puţin un exemplar), şi nu copii. Nu se ţine seama decât de documentele înscrise în acreditiv. Banca nu trebuie să
verifice autenticitatea documentului, ci numai „aparenţa de conformitate”; totuşi, ea este ţinută responsabilă dacă trece
cu vederea neregularităţi vizibile.
În UCP 600 sunt stabilite cerinţe şi reguli pentru examinarea documentelor de către bănci (Articolelor 14-16).
Totodată, Camera de Comerţ Internaţională de la Paris (ICC) a elaborat un document numit Standarde internaţionale de
practică bancară (International Standard Banking Practice – ISBP), prin care sunt stabilite reguli internaţionale pentru
examinarea documentelor prezentate la bancă, document care a fost revăzut şi actualizat în conformitate cu UCP 600.
Dacă documentele nu sunt conforme sau corect emise, banca este obligată să le refuze, în acest caz putând
solicita beneficiarului să le prezinte conform acreditivului (dacă termenul de valabilitate a acreditivului permite
corectarea documentelor şi dacă nu este vorba de fraudă). Banca poate primi documentele sub rezervă, în acest caz având
dreptul de recurs împotriva vânzătorului (însă acesta trebuie să accepte rezervele băncii). În sfârşit, banca poate, cu
acordul beneficiarului, să preia documentele numai pentru încasare (incasso). În acest din urmă caz, modalitatea de plată
nu mai este una bazată pe garanţia băncii (documentary credit), ci o simplă încasare documentară (documentary
collection).
Atunci când banca exportatorului efectuează plata, ea are drepturile şi obligaţiile specifice băncii plătitoare, în
speţă, dreptul de a fi rambursată şi obligaţia de verificare a documentelor.
Banca emitentă şi banca confirmatoare sunt libere de angajamentul lor în cazul în care beneficiarul este vinovat
de fraudă. Aceasta se poate prezenta în două forme: documentele corespund aparent celor indicate în acreditiv, dar sunt
false; documentele sunt autentice, dar comportă menţiuni care nu corespund acreditivului.
În cazul unei prezentări conforme (conform UCP Articolul 15), există următoarele situaţii: a) când o bancă
emitentă decide că documentele sunt conforme, aceasta trebuie să onoreze plata; b) când o bancă confirmatoare decide
că documentele sunt conforme, aceasta trebuie să onoreze sau să negocieze şi să remită documentele băncii emitente; c)
16
când o bancă desemnată decide că documentele sunt conforme şi onorează sau negociază, aceasta trebuie să remită
documentele băncii confirmatoare sau băncii emitente.
Practic, în cazul în care documentele corespund clauzelor din acreditiv, banca emitentă poate să procedeze în
două moduri: 1) efectuează plata în conformitate cu acreditivul fie vânzătorului, dacă acesta a trimis direct documentele
la banca emitentă, fie unei alte bănci, care a pus la dispoziţia beneficiarului fondurile prevăzute în acreditiv cu anticipaţie;
2) rambursează, conform înţelegerii anterioare, banca confirmatoare sau orice altă instituţie bancară care a plătit, acceptat
sau negociat documentele în condiţiile prevăzute în acreditiv.

Transferul documentelor
După ce documentele au fost verificate de către banca emitentă şi s-a constatat că acestea corespund termenelor
şi condiţiilor din acreditiv, documentele sunt transferate importatorului, în condiţiile efectuării plăţii din partea acestuia
(debitarea contului importatorului).
Primind documentele, după ce a plătit, importatorul ordonator poate să se prezinte la locul de destinaţie a
transportului, pentru ridicarea mărfii. Banca suportă riscul insolvabilităţii sau al relei-credinţe a ordonatorului; ca atare,
poate solicita clientului său, cumpărătorul, anumite garanţii. Pe de altă parte, atunci când deţine documentele, banca are
drept de gaj asupra mărfurilor. În caz de fraudă sau atunci când acceptă documentele sub rezervă şi ordonatorul refuză
documentele, banca are acţiune în regres împotriva beneficiarului. Banca nu poate fi acţionată de ordonator pentru
neexecutarea contractului de vânzare; acesta are acţiune asupra vânzătorului în termenii responsabilităţii contractuale.

Termen de valabilitate A.D.

3 2
1

Data Data limită Data expirării

deschiderii AD pentru livrarea AD
mărfurilor
4
5
Data livrării Data limită pentru
mărfurilor prezentarea
Figura 7.6 documentelor Relaţiile contractuale între
participanţii la plata prin acreditiv
Sursa: Poreau, J. et al., 2013, p. 342
Termen pentru prezentarea
documentelor
Acreditivul documentar este o tehnică de plată folosită pe scară largă în
tranzacţiile comerciale internaţionale datorită avantajelor pe care acesta le oferă pentru părţile implicate în tranzacţia
internaţională. Avantajele constau, în principal, pentru exportator, în siguranţa şi caracterul riguros al derulării plăţii, iar,
pentru importator, în garanţia efectuării numai în condiţiile respectării de către partener a condiţiilor din acreditiv.

17
 Acreditivul documentar: avantaje
Exportator
 Garanţia de plată: angajamentul ferm de plată al unei
bănci (banca emitentă), contract independent de contractul
comercial internațional. Risc redus de neplată
 Derularea promptă şi riguroasă a plăţii (conform
reglementărilor UCP ale CCI – Paris)
 Riscul de pierdere sau deteriorare a documentelor
transmise pe canal bancar este minim.
 Posibilitatea obţinerii de finanţări: facilităţi prelivrare de la
banca exportatorului pe baza acreditivului deschis;
finanţare a exportului prin valorificarea cambiilor trase
asupra băncii emitente sau importatorului (scontare,
forfetare).
Tabelul 7.3
Importator
 Siguranţa că mărfurile vor fi livrate: banca emitentă
onorează documentele prezentate pentru plată/ negociere/
acceptare doar în cazul în care acestea sunt conforme cu
termenii şi condiţiile din acreditiv
 Evidenţa documentară a livrării mărfurilor conform
înţelegerii
 Plata este făcută de către importator, abia după ce bunurile
ajung efectiv în ţara sa
 Facilităţi de credit de la banca emitentă (credit pentru plata
bunurilor pe baza documentelor).

Pe de altă parte, acreditivul prezintă şi o serie de inconveniente, care îl fac mai puţin utilizabil în relaţiile care
comportă un grad mai redus de risc, ori atunci când partenerii se cunosc şi derulează în mod obişnuit tranzacţii pe bază
de încredere. Este vorba, în principal, de: a) costul relativ ridicat, dat de comisioanele percepute de bănci, pentru
acoperirea cheltuielilor de operare şi obţinerea de profit. Dacă părţile nu prevăd altfel, costul acreditivului este suportat
de importator;
b) caracterul complex al acestei tehnici, bazată pe proceduri stricte, cu o componentă administrativă. Publicaţia 600
aduce însă unele clarificări şi simplificări; astfel, de exemplu, dacă Publicația 500 avea 49 de articole, P 600 are 39 de
articole, inclusiv unele introductive cu caracter explicativ; c) durata de operare relativ ridicată. Este vorba, pe de o parte,
de timpul care se scurge între acordul privind plata prin acreditiv şi momentul în care exportatorul primeşte notificarea
deschiderii acreditivului (acesta putând fi prelungit din cauza unor situaţii ca: dificultăţi întâmpinate de importator în
găsirea unei bănci care să accepte operaţiunea, lipsa de valută convertibilă în ţara importatoare), iar pe de altă parte, de
timpul necesar pentru efectuarea plăţii, banca dispunând de un termen rezonabil de examinare a documentelor (care este
de o săptămână în cazul acreditivelor confirmate, dar se poate prelungi. O problemă sensibilă este cea legată de riscul
fraudării documentelor. Plata prin acreditiv fiind o plată contra documente, băncile efectuează decontarea dacă
documentele depuse de beneficiar corespund clauzelor acreditivului, fără să se preocupe de livrarea efectivă a mărfii.
Cazurile de fraudă se pot referi fie la prezentarea la plată a unor documente falsificate, fie de notificarea către beneficiar
a unui fals acreditiv. Ţinând seama însă de caracterul riguros al mecanismului acreditivului documentar astfel de situaţii
sunt relativ puţin frecvente.
În ciuda inconvenientelor, acreditivul este utilizat pe scară largă în tranzacţiile comerciale internaţionale (unele
estimări indică folosirea acestuia în proporţie de peste trei pătrimi în ansamblul plăţilor internaţionale).

Acreditivul documentar: dezavantaje

Exportator
 Condiţiile şi termenii din AD privind menţiunile înscrise
pe documente pot pune în dificultate exportatorul, acesta
nereuşind să obţină documente conforme
 Formalismul AD poate să ducă la tergiversarea plăţii
documentelor de către bancă sau chiar refuz de plată;
 Eventuale discrepanţe: în cazul în care exportatorul nu este
familiarizat cu gestiunea acreditivului documentar, există
riscul ca acesta să prezinte la bancă documente
neconforme cu termenii şi condiţiile AD
 Există posibilitatea ca mărfurile să ajungă cu întârziere din
diferite cauze. În cazul în care exportatorul a obţinut de la
bancă în favoarea clientului
său o garanţie de bună executare pentru livrarea mărfurilor
18
Tabelul 7.4
Importator
 Costul ridicat: banca emitentă percepe taxe și comisioane
pentru emiterea acreditivului documentar
 Formalităţile de deschidere ale AD sunt complicate pentru
ordonator
 Eventuale probleme legate de lichidităţi: din momentul
emiterii AD, se blochează din contul importatorului suma
egală cu contravaloarea mărfurilor tranzacţionate
 Documentele pot ajunge cu întârziere la importator,
deoarece documentele sunt verificate în diferite ţări, la
diferite bănci implicate în mecanismul plăţii prin AD; în
această situaţie, importatorul nu poate ridica mărfurile
ajunse la destinaţie
 la o anumită dată, întârzierea poate duce la pierdere  Incidenţa riscului de curs valutar, care poate fi acoperit
financiară şi de imagine, pentru exportator prin operațiuni independente de mecanismul derulării AD
 Dacă livrarea bunurilor întârzie şi importatorul s-a obligat
să le livreze unui terţ la o anumită dată, importatorul poate
suferi pierderi financiare şi de imagine
Surse: [33], [34]

Tipuri de acreditiv documentar

Expresie a diversificării operaţiunilor de comerţ exterior şi a caracterului adaptabil al acreditivului, în practica
internaţională s-au consacrat mai multe tipuri de acreditive. În literatură se disting, în raport cu o serie de criterii, mai
multe tipuri de acreditiv: a) din punct de vedere al fermităţii angajamentului bancar: acreditive revocabile (mai puţin
utilizate) şi acreditive irevocabile (consacrate de Publicaţia 600); b) din punct de vedere al confirmării acreditivelor
irevocabile: acreditive neconfirmate şi, respectiv, confirmate; c) din punct de vedere al domicilierii acreditivului: în ţara
exportatorului (la banca notificatoare); în ţara importatorului (la banca emitentă); într-o ţară terţă (la o terţă bancă); d)
din punct de vedere al plăţii: cu plata la vedere; cu plata la termen; prin acceptare; prin negociere. Un interes special
prezintă clasificarea în raport cu clauzele speciale pe care le conţine acreditivul: plata diferată; transferabilitate, clauza
roşie; clauza verde, acreditiv revolving, acreditiv subsidiar.
Acreditivul cu plată diferată (amânată). În acest caz, plata documentelor nu se face în momentul prezentării
acestora la bancă de către beneficiar, ci la o dată ulterioară, menţionată în acreditiv. Practic, aceasta înseamnă o finanţare
a importatorului, care primeşte documentele şi poate ridica marfa înainte de efectuarea plăţii, ceea ce impune luarea de
măsuri pentru garantarea plăţii (de exemplu, prin acceptarea unei cambii, care să acopere contravaloarea acreditivului şi
costul creditării). Acreditivul cu plata diferată se utilizează atunci când importatorul este un comerciant care urmează să
revândă mărfurile pe piaţa locală sau internaţională, încasând contravaloarea lor şi plătind, după ce şi-a oprit marja
proprie, pe exportator.
Acreditivul cu plata amânată propriu-zis (deferred credit) presupune precizarea datei scadente conform
înţelegerii părţilor şi nu presupune utilizarea de efecte de comerţ. O variantă diferită este acreditivul utilizabil cu trate
(usance letter of credit), care presupune emiterea unei trate la termen (usance înseamnă perioada de timp dintre
momentul emiterii efectului şi data plăţii).
Acreditivul cu clauză roşie (red clause) prezintă o clauză specială (scrisă tradiţional cu cerneală roşie) prin care
se autorizează banca plătitoare (sau cea confirmatoare) să efectueze un avans de fonduri către beneficiar înainte de
expedierea mărfurilor. Acest avans (reprezentând o cotă procentuală din valoarea acreditivului sau, mai rar, întreaga
valoare a acestuia) este deductibil din valoarea reglementării finale şi rambursabile în caz de neexecutare a contractului.
Acest tip de acreditiv este o modalitate de finanţare a exportatorului de către importator, pentru care acesta din
urmă poate solicita o anumită garanţie din partea beneficiarului până la livrarea mărfii şi depunerea documentelor
respective. Este utilizat în special în operaţiunile de intermediere, când exportatorul are mai mulţi furnizori locali, care
trebuie plătiţi cash la livrare, sau mărfurile sunt procurate de la licitaţii locale cu plata pe loc; în acest caz, avansul trebuie
să acopere contravaloarea mărfurilor livrate.
Totodată, el poate fi utilizat atunci când trebuie acordat un avans vânzătorului înainte de livrare (prefinanţarea
exportului), cum ar fi în vederea procurării unor materiale necesare pentru fabricarea mărfii contractate sau pentru alte
plăţi legate de export.
Acreditivul cu clauză verde (green clause) poate fi privit ca o variantă a celui cu clauză roşie. Într-un acreditiv
cu clauză verde beneficiarul trebuie să prezinte un document ce atestă existenţa şi depozitarea mărfurilor împreună cu
chitanţa pentru plată şi declaraţia că va returna suma în cazul în care documentele nu vor fi prezentate în perioada de
valabilitate a acreditivului documentar. Plata în avans a acreditivului este în acest caz este garantată prin gajul asupra
mărfii, respectiv prin depunerea documentelor de depozitare (recipisa-warant). Când marfa este gata de livrare,
documentul de depozitare a mărfurilor este adesea schimbat într-un document de transport (conosament), ce va fi
prezentat în cadrul acreditivului documentar. Prin urmare, acreditivul cu clauză verde oferă mai multă protecţie băncii
emitente şi implicit aplicantului, deoarece aceştia au acces la bunuri prin prezentarea documentului de depozitare.

19
 Acreditivul documentar reînnoibil (revolving) este deschis pentru o anumită valoare (tranşă), urmând ca banca
să-l reîntregească (să-l reîncarce) automat pentru fiecare nouă tranşă; totalul sumelor astfel reînnoite trebuie să se
încadreze în valoarea globală a acreditivului. Acesta se foloseşte atunci când se practică modalitatea de livrare în tranşe:
mărfurile sunt livrate în mai multe expediţii de valoare egală până la concurenţa valorii globale din contract. Modul de
încărcare a tranşei se poate stabili în funcţie de timp (în sensul că valoarea iniţială se reîntregeşte lunar, trimestrial, de
un număr de ori într-un anumit interval) sau în funcţie de valoare (de exemplu, cote determinate până se atinge valoarea
globală a acreditivului).
Acreditivul reînnoibil prezintă o serie de avantaje: se poate folosi pentru valori mici; costul său este mai puţin
ridicat decât cel al mai multor acreditive cumulate pentru aceeaşi tranzacţie; permite o judicioasă eşalonare a livrărilor;
activitatea administrativă este simplificată; cumpărătorul are avantajul că nu-şi imobilizează o sumă mare pentru livrarea
mărfii, iar vânzătorul are siguranţa livrării întregii producţii realizate pentru obţinerea valorii totale a acreditivului.
Acreditivul transferabil este un acreditiv în baza căruia beneficiarul poate cere băncii autorizate să facă plata şi
să permită utilizarea acreditivului în totalitate sau parţial de către unul sau mai mulţi terţi (beneficiari secundari). În acest
caz este necesar ca în conţinutul acreditivului să se precizeze în mod expres faptul că acesta este transferabil, integral
sau în parte.
Acreditivul transferat trebuie să se refere la aceleaşi bunuri şi să conţină aceleaşi clauze (termene şi condiţii)
precum acreditivul original, cu excepţia cantităţii, preţului unitar, perioadei de livrare şi datei expirării, acestea putând
fi modificate în acreditivul transferat.
Acest tip de acreditiv se foloseşte în cazul exportului prin intermediari, atunci când furnizorul mărfurilor nu
tratează direct cu cumpărătorul final. Intermediarul (respectiv comisionarul) va cere cumpărătorului să deschidă un
acreditiv documentar irevocabil transferabil, utilizabil şi plătibil la banca sa. Banca intermediarului va transfera apoi
acreditivul la banca furnizorului, intermediarul putându-şi astfel îndeplini obligaţiile contractuale faţă de furnizor, fără
a folosi propriile fonduri şi fără a recurge la credite bancare.

1.
Exportator Importator
Beneficiar 1

Exportator
7 2
9 4 5 6 Beneficiar II

Banca 3 Banca emitentă

notificatoare

(1) contract de vânzare internaţională

(2) ordin de deschidere a acreditivului
(3) deschidere acreditiv
(4) notificare deschidere acreditiv
(5) transfer acreditiv asupra beneficiarului II
(6) notificare deschidere acreditiv
(7) expediere marfă
(8) depunere documente şi încasare plată
(9) depunere documente şi încasare plată

Figura 7.7 Mecanismul derulării acreditivului transferabil

20
 Acreditivul back-to-back (subsidiar) poate fi considerat o alternativă la acreditivul transferabil şi se utilizează
în locul acestuia atunci când: acreditivul original nu conţine clauza de transferabilitate sau beneficiarul principal doreşte
să schimbe termenii din acreditivul original. În acest caz, beneficiarul principal, care poate fi un intermediar sau o casă
de comerţ care face reexport, va cere băncii sale să deschidă un acreditiv în favoarea beneficiarului secundar, care se va
„sprijini” pe acreditivul original (de aici denumirea de spate-în-spate).
Faţă de acreditivul transferabil, ce constituie o formă a acreditivului original, un acreditiv back-to-back
reprezintă un acreditiv separat ce se bazează pe un alt acreditiv deja emis. Deosebirea faţă de acreditivul transferabil
constă şi în faptul că acesta nu este menţionat în Publicaţia 600, fiind privit ca două instrumente separate.
Un acreditiv documentar back-to-back implică deschiderea a două acreditive documentare separate: un acreditiv
documentar deschis în favoarea primului beneficiar şi un acreditiv documentar deschis din ordinul primului beneficiar
(ce devine ordonator în această situaţie) în favoarea beneficiarului secund care furnizează marfa. În această situaţie,
beneficiarul celui de-al doilea acreditiv obţine o protecţie mai mare împotriva riscului de neîncasare, decât în cazul unui
acreditiv documentar cesionat. Acreditivul original şi acreditivul back-to-back sunt independente unul de celălalt, între
ele neexistând nicio legătură juridică, chiar dacă fac parte din una şi aceeaşi operaţiune comercială. Tranzacţiile de acest
fel se efectuează de bancă pe baza a două acte juridice distincte [34].

Exportator real 7 Importator final

beneficiar A2 ordonator A1

Exportator
beneficiar A1
1
Importator
8-9 6 ordonator A2 3

4
5 2 Banca
Banca Banca plătitoare
exportatorului importatorului
pentru A1 şi A2
notificatoare emitentă

A1 acreditiv originar de import

A2 acreditiv subsidiar deschis pe baza acreditivului originar
(1) ordin de deschidere a acreditivului A1
(2) deschidere acreditiv A1
(3) notificare deschidere acreditiv A1
(4) ordin de deschidere a acreditivului A2
(5) deschidere acreditiv A2
(6) notificare deschidere acreditiv A2
(7) expediere marfă (direct sau prin intermediar)
(8)-(9) plata contra documente

Figura 7.7 Mecanismul derulării acreditivului back-to-back

Cesionarea acreditivului documentar se practică atunci când nu este posibilă utilizarea acreditivului transferabil
sau cel back-to-back pentru a transfera în condiţii de siguranţă acreditivul în favoarea unui terţ. Astfel, intermediarul, în
favoarea căruia s-a deschis un acreditiv, poate ceda în totalitate sau numai parţial dreptul de creanţă dobândit prin
acreditiv unui terţ, exportatorul real.

21
 În general, declaraţia de cesiune se face în scris, precizându-se suma la care se referă, şi este prezentată de
beneficiarul acreditivului (cedentul) băncii sale, care notifică cesiunea beneficiarului acesteia (putând astfel să şi
confirme acreditivul). Banca precizează cesionarului că îi va vărsa direct suma cedată, după realizarea acreditivului, dacă
toate condiţiile privind utilizarea acreditivului vor fi îndeplinite.
Spre deosebire de acreditivul transferabil, în cazul cesiunii, cesionarul nu poate utiliza acreditivul el însuşi. Dacă
beneficiarul acreditivului nu doreşte sau nu este în măsură să utilizeze acreditivul, prezentând documentele necesare,
cesionarul nu va putea fi creditat cu suma ce îi revine.

Scrisoarea de credit stand-by

Scrisoarea de credit stand-by (stand-by letter of credit – SLOC) reprezintă o garanţie emisă de banca
importatorului în favoarea exportatorului, pentru o anumită sumă convenită în contractul comercial internaţional, la care
exportatorul poate apela în cazul nerespectării obligaţiei de plată de către debitor. Spre deosebire de acreditiv (scrisoarea
de credit propriu-zisă L/C), care, utilizat în tranzacţiile comerciale (SC comercială), reprezintă în principal o modalitate
de plată, banca emitentă asigurând efectuarea plaţii direct sau printr-o bancă terţă, plătitoare, SLOC este în principal o
modalitate de garanţie, banca emitentă garantând efectuarea plăţii către exportator (beneficiarul SC). SLOC operează
similar cu L/C, dar are rolul unei garanţii, plata facându-se în ultimă instanţă, dacă ordonatorul (importatorul), clientul
băncii emitente, nu îşi îndeplineşte obligaţia de plată către partenerul său comercial (exportatorul). În acest proces se
utilizează ca instrument de plată şi credit cambia.
Prin urmare, scrisoarea de credit stand-by se distinge de cea comercială prin aceea că părţile implicate pleacă de
la premisa că ea va fi exercitată doar prin excepţie; cu alte cuvinte, ele se aşteaptă ca obligaţia garantată să fie executată
efectiv de către debitor. Totuşi, ca şi în cazul scrisorii de credit comerciale, banca emitentă îşi asumă obligaţia să facă
plata către beneficiar la prezentarea documentelor specificate în scrisoare.
RUU/UCP600 precizează că regulile ICC se aplică şi SLOT; totodată, SLOT este reglementată şi de Practicile
privind scrisorile stand-by internaţionale (The International Standby Practices – ISP98), precum şi de Convenţia
Naţiunilor Unite privind garanţiile independente şi scrisorile de credit standby (The United Nations Convention on
Independent Guarantees and Standby letters of Credit), intrată în vigoare în anul 2000.

În conformitate cu ISP98 scrisoarea de credit comercială stand by defineşte obligaţia de plată a ordonatorului pentru bunuri şi servicii în
cazul neplăţii prin alte metode.
Convenţia Naţiunilor Unite privind garanţiile independente şi scrisorile de credit stand-by se aplică angajamentelor (Undertakings)
internaţionale luate de bănci ori alte entităţi, şi cunoscute în practica internaţională ca o garanţie independentă (independent guarantee) sau
scrisoare de credit stand-by, prin care emitentul se angajează să plătească beneficiarului (beneficiary) o anumită sumă de bani la simpla cerere
sau la o solicitare bazată pe documente conforme cu condiţiile din garanţia respectivă, în cazul în care o anumită obligaţie contractuală, financiară
sau de altă natură asumată de ordonator sau de un terţ nu este îndeplinită. Convenţia se referă la angajamentele cu caracter internaţional. Ea se
aplică atunci când sediul emitentului se află în una din ţările semnatare ale convenţiei sau când regulile de drept privat internaţional trimit la legea
unei părţi semnatare.

SLOC este practicată în SUA, unde legea federală, neautorizând băncile naţionale să emită garanţii de tip
european, a determinat sistemul bancar american să se adapteze, prin formula scrisorii de credit (care impune utilizarea
efectelor de comerţ în mecanismul plăţii), precum şi în Marea Britanie, cât şi alte ţări din spaţiul anglo-saxon.
Participanţii la operaţiune sunt:
 Ordonatorul sau solicitantul („principal/applicant”) este clientul băncii emitente, cel care cere deschiderea
SLOC şi dă instrucţiunile de emitere a acesteia; ordinul de deschidere poate fi dat şi de un terţ, o altă bancă,
instituţie sau persoană („instructing party”), care acţionează la solicitarea clientului. Ordonatorul este, în
tranzacţiile comerciale, importatorul de bunuri sau servicii.

22
  Emitentul (guarantor/issuer), respectiv banca importatorului, care garantează efectuarea plăţii;
Banca emitentă se angajează irevocabil să efectueze plata în cazul nerespectării de către clientul său a obligaţiilor
reflectate de clauzele şi termenii contractului comercial.
 Beneficiarul (beneficiary), cel în favoarea căruia se emite garanţia, în speţă exportatorul de bunuri şi
servicii. Beneficiarul apelează la utilizarea lui numai dacă ordonatorul nu şi-a îndeplinit obligaţiile asumate
prin contract.
Spre deosebire de acreditiv, SLOC este, din punctul de vedere al exportatorului, domiciliată întotdeauna în
străinătate, la sediul băncii emitente din ţara importatorului sau dintr-o ţară terţă.

Încheierea contractului comercial

Exportator 1 Importator
(beneficiar) (ordonator)
Garantare/plată prin SLOC

Cerere
Notificarea 2 de emitere
beneficiarului
4
SLOC

Emiterea scrisorii stand-by

Banca 3 Banca
notificatoare emitentă

Figura 7.9 Emiterea scrisorii de credit stand-by

Sursa: www.comprendrelespaiements.com

Mecanismul derulării SLOC implică mai multe operaţiuni (vezi figura 7.9). Prima faza este emiterea scrisorii de
credit stand-by: partenerii comerciali încheie contractul de vânzare internaţională, cu plata garantată prin scrisoarea de
credit stand-by; importatorul solicită băncii sale (banca emitentă) să emită o scrisoare de credit stand-by, prin
completarea unui formular banca importatorului trimite SLOC exportatorului.
A doua fază constă în utilizarea scrisorii de credit stand-by: la primirea SLOC, exportatorul expediază marfa şi
obţine documentele necesare încasării preţului; dacă importatorul, debitorul plăţii din contractul comercial, nu îşi
onorează obligaţia de plată, exportatorul trimite documentele însoţite de cambii la banca emitentă; aceasta va face plata
imediat (în cazul cambiilor la vedere) sau le va accepta prin semnare (în cazul cambiilor la termen); banca emitentă
remite importatorului documentele de expediţie a mărfii pentru ca aceasta să intre în posesia mărfurilor ajunse la staţia
de destinaţie.

23
 Exportator 1.Contract comercial Importator
(beneficiar) (ordonator)
Neefectuarea plăţii cf.
contractului

2. Remitere 4. Debitarea
6. Plata
documente contului

5. Rambursare fonduri băneşti

Banca Banca
notificatoare emitentă
3. Remitere documente (copii)

Figura 7.10 Utilizarea scrisorii de credit stand-by

Sursa: www.comprendrelespaiements.com

SLOC este utilizată numai prin cambii trase de către exportatori asupra bancii emitente, însoţite de documentele
de expediere a mărfii indicate în cuprinsul său. Cambiile la vedere sunt plătibile la data primirii lor de către banca
emitentă, fără a fi necesară acceptarea lor de către această bancă. În schimb, cambiile la termen – care sunt trase la un
număr de zile, luni sau ani de la prezentare sau de la alte împrejurări stabilite prin contract – trebuie acceptate de banca
emitentă la prezentare; prin efectul acceptării, asemenea cambii devin liber negociabile, iar eliberarea lor la scadenţă
este garantată de semnătura băncii acceptante şi de legislaţia cambială din ţara respectivă.
Aceasta înseamnă că exportatorul trebuie să aştepte plata până la sosirea documentelor şi a cambiilor la sediul
băncii emitente, perioadă în care el acordă, de fapt, un credit cumpărătorului, chiar în cazul în care tratele sunt la vedere.
Pentru a încasa imediat contravaloarea mărfurilor livrate, exportatorul trebuie să sconteze cambiile, după acceptarea lor
de către banca emitentă a scrisorii de credit, urmând ca la scadenţă să se prezinte la încasare ultimul posesor al cambiilor.

L/C vs SLOC
Asemănări: ambele sunt gestionate de bănci şi au, în cele mai multe cazuri, un caracter ireversibil; ambele reprezintă mecanisme independente
de plată, fiind autonome în raport cu relaţia contractuală care a determinat utilizarea lor; ambele au un caracter documentar, plata făcându-se prin
prezentarea documentelor conforme; ambele sunt recunoscute de către ICC.
Deosebiri: SLOC este plătită numai în caz de defecţiune de plată a ordonatorului; L/C este garantat cu marfa care face obiectul plăţii, ceea ce nu
e cazul la SLOC; documentele solicitate pentru SLOC sunt relativ simple, în timp ce la L/C sunt mai complexe; L/C este reglementată de UCP
600, în timp ce SLOT este reglementată de ISP 98 şi UCP 600, și în plus, pentru unele ţări UNCIGS.

Avantajele scrisorii de credit stand-by sunt: simplitatea (este uşor de emis şi realizat); supleţea (în cazul în care
este exercitată, plata poate fi făcută prin orice mijloc de plată convenabil vânzătorului: cec, virament, EDI); costul, în
general 2-3% pe an, aplicat pro rata temporis; adaptabilitatea (mai convenabilă pentru livrările în condiţii Incoterms,
cu vânzarea la destinaţie); utilizabilă la livrările în tranşe.
Printre inconveniente se numără: nu este acceptată în toate ţările (de exemplu, în cele de drept coranic); există o
jurisprudenţă relativ redusă, de unde probleme privind interpretarea; este considerată (şi utilizată) uneori abuziv ca
modalitate de plată; prezintă un anumit grad de imprecizie şi ambiguitate, care o face neagreată de unele bănci.

Incasso documentar
Definire
În general, incasso (collection) înseamnă încasare pe bază de documente. În funcţie de natura acestor documente
se face distincţie între încasarea simplă (clean collection), respectiv cea care se bazează numai pe documente financiare
(bilete la ordin, cecuri etc.) şi incasso documentar (documentary collection), care implică şi utilizarea de documente
24
comerciale (facturi, documente de transport, de asigurare etc.), sau care se realizează numai pe bază de documente
financiare.
Incasso-ul documentar (documentary collection, remise documentaire) este o tehnică de plată care constă în
acordarea de către exportator băncii sale a unui mandat de a încasa (de aici, denumirea de incasso), suma reprezentând
contravaloarea unei tranzacţii comerciale şi de a o vira în contul său; în acest sens, el va depune la bancă documentele
care atestă executarea obligaţiei sale de livrare (de aici, caracterul documentar).
Camera Internaţională de Comerţ (CIC) de la Paris a elaborat, în 1979, o culegere intitulată „Reguli uniforme
privind incasso-urile” (Uniform Rules and Customs, URC, în fr. RUU), (Publicaţia 322), care a fost revizuită în 1995,
noua versiune întrând în vigoare la 1.01.1996 (Publicaţia 522); ulterior au fost elaborate un Comentariu (Nr. 550) şi un
Ghid (Nr. 561) pentru facilitarea înţelegerii regulilor, obligaţiilor şi responsabilităţilor pe care le presupune derularea
plăţilor prin incasso documentar. Chiar dacă aceste reguli nu sunt obligatorii pentru comercianţi, în practică, de cele mai
multe ori, se face referire expresă la Publicaţia 522, dând astfel caracter obligatoriu acestor reguli în executarea
contractului.
Potrivit URC-522, incasso (collection) înseamnă manevrarea (handling) de către bănci a documentelor primite
în scopul 1) de a obţine plata şi/sau acceptarea, 2) de a remite documentele contra plată şi/sau acceptare, 3) de a remite
documente în alte condiţii. Documentele pot fi financiare, adică trate, bilete la ordin, cecuri sau altele similare, sau
comerciale, adică factură, document de transport, document reprezentând titlu de proprietate, ori alte feluri de documente
nefinanciare [35].
În practică, vânzătorul (exportatorul) instructează banca sa să remită documentele referitoare la livrarea mărfii
băncii cumpărătorului (importatorul) cu solicitarea ca aceasta să elibereze documentele respective cumpărătorului numai
după ce acesta a efectuat plata sau după ce a acceptat o trată emisă de vânzător şi plătibilă la o anumită scadenţă. Rolul
băncilor este exclusiv de a prezenta documentele la cumpărător; ele nu îşi asumă nicio răspundere privind onorarea plăţii
de către acesta, nu oferă exportatorului garanţii în acest sens.
Plata prin incasso documentar este o tehnică mai puţin sigură decât cea prin acreditiv documentar, dar, totodată,
mai puţin costisitoare. Totuşi, această modalitate de plată presupune implicarea băncilor în manevrarea documentelor şi
o solicitare de plată făcută importatorului de o bancă din ţara sa, de regulă banca importatorului, incasso fiind o tehnică
de plată mai sigură decât plata în cont deschis.
Partenerii comerciali care derulează tranzacţii în mod obişnuit, de o lungă perioadă de timp, şi care au încredere
reciprocă utilizează această tehnică pentru a beneficia de avantajele sale (costuri mai reduse, operativitate).
Părţile implicate în derularea unui incasso sunt:
 ordonatorul sau trăgătorul (principal, drawer), adică vânzătorul (exportatorul), cel care dă mandat băncii
sale de trimitere spre încasare a documentelor rezultate în urma livrării mărfii;
 banca remitentă (remitting bank), respectiv banca exportatorului, însărcinată cu efectuarea operaţiunilor de
încasare; după ce va primi plata de la banca importatorului, va credita cu suma corespunzătoare contul
exportatorului;
 banca prezentatoare (presenting bank), respectiv banca din străinătate însărcinată cu prezentarea
documentelor către cumpărător în vederea plăţii sau acceptării acestora; în principiu, este vorba de banca
importatorului, cea care transmite fondurile de la cumpărător către vânzător;
 debitorul sau trasul (drawee), respectiv cumpărătorul (importatorul), partea căreia trebuie să îi fie făcută
prezentarea documentelor spre plată.
În cadrul mecanismului mai pot interveni: a) banca colectoare (collecting bank), respectiv o bancă din ţara
importatorului care, acţionând în numele băncii remitente, transmite documentele băncii importatorului; banca
participantă poate fi desemnată și în calitate de bancă prezentatoare; b) banca avalizatoare (avalising bank) este o bancă
terţă care garantează cambiile trase asupra debitorului (semnând „pentru aval”).
Există două tipuri de incasso documentar:
1) Incasso-ul documente contra plată (documents against payment): banca eliberează documentele de livrare
importatorului numai contra plăţii facturii ce indică valoarea tranzacţiei. De îndată ce importatorul face
dovada plăţii, banca prezentatoare eliberează documentele pe baza cărora cumpărătorul poate prelua marfa

25
 2) Incasso-ul documente contra acceptare (documents against acceptance): banca prezentatoare va elibera
documentele importatorului contra acceptării de către aceasta a unei cambii, cu scadenţa conformă cu
termenul de plată din contractul comercial. În acest caz, exportatorul acordă importatorului un credit pe
termen scurt, fiind supus riscului specific operaţiunilor de creditare.

Mecanismul incasso-ului documentar

Derularea incasso-ului documentar presupune parcurgerea mai multor paşi (vezi figura 7.10).

1. Contract comercial

Exportator Importator
2. Livrarea mărfurilor

3. prezentarea 7. Plata firmei 5. Plată

documentelor exportatoare Documente
6. Transfer bancar
Banca Banca importatorului
exportatorului (prezentatoare/colectoare)
(remitentă) 4. Remiterea documentelor
băncii importatorului

Figura 7.11 Mecanismul plăţii prin incasso documentar

Mai întâi, exportatorul expediază bunurile către importator, obţinând documentele comerciale; aceste
documente, la care se asociază documente financiare, sunt trimise spre încasare băncii remitente, împreună cu
instrucţiunile de incasso. Cererea de plată la incasso prezintă clar şi precis condiţiile în care vor fi înmânate documentele
importatorului (contra plată, acceptare sau alte condiţii), denumirea documentelor şi numărul de exemplare (originale şi
copii) ce vor fi remise. Este responsabilitatea părţii care pregăteşte/elaborează ordinul de încasare (ordonatorul) să
asigure ca termenii şi condiţiile de eliberare a documentelor să fie precizate clar, fără ambiguitate; în caz contrar, băncile
nu vor avea nicio responsabilitate pentru nicio consecinţă decurgând din aceasta.

Instrucţiunile pentru incasso trebuie să cuprindă următoarele elemente principale:

● identificarea băncii remitente (denumirea, adresa completă şi corectă);
● ordonatorul (denumirea, adresa completă şi corectă);
● banca prezentatoare (denumirea, adresa completă şi corectă);
● suma şi valuta în care este încheiat incasso-ul;
● lista documentelor care trebuie prezentate;
● suportarea comisioanelor;
● eventualele dobânzi ce trebuie colectate;
● instrucţiuni privind eliberarea documentelor (contra plată, contra acceptare, orice alte instrucţiuni);
● instrucţiuni în cazul neefectuării plăţii;
● menţiunea că incasso-ul se supune prevederilor Publicaţiei 522;
● numele şi adresa completă a importatorului (trasului);
● denumirea exactă a mărfii şi descrierea acesteia (cantitate, calitate, preţ unitar etc.).

Banca remitentă verifică instrucţiunile date de exportator şi conformitatea acestora cu documentele asociate.
Dacă acestea corespund, trimite documentele împreună cu instrucţiunile băncii prezentatoare / participante. Banca
prezentatoare are unicul scop de a transmite documentele pe care le-a primit de la emitentul ordinului, fără a fi obligată
să le controleze. Ea nu îşi asumă nicio responsabilitate în ceea ce priveşte forma şi exactitatea documentelor sau starea
mărfii, chiar dacă aceasta îi este adresată. Eventualele reclamaţii trebuie comunicate direct vânzătorului.

26
 Cumpărătorul va fi anunţat de banca prezentatoare în momentul în care i-au parvenit documentele. Prezentarea
este procedura prin care banca prezentatoare pune documentele la dispoziţia importatorului, conform instrucţiunilor
primite. Documentele trebuie să fie prezentate trasului în forma în care au fost primite de bancă. Avizul băncii va conţine
indicaţiile principale privind natura documentelor și marfa expediată. Cumpărătorul poate să afle dacă documentele
deţinute de banca prezentatoare permit primirea mărfii şi scoaterea acesteia din vamă.
Banca colectoare eliberează documentele în schimbul efectuării de către acesta a plăţii, respectiv a acceptării
cambiei trase asupra sa de către exportator. Suma de plată, după debitarea contului importatorului, este transferată de
către banca prezentatoare băncii remitente, iar aceasta o pune la dispoziţia exportatorului (creditarea contului acestuia).
În cazul acceptării tratei, acesta este de regulă reţinută de banca colectoare până la scadenţă, când este prezentată spre
încasare trasului, fără alte documente (clean collection). Obţinând documentele comerciale, importatorul poate intra în
posesia mărfii.
Documente contra plată. În cazul acestui tip de incasso banca colectoare remite documentele comerciale către
importator numai în schimbul plăţii bunurilor livrare de exportator. De îndată ce a primit plata, banca transferă fondurile
băncii remitente în vederea efectuării plăţii către exportator (vezi figura 7.11) [36].

Exportator

Banca remitentă

Banca colectoare Banca prezentatoare

Importator

Documente
Fonduri

Figura 7.12 Mecanismul plăţii prin incasso documentar

documente contra plată

Documente contra acceptare. În acest caz, exportatorul acordă un credit importatorului prin tragerea unei trate
la termen. Documentele comerciale sunt remise importatorului în schimbul acceptării tratei; la scadenţă, banca colectoare
va solicita plata tratei de către debitor, urmând să transmită fondurile respective la banca remitentă pentru a fi puse la
dispoziţia exportatorului (vezi figura 7.12).

27
 Exportator

Banca remitentă Exportatorul poate sconta cambiile acceptate la 1,2 sau 3

3

Banca colectoare Banca

2 prezentatoare
1

Documente Importator
Fonduri
Cambii acceptate

Figura 7.13 Mecanismul plăţii prin incasso documentar documente contra acceptare

Avantaje şi inconveniente
Încasso documentar prezintă o tehnică de plată mai puţin complexă şi, în consecinţă, mai puţin costisitoare în
raport cu acreditivul documentar. Pe de altă parte, faţă de tehnicile simple de plată (plata contra factură), în acest caz
băncile implicate, respectiv, banca exportatorului (banca remitentă) şi banca importatorului (banca colectoare) joacă un
rol esenţial în derularea operaţiunii. Totuşi, dacă băncile controlează fluxul de documente, ele nici nu sunt obligate să le
verifice şi nici nu îşi asumă riscuri legate de plată.
Se recomandă utilizarea incasso-ului documentar, pentru exportator, în situaţia în care acesta nu are dubii
privind încasarea contravalorii mărfurilor livrate, iar situaţia politică și economică din ţara importatorului este stabilă
(nu există riscul impunerii de restricţii privind transferurile valutare în ţara exportatorului).
Această tehnică de plată îi garantează exportatorului faptul că documentele de livrare nu vor fi remise
cumpărătorului decât în urma efectuării plăţii sau după acceptarea unei cambii. Totodată, trimiterea documentelor prin
circuit bancar asigură securitatea acestora până când plata va fi făcută de către importator.
Pe de altă parte, această tehnică de plată nu înlătură riscul ca importatorul să nu efectueze plata contra
documente. Acest risc poate fi însă redus prin includerea în ordinul de incasso a condiţiei ca transferul proprietăţii asupra
mărfii să se facă numai după ce cumpărătorul a plătit integral contravaloarea acesteia (clauza rezervei de proprietate).
Pentru importator, utilizarea incasso-ului documentar prezintă mai multe avantaje. Mai întâi, acesta nu
presupune o plată în avans, plata bunurilor urmând să se facă în momentul prezentării documentelor prin intermediul
băncii importatorului, la plată de către cumpărător. Importatorul poate, totodată, să solicite efectuarea plăţii/acceptării
numai după sosirea mărfii la destinaţie, astfel încât să fie în măsură să inspecteze bunurile trimise de exportator şi să
verifice astfel dacă acestea îndeplinesc condiţiile prevăzute în contractul comercial.
Un avantaj important îl reprezintă posibilitatea obţinerii de către importator a unui credit pe termen scurt (plată
diferată) în cazul incasso-ului cu documente contra acceptare. În acest caz, vânzătorul dobândeşte în urma acceptării
tratei o garanţie privind efectuarea plăţii (de regulă, la maxim 90 de zile), iar în cazul defecţiunii de plată poate acţiona
în termenii dreptului cambial.

Incasso-ul documentar: avantaje şi inconveniente

Tabelul 7.5
Avantaje Inconveniente
 Utilizare simplă şi puţin oneroasă  Riscul ca importatorul să refuze acceptarea documentelor
 Principii clare aplicate la scară internaţională (Publicaţia sau să plătească efectul de comerţ la scadenţă
522 a CIC)
28
  Exportatorul beneficiază de asistenţă din partea băncii
pentru recuperarea contravalorii livrării
 Importatorul are posibilitatea de a amâna plata sau
acceptarea cambiei până la sosirea mărfii
 Decontarea prin incasso este mai sigură decât plata direct
din cont deschis sau prin ordin de plată
 Dacă importatorul nu acceptă marfa, depozitarea acesteia
se face pe costul şi riscul exportatorului
 Importatorul nu are nicio garanţie că va primi marfa la
timp şi în conformitate cu condiţiile contractuale
 În cazul unor erori sau neclarităţi în documente pot apărea
întârzieri la plată

În practica de comerţ internaţional, incasso se utilizează atunci când vânzătorul nu doreşte să livreze bunurile cu
plata contra facturii, dar în acelaşi timp, vrea să evite costurile legate de acreditivului documentar, în condiţiile în care
relaţiile dintre părţi nu impun măsuri speciale de garantare a plăţii. Ambele metode prezintă avantajul că documentele
rămân sub control bancar până în momentul în care plata a fost făcută sau cambia a fost acceptată.
Faţă de acreditivul documentar, incasso-ul are avantajul unei proceduri mai simple şi mai puţin formaliste, este
mai puţin riguros în ceea ce priveşte documentele şi termenele. De asemenea, costul este mult mai redus, situându-se
între 0,1 şi 1%; cheltuielile şi comisioanele sunt în sarcina vânzătorului, dacă părţile nu dispun altfel.
Incasso-ul prezintă însă şi un mare neajuns: posibilitatea ca marfa ajunsă la destinaţie să fie refuzată la plată de
către importator. În cazul transportului pe mare, aceasta nu înseamnă că importatorul va intra în posesia mărfii fără să
achite contravaloarea acesteia: cumpărătorul nu va putea ridica marfa decât pe bază de conosament, iar acesta îi va fi
eliberat de banca prezentatoare numai după plată sau acceptarea cambiei. Totuşi, dacă importatorul refuză, dintr-un
motiv sau altul, efectuarea plăţii, marfa va trebui fie returnată, fie depozitată în vederea găsirii unui alt client, ceea ce
presupune cheltuieli suplimentare pentru exportator.

Riscuri în incasso documentar

Riscul întârzierii la plată. Este datorat faptului că circuitul documentelor este imprecis ca durată, dând posibilitatea importatorului de a
întârzia preluarea documentelor contra plată. Acest risc este mai mare în cazul în care modul de executare a contractului, conjunctura pieţei
(evoluţia preţurilor, a cursului valutar), sau situaţia financiară a importatorului prezintă variaţii semnificative, pot determina cumpărătorul să amâne
momentul plăţii, în aşteptarea unor rabaturi de preţ sau a momentelor de conjunctură mai favorabile.
Riscul de neplată din partea importatorului. Neplata poate să apară ca urmare a unor evenimente care-l pot pune pe cumpărător într-
o situaţie nefavorabilă, şi anume: calitatea discutabilă a mărfii, conjunctura slabă a mărfii pe piaţă, apariţia unor oferte mai avantajoase de marfă
similară. Acest fapt duce la arbitrarea litigiului, recuperarea integrală a contravalorii mărfii fiind teoretic asigurată, dar practic foarte dificilă.
Riscul diminuării încasării apare ca o consecinţă a riscurilor de întârziere sau de neplată, putând lua următoarele forme: scăderea
valorii şi implicit a preţului mărfii, ca urmare a deprecierii acesteia în perioada de întârziere sau ca urmare a acceptării de către vânzător a diminuării
preţului în scopul lichidării tranzacţiei cât mai repede şi cu pierderi minime; efectuarea unor cheltuieli suplimentare în sarcina exportatorului pentru
depozitarea, manipularea şi protecţia mărfii, staţionarea mărfii pe mijlocul de transport sau în antrepozitele cărăuşilor până la preluarea ei,
redirijarea mărfii către o altă destinaţie; plata de către exportator a unor dobânzi neluate în calcul de eficienţă a exportului în situaţia în care
tranzacţia comercială este finanţată de un terţ până în momentul încasării.
Riscul pierderii mărfii apare în două situaţii: în cazul în care marfa este expediată direct pe adresa unui cumpărător de rea-credinţă
care preia marfa, o înstrăinează şi refuză plata; în cazul în care perioada de staţionare a mărfurilor în antrepozite sau pe mijlocul de transport se
prelungeşte peste limita legală impusă de reglementările vamale sau dacă costurile de stocare şi protecţie depăşesc valoarea mărfurilor, rezultatul
fiind confiscarea mărfurilor de autorităţi sau de creditorii respectivi.

Sursa: [37]

Atunci când importatorul refuză plata, banca prezentatoare trebuie să adreseze imediat o notificare băncii
exportatorului, iar acesta din urmă va transmite instrucţiunile în legătură cu modul de tratare a documentelor. Conform
uzanţelor, dacă banca prezentatoare nu primeşte instrucţiuni în termen de 90 de zile, ea poate să returneze documentele
la banca exportatorului.
Pentru creşterea siguranţei plăţii, exportatorul poate solicita de la importator, de exemplu, procurarea unei
scrisori de garanţie bancară. Costul garanţiei influenţează mărimea preţului plătit de cumpărător şi reduce atractivitatea
tranzacţiei.

29
 Plata în cont deschis şi plata în avans
Este vorba de două tehnici de plată de sens opus: open account este preferată de importator şi prezintă maximum
de risc pentru exportator, cash in advance este preferată de exportator şi prezintă maximum de risc pentru importator.

Plata în cont deschis

Plata în cont deschis (open account) este o tehnică simplă. În esenţă, exportatorul livrează mărfurile contractate
şi trimite importatorului documentele comerciale şi, eventual, documente financiare, în vederea încasării contravalorii
exportului. Cumpărătorul urmează să plătească bunurile după livrare, de obicei în termen de 30, 60 sau 90 de zile.
Această tehnică prezintă cel mai ridicat grad de risc (de neplată) pentru exportator: vânzătorul nu are control
asupra mărfurilor şi depinde în totalitate de capacitatea şi de disponibilitatea cumpărătorului de a plăti mărfurile deja
livrate. Ca atare utilizarea acesteia necesită o bună cunoaştere şi încrederea reciprocă a partenerilor. Plata în cont deschis
se practică pe scară largă în relaţiile comerciale din cadrul Uniunii Europene [38].
Denumirea de plată în cont deschis (utilizată în spaţiul anglo-saxon) derivă din faptul că vânzătorul este plătit
la o anumită perioadă de la livrare, respectiv contul rămâne deschis (neacoperit) până în momentul efectuării plăţii de
către debitor. Când importatorul plăteşte integral contravaloarea livrării, respectiv creditează contul exportatorului cu
suma respectivă, contul este considerat închis. Prin această tehnică de plată, exportatorul oferă cumpărătorului un credit
pe termen scurt (30, 60 sau 90 de zile) [39].
Tehnica mai este cunoscută, în literatura franceză, ca plată contra factură sau încasare simplă (encaissement
simple sau paiement contre facture) întrucât exportatorul expediază marfa şi trimite direct importatorului documentele
convenite prin contract, în vederea plăţii. Este vorba, în principal, de factura comercială (invoice), în care se indică
contravaloarea mărfurilor, urmând ca factura să fie plătită de către importator la o dată convenită.
În practică, se cunosc două modalităţi de realizare a plăţii în cont deschis. În primul caz, plata în cont deschis
fără garanţie (Unsecured Open Account) – importatorul va plăti la o anumită dată în viitor fără ca acesta să garanteze,
printr-un document financiar (trată), efectuarea plăţii.
Mecanismul operaţiunii (vezi figura 7.14) presupune utilizarea unui ordin de plată de către cumpărător prin care
instructează banca sa, la scadenţa plăţii, să efectueze plata prin virament către exportator.

1. Contract de vânzare internaţională

Exportator Importator
(vânzător) (cumpărător)
2. Livrare mărfuri- remitere factură

6. Aviz 3. Ordin 5. Aviz

creditare de plată debitare cont
cont

Banca 4. Plată 4. Plată Banca

SWIFTT
exportatorului importatorului

Figura 7.15 Plată contra factură prin virament

Sursa: site educațional www.comprendrelespaiements.com/

Plata în cont deschis fără garanţie permite importatorului să facă plăţi la o anumită dată în viitor fără ca acesta
să emită un document, ca de exemplu un efect de comerţ, prin care să-şi asume obligaţia de plată. Formula se utilizează
numai între parteneri care se cunosc şi au o bună experienţă de afaceri împreună. Cumpărătorul poate solicita această
modalitate de plată atunci când plata contra factură se practică în mod obişnuit pe piaţa sa, ori când este vorba de o piaţă
a cumpărătorului, acesta având mai multe surse de aprovizionare. Exportatorul este, în acest caz, cel care este expus la

30
risc (riscul de neplată). El poate diminua acest risc prin reducerea termenului de plată sau prin utilizarea formulei rezervei
de proprietate (transferul proprietăţii numai după plata preţului).
Această tehnică de plată prezintă avantaje evidente pentru importator. Contul deschis îi permite cumpărătorului
să primească marfa, să o revândă pe piaţa proprie, să primească banii pe ea şi să achite marfa vânzătorului, fără a face
vreo investiţie directă din fondurile proprii.
Această tehnică este folosită şi în tranzacţiile care presupun livări în tranşe, importatorul efectuând plăţile la
intervale regulate pentru contravaloarea bunurilor primite în perioada respectivă.
Plata în cont deschis se utilizează, mai ales, pe pieţele foarte concurenţiale, unde cumpărătorii străini pot să
condiţioneze încheierea contractelor de acceptare a acestei tehnici de plată. Totuşi, în acceptarea acestei tehnici,
exportatorii trebuie să ţină seama de riscurile politice, economice, comerciale asociate tranzacţiei respective, dar în
principal de riscul de neplată. Există şi posibilitatea să diminueze acest risc fie prin utilizarea unor instrumente de credit
(cambia), fie prin apelul la asigurările de credit pentru export, care de regulă beneficiază de facilităţi din partea ţărilor
exportatoare sau utilizarea unor tehnici de recuperare a creanţelor (factoring).
Un avantaj al acestei tehnici constă în evitarea formalităţilor şi costurilor legate de o modalitate mai complexă
de plată, presupune încredere în relaţiile dintre părţi; în caz de litigiu, exportatorul este lipsit de protecţie.
Pe de altă parte, există mai multe dezavantaje când se utilizează această modalitate. Astfel, proprietatea asupra
bunurilor trece, de regulă, de la vânzător la cumpărător după plata acestora, implicând riscul de neplată. În plus, termenul
de plată efectivă poate fi prelungit datorită formalităţilor specifice ţărilor implicate. Totuşi, această tehnică de plată
implică restricţiile şi costurile cele mai reduse pentru cumpărător. Cu toate riscurile care îi sunt asociate, tehnica plăţii
contra factură se utilizează tot mai mult în comerţul internaţional, îndeosebi pe pieţele cu ofertă abundentă şi dominate
de cumpărător. Aceasta mai ales datorită faptului că asigurarea contra riscului de neplată este relativ puțin costisitoare.

Plata în avans
Plata în avans (cash in advance) este tehnica de plată în care importatorul trebuie să efectueze plata către
exportator înainte ca acesta să livreze marfa (pre-payment). Este cea mai sigură tehnică de plată pentru exportator, dar
cea mai riscantă pentru importator, acesta din urmă trebuind să se bazeze pe faptul că furnizorul îi va livra bunurile la
timp şi conform condiţiilor cantitative şi calitative din contract.
Plata în avans se practică sub forma plăţii integrale înainte de livrare a mărfurilor care fac obiectul contractului
de vânzare internaţională; cu alte cuvinte, comanda importatorului nu este procesată de către vânzător până când acesta
nu primeşte plata integrală a bunurilor ce urmează să fie livrate.
Această tehnică presupune iniţierea operaţiunii de plată de către importator printr-un ordin de plată dat băncii
sale şi având ca beneficiar exportatorul. Banca importatorului debitează contul acestuia cu suma respectivă şi transferă
plata la banca exportatorului, care creditează contul vânzătorului şi îl notifică pe acesta în legătură cu efectuarea plăţii.
În urma notificării, exportatorul efectuează livrarea şi trimite documentele comerciale pentru a fi remise exportatorului
(vezi figura 7.17).

31
 1. Contract comercial

Exportator Importator
6. Expediţia mărfii

5. Creditarea 9. Predarea 3. Debitarea 2.Emiterea

7. Trimiterea
contului documentelor contului ordinului
documentelor
exportatorului importatorului de plată

8. Transferul documentelor

Banca Banca
exportatorului importatorului
4. Transfer fonduri

Figura 7.17 Mecanismul plăţii în avans prin ordin de plată documentar

Sursa: Negruș, M., 1986, p. 183

Plata integrală în avans este cea mai sigură tehnică de plată pentru vânzător şi cea mai riscantă pentru cumpărător.
Această operaţiune necesită ca importatorul să aibă încredere în capacitatea şi disponibilitatea vânzătorului de a livra
întocmai bunurile comandate. În acest caz, cumpărătorul acordă un credit pe termen scurt vânzătorului, al cărui cost
trebuie să se reflecte în mod corespunzător în preţul contractului.
Plata în avans se utilizează în situaţii cum sunt următoarele: atunci când exportatorul are o poziţie forte în
negocieri (necesitate urgentă de marfă pentru importator, penurie temporară de produse etc.); importatorul este o firmă
de dată recentă, cu mai puţină experienţă şi încă insuficient cunoscută pe piaţă; importatorul are o mai slabă credibilitate
financiară ori riscul de ţară pentru importator este ridicat; pentru achiziţii de valoare redusă (de exemplu, mostre). Unii
autori nu recomandă exportatorilor să solicite o astfel de tehnică de plată, întrucât ar putea fi considerată „insultătoare”
pentru importatorii profesionişti [40].
Interesul pentru plata în avans a crescut odată cu dezvoltarea comerţului electronic, această tehnică de plată fiind
adecvată unor forme de vânzare prin internet.
Un avantaj (relativ) al acestei tehnici este faptul că părţile pot intra în relaţii directe, fără implicarea băncilor
comerciale, ceea ce reduce costurile operaţiunii. Plata în avans este în interesul exportatorilor, care sunt astfel scutiţi de
problemele legate de încasarea documentelor şi au imediat fonduri disponibile prin intermediul transferului electronic.
Pentru importatori, plata în avans poate crea probleme în ceea ce priveşte disponibilul bănesc şi riscurile operaţiunii,
respectiv posibilitatea ca, după ce plata a fost făcută, să nu primească marfa. În multe ţări, această tehnică nu este utilizată
în mod obişnuit şi exportatorii care o solicită îşi diminuează prin aceasta capacitatea concurenţială.
O tehnică înrudită este plata unui avans (down payment), când importatorul plăteşte o parte din preţ în prealabil,
respectiv la semnarea contractului sau imediat după această dată. Avantajul pentru exportator constă în faptul că acesta
poate dispune imediat de fonduri cash necesare pentru producţie şi, eventual, logistică. Cum importatorul este expus
riscului, el va accepta această metodă atunci când se poate baza pe capacitatea şi buna credinţă a exportatorului sau când
poate obţine garanţii privind livrarea.
Plata unui avans este uzuală în exportul pe credit de bunuri de echipament, când creditul acoperă circa 85% din
valoare, iar 15% reprezintă avans şi, eventual, plata imediată.

Alte tehnici de plată

Plata la predarea mărfii (cash on delivery – COD) constă în faptul că vânzătorul mărfii instructează firma de
transport să prezinte marfa destinatarului livrării şi să o predea contra plăţii în numerar sau printr-un instrument de plată
(cec sau card bancar). În cazul în care cumpărătorul nu efectuează plata, bunul va fi returnat la vânzător.

32
 Utilizată în tranzacţiile internaţionale, această tehnică simplă de plată implică trei părţi: exportatorul, care
expediază marfa; transportatorul, care, în urma acceptării mandatului, va efectua atât transportul, cât şi încasarea
contravalorii mărfii; importatorul, care trebuie să efectueze plata la livrare.
Transportatorul este răspunzător personal pentru plata mărfii predate şi este garant al restituirii preţului către
exportator dacă a acceptat formula cash on delivery pentru marfa transportată. El joacă în acest caz un rol de intermediar
financiar deoarece încasează contravaloarea mărfii de la importator şi o transmite beneficiarului (exportatorului) (vezi
figura 7.18).

Exportator Importator
(vânzător/ ordonator) (cumpărător/ tras)

1.
1 Livrarea mărfurilor + 3. Livrare contra
1. Livrarea mărfurilor +
scrisoarea cu instrucţiuni plată
scrisoare de instrucţiuni
4. Plata
2. Mărfuri

Transportator/
încasator

5. Plata

Figura 7.18 Plata la predarea mărfii

Sursa: Adaptat după www.comprendrelespaiements.com

Principalele operaţiuni derulate în cadrul acestei tehnici sunt următoarele:

1. exportatorul remite mărfurile transportatorului împreună cu o scrisoare de instrucţiuni în care se precizează
suma ce trebuie încasată în urma predării mărfii, ca şi mijlocul de plată ales (numerar, instrumente de plată/credit);
2. acceptarea mărfurilor şi a instrucţiunilor: transportatorul preia mărfurile şi trebuie să accepte în mod formal
instrucţiunile exportatorului privind încasarea contravalorii mărfii;
3. predarea contra plată: transportatorul preda marfa importatorului contra plăţii sumei menţionate pe factură;
plata în formula COD este indivizibilă, cărăuşul neavând dreptul să efectueze livrări parţiale plătite pro rata. Totodată,
în cazul plăţii prin cec, cărăuşul nu este obligat să verifice existenţa provizionului în contul emitentului cecului.
4. plata către transportator: importatorul poate plăti fie în numerar (dacă părţile convin în acest fel şi plata în
numerar este autorizată în ţara respectivă), prin cec sau prin alt instrument de plată. În cazul plăţii prin cec, acesta poate
fi emis la ordinul transportatorului care va asigura încasarea acestuia, plătindu-l apoi pe exportator, sau direct la ordinul
expeditorului.
5. plata către exportator: transportatorul plăteşte pe exportator fie în numerar, fie dacă s-a convenit prin cec, în
urma încasării acestuia. Este recomandat ca exportatorul să solicite un cec certificat sau un cec bancar, pentru a preveni
riscul de neplată pe care nu şi-l asumă transportatorul.
Băncile (ale importatorului, transportatorului şi exportatorului) intervin în această operaţiune atunci când plata
se face prin cec. Rolul lor, însă, se limitează la transferul fondurilor, ele neavând nicio răspundere în ceea ce priveşte
documentele.
Menţiunea cash on delivery („contre-remboursement”) trebuie să figureze în mod expres în contractul de
transport semnat între transportator şi expeditor. Transportatorul poate refuza inserarea acestei menţiuni, în acest caz

33
prestaţia sa rezumându-se la transportul mărfurilor. Dacă, însă, transportatorul a acceptat mandatul de încasare dat de
exportator, el îşi asumă răspunderea pentru plata mărfii.
Principalul dezavantaj al acestei tehnici de plată derivă din riscul de refuz al plăţii din partea importatorului,
ceea ce produce daune de partea vânzătorului şi necesitatea intentării unui proces pentru despăgubiri.
O metodă specifică de plată se utilizează la vânzarea în consignaţie (consignment). Consignaţia presupune
transmiterea bunurilor de către proprietar (consignor) în posesia unui terţ (consignee), în vederea vânzării acestora; în
cazul în care bunurile sunt vândute, terţul primeşte o anumită cotă din încasările respective. În comerţul internaţional
marfa este expediată unui intermediar din străinătate pentru a fi vândută pe contul exportatorului. Până în momentul
vânzării către clienţi din străinătate, marfa rămâne în proprietatea exportatorului, iar intermediarul străin plăteşte pe
exportator doar după ce a livrat bunurile către clientul final şi a primit contravaloarea acestora. În cazul vânzării
internaţionale în consignaţie, exportatorul îşi asumă riscul de neplată şi are cel mai redus control asupra mărfurilor
expediate; totodată, el este nevoit, de regulă, să aştepte o perioadă mai îndelungată până va încasa contravaloarea mărfii.

34