CURS XII.

DREPTUL INTERNAȚIONAL UMANITAR

1. Argument (introducere)

Conflictele violente au fost si au ramas, inca de la aparitia fiintei umane si pana

in zilele noastre, o modalitate constanta de solutionare a litigiilor dintre indivizi,
grupuri si state. Cu o puternica functie de mediere care incearca sa demonstreze
inutilitatea pierderilor colaterale de vieti omenesti sau bunuri materiale, dreptul
international umanitar (DIU) devine un instrument teoretic facil pentru semnatarii
unor tratate sau conventii internationale, dar foarte greu de respectat in situatii de
conflict armat, in cadrul carora perfidia, manipularea opiniei publice se dovedesc
argumente puternice pentru motivarea incalcarilor acestuia.
Dreptul international umanitar (sau dreptul conflictelor armate) recunoaste
doua categorii de conflicte armate:
- internationale;
- neinternationale.
Un conflict armat international se caracterizeaza prin folosirea fortelor armate
ale unui stat impotriva altui stat. Un conflict armat neinternational se
caracterizeaza prin ostilitati intre fortele armate ale unui guvern si grupuri armate
organizate sau intre astfel de grupuri in interiorul unui stat.
Dreptul international autorizeaza membrii fortelor armate ai unui stat parte la un
conflict armat international, precum si pe acela ai altor state asociate care
indeplinesc conditiile necesare, sa angajeze in mod direct ostilitatile. Acestia sunt
in mod general considerati ca fiind combatanti ”legali” sau ”privilegiati” si nu pot
fi urmariti pentru participarea lor la ostilitati, atat timp cat respecta prevederile
dreptului international umanitar.
In cazul in care sunt capturati, acestia beneficiaza de statutul de prizonier de
razboi. Daca civilii participa in mod direct la ostilitati, sunt considerati combatanti
sau beligerantii ”ilegali” ori ”neprivilegiati” (tratatele de drept umanitar nu
mentioneaza acesti termeni). Ei pot fi judecati pentru actele comise potrivit
dreptului intern al statului detentor.
Atat combatantii legali, cat si cei ilegali pot fi internati in tabere de detentie,
interogati pentru crime de razboi, avand insa dreptul, in toate cazurile, la un
tratament uman.
In sensul general al termenului, un ”combatant inamic” este o persoana care,
intr-o maniera ilegala, participa la ostilitati pentru tabara adversa, in cadrul unui
conflict armat international. Termenul este utilizat in mod curent pentru a desemna
persoanele despre care se banuieste ca apartin unor unor grupuri teroriste ori s-au
asociat acestora, oricare ar fi circumstantele capturarii. Se poate observa
instabilitatea unor termeni foarte controversati, des intalniti in lucrari de
specialitate, dar mai ales in declaratii, comunicate ale oficialilor, etc.
Marea dilema a implicatiilor folosirii acestor noi concepte in DIU este aceea de
a stabili linia mediana care poate fi acceptata de catre partile semnatare ale
tratatelor si conventiilor in vigoare si modul in care aceste noi concepte vor
completa si modela pe viitor dreptul international umanitar.

1. Definitia si obiectul dreptului umanitar

DIU reprezinta ansamblul normelor juridice menit sa asigure protectia, in timpul

conflictelor armate, a persoanelor afectate de aceste conflicte si a bunurilor care nu
au legatura cu operatiunile militare. El este fondat pe principiile libertatii,
democratiei, respectului pentru drepturile si libertatile fundamentale ale omlului si
suprematiei dreptului.
DIU cuprinde reguli care tind spre protejarea persoanelor care nu participa sau
nu mai participa direct la ostilitati - precum civilii, prizonierii de razboi, ranitii si
bolnavii, precum si la restrangerea mijloacelor si metodelor de razboi, incluzand
tactici si armament, in scopul evitarii de suferinte sau distrugeri inutile.
Termenul polemologie, provine din limba greaca (polema - razboi si logos-
stiinta). El nu a fost definit foarte clar, specialistii avand pareri diferite cu privire la
obiectul acestei discipline.
Dupa unii specialisti, palemologia ar fi o disciplina aparte, care s-ar ocupa in
mod expres cu cercetarea factorilor beligeni (in stare de razboi). Altii, in schimb,
apreciaza ca ar fi o parte integranta a unei alte discipline mai vaste, irenologia, sau
cercetarea pacii. In sfarsit, o a treia categorie de specialisti, considera ca intre cei
doi termeni n-ar fi posibila nicio distinctie si, ca atare, ei ar fi sinonimi.
Prin urmare, in timp ce palemologia isi propune ca obiect de studiu cercetarea
”fenomenului razboiului”, ireologia urmareste, in special, dobandirea de
”cunostinte despre pace”.
Actualmente, dreptul razboiului face o distinctie operationala clara intre
agresiunea armata (interzisa) si actiuni militare in legitima aparare individuala si
colectiva (admise), existand in Dreptul international public un adevarat drept al
pacii care sanctioneaza crimele contra pacii. Din acest motiv, se apreciaza ca
dreptul international constituie o evolutie lenta, dar ferma, de la dreptul razboiului
admis in primele epoci istorice, pana la dreptul pacii, recunoscut astazi in mod
universal.
Expresii echivalente ale conceptului de ”drept al razboiului”, sunt ”dreptul de
la Haga”, care stabileste drepturile si obligatiile beligerantilor in conducerea
actiunilor militare, precum si ”dreptul de la Geneva”, care cuprinde normele
referitoare la protectia victimelor conflictelor armate, a populatiei si bunurilor
civile, a organismelor care au grija acestora.
Observam ca dreptul de la Haga se completeaza cu cel de la Geneva, astfel incat
impreuna formeaza dreptul razboiului traditional, dreptul de la Haga continand si
norme umanitare, iar cel de la Geneva reglementand, intr-o oarecare masura,
comportamentul formelor armate in actiune.
Scopul dreptului umanitar, in sens obiectiv, nu este de a interzice razboiul, ci
de a-i micsora urmarile distructive si de a elimina pierderile si pagubele inutile,
deci de a asigura protectia drepturilor omului in caz de conflict armat.

2. Dreptul umanitar, ramura a dreptului international public

Dreptul international public constituie un ansamblu de norme juridice care

guverneaza raporturile care se stabilesc in cadrul societatii. Principala functie a
dreptului international public este asigurarea pacii si cooperarii internationale si a
aparut odata cu statele si relatiile dintre ele.

Principalele izvoare sunt tratatele internationale si cutuma internationla.

Tratat – intelegere scrisa incheiata intre doua sau mai multe state, în vederea
determinarii, intr-un anumit domeniu, a drepturilor si a obligatiilor partilor
contractante sau in scopul stabilirii unor norme juridice ce trebuie respectate în
relatiile dintre ele; acord international, conventie internationala.

Clasificarea tratatelor internationale:

a. Dupa numarul partilor contractatnte, se clasifica in:
- tratate bilaterale (incheiate de doua state sau organizatii internationale);
- tratate multilaterale – la care participa mai mult de doua subiecte de drept
international;
b. Dupa durata valabilitatii lor, se impart in:
- tratate cu termen - prevazut in textul lor: 5, 10, 20 ani, etc;
- tratate fara termen – de regula, tratatele de pace, tratatele de delimitare
teritoriala, etc.;
c. Dupa posibilitatea de aderare la tratatul international, se impart in:
- tratate deschise, care permit statelor sa adere la ele;
- tratate inchise, care nu permit statelor sa adere la ele;

d. Dupa calitatea partilor:

- tratate internationale incheiate intre state;
- tratate internationale incheiate intre state si organizatii internationale;
- tratate incheiate intre organizatii internationale;
 e. Dupa obiectul pe care il reglementeaza:
- tratate politice - reglementeaza relatii politice;
- tratate economice - tratate de comert, acorduri comerciale, tratate de
navigatie aeriana etc.
In concluzie, putem spune ca, tratatul este actul juridic incheiat de state sau de
alte subiecte de drept international, prin care se creeaza, se modifica sau se sting
raporturi juridice internationale. Tratatul este considerat inerent relatiilor
internationale.

Cutuma internationala

Cutuma constituie un izvor nescris al dreptului internaţional, cel mai vechi

izvor al dreptului internaţional, ca şi al dreptului în general. Pentru a ne afla în fata
unei cutume sunt necesare, deci, atât un element de ordin obiectiv (faptic) - un
anumit comportament al statelor cu caracter de generalitate si relativ indelungat si
uniform, cât şi unul subiectiv (psihologic) - convingerea statelor ca regula pe care o
respecta a dobandit caracterul unei obligatii juridice.

Normele dreptului international public se impart in:

- norme imperative – obligatorii pentru toate subiectele de drept international
public contemporan si de la care nu se admite nicio derogare;
- norme supletive, de la care statele pot deroga prin tratate incheiate de ele.
Normele dreptului international public se mai pot clasifica in:
- norme generale, obligatorii pentru toate subiectele de drept international
public si ele constituie parte esentiala a acestui drept, din aceasta categorie de
norme fac parte, in primul rand, principiile fundamentale ale dreptului
international public;
- normele cu caracter regional, care se aplica numai relatiilor dintre anumite
state.
In contextul actualei comunitati internationale si a relatiilor internationale
actuale care sunt in plina schimbare si de o mare complexitate, dreptul international
public se afla in plin proces de innoire si de accentuare a caracterului sau umanitar.
El apare ca o garantie specifica a pacii si securitatii internationale, a colaborarii
intre state si a stimularii progresului lor.