CURS 10.

FOLOSIREA LEGALĂ A FORŢEI POTRIVIT DREPTULUI

INTERNAŢIONAL

1. MIJLOACELE DE CONSTRÂNGERE ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE

Nerespectarea normelor dreptului internaţional, ca şi săvârşirea unor acţiuni

inamicale împotriva altor state ori încălcarea drepturilor acestora sunt acte care,
potrivit dreptului internaţional, dau dreptul statelor lezate, ca şi comunităţii
internaţionale, de a lua unele măsuri de constrângere paşnică, cu caracter de
sancţiune, fără a se recurge la război, dacă diferendul sau situaţia internaţională ce
au intervenit nu se pot rezolva prin mijloacele paşnice politico-diplomatice sau
jurisdicţionale consacrate.
Măsurile de constrângere vizează fie asigurarea legalităţii internaţionale, fie
înlăturarea actelor neamicale sau restabilirea drepturilor încălcate şi obligarea
statului în culpă de a repara prejudiciile cauzate.
Dreptul internaţional cunoaşte următoarele mijloace de constrângere paşnică
grupate în două categorii:
a) Fără folosirea forţei armate: retorsiunea, represaliile, embargoul, boicotul,
ruperea relaţiilor diplomatice, excluderea de la conferinţele internaţionale sau din
organizaţiile internaţionale etc.
b) Cu folosirea forţei armate: represaliile armate, blocada maritimă paşnică,
demonstraţiile cu forţele armate şi ocuparea militară a teritoriului.

2. FOLOSIREA LEGALĂ A FORŢEI ARMATE ÎMPOTRIVA ACTELOR DE

AGRESIUNE

Probleme de principiu
Recurgerea la forţa armată împotriva suveranităţii şi integrităţii teritoriale a
statelor este astăzi interzisă în baza principiului nerecurgerii la forţă, principiu
fundamental al dreptului internaţional contemporan, iar agresiunea armată este
considerată drept cea mai gravă crimă internaţională.
Dreptul internaţional permite, însă, ca forţa armată să fie folosită drept
mijloc de ultim recurs pentru contracararea actelor de agresiune, statele putând să
utilizeze forţele lor armate împotriva altor state care încalcă grav legalitatea
internaţională, pentru a-şi apăra propria integritate teritorială, independenţa şi
suveranitatea şi pentru sancţionarea agresorului, în care sens sunt în drept să adopte
în propriul teritoriu măsuri adecvate de natură a le permite realizarea scopurilor
arătate.
 Folosirea forţei de către Organizaţia Naţiunilor Unite

Carta O.N.U. proclamă în preambulul său hotărârea statelor membre de a-şi

uni eforturile pentru menţinerea păcii şi securităţii internaţionale, de a accepta
principii şi a institui metode „ care să garanteze că forţa armată nu va fi folosită
decât în interesul lor comun”.
Statele membre ale O.N.U. s-au angajat să-şi garanteze reciproc
securitatea şi să contribuie prin toate mijloacele conforme cu dreptul internaţional
la reprimarea agresiunii indiferent unde, din partea cui şi împotriva cui s-ar
produce aceasta.
Mijloacele prevăzute de Carta O.N.U. pentru menţinerea păcii şi securităţii
internaţionale, asigurarea legalităţii internaţionale şi apărarea drepturilor statelor
sunt, în caz de diferend sau de conflict internaţional, atât mijloacele paşnice
cunoscute, cât şi, în caz de violări ale păcii sau de acte de agresiune, măsuri bazate
pe forţă, fie că aceasta implică sau nu folosirea forţei armate. Ele sunt cuprinse în:
1) Adunarea Generală a O.N.U. are un rol relativ limitat în rezolvarea unor
situaţii conflictuale ce ar apărea între membrii organizaţiei.
2) Consiliul de Securitate al O.N.U. are, potrivit Cartei, o poziţie cu totul
specială în sistemul de rezolvare a situaţiilor şi diferendelor care ar primejdui
pacea şi securitatea internaţională, el având „ principala răspundere pentru
menţinerea păcii şi securităţii internaţionale” (art. 24) şi fiind abilitat ca în
îndeplinirea îndatoririlor sale decurgând din această răspundere, să acţioneze în
numele statelor membre, acestea obligându-se să-i accepte şi să-i execute hotărârile
.
Măsurile pe care le poate lua Consiliul de Securitate în caz de ameninţare
contra păcii, violări ale păcii sau acte de agresiune sunt prevăzute în Capitolul VII
al Cartei O.N.U., care cuprinde şi principalele atribuţii ale Consiliului de Securitate
în domeniul realizării securităţii şi păcii internaţionale.
Potrivit Cartei (art. 39) Consiliul de Securitate are atât competenţa de a
constata existenţa unei ameninţări contra păcii, a unei violări a păcii sau a unui act
de agresiune, cât şi pe aceea de a acţiona în mod corespunzător pentru menţinerea
păcii.
Constatarea existenţei uneia din situaţiile care reclamă intervenţia
Consiliului de Securitate se poate face atât din oficiu, cât şi la sesizarea unui alt
organ al O.N.U. sau a unor state, indiferent dacă statele respective sunt sau nu
implicate direct. Acţiunea Consiliului de Securitate constă în adoptarea unor
recomandări sau a unor hotărâri, în funcţie de situaţie.

Dreptul statelor la autoapărare individuală sau colectivă

 Dreptul legitim la autoapărare în forma consacrată de Carta O.N.U. este
rezultatul unei îndelungi evoluţii, de la dreptul de autoprotecţie recunoscut ca legal
sub diferite forme ( autoconservarea, autoapărarea preventivă, autoajutorarea etc.)
la situaţia de astăzi când statele au dreptul de a recurge la forţa armelor numai în
cazul în care sunt victime ale unei agresiuni armate, nu şi ca răspuns la violarea de
către state a normelor de drept internaţional în alte forme, cum ar fi nerespectarea
unor obligaţii asumate prin tratate ori lezarea unor interese legitime.

Folosirea forţei de către popoarele coloniale şi naţiunile dependente

pentru eliberarea lor naţională

Organizaţia Naţiunilor Unite şi-a propus printre scopurile sale şi pe acela de

a dezvolta relaţii între naţiuni, întemeiate pe respectarea principiului egalităţii în
drepturi a popoarelor şi a dreptului lor de a dispune de ele însele. Dezvoltarea la
scurt timp după adoptarea Cartei a unor ample mişcări de eliberare colonială şi
naţională, pentru obţinerea independenţei, de către popoarele aservite în variate
forme (colonii, mandate, tutelă internaţională, etc.) a dus la prăbuşirea sistemului
colonial şi la formarea a circa 90 de state independente, proces în care luptă
popoarelor respective a dobândit caracterul unei lupte legitime, iar opoziţia fostelor
state dominante caracterul unei acţiuni contrară normelor şi principiilor dreptului
internaţional.
Folosirea forţei armate de către statele metropolă împotrive popoarelor aflate
sub dominaţia lor, care îşi caută realizarea drepturilor lor legitime inclusiv pe calea
armelor, a căpătat astfel caracterul unei agresiuni internaţionale.