Sunteți pe pagina 1din 10

REFERAT

VATICANUL- SUBIECT DE DREPT


INTERNAȚIONAL

1
VATICANUL - SUBIECT
DE DREPT
INTERNATIONAL
Dreptul internaţional este acea ramură a dreptului care cuprinde ansamblul de principii şi
norme juridice, scrise sau nescrise, create pe baza acordului de voinţă al statelor, care
reglementează raporturile dintre ele, precum şi raporturile dintre ele şi alte subiecte de drept
internaţional. În accepţiunea sa cea mai largă, dreptul internaţional, odinioară denumit şidreptul
ginţilor, reprezintă ansamblul de norme juridice care reglementează raporturile care se stabiesc în
cadrul societăţii internaţionale.
În Dicţionarul de drept internaţional este dată o definiţie care cuprinde şi modalităţile de
realizare a principiilor şi normelor dreptului internaţional. Astfel, în această definiţie se arată că
traducerea în viaţă a acestor principii şi norme este asigurată printr-un sistem democratic de
angajamente şi garanţii internaţionale, prin forţa opiniei publice mondiale, prin dreptul
inalienabil de autoapărare a independenţei şi fiinţei naţionale, precum şi prin măsuri de
constrângere adoptate
în cazul unor agresiuni sau a altor încălcări ale păcii.
În prezent, societatea internaţională este alcătuită din :
- state, ca singurele entităţi purtătoare de suveranitate întemeiul căreia îşi pot asuma, în
mod nemijlocit, drepturi şi obligaţii în plan internaţional;
- organizaţii internaţionale interguvernamentale a căror capacitate de a-şi asuma drepturi şi
obligaţii internaţionale rezultă dinvoinţa statelor;
- mişcările popoarelor care luptă pentru eliberare cărora, în virtutea principiului
autodeterminării, li se recunoaşte capaci-tatea de a-şi însuşi anumite drepturi şi obligaţii
internaţionale;
- Vaticanul, care deşi nu întruneşte în totalitate elementele deplinei statalităţi, îşi poate
asuma în mod limitat,anumite drepturi şi obligaţii internaţionale.
În afara acestor patru entităţi, care aparţin categoriei mari de subiecte de drept
internaţional, în societatea internaţională contemporană acţionează şi alte entităţi de natură
diferită, cum sunt: organizaţii internaţionale neguvernamentale, marile societăţi transnaţionale şi
în condiţii determinate, chiar indivizii (persoane fizice). Calitatea de subiect de drept
internaţional a acestor entităţide natură diferită este controversată în doctrină şi prea
puţinsemnificativă pentru dreptul internaţional.

Aspecte introductive
Studiul Vaticanului se impune datorită statutului său atipic faţă de celelalte subiecte de
drept internaţional. După cum se cunoaşte, subiectele dreptului internaţional sunt : statele, având
capacitatea deplină de a-şi asuma totalitatea drepturilor şi obligaţiilor cu caracter internaţional;
organizaţiile internaţionale interguvernamentale, subiecte derivate ale dreptului internaţional;

2
mişcările/ popoarele care luptă pentru eliberare, având o capacitate limitată şi cu caracter
tranzitoriu şi, nu în ultimul rând, Vaticanul (statul papal) având o capacitate limitată.
Recunoaşterea existenţei mai multor categorii de subiecte de drept internaţional nu
înseamnă însă şi existenţa unei identităţi între natura şi întinderea (volumul) drepturilor
acestora.Curtea Internaţională de Justiţie arată, în avizul său consultativ din 1949, referitor la
„Repararea daunelor suferite în serviciul Naţiunilor Unite” că subiectele de drept într-un sistem
juridic nu sunt în mod necesar identice în ce priveşte natură sau întinderea drepturilor lor.
          Deşi o parte a doctrinei analizează Vaticanul atunci când prezintă statul ca subiect de drept
internaţional, iar restul doctrinarilor îi conferă un loc separat în literatura de specialitate, temeiul
invocat are la bază caracterul atipic al statalităţii. În consecinţă, ceea ce trebuie clarificat nu este
calitatea de subiect de drept internaţional, aspect necontestat de marea majoritate a autorilor de
drept internaţional  prin invocarea relaţiilor internaţionale la care participă, ci caracterul atipic al
statalităţii.
           Consideraţii istorice
           Sfântul Scaun înainte de 1929
Se presupune că această parte a Romei, original nelocuită (ager vaticanus) a fost
considerată întotdeauna un loc sacru sau cel puţin indisponibil pentru locuit, chiar înaintea sosirii
creştinismului. În anul 326 prima biserică, bazilica lui Constantin, a fost construită peste
mormântul Sfântului Petru, care a fost înmormântat într-un cimitir obişnuit în acel loc, iar din
acel moment zona a început să fie populată, în special, cu case de locuit legate de activitatea
Sfântului Petru.
Statul papal a luat fiinţă în secolul al VIII-lea, când papa a dobândit în stăpânire fostele
posesiuni bizantine din Italia Centrală, făcând din Roma centrul politic şi religios al Bisericii
Catolice. În Evul Mediu, acesta a jucat un important rol în cadrul politicii europene. Mai târziu,
în secolul al XVI-lea, puterea papală a fost afectată de Reformă, care a scos de sub autoritatea
papei teritoriul care îmbrăţişa confesiunea protestantă. A cunoscut, apoi, în secolele XVII-XVIII
un continuu declin. Napoleon I a desfiinţat statul papal care a fost restaurat de Congresul de la
Viena (1814-1815). Teritoriile sale au fost înglobate, cu excepţia Romei, în timpul procesului de
unificare a Italiei (1859-1861), în nou creatul stat naţional italian. După ocuparea Romei de către
trupele italiene în 1870, papa s-a retras la Palatul Vatican.
Sfântul Scaun denumit în limba latină Sancta Sedes, este un subiect de drept internațional
public, care reprezintă Biserica Catolică în relațiile cu statele. Este cunoscut și sub denumirea de
Scaun Apostolic dar denumirea aceasta aparține oricărui Scaun stabilit de un apostol, în special
cele trei originare (Roma, Alexandria, Antiochia).
Sfântul Scaun trebuie deosebit de Vatican, care este un stat de sine stătător. Suveranul
Pontif este atât suveran al Statului Cetății Vaticanului (denumirea oficială a Vaticanului), cât și
șef al Sfântului Scaun, care este de asemenea, subiect de drept internațional public.

            Tratatul de la Lateran din 1929


Importanţa acestui tratat în istoria recentă a Europei este covârșitoare, asigurând
independenţa Vaticanului și oferindu-i un statut de egalitate cu toate statele lumii, în ciuda
teritoriului minuscul. De asemenea, gestul Italiei a încurajat și alte state la semnarea unor
concordate cu Vaticanul, printre care și Germania lui Hitler, asigurând astfel largi drepturi și
privilegii pentru comunităţile catolice din Europa. SURSĂ:Semnele timpului, ianuarie 2014,
ediție tipărită

3
În categoria instrumentelor juridice de la Lateran erau incluse următoarele: un tratat
politic care ,,rezolvă şi elimină problema romană”(27 de articole), un concordat prin care este
reglementată condiţia juridică a Bisericii catolice în Italia(45 de articole) şi o convenţie
financiară (3 articole). Aceste instrumente juridice au fost completate ulterior de altele. Cathedra
(scaunul) episcopului Romei, papa, este în Bazilica de la Lateran, catedrala Romei. Lateranul
este pe una din cele şapte coline ale Romei, Caelian. În 1984, un concordat nou între Sfântul
Scaun şi Italia a modificat câteva prevederi ale tratatului anterior, inclusiv poziţia catolicismului
ca religie de stat în Italia.[5]

          Semnat la 11 februarie 1929 şi ratificat la 7 iunie, acelaşi an, tratatul de la Lateran
reprezintă un tratat politic care recunoaște suveranitatea completă a Sfântului Scaun în statul
Orașului Vatican, care a fost prin aceasta definit, un document cu patru anexe:

- Un plan al teritoriului Orasului-Stat Vatican, cu o suprafața de 44 hectare;


- O listă a proprietăților Sfântului Scaun care se bucură de privilegiul de extrateritorialitate
și excluderi de la taxe și expropriere. Astfel, se precizează o listă de imobile care se
bucură de privilegiul extrateritorialităţii (sunt aşadar excluse de la expropriere şi de la
impozitare) sau imobile care nu sunt extrateritoriale, dar sunt excluse de asemenea de la
expropriere şi de la impozitare. În art.24 se menţionează neutralitatea pe care Sfântul
Scaun şi-o asumă în mod universal, în speţă cea care priveşte absolut orice conflict.
Totodată, noul stat beneficiază de dreptul de intervenţie pe scena politică a lumii în cazul
unui conflict internaţional, când puterile aflate în conflict solicită poziţia de arbitru a
Papei;
- O convenție financiară pentru rezolvarea definitivă a pretențiilor Sfântului Scaun
rezultate după pierderea teritoriilor și proprietăților din 1870. Statul italian a fost de acord
să plătească imediat 750.000.000 lire, plus obligațiuni consolidate la purtător cu o
dobândă de 5% și o valoare nominală de 1.000.000 de lire. Astfel, statul italian trebuia să
plătească mai puțin decât se stabilea prin „Legea garanțiilor” din 1871 (3.250.000 lire),
pe care papalitatea nu o acceptase.
- Un concordat prin care se reglementau relațiile dintre Biserica catolică și statul italian.

          În 1978, pe tronul papal a fost numit un pontif polonez.. Rusia, fie ea ţarista sau
comunistă, a fost, secole de-a rândul, principalul inamic al Poloniei. Prima procesiune triumfală
a lui Karol Wojtila în patria sa, la puţin timp după alegerea sa pe tronul papal, a crescut
neîncrederea ruşilor în privinţa sa, cu atât mai mult, cu cât noul papă şi-a exprimat sprijinul fără
rezerve faţă de mişcarea „Solidaritatea”. Luat după cea mai riguroasă definiţie politologică, papa
ar trebui considerat ultimul monarh absolut din Europa, iar Vaticanul o monarhie absolută.
Istoria Vaticanului şi istoria papalităţii nu pot fi separate de istoria omenirii, îndeosebi a
civilizaţiei occidentale.

           Zvonurile privind capacitatea Vaticanului de colectare a informaţiilor de pe tot globul sunt
numeroase, dar ele se susţin dacă luăm în considerare faptul că acest mic stat reprezintă într-un
fel un nod al lumii, în care se întâlnesc diverse state sau organizaţii internaţionale. Nici unul
dintre statele occidentale nu se poate eschiva de la reacţia Papei; cuvântul de condamnare a unei
acţiuni, pronunţat de Papă are o pondere însemnată. În principal, Vaticanul joacă rolul de putere
de echilibru şi îşi asumă o misiune umanitară, de menţinere a păcii şi de combatere a flagelurilor
mondiale. Dar pentru acest lucru, este adevărat că dincolo de instanţa de putere morală, este

4
necesară şi prezenţa unei instanţe de procesare a informaţiilor. Am putea spune că Vaticanul
mediază între puteri, dar nu de undeva de sus, din sfera de transcendenţă a sacrului, ci chiar din
spaţiul politic al ordinii contemporane. Ne vom mira poate să aflăm că o putere la origini
eminamente religioasă este un actor al vieţii economice mondiale: Vaticanul deţine acţiuni la
câteva dintre cele mai mari companii ale lumii, cum ar fi General Motors şi Shell. Aşadar, alături
de sursele simbolice de finanţare – vânzarea timbrelor, taxe muzeale, „obolul Sfântului Petru”-
Vaticanul dispune de sursele financiare moderne – împrumuturi, titluri de proprietate şi acţiuni
pe piaţa de capital.

            Vaticanul în cadrul dreptului dreptului internaţional


          Arangio Ruins nota faptul că Vaticanul a fost un actor în evoluţia dreptului internaţional
înaintea formării statelor puternice şi şi-a păstrat personalitatea internaţională. Chiar dacă statul
Papal şi-a încetat activitatea atunci când Italia a anexat teritoriul, Sfântul Scaun şi-a păstrat
statutul de subiect de drept internaţional. După anexarea teritoriului de către Italia, Sfântul Scaun
a continuat să încheie concordate şi alte înţelegeri internaţionale diplomatice, iar majoritatea
statelor au respectat dreptul acestuia de a trimite şi primii ambasadori. Totodată, Sfântul Scaun a
fost rugat să acţioneze ca arbitru sau mediator pentru a putea rezolva conflicte internaţionale.
        În vederea conturării particularităţilor Vaticanului ca entitate a dreptului internaţional, în
special a caracterului atipic statalităţii, se porneşte de la analiza celor patru elemente ce se cer
întrunite cumulativ pentru ca o entitate să aibă personalitate de tip statal, şi anume: teritoriul,
populaţia, o autoritate guvernamentală independentă în luarea deciziilor şi capacitatea de a intra
în relaţii cu alte state. Analiza elementelor enumerate conduce la identificarea caracterului atipic
al Vaticanului.

            Populația și teritoriul Vaticanului


Populația permanentă a Vaticanului este predominant masculină deși două ordine de
călugărițe trăiesc în Vatican. O minoritate sunt clericii vârstnici; cei care au rămas sunt membri
ai ordinelor religioase. Mulți muncitori locuiesc în afara zidurilor, inclusiv Garda elvețiană și
personalul diplomatic.Bărbații și în special femeile trebuie să respecte un cod strict al
îmbrăcămintei. Hainele peste genunchi sunt strict interzise.Cetățenia poate fi primită prin
rezidență stabilă și prin deținerea unui post în oraș. Cetăţenia vaticană nu se moşteneşte şi nici nu
se obţine prin naşterea pe teritoriului statului. Ea poate fi obţinută doar de la Sfântul Scaun şi este
sistată în momentul în care se încheie activitatea pentru Vatican. Articolul 9 al Tratatului de la
Lateran din 1929 dintre Sfântul Scaun şi Italia afirmă că dacă o persoană încetează să mai fie
cetăţean al Vaticanului şi nu are o altă cetăţenie, devine automat cetăţean italian . De pildă,
cetăţenia de care se bucură locuitorii  Vaticanului conturează recunoaşterea unui statut special al
acestora; nu este vorba de o simplă relaţie juridică, de apartenenţă. Vaticanul nu are o importanţă
geo-politică în sensul tradiţional al acesteia: nu dispune de o bază teritorială întinsă, nici de o
populaţie numeroasă şi nici măcar de o poziţie strategică.
Vaticanul are 749 de locuitori (1980:830), din care 402 au cetăţenia statului Vatican;
garda elveţiană număra 100 de persoane. Statul Vatican reprezintă centrul de comanda suprem al
catolicilor din lumea întreagă. Catolicismul este religia cu cei mai multi adepţi de pe glob(c.950
mil de persoane, 1994).Din numărul total de cetăţeni, 58 sunt Cardinali, 293 sunt clerici membri
ai diverselor organisme pontificale, 62 sunt alţi clerici, 101 membri din Garda Elveţiană, iar 43
sunt alţi laici. Sub jumătate, mai exact 246 dintre cetăţenii Vaticanului, îşi mai păstrează
cetăţenia iniţială.

5
Turismul este un factor important al vieții de zi cu zi. Papa conduce litughia săptămânală
și alte servicii religioase și apare în sărbători religioase.În fiecare săptămână papa se adresează
pelerinilor de două ori: miercurea în audiența generală pe care o susține în piața Sfântul Petru sau
în Aula Paul VI și duminica de la fereastra palatului său apostolic pentru rugăciunea Angelus.
Numele locului este antic, precedând creştinismul. Denumirea provine din limba latină Mons
Vaticanus, Colina Vatican. Este parte a Mons Vaticanus şi a fostelor câmpuri Vaticane unde a
fost construită Bazilica Sfântul Petru. Aici se mai află şi rezidenţa papilor numită Palatul
Apostolic cu Capela Sixtină şi muzeele Vaticanului, dar şi multe alte clădiri. Zona nu a fost
niciodată încorporată total în aglomeraţia urbană a Romei până la sfârşitul secolului trecut fiind
separată de oraş de fluviul Tibru. Zona a fost astfel considerată ca teren agricol din afara oraşului
şi nu a fost inclusă în zona înconjurată de zidurile oraşului. În anul 1929, când au fost pregătite
documentele Tratatului de la Lateran, faptul că o bună parte a teritoriului propus a fost deja
înconjurat cu zid, a dus la forma actuală a statului. Pentru unele părţi ale frontierei, unde nu era
zid, exista linia formată de clădiri care suplinea partea de frontieră, iar pentru unele părţi mai
mici a fost construit un zid. Teritoriul include Piaţa Sfântul Petru care nu a putut fi izolată de
restul Romei şi astfel o mare parte a graniţei imaginare cu Italia urmăreşte extremitatea pieţei şi
se uneşte cu Piazza Pio XII şi Via Paolo VI. Deşi nu au fost incluse, din punct de vedere tehnic
în teritoriul, Vaticanului de către Tratatul de la Lateran, unele proprietăţi ale Sfântului Scaun au
un statut extrateritorial asemănător celui al ambasadelor străine. Acestea includ rezidenţa papală
de vară de la Castelgandolfo de pe dealurile din apropiere, Bazilica Laterană, bazilicile Santa
Maria Maggiore şi Sf. Paul în afara zidurilor precum şi o serie de clădiri de la Castelgandolfo.
Acestea sunt patrulate de agenţi de poliţie ai Vaticanului şi nu de poliţia italiană. În piaţa Sfântul
Petru ordinea este asigurată de ambele servicii de poliţie.
Şeful statului este papa, care pe lângă autoritatea supremă executivă, legislativă şi
judecătorească este şi şeful guvernului. Aceasta este o monarhie electivă non-ereditară cu un
suveran care exercită autoritate absolută, adică putere supremă legislativă, executivă şi
judecătorească nu doar peste statul Vatican, dar şi peste Sfântul Scaun. Suveranul este ales pe
viaţă în conclav de cardinalii sub 80 de ani.Subordonaţii săi principali din punct de vedere al
conducerii statului sunt Secretarul de Stat, preşedintele Comisiei Ponficale pentru Statul Vatican
şi guvernatorul statului Vatican.
Referitor la teitoriu, se afirmă că puterea unică de care Vaticanul dispune nu depinde de
mărimea geografică a teritoriului său. Teritoriul este însă o condiţie necesară a înscrierii ca
entitate de sine stătătoare a noului stat: „o anumită suveranitate teritorială este condiţia universal
recunoscută ca indispensabilă oricărei veritabile suveranităţi” (Papa Pius XI). Teritoriul
geografic al Vaticanului afirmat în articolul 3 din Tratat şi trasat pe un plan oficial reprezintă
doar fundamentul material al unei puteri extraordinare. Dimensiunea acestei puteri nu poate fi
fixată în cadre precise, întrucât ea este difuză şi se inserează într-o modalitate particulară în
ordinea politică a lumii.Totuşi, teritoriul restrâns caracterizat de o multiplicitate de regimuri
juridice cărora acesta le este supus nu conferă unicitatea juridică specifică unei entităţi
statale.Întreg teritoriul statului Vatican este înscris din anul 1984 pe lista patrimoniului mondial
UNESCO.

Relaţiile internaţionale
“Când cer o audienţă la Vatican nu mă duc la regele Vaticanului ci la capul bisericii
catolice” Această afirmaţie făcută de Dog Hammarsk secretar general al Naţiunilor Unite între
anii 1953-1961 descrie paradoxul din relaţia dintre Biserica Catolică şi Pontiful Roman, capul

6
Bisericii Catolice care prin puterea atribuită bisericii după formarea comuniunii a căpătat statutul
de şef de stat.
            Numai pentru o anumită perioadă de timp, după 1808 şi după aceea, între anii 1970-1929,
Pontiful nu a avut jurisdicţie asupra teritoriului. După semnarea tratatului Lateran, Pontiful este
cel care conduce Vaticanul. Aceste schimbări în cadrul controlului teritorial sau mai bine zis
lipsa lor nu a schimbat cu nimic personalitatea internaţională a Vaticanului. În calitatea lui de
subiect de drept internaţional Vaticanul are dreptul de a încheia tratate în calitate de şef de stat şi
tratate încheiate în calitate de şef al Bisericii Catolice. La începutul secolului al XII- lea au fost
încheiate primele concordate: în anul 1106 concordatul de la Londra, în anul 1122 concordatul
de la Worms. Începând cu concordatul încheiat de Napoleon Bonaparte cu Papa Pius al VII-lea
în 1801 au marcat despărţirea tot mai accentuate a statului de biserică. Această înţelegere între
guvernul unui stat şi Vatican reglementează: exercitarea cultului catolic, învăţământul
confesional, statutul clerului, drepturile şi obligaţiile patrimoniale ale bisericii, trimiterea unui
nunţiu apostolic. În baza concordatelor semnate cu numeroase state străine, Sfântul Scaun trimite
emisari în aceste state, iar acestea la rândul lor sunt reprezentate la Roma de trimişi speciali pe
lângă Sfântul Scaun. Vaticanul este legal capabil să ratifice tratate internaţionale, este invitat să
participe pe picior de egalitate cu ceilalţi membrii la negocierilor tratatelor dreptului
internaţional. Vaticanul constituie o entitate ce se manifestă pe planul relaţiilor inter- naţionale,
care devine, prin exercitarea atributelor recunoscute de state, subiect al raporturilor de drept
internaţional, al drepturilor şi obligaţiilor internaţionale în sfere limitate de activitate.
Astfel, raporturile diplomatice dintre Vatican şi statele străine s-au dezvoltat considerabil.
Dacă în 1929 existau 30 de state care întreţineau relaţii cu Vaticanul, în 1975, numărul aces-
tora era de 83, iar în prezent Vaticanul este considerat ca fiind membru originar al societăţii
internaţionale. Sfântul Scaun menţine relaţii diplomatice formale cu 174 de state suverane, Uniu-
nea Europeană şi Ordinul din Malta; 69 dintre acestea menţin misiuni diplomatice rezidente per-
manente pe lângă Sfântul Scaun. Restul au misiuni cu acreditare în afara Italiei pentru că Sfântul
Scaun nu acceptă acreditare duală cu o ambasadă localizată în Italia. Are de asemenea relaţii de
natură specială cu Rusia (misiune cu un ambasador) şi Organizaţia pentru eliberarea Palestinei
(birou cu un director). Sfântul Scaun menţine 179 de misiuni diplomatice permanente în afară
(dintre care 106 sunt acreditate în state suverane). Activităţile diplomatice ale Sfântului Scaun
sunt întreţinute de Secretariatul de Stat (Vatican) (condus de către un Cardinal Secretar de Stat)
prin intermediul secţiei pentru relaţiile cu statele.
Fiind o parte care negociază, Vaticanul poate face propuneri, poate respinge propuneri ale
altor părţi negociatoare, poate cere vot şi chiar vota. La momentul actual Vaticanul este parte a
numeroase convenţii internaţionale incluzând Convenţia pentru ameliorarea condiţiilor celor
răniţi în anul 1864, Convenţia de la Geneva (1949), Convenţia drepturilor copilului (1989) şi
Convenţia de la Viena pe partea de relaţii diplomatice. Vaticanul este reprezentat în cali- tate de
observator în activităţile ONU şi ale altor organizaţii internaţionale (are relaţii diplomatice cu
Uniunea Europeană (UE) la Bruxelles). Participă la conferinţe şi congrese internaţionale.
             În cadrul Conferinţei  Ligii Naţiunilor din 1919 a fost propusă o moţiune pentru a
încuraja cooperarea internaţională cu Vaticanul. Moţiunea a fost susţinută de către delegaţii din
Belgia şi Suedia şi a fost adoptată cu majoritatea de voturi deşi au existat voturi împotrivă din
partea Marii Britanii şi Italiei.În 1924 Vaticanul a primit o invitaţie de la un delegat britanic
pentru a devenii membru al Ligii Naţiunilor dar aceasta invitaţie nu a primit reacţii oficiale de la
ceilalţi membrii oficiali.

7
            Activitatea Vaticanului în cadrul Organizaţiei Naţiunilor Unite (O.N.U.) a început oficial
pe data de 6 aprilie 1964 când Vaticanului i s-a stabilit statutul permanent de observator. Având
acest statut, Vaticanul poate asista la sesiunile Consiliului de Securitate a Naţiunilor Unite,
Consiliul Economic şi Social pentru a observa dezbaterile acestora. Având în vedere acest aspect
Vaticanul şi-a stabilit misiuni de observare permanentă în New York şi Geneva.Vaticanul a
folosit prerogativele funcţiei de observator pentru a implementa valori creştineşti în deciziile şi
recomandările O.N.U.. Notabila în această privinţă sunt cele care au asigurat adoptarea
Declaraţiei Naţiunilor pentru interzicerea oricărei forme de clonare umană şi prevenirea adoptării
unei rezoluţii cu privire la identitatea orientării sexuale.
Vaticanul a fost un participant activ în cadrul conferinţei pe teme social economice
convenite de Naţiunile Unite. Vaticanul a avut un impact asupra negocierilor şi rezultatul
acestora cum ar fi Conferinţa de la Beijing cu privire la femeie (1995) şi Sesiunea Specială pe
tema HIV/SIDA (2001).
Vaticanul este membru al Organizaţiei Proprietăţii Intelectuale, membru al Agenţiei
Energiei Atomice Internaţionale.Vaticanul menţine relaţii diplomatice formale cu 178 de state,
Uniunea Europeană şi Ordinul Militar Malta. Vaticanul are relaţii speciale cu Organizaţia Pentru
Eliberarea Palestinei, Vaticanul menţine 179 misiuni diplomatice peste hotare. Există 16 state
recunoscute internaţional cu care Vaticanul nu are relaţii diplomatice, acestea sunt: Afganistan,
Bhutan, Brunei, Burma, Comoros, Laos, Malazsia, Maldives, Mauritania, Coreea de Nord,
Oman, Arabia Saudită, Somalia, Tuvalu, Vietnam şi Republica Populară Chineză.Vaticanul este
singurul subiect de drept internaţional care are relaţii cu Republica Chineză (Taiwan).În perioada
pontificării Papei Benedict al XVI- lea au fost stabilite relaţii cu Muntenegru (2006), Emiratele
Arabe Unite (2007), Botswana (2008) şi pe 9 decembrie 2009 s-au stabilit relaţii cu Federaţia
Rusă.

            Relaţiile diplomatice Vatican – România


Relaţiile noastre cu Vaticanul încep undeva în Evul Mediu şi sunt stabilite la nivel oficial
în 1920. Vor fi întrerupte în perioada comunistă, pentru a fi reluate după 1989.
Legăturile ţării noastre cu Vaticanul există încă din Evul Mediu şi mărturie în acest sens
stă corespondenţa dintre Sfântul Scaun şi domnitorii Ţărilor Române. Cele două părţi erau unite
de un obiectiv comun: lupta împotriva expansiunii otomane, iar Vaticanul urmărea crearea unor
alianţe ale statelor creştine din Europa.
Astfel, avem corespondenţa Papei Sixtus al IV-lea cu domnitorul Moldovei, Ştefan cel
Mare, pe care Suveranul Pontif îl numea „atletul lui Christos” ("Athleta Christi"), într-o scrisoare
adresată domnitorului român, la 31 martie 1475. Scrisoarea venea în urma victoriei în bătălia cu
turcii de la Podul Înalt (10 ianuarie 1475); Scrisoarea Papei Clement al VIII-lea adresată lui Aron
Voda, în care, între altele, Suveranul Pontif făceau referiri la latinitatea românilor: “Sunteţi
urmaşi ai latinilor şi italienilor şi, desigur, doriţi şi voi gloria strămoşilor voştri”. Acelaşi Papă
Clement al VIII-lea spunea despre domnitorul Mihai Viteazul că este „unul din cei mai viteji,
puternici, valoroşi şi înţelepţi principi care trăiesc azi”.
La 12 iunie 1920, Dimitrie C. Penescu îşi prezintă scrisorile de acreditare ca trimis
extraordinar şi ministru plenipotenţiar pe lângă Sfântul Scaun.Ulterior, în decembrie 1938,
Legaţia României a fost ridicată la rangul de ambasadă, revenindu-se, în 1940, la statutul de
Legaţie. La începutul anului 1946, Nunţiul papal, Mons. Andrea Cassulo, a fost declarat
„persona non grata”. Prin Decretul nr. 151 din 17 iulie 1948, Concordatul a fost denunţat de către
autorităţile comuniste. În decembrie 1948, guvernul de la Bucureşti a decretat „reunificarea cu

8
Biserica Ortodoxă Română” a greco-catolicilor, act faţă de care Vaticanul a protestat din nou.
Nunţiatura a interzis Bisericii Catolice din România să-şi alcătuiască statutul cerut de Legea
Cultelor şi a determinat-o să protesteze împotriva exercitării de către Ministerul Cultelor a unor
atribuţii prevăzute de această lege. Ca urmare a evenimentelor prezentate, în data de 7 iulie 1950,
relaţiile diplomatice cu Vaticanul au fost întrerupte.
Deşi nu existau relaţii oficiale între România şi Sfântul Scaun, la 26 mai 1973 Nicolae
Ceauşescu a efectuat o vizită oficială la Vatican, în calitate de preşedinte al Consiliului de Stat
(funcţie echivalentă, la aceea dată, cu cea de şef al statului).Nicolae Ceauşescu şi Elena
Ceauşescu au fost atunci primiţi de Papa Paul al VI-lea.
După revoluţia din decembrie 1989, în România s-au luat măsuri pentru libertatea
exercitării cultelor religioase. Decretul-lege nr. 9 din 31 decembrie 1989 al Consiliului Frontului
Salvării Naţionale a abrogat Decretul-lege 358/1948 şi a recunoscut Biserica Română Unită cu
Roma.România şi Vaticanul au hotărât reluarea relaţiilor diplomatice la 15 mai 1990, primul
ambasador al României prezentându-şi scrisorile de acreditare la 8 iunie 1993.Din ianuarie 1998,
în România, se revine la vechea tradiţie prin care Nunţiul apostolic la Bucureşti devine decanul
corpului diplomatic.
            
 Concluzii
Vaticanul este un mic stat suveran al carui teritoriu consta intr-o enclava a orasului
Roma, Italia. Intreaga tara este de aproximativ jumătate de kilometru patrat. Statul este condus
de catre episcopul Romei, Papa, si astfel poate fi considerat un stat ecleziastic in care functiile
inalte sunt ocupate de catre clerici.

Cu toate acestea, Vaticanul nu întrunește toate cerinţele unui stat. Deşi Vaticanul are
asupra teritoriului jurisdicţie suverană, suveranitatea să nu este deplină. El are organizare
administrativă în probleme religioase. Cetăţenia Vaticanului are caracter special şi nu afectează
cetăţenia originară a persoanei respective.Vaticanul nu este un stat în adevăratul sens al
cuvântului, însă este considerat în esenţa egal cu statele în relaţia inter-partes.

Vaticanul este unul dintre cele mai mari centre culturale din lume, detinand numeroase
opere de arta extrem de pretioase și reprezintă un important subiect de drept internaţional chiar
dacă nu poseda elementele specifice statului. Tratatul de la Lateran stipulează existenţa unui stat
suveran atât în interiorul graniţelor sale, cât şi în domeniul internaţional conferindu-i statut de
subiect de drept internaţional lucru care reiese din relaţiile diplomatice pe care Vaticanul le
incheie cu celelalte state, chiar dacă elementele unui stat lipsesc în cazul Cetaţii Vaticanului:
teritoriul este restrâns, populaţia este extrem de redusa (cateva sute). În concluzie, Vaticanul este
un subiect de drept internaţional cu trăsături proprii.

9
BIBLIOGRAFIE

1. Felicia Maxim - Drept international public- Curs pentru învățământ la distanță, 2013-
2014;
2. Mădălina Cocoşatu –Drept internaţional public, Editura Pro Universitaria, 2012,p. 9.
3. Revista Enciclopedia Statelor Lumii ,Editura Meronia, 2018.
4. Dumitru Mazilu, Dreptul internaţional public, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2008 ;
5. Art.12 din Tratatul de la Lateran din 1929;
6. Convenţia privind drepturile şi obligaţiile statelor de la Montevideo din 1933.
7. Reguli de procedură ale Consiliului Economic şi Social O.N.U.(ECOSOC), 1992 ;
8. Ion M.Anghel, Subiectele de drept internaţional, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002,
p.233.
9. Dumitra Popescu, Drept internaţional public, Editura Universităţii Titu Maiorescu,
Bucureşti, 2005 ;

10