CAPITOLUL

4
RISCURILE
BANCARE ŞI
GESTIONAREA ACESTORA
Cuprins:

4.1 NOŢIUNEA DE RISC BANCAR. BENCHMARK-UL

4.2 RISCUL DE CREDIT
4.3 GESTIONAREA LIPSEI DE LICHIDITATE
4.4 FONDURILE PROPRII ŞI RISCUL DE INSOLVABILITATE
LA NIVELUL INSTITUŢIILOR BANCARE
4.5 GESTIONAREA RISCULUI DE RATĂ A DOBÂNZII
4.6 ALTE RISCURI BANCARE
 4.1 NOŢIUNEA DE RISC BANCAR. BENCHMARK-UL

Riscul se găseşte astăzi în centrul afacerilor bancare. Gestionarea riscurilor este

funcţia cheie a băncilor moderne axate pe activitatea de piaţă.

Falimentele bancare nu se mai limitează în prezent doar la cazuri spectaculoase,

cum au fost cele legate de băncile Herstatt, Ambrosiano şi Barings, ci pot pune în
cauză stabilitatea întregului sistem bancar chiar şi în ţări în care procesul de
supraveghere este bine dezvoltat.

Operatorii de pe pieţele internaţionale se confruntă cu volatilitatea crescută şi cu

repercusiunea crizelor care se pot transmite rapid dintr-un centru financiar în altul. În
acest caz vorbim despre riscul sistemic. Apariţia sa este pusă în legătură şi cu
creşterea semnificativă a volumului de tranzacţii cu produse financiare derivate
(swaps, futures, options).
Riscul bancar are două componente:
¾ incertitudinea privind producerea unui eveniment în viitor;
¾ expunerea la pierdere.

Dacă nu se manifestă ambele componente, nu putem vorbi despre risc. De

exemplu, o bancă ce acordă un împrumut este confruntată cu incertitudinea
rambursării la scadenţă, chiar dacă există garanţia, datorită posibilităţii reducerii
valorii acesteia în timp şi/sau a mărimii costurilor de execuţie a acesteia. Banca îşi
asumă riscul deoarece este expusă la incertitudine.

Putem afirma că riscul descrie situaţiile prin care factorii externi sau interni
băncii acţionează de o manieră imprevizibilă asupra valorii de piaţă a acesteia.

Cuantificarea riscului presupune raportarea la un punct de reper numit benchmark.

Conform Cambridge Advanced Learner’s Dictionary, benchmark-ul este un nivel
de calitate care poate fi utilizat ca standard în comparaţii.

În relaţie cu benchmark-ul, noţiunea de risc are două accepţiuni:

¾ pericolul apariţiei pierderii (down-side risk);
¾ şansa de câştig (up-side potential).
Prin raportare la un benchmark dat, riscul semnifică posibilitatea de modificare faţă
de acesta. Coeficienţii de risc reprezintă legătura dintre situaţia de risc şi rezultatele
băncii pentru o perioadă dată.

Menţinerea solvabilităţii este o necesitate care asigură buna funcţionare a instituţiei

bancare, iar lipsa lichidităţii sau imposibilitatea procurării acesteia poate echivala cu
falimentul. Reducerea semnificativă a rentabilităţii pe perioada unui exerciţiu
financiar nu conduce imediat la insolvabilitate, chiar dacă pe termen lung
supravieţuirea băncii poate fi repusă în cauză.

Printre bancheri este utilizată metafora: „lichiditatea este respiraţia băncii”. Astfel,
insuficienţa lichidităţilor poate afecta semnificativ activitatea curentă şi antrenează
costuri financiare şi de imagine importante.

Băncile trebuie să-şi previzioneze cu mare acurateţe nevoile de lichiditate, aşa încât
fluctuaţiile cash-flow-ului să se înscrie în proiecţiile efectuate.

Contul de rezultate oferă informaţii care permit aprecierea situaţiei economice a

băncii. Pe de o parte, acţionarii vor ţine seama de aceste informaţii în
fundamentarea deciziilor de plasament, iar pe de altă parte autorităţile de
supraveghere urmăresc situaţia principalelor posturi care trasează modul de
obţinere a profitului şi repartizarea acestuia. Dacă rezultatele fluctuează mult fără
cauze obiective1, depărtându-se de benchmark, este posibilă manifestarea unei
situaţii de risc.

Bilanţul reprezintă cartea de vizită a unei bănci. Cele mai frecvente comparaţii dintre
bănci vizează totalul lor bilanţier. Abordări moderne din gestiunea bancară compară
totalul bilanţier cu cifra de afaceri a întreprinderilor.

Autorităţile de supraveghere apreciază stabilitatea sistemului bancar şi din prisma

volumului activelor şi pasivelor bancare.

Valoarea comercială a contractelor financiare deţinute (credite, titluri, contracte la

termen etc.), reputaţia şi ratingul reprezintă tot atâtea elemente care converg către
valoarea de piaţă a băncii.

Obiectivul gestiunii bancare este maximizarea valorii de piaţă în condiţiile

menţinerii riscurilor la un nivel acceptabil.

1 fuziuni, achiziţii, alte situaţii.

După agenţia de rating Moody’s, criteriile care stau la baza analizei valorii de piaţă a
băncii sunt:
¾ productivitatea băncii → capacitatea tehnologică, varietatea de produse,
calitatea personalului;
¾ soliditatea financiară → băncile cu o bună sănătate financiară au o marjă
de manevră mai mare şi se pot poziţiona mai confortabil pe piaţă;
¾ calitatea echipei de conducere → strategia, coerenţa în gestiune şi
viziunea.

Băncile a căror valoare de piaţă se degradează sunt tentate să se orienteze către

activităţi mai rentabile, dar mult mai riscante.

Dezvoltarea pieţelor financiare, facilitată de explozia tranzacţiilor cu produse derivate

şi de dezvoltarea tehnologiei informaţiei, a determinat trei tendinţe importante:
¾ creşterea expunerii la riscul de piaţă şi de intermediere;
¾ continuarea activităţii clasice de gestiune activ-pasiv (asset and liability
management) şi apariţia unor noi situaţii de risc;
¾ modelarea riscului de piaţă şi a celui de credit prin utilizarea instrumentelor
statistico-matematice.

Gestiunea modernă a riscurilor bancare presupune următoarele elemente:

¾ identificarea riscurilor → are în vedere inventarierea poziţiilor riscante
care pot afecta rezultatul băncii;
¾ cuantificarea riscurilor → presupune exprimarea în cifre a posibilelor
efecte ale producerii unei situaţii de risc asupra profitului bancar;
¾ elaborarea unei politici adecvate de gestionare a riscurilor→ prin
aplicarea unor instrumente specifice;
Tabelul 4.1 ilustrează modul de aplicare a instrumentelor politicii de gestionare a
riscurilor la diferite niveluri de decizie ale băncii.
¾ controlul riscurilor → este necesar pentru a verifica dacă reglementările
bancare sunt respectate şi dacă instrumentele de gestiune sunt corect aplicate.
¾ evaluarea performanţelor → presupune măsurarea performanţelor
obţinute în urma acoperirii la expunerile la risc. Necesitatea evaluării
performanţelor acoperirii la riscuri închide procesul de gestiune. Măsurarea
performanţelor acoperirii arată calitatea gestiunii riscurilor, punctele tari şi
pe cele slabe ale acesteia.
Tabel 4.1

Nivel de decizie Cuantificare

¾ Rentabilitate → Return on Equity (ROE)
¾ Rating → agenţii de rating
Centrala băncii
¾ Lichiditate → rate de lichiditate
¾ Valoare de piaţă → curs bursier, Duration GAP, Value at Risk
¾ Portofoliu de credite → echivalent credit
Centre de profit ¾ Evoluţia ratei dobânzii →volatilitate, spread
¾ Risc de ţară → rating de ţară
¾ Solvabilitatea debitorului → credit scoring
Activitate individuală
¾ Garanţii → ipotecă, gaj etc.

Evaluarea performanţelor se realizează global şi se axează pe explicarea ecartului

faţă de benchmark2. Corectarea veniturilor cu riscurile asumate presupune calculul
randamentului în funcţie de rata dobânzii fără risc, de randamentul anticipat precum
şi de volatilitatea portofoliului.

4.2 RISCUL DE CREDIT

Pentru cea mai mare parte a băncilor universale creditul rămâne principala
operaţiune activă. Pierderile băncilor cauzate de falimentele debitorilor sunt o parte
integrantă activităţii de creditare. De aceea, volumul de provizioane constituite de o bancă
pentru portofoliul său de credite reprezintă o măsură a riscului asumat de aceasta.

Cadrul 4.1

O bancă acordă credit unei importante întreprinderi de construcţii la o rată mai mare
de dobândă decât media pieţei. Reculul înregistrat în activitatea de construcţii ca
urmare a unor dificultăţi conjuncturale determină dificultăţi de rambursare şi, în final,
incapacitatea totală de plată şi falimentul întreprinderii. Pentru bancă acesta este
cel de-al doilea caz înregistrat în sectorul întreprinderilor de construcţii de la
începutul anului.
Banca a înregistrat pierderi care se reflectă în contul său de rezultate.
Situaţia prezentată ne arată că o stare de incertitudine legată de dificultăţi sectoriale
s-a manifestat încă o dată ca urmare a măsurilor de protecţie insuficiente privind
prevenirea riscului de credit. Trebuie să avem în vedere şi faptul că banca a inclus
în marja sa o primă de risc mai importantă, iar, dacă falimentul nu se producea,
banca ar fi înregistrat un câştig suplimentar.

2 Aceasta tehnică presupune o comparaţie între rezultatul real obţinut şi obiectivul propus iniţial, dat
de benchmark.
 4.2.1 ANALIZA DOSARULUI DE CREDIT PENTRU SOCIETĂŢILE
COMERCIALE

În analiza dosarului de creditare, banca trebuie să răspundă următoarelor trei

obiective:

1. să decidă dacă va finanţa sau nu.

Din informaţiile furnizate băncii de către societatea comercială, analistul de

credit trebuie să le selecţioneze pe acelea care îi permit să aprecieze:

¾ capacitatea de rambursare: ce volum de datorie poate suporta şi pe ce

perioadă;

¾ capacitatea de a absorbi şocuri în perioada derulării împrumutului. Sunt

decelate eventualele ameninţări care planează asupra societăţii precum şi
marja de siguranţă.

¾ modalitatea de rambursare în situaţia apariţiei falimentului înainte de

scadenţa împrumutului.

2. găsirea tipului de finanţare care să răspundă cel mai bine necesităţilor

debitorului.

Analiza financiară permite identificarea punctelor tari şi a celor slabe legate de

ciclul de exploatare şi poate facilita luarea unei decizii privind tipul de finanţare
propus. Sunt examinate:

¾ nevoile de finanţare pe termen scurt (nevoile de trezorerie);

¾ formele de credit cel mai bine adaptate investiţiilor pe termen lung;

¾ tipurile de garanţii solicitate şi gradul lor de acoperire.

3. utilizarea informaţiilor obţinute pentru a face o propunere comercială

completă şi personalizată nevoilor societăţii comerciale.
 4.2.2 SURSELE DE INFORMAŢII NECESARE ANALIZEI DE CREDIT

a) situaţiile financiare
În cele mai frecvente cazuri, banca intră în posesia lor direct, însă le poate obţine şi
indirect, recurgând la serviciile unor societăţi specializate în vânzarea de informaţii
financiare.
Analistul de credit solicită societăţii comerciale bilanţul anual şi contul de rezultate,
însoţite de anexele lor care permit mai buna înţelegere a operaţiilor financiare
derulate în decursul unui an. Dacă nu există un istoric al relaţiei cu banca, sunt
solicitate stările financiare de pe ultimii patru sau cinci ani de activitate. În cazul în
care societatea este deja client al băncii, vor fi solicitate doar documentele pentru
anul contabil încheiat precum şi previziuni pentru anul în curs.
Este recomandabil ca documentele contabile să fie acceptate doar în cazul în care
sunt certificate de un expert contabil sau de o societate cu activitate recunoscută de
audit contabil şi financiar.

b) analizele economice şi sectoriale

Pentru a evalua calitatea potenţialului debitor, analistul de credit trebuie să se
asigure că înţelege bine modul său de funcţionare:
¾ tipul de produse şi servicii vândute precum şi modul lor de producere;
¾ ciclul de fabricaţie, cine sunt clienţii şi furnizorii;
¾ perceperea societăţii pe piaţă, oportunităţile şi ameninţările;
¾ nivelul de concurenţă şi modul de manifestare prin preţ, tehnologie şi
calitate;
¾ factorii de influenţă ai competitivităţii;
¾ talia critică.
Observam că analiza riscului de credit nu se rezumă doar la calculul unor rate şi
indicatori, ci este o evaluare completă a mediului intern şi extern al întreprinderii.
Calculele financiare (rate, solduri intermediare de gestiune etc.) nu au nici un sens
dacă nu există criterii care să permită analiza calităţii lor.
Există sectoare economice care generează în mod „natural” trezorerie şi altele care
o „distrug”. Astfel poate părea logic ca unele întreprinderi să aibă deficit, iar altele
excedent de trezorerie, aşa că se justifică cunoaşterea sectorului economic în care
se încadrează întreprinderea mai înainte de a efectua orice calcule financiare.
De exemplu, scăderea cifrei de afaceri a unei întreprinderi nu înseamnă nimic în sine dacă
ansamblul sectorului este în dificultate. De aceea sunt necesare analizele sectoriale.

Analizele sectoriale sunt furnizate de :

¾ serviciile de studii economice ale băncilor;
¾ organisme specializate: camerele de comerţ şi industrie, banca centrală,
asociaţiile profesionale etc;
¾ presa specializată.
c) informaţii complementare
Recurgerea la acest tip de informaţii este justificată de faptul că obiectivul în analiza
dosarului de creditare este reducerea riscului cât mai mult posibil.

4.2.3 ANALIZA BILANŢULUI SOCIETĂŢII COMERCIALE

Bilanţul reprezintă o fotografie la un moment dat a patrimoniului, precum şi a

resurselor necesare dobândirii acestuia.
Activul (patrimoniul) este constituit din:
¾ bunuri conservate o perioadă lungă şi vom vorbi despre activul imobilizat.
Acesta este constituit din:
a) imobilizări necorporale: brevete, licenţe şi drepturi de comercializare (fondul
de comerţ), care permit desfăşurarea normală a activităţii.
b) imobilizări corporale: bunuri mobile şi imobile.
c) imobilizări financiare, reprezentate de titlurile financiare şi de participările în
cadrul altor societăţi.
¾ bunuri destinate a fi utilizate pe termen scurt în vederea asigurării nevoilor de
exploatare care constituie activul lichid sau de exploatare. Acesta se compune din:
d) stocuri de materii prime, materiale destinate producţiei şi/sau comercializării;
e) creanţele întreprinderii asupra clienţilor săi şi asupra statului (de exemplu
rambursările TVA şi a altor taxe şi impozite);

Pasivul conţine resursele societăţii comerciale. Ele pot fi proprii sau împrumutate. În
acelaşi timp este important să facem distincţia între resursele stabile, adică cele
care pot fi utilizate o perioadă lungă de timp şi cele de exploatare, care trebuie
rambursate pe termen scurt.
Capitalul este constituit din subscrierea de acţiuni precum şi din încorporări
ulterioare sub formă de rezerve.
În analiză trebuie identificaţi creditorii societăţii, care pot fi:
¾ alte întreprinderi, de care aceasta este legată (avansuri şi alte datorii
financiare stabile);
¾ bănci şi alţi intermediari financiari (împrumuturi la bănci, conturi debitoare şi scont);
¾ creditori de pe pieţele financiare care deţin obligaţiuni emise de societatea
analizată;
¾ furnizorii;
¾ statul.
O atenţie maximă în cadrul analizei dosarului de creditare este acordată lichidităţii,
adică capacităţii societăţii comerciale de a face faţă tuturor plăţilor imediate. Sunt
studiate fluxurile de numerar şi se urmăreşte corelarea resurselor cu utilizările lor.
Regula urmărită este ca resursele stabile ale întreprinderii să acopere activul
imobilizat. Diferenţa dintre resursele stabile şi activul imobilizat constituie fondul de
rulment al societăţii.
FR=RS – AI
unde :
FR – fondul de rulment
RS – resursele stabile
AI – activul imobilizat
Dacă FR > 0, societatea comercială dispune de o marjă de siguranţă pentru a face
faţă eventualelor riscuri. Invers, dacă FR < 0, societatea comercială îşi finanţează o
parte din patrimoniu recurgând la resurse pe termen scurt.
Se manifestă astfel riscul lipsei de lichiditate, întrucât nu există resursele pe termen
scurt necesare acoperirii nevoilor curente de trezorerie. Analiza dosarului de
creditare pune astfel în evidenţă necesitatea unui credit de trezorerie.

4.2.4 ELEMENTE DE ANALIZĂ FINANCIARĂ

Analiza solvabilităţii este esenţială. Societatea este solvabilă dacă în orice

moment valoarea totală a patrimoniului său este superioară datoriilor. Vom analiza
astfel activul net al întreprinderii.
AN= Total activ – Total datorii
Un activ net negativ ne dă informaţii despre starea de insolvabilitate, însă există
situaţii în care fondurile proprii sunt negative datorită voinţei acţionarilor de a-şi
distribui dividende superioare.
Analiza ratelor are ca scop identificarea cauzelor de insolvabilitate a debitorului.
Alegerea unei rate pertinente pentru un debitor este fondată, printre altele, de
ramura3 din care face parte.

Datele empirice au confirmat faptul că rate precum profitul net/capital sau cash-
flow/fonduri împrumutate au o bună capacitate de previzionare a riscului
debitorului. Categorii de rate utilizate în analiză:
¾ rate de apreciere a profitabilităţii:
a. marja brută a profitului, determinată ca raport între profitul brut
şi valoarea vânzărilor. Creşterea acestui raport relevă o situaţie
pozitivă pentru societatea comercială, prin aceea că ritmul de
creştere al cheltuielilor variabile este depăşit de cel al preţurilor
de vânzare;
b. ritmul de creştere a vânzărilor, care trebuie urmărit comparativ
cu cel al concurenţilor;
¾ rate de apreciere a lichidităţii:
c. lichiditatea curentă = Active curente/Pasive curente
d. lichiditatea imediată = (Numerar + Echivalent numerar + Clienţi) /
Pasive curente
e. perioada de încasare a creanţelor – indică eficienţa colectării
creanţelor şi reprezintă, practic, durata creditului furnizor pe care
compania îl acordă clienţilor săi; se măsoară în zile, iar formula
de calcul este creanţe/vânzări x 365
f. perioada medie de plată a furnizorilor – este un indicator
similar cu cel anterior, exprimând durata creditului furnizor pe
care compania îl primeşte de la furnizorii săi, formula de calcul
fiind: furnizori/costul de producţie x 365.
¾ rate financiare:
g. gradul de acoperire a dobânzilor – evidenţiază capacitatea
debitorului de a genera profit suficient pentru acoperirea
cheltuielilor cu dobânzile;
h. gradul de îndatorare – exprimat ca pondere a totalului datoriilor
în activul total. În general, se poate considera că există o relaţie
directă între această pondere şi riscul financiar al respectivei
companii.

3 Industry.
 4.2.5 ANALIZA CONTULUI DE PROFIT ŞI PIERDERI

Contul de rezultate trasează modul în care întreprinderea a creat valoare în cursul

anului financiar. Analistul de credit va identifica fazele ciclului de producţie al
societăţii comerciale:
1. întreprinderea cumpără mărfuri fie pentru a le transforma, fie pentru a le revinde
direct;
2. întreprinderea apelează la serviciile unor furnizori externi de utilităţi: apă,
energie electrică, încălzire. Aceste operaţiuni dau naştere cheltuielilor externe.
Volumul lor ne dă informaţii cu privire la dependenţa de terţi.
3. întreprinderea îşi vinde produsele şi serviciile.

Cifra de afaceri reprezintă producţia efectiv vândută în cursul anului financiar.

Volumul total al producţiei include şi stocurile. Cifra de afaceri înregistrează tot ce s-
a vândut şi facturat în cursul anului, chiar dacă la momentul închiderii anului nu toţi
clienţii au plătit încă.

Facturile care urmează a fi încasate se vor regăsi atât în cifra de afaceri din contul
de rezultate cât şi în postul „creanţe asupra clientelei” din activul bilanţier. În acelaşi
timp, pentru stocurile existente se constituie provizioane.
Constatăm că se degajă două categorii de fluxuri:
¾ fluxuri monetare rezultate din veniturile obţinute şi cheltuielile angajate (cifra
de afaceri, cumpărări de materii prime şi materiale, plata utilităţilor etc.);
¾ fluxuri nemonetare reprezentate de amortizări şi provizioane.

Cele mai multe bănci utilizează programe informatice de analiză a principalilor

indicatori. Este esenţială determinarea capacităţii de autofinanţare (CAF), care ne
dă informaţii despre capacitatea societăţii de a-şi rambursa împrumutul.
În acelaşi timp, analistul de credit trebuie să determine şi să interpreteze trei rate:
1. fonduri proprii / total bilanţ;
2. fonduri proprii / datorii pe termen mediu şi lung > 1;
3. datorii pe termen mediu şi lung / CAF < 3.
În cele ce urmează este prezentat un model de determinare a CAF, pornindu-se de
la excedentul brut din exploatare (EBE):
Cadrul 4.2

EBE 162750
+ transfer cheltuieli de exploatare
+ transfer cheltuieli financiare
+ transfer cheltuieli excepţionale
+ alte venituri din exploatare 18
+ beneficii atribuite sau pierderi transferate
+ venituri financiare din participaţii
+ venituri din alte valori mobiliare
+ alte dobânzi şi venituri asimilate 608
+ diferenţe de schimb favorabile 36
+ venituri nete din cesiunea valorilor mobiliare de plasament
+ venituri excepţionale din operaţiuni de gestiune 3998
-alte cheltuieli de exploatare 1251
-pierderi sau beneficii transferate
-dobânzi şi cheltuieli asimilate 19639
-diferenţe de schimb nefavorabile 18
-cheltuieli nete din cesiunea valorilor mobiliare de plasament
-cheltuieli excepţionale din operaţiuni de gestiune 3526
-participari ale salariaţilor 5067
-impozit pe profit 19394
-cheltuieli financiare din operaţiuni de leasing
= CAF 1185

4.2.6 DOSARUL DE CREDIT

Majoritatea băncilor şi a instituţiilor financiare utilizează formate relativ tipizate

pentru aplicaţiile de credit, formalizarea având ca scop fluidizarea activităţii de
urmărire pe care o desfăşoară membrii comitetelor de credit.
a) prezentarea societăţii:
¾ nume social şi număr la registrul comerţului;
¾ sector de activitate;
¾ repartiţia capitalului;
¾ conducători;
¾ istoric;
¾ organigrama grupului dacă este cazul;
¾ tipul şi suma angajamentelor pe care le are banca asupra companiei, precum şi
angajamentele băncilor concurente.

b) prezentarea sectorului de activitate:

¾ caracteristicile produselor/serviciilor;
1. tipurile de produse/servicii;
2. modul de producţie;
3. modul de aprovizionare şi principalii furnizori – sunt efectuate comparaţii cu
termenele de plată uzuale acordate de furnizorii dintr-un anumit sector.
¾ caracteristicile concurenţei;
1. grad de concentrare;
2. modul în care se manifestă concurenţa: prin preţuri, produse, tehnologie, mărci;
3. modul de distribuţie – cum sunt distribuite produsele/serviciile vândute,
structura clientelei.
4. principalii concurenţi: cifră de afaceri, rentabilitate, structura financiară, acţionariat;
¾ caracteristicile sectorului de activitate; ameninţările şi oportunităţile sectorului,
puncte tari puncte slabe – analiza SWOT;
¾ poziţionarea întreprinderii pe piaţă;
1. competitivitate, nivel tehnologic;
2. rentabilitate şi soliditate financiară în raport cu concurenţa.

c) analiza situaţiei financiare, care trebuie să includă cel puţin următoarele

aspecte:
¾ riscul afacerii;
¾ evoluţia cifrei de afaceri şi a marjelor;
¾ solvabilitate, lichiditate: aprecierea calităţii structurii financiare;
¾ finanţarea nevoilor de exploatare: care sunt nevoile şi cum se poate implica banca;
¾ finanţarea imobilizărilor: care sunt nevoile şi cum se poate implica banca;
¾ analiza modului de gestionare a societăţii – studiu retrospectiv pe ultimele
3- 4 exerciţii financiare;
¾ evoluţia rentabilităţii;
¾ formarea profitului net: analiza provizioanelor şi a elementelor excepţionale;
¾ determinarea capacităţii de rambursare;
¾ previziuni pentru anul în curs.
d) recomandarea finală a analistului de credit – acesta trebuie să concluzioneze
fiecare dosar printr-o recomandare bazată pe ponderarea avantajelor şi a
dezavantajelor respectivei tranzacţii, după cum urmează:
PUNCTE TARI PUNCTE SLABE
poziţionarea economică aceleaşi poziţii
concurenţa
structura financiară
calitatea gestiunii
relaţii bancare
AMENINŢĂRI OPORTUNITĂŢI
evoluţii tehnologice aceleaşi poziţii
evoluţii economice
concurenţa
acţionariat

4.2.7 REGLEMENTAREA RISCULUI DE CREDIT ÎN ROMÂNIA

În România, reglementarea riscului de credit este realizată în baza normelor
metodologice privind aplicarea regulamentului BNR nr. 5/2002.
Creditele şi plasamentele se clasifică în următoarele categorii:
¾ standard;
¾ în observaţie;
¾ substandard;
¾ îndoielnic;
¾ pierdere.
Această clasificare se realizează aplicând simultan criteriile:
a) serviciul datoriei → capacitatea debitorului de a-şi onora datoria la scadenţă,
exprimată ca număr de zile de întârziere la plată de la data scadenţei.
b) performanţa financiară → reflectarea potenţialului economic şi a solidităţii
financiare a unei entităţi economice, obţinută în urma analizării unui ansamblu de
factori cantitativi (lichiditate, solvabilitate, risc şi profitabilitate) şi calitativi (calitatea
managementului, a acţionariatului, a garanţiilor). Categoriile de performanţă
financiară sunt notate de la A la E în ordinea descrescătoare a calităţii acesteia.
c) iniţierea de proceduri judiciare → hotărârea de către instanţă a începerii
procedurii de faliment sau declanşarea procedurii de executare silită faţă de
persoane fizice sau juridice.
Tabel 4.2 Criterii de încadrare pe categorii a creditelor acordate
sectorului nebancar

Performanţa
financiară
A B C D E

Serviciul datorie
St O Sub I P Nu s-au iniţiat proceduri
0-15 zile judiciare
P P P P P
O Sub I P P
16-30 zile
P P P P P
Sub I P P P
31-60 zile
P P P P P
I P P P P
61-90 zile
P P P P P
Minimum P P P P P S-au iniţiat
91 de zile P P P P P proceduri judiciare
Legenda: St→standard, O→în observaţie, Sub→substandard, I→îndoielnic,
P→pierdere.

Pe baza acestei clasificări, banca procedează la constituirea provizioanelor specifice

pentru riscul de credit, aplicând următorii coeficienţi de provizionare:

Tabel 4.3

Standard În observaţie Substandard Îndoielnic Pierdere

0 0,05 0,2 0,5 1

Aceşti coeficienţi se aplică la o bază de calcul determinată prin deducerea din

expunerea băncii faţă de debitor a garanţiilor accceptate de către BNR, însă
deducerea se calculează doar dacă nu s-au iniţiat proceduri judiciare, iar serviciul
datoriei este sub 90 de zile.
Pe lângă obligativitatea constituirii de provizioane specifice pentru riscul de credit,
BNR impune următoarele limite în procesul de acordare a creditelor:
¾ nivelul unei expuneri mari nu poate depăşi 20% din fondurile proprii ale
băncii, iar suma totală a expunerilor mari nu va putea depăşi de 8 ori nivelul
fondurilor proprii ale băncii;
¾ suma totală a împrumuturilor nete acordate persoanelor aflate în relaţii
speciale cu banca nu poate depăşi 20% din fondurile proprii ale băncii;
¾ suma totală a împrumuturilor nete acordate de bancă personalului propriu,
inclusiv familiilor acestuia, nu poate depăşi 5% din fondurile proprii ale băncii.
 4.3 GESTIONAREA LIPSEI DE LICHIDITATE

În scopul menţinerii credibilităţii faţă de clienţi şi comunitatea financiară, băncile

trebuie să probeze în permanenţă un grad corespunzător de lichiditate. Pentru a
răspunde obiectivului de lichiditate, gestionarea intrărilor şi a ieşirilor de fonduri
trebuie realizată în aşa fel încât să existe în permanenţă suficiente lichidităţi la
nivelul instituţiei bancare.
Riscul lipsei de lichidităţi se manifestă în urma necorelării scadenţelor dintre
posturile de activ şi cele de pasiv. În practică se manifestă fenomenul prelungirii
scadenţelor la active şi al reducerii scadenţelor la pasive.
Dacă creditele şi dobânzile nu sunt rambursate conform planului, banca se
confruntă cu nevoi de lichiditate pe termen scurt care trebuie finanţate. Efectele sunt
similare şi când clienţii retrag sume importante din depozitele constituite la bancă.

Cadrul 4.3

Fenomenul de Bank run: Dacã pe piaţã existã informaţii privitoare la

dificultãţile de plată ale unei instituţii bancare, creditorii acesteia vor solicita
rambursarea imediatã şi completã. Criza de lichidităţi la o bancã poate fi
generată şi de factori psihologici. Zvonurile însoţite de aprecieri fără o bază
reală (self-fulfillig profecies), care se autoîntreţin pe piaţă, pot determina
pierderea credibilităţii şi chiar falimentul băncii.

4.3.1 ASPECTE TEORETICE PRIVIND LICHIDITATEA BANCARĂ

Lichiditatea activelor exprimă capacitatea acestora de a fi transformate rapid şi cu

costuri minime în numerar sau disponibilităţi în conturi curente.
Exigibilitatea pasivelor arată capacitatea obligaţiilor de a deveni scadente la plată.
Riscul de lichiditate4 are mai multe accepţiuni:
1. reprezintă riscul unei bănci ca veniturile şi capitalul său să fie afectate, datorită
incapacităţii de a-şi onora la termen obligaţiile, fără a se confrunta cu pierderi
inacceptabile (conform U.S. Office of the Comptroller of the Currency).

4
vezi Bunea D. pag. 128-129 din „Managementul sistemelor bancare” coordonator Dardac N., – curs
postuniversitar CD-ROM, ASE Bucureşti, Biblioteca virtuală.
2. riscul de lichiditate include:
a. incapacitatea băncii de a-şi finanţa portofoliul de active pe maturităţile
şi la ratele de dobândă corespunzătoare;
b. incapacitatea băncii de a lichida poziţia la momentul oportun şi la un
preţ rezonabil (conform J. P. Morgan Chase, Annual Report 2000).
3. riscul de lichiditate decurge din necorelarea maturităţilor dintre fluxurile de
încasări şi cele de plăţi (conform Merill Lynch, Annual Report 2000).
4. riscul de lichiditate decurge din necorelarea scadenţelor cash-flow-urilor unui
grup de active, pasive şi instrumente extrabilanţiere (conform Cooperative Bank).
5. riscul de lichiditate constă în pierderile potenţiale de profit şi/sau capital ca
urmare a eşuării în respectarea obligaţiilor asumate şi derivă din insuficienţa
rezervelor comparativ cu nevoile de fonduri.

4.3.2 INDICATORI AI LICHIDITĂŢII BANCARE

GAP-ul de lichiditate se determină pentru fiecare scadenţă „t” ca diferenţă între

pasivele exigibile la scadenţa „t” şi activele lichide la scadenţa „t”.

GAP = Pt − At GAP – pasive nete simple aferente scadenţei t;

At – active cu scadenţa t;
Pt – pasive cu scadenţa t′.

Indicele de lichiditate se calculează ca raport între pasivele ponderate şi activele

ponderate. Ponderarea activelor şi pasivelor se face fie cu ajutorul unui număr
mediu de zile (luni, ani) corespunzător fiecărei scadenţe, fie cu ajutorul numărului
curent al grupei scadenţei respective.

IL – indicele de lichiditate;
n Pi – pasive cu scadenţa i;
∑P ⋅a i i Ai – active cu scadenţa i;
IL = i =1
n ai – coeficientul de ponderare al pasivelor cu
∑ A ⋅b i i scadenţa i;
i =1 bi – coeficientul de ponderare al activelor cu
scadenţa i.
Dacă indicele de lichiditate este egal cu 1, vom spune că activele şi pasivele băncii
sunt perfect corelate pe fiecare scadenţă. În acest caz nu se poate vorbi despre un
risc de lichididate.

Remarcăm totuşi că această situaţie este doar una teoretică, deoarece este
imposibil ca, la nivelul unei bănci, fiecare resursă atrasă să fie alocată exact pe
aceeaşi maturitate şi sumă.

Dacă indicele de lichiditate este subunitar, se remarcă o predominanţă a utilizărilor

asupra resurselor şi, în acest caz, banca trebuie să se preocupe de găsirea de
soluţii pentru a-şi finanţa deficitul de lichiditate.

Situaţia în care indicele de lichiditate este supraunitar corespunde unui surplus de

resurse ale băncii, deci unui excedent de lichiditate.

Coeficientul fondurilor proprii şi al resurselor permanente se calculează ca

raport între resursele pe termen lung ale băncii şi utilizările pe termen lung (mai
mare de 5 ani) şi urmăreşte să împiedice o finanţare a plasamentelor pe termen
lung din resurse pe termen scurt. Acest raport trebuie să fie de cel puţin 60% pentru
băncile din Uniunea Europeană.

CoFPRP – coeficientul fondurilor proprii şi

resurselor permanente;
ResT – resurse pe termen lung (fonduri
Re sTL proprii + resurse atrase pe termen
CoFPRP = ⋅ 100 mai mare de 5 ani );
UtilizTL
UtilizTL – utilizări pe termen lung (imobilizări,
participaţii, credite acordate pe termene
mai mari de 5 ani, valori mobiliare pe
termen lung).

Rezerva minimă obligatorie este suma pe care fiecare bancă este obligată să o
păstreze la banca centrală în contul deschis la aceasta. Se dimensionează prin
aplicarea cotei sau ratei rezervei minime obligatorii stabilită de către banca centrală,
la volumul depozitelor atrase de fiecare bancă. Această obligativitate are un aspect
prudenţial legat de asigurarea unei lichidităţi minime băncilor pentru a face faţă
solicitărilor de retragere a depozitelor.

RMOnec = r ⋅ D
ER = RMOef − RMOnec (> 0)
DR = RMOef − RMOnec (< 0)
RMOnec – rezerva minimă obligatorie necesară
pe care banca trebuie să o constituie
la banca centrală;
RMOef – suma efectivă aflată în contul unei
bănci deschis la banca centrală;
ER – excesul de rezervă;
DR – deficitul de rezervă;
r– rata sau cota rezervei minime obligatorii;
D– volumul depozitelor atrase de bancă.

4.3.3 REGLEMENTAREA RISCULUI DE LICHIDITATE

Reglementarea lichidităţii bancare în ţara noastră se realizează prin norma 1/2001 a

BNR cu modificările şi completările ulterioare (norma 1/2002 şi norma 7/2003).

Indicatorul de lichiditate se calculează ca raport între lichiditatea efectivă şi

lichiditatea necesară, determinate conform normei nr. 1/2001 a BNR privind
lichiditatea băncilor.

Lichiditatea efectivă se determină prin însumarea, pe fiecare bandă de scadenţă, a

activelor bilanţiere şi a angajamentelor primite extrabilanţiere.

Lichiditatea necesară se determină prin însumarea, pe fiecare bandă de scadenţă,

a obligaţiilor bilanţiere şi a angajamentelor date extrabilanţiere.

Se impune prin aceasta, de către autoritatea de reglementare, respectarea de către

bănci a unei limite minime a acestui indicator de 1.

În cadrul normei 1/2001, “risc de lichiditate faţă de o singură persoană reprezintă

obligaţia băncii faţă de orice persoană sau grup de persoane fizice ori juridice care
sunt legate economic între ele în sensul că: una dintre persoane exercită asupra
celorlalte, direct sau indirect, putere de control sau nivelul cumulat al obligaţiei băncii
reprezintă un singur risc de lichiditate pentru bancă în sensul că retragerea de către
una dintre persoane a unui depozit, închiderea unui cont curent şi/sau utilizarea unui
angajament de finanţare primit de la bancă poate atrage din partea celorlalte
persoane retragerea depozitelor, închiderea conturilor curente şi/sau utilizarea
angajamentelor de finanţare primite de la bancă”.
Se defineşte, conform Normei 1/2001, ca “risc mare de lichiditate al băncii faţă de o
singură persoană, riscul de lichiditate a cărui valoare reprezintă cel puţin 10% din
valoarea obligaţiilor bilanţiere, altele decât împrumuturile, şi a angajamentelor de
finanţare date de bancă evidenţiate în afara bilanţului”.

4.4 FONDURILE PROPRII ŞI RISCUL DE INSOLVABILITATE

LA NIVELUL INSTITUŢIILOR BANCARE

4.4.1 FUNCŢIILE FONDURILOR PROPRII

Privite ca o garanţie a solvabilităţii bancare, fondurile proprii îndeplinesc mai multe funcţii:
¾ funcţia de garantare împotriva pierderilor → prin capitalurile proprii şi
fondurile asimilate lor;
¾ funcţia de încredere → un volum suficient de fonduri proprii întăreşte
încrederea deponenţilor în solvabilitatea băncilor;
¾ funcţia de compensare a eventualelor pierderi;
¾ funcţia de distribuire a profiturilor.
Definirea riscului de insolvabilitate este strâns legată de nivelul capitalurilor băncii.
Astfel, vom spune că riscul de insolvabilitate este riscul de pierdere a fondurilor
proprii ale băncilor.

4.4.2 REGLEMENTAREA BANCARĂ

Obiectivul reglementării este promovarea stabilităţii şi a siguranţei sistemului

financiar – bancar prin intermediul normelor prudenţiale şi prin măsuri de
supraveghere în scopul reducerii riscurilor.
După sfera de cuprindere, definim norme naţionale şi norme internaţionale.
Reglementarile naţionale urmăresc trei obiective:
¾ protecţia depunătorilor împotriva riscului de faliment;
¾ siguranţa sistemelor de plăţi şi compensări;
¾ prevenirea riscului sistemic.
Reglementările internaţionale vizează prevenirea riscului sistemic global şi
armonizarea concurenţei de pe piaţa bancară.
 4.4.2.1 PRIMUL ACORD DE LA BASEL

În 1988, la Basel5 s-a considerat capitalul drept un mijloc de a contrabalansa

pierderile, un instrument de reducere a riscurilor şi de a da încredere deponenţilor şi
asigurătorilor. Contribuţia esenţială pe care o aduce primul acord de la Basel,
devenit efectiv în 1992, este aceea a unui capital minim definit în funcţie de
riscuri, din perspectiva solvabilităţii. Textul acordului de la Basel a fost aplicat în UE
sub denumirea de norma de solvabilitate europeană.

De la adoptarea acordului în 1988, numit şi norma Cooke, după numele iniţiatorului

ei, putem distinge două faze:
¾ 1988-1993: abordarea standard şi rigidă;
¾ după 1993: introducerea disciplinei de piaţă şi a modelelor interne ca
variabile ale acordului.

Acordul din 1988 impune băncilor din ţările dezvoltate un capital egal cu minim 8%
din volumul activelor ajustate în funcţie de riscuri.

Capitalul, coform acordului, este compus din:

¾ capitaluri proprii de bază numite şi tier I;
¾ capitaluri complementare sau tier II.

Tier I cuprinde capital social şi rezerve, din care se deduc pierderile din anul curent,
viitoarele restituiri de taxe şi impozite şi activele intangibile (fondul de comerţ).

Tier II cuprinde în upper tier II provizioanele şi rezervele din reevaluare, iar în lower
tier II datoria subordonată.

Capitalurile de bază trebuie să reprezinte 4% din riscurile ponderate, iar activele

bilanţiere sunt repartizate în patru categorii de riscuri6 : 0%, 20%, 50%, 100%.
Activele extrabilanţiere trebuie convertite în echivalent credit, apoi inserate în
categoria de risc adecvată.

5 Basel (în germanã), Bâle (în francezã), Basilea (în italianã) sau Basle (în englezã) desemneazã
aceeaşi localitate, respectiv oraşul elveţian în care îşi are sediul Banca Reglementelor
Internaţionale (BRI).
6 buckets
Tabel 4.4 Procent minim de capital cerut unei bănci în funcţie de creditele
acordate

Procent de capital minim Entitate

0% guverne OCDE
1.6% bănci OCDE şi guverne non OCDE
4% împrumuturi ipotecare
8% bănci şi întreprinderi
Sursa: BRI

Acordul a fost amendat în 1996 pentru a corespunde noilor realităţi legate de

inovaţiile financiare. Este introdus principiul imobilizării capitalului pentru a face faţă
riscurilor de pierdere din operaţiuni de pe pieţele financiare.
Reglementarea reprezintă un domeniu în continuă evoluţie, care se adaptează
noilor realităţi ale economiei globale.

4.4.2.2 DETERMINAREA CAPITALULUI ADECVAT

Conform cerinţelor acordului de la Basel, băncile trebuie să calculeze indicatori de

solvabilitate în funcţie de tipul de capital.
Capitalurile proprii de bază sau tier I au ca principală funcţie absorbţia pierderilor
băncii fără ca aceasta să fie confruntată cu încetarea activităţii.
Capitalurile complementare asigură o protecţie mai scăzută deponenţilor, deoarece
ele au ca principală funcţie absorbţia pierderilor în situaţia încetării activităţii băncii.
În vederea bunei desfăşurări a activităţii băncii, în funcţie de tipul de capital se
determină doi indicatori de adecvare ai capitalurilor proprii (indicatori de solvabilitate):
Capitaluri proprii de bază (tier I)
1. ≥ 4%;
Expunerea la risc
Capital total (tier I + tier II – anumite deduceri)
2. ≥ 8%.
Expunerea la risc
Determinarea capitalului în vederea calculuilui indicilor de adecvare presupune
anumite ajustări. În plus, acordul de la Basel vorbeşte şi de un al treilea tip de
capital, numit tier III, reprezentat de datoria subordonată pe termen scurt.
Tier III poate fi utilizat ca o protecţie contra pierderilor cauzate de riscul de piaţă,
dacă tier I şi tier II sunt insuficiente.
Calculul expunerii la risc are în vedere operaţiunile bilanţiere şi pe cele extrabilanţiere.
În cazul operaţiunilor bilanţiere, expunerile pe fiecare linie de activ depind de
coeficienţii de risc asociaţi, definiţi de la 0% la 100%.
Pentru operaţiunile desfăşurate în afara bilanţului (scrisori de garanţie, contracte
swap etc.) expunerile extrabilanţiere sunt convertite mai întâi în echivalent-credit
prin multiplicarea cu un factor care ţine seama de riscul inerent al acestor activităţi.
La sumele astfel calculate se aplică coeficientul de risc aferent operaţiunilor bilanţiere.
Acordul de la Basel stabileşte o serie de standarde ce trebuie îndeplinite pentru
capitalurile complementare (tier II):
¾ pentru a fi luat în calculul indicatorilor de solvabilitate, tier II nu poate depăşi
cu mai mult de 100% tier I;
¾ la rândul său, lower tier II nu poate depăşi 50% din tier I.
Vom exemplifica modul de calcul al ratelor de solvabilitate prin următorul studiu de caz:

Tabel 4.5

Bilanţul simplificat al băncii ABC la data de 31.12.N

Activ Pasiv
Numerar 11 Depozite 182
Obligaţiuni de stat 20 Datorie subordonată 2
Împrumuturi acordate băncilor 30
Credite ipotecare 52 Capital social 10
Credite comerciale 64 Profit reinvestit 8
Fond de comerţ 3 Rezerve din reevaluare 4
Acţiuni la alte bănci 3
Active fixe 25
Provizioane -2
Total Active 206 Total Pasive 206

Tier I va fi 10 + 8 – 3, adică 12.

Upper tier II va fi 4 + 2, adică 6.
Lower tier II este 2.

Capitalul total calculat este dat de tier I + upper tier II + lower tier II – deducerea
reprezentată de acţiunile deţinute la alte bănci, adică 17 (12 + 6 + 2 – 3).
Odată determinate tier I şi capitalul total, vom calcula expunerea netă (în studiul
nostru de caz doar din elemente bilanţiere) prin ponderarea fiecărei linii de activ cu
coeficientul de risc corespunzător.
Expunerea la risc va fi:

11× 0%+ 20× 0%+ 30× 20%+ 52×50%+ 64×100%+ 25×100% = 6 + 26+ 64+ 25= 121

Primul indicator de adecvare a capitalului este 12/121 = 9,91%, cu mult peste 4%.

Al doilea indicator de adecvare a capitalului va fi 17/121 = 14,04% şi depăşeşte 8%.

Constatăm că banca analizată îndeplineşte cerinţele acordului de la Basel privind
adecvarea capitalului bancar.

4.4.2.3 REGLEMENTAREA RISCULUI DE INSOLVABILITATE ÎN ROMÂNIA

Legislaţia bancară din România, prin norma 5/2004 a BNR privind adecvarea
capitalului instituţiilor de credit, reglementează adecvarea capitalului băncilor
comerciale pe o bază consolidată conform directivei europene 93/6/EEC (modificată
prin directivele 98/31/EC şi 98/33/EC).
Norma 12/2003 a BNR stipulează că instituţiile de credit româneşti trebuie să
menţină în permanenţă un nivel de minimum 12% al indicatorului de solvabilitate.
Indicatorul de solvabilitate (IS) exprimă fondurile proprii şi se determină astfel:
Fonduri proprii
Is
Active şi elemente extrabilanţiere ajustate în funcţie de risc
Fondurile proprii ale băncilor, conform normei 11/2003 a BNR, sunt alcătuite din:
¾ capitalul propriu: capital iniţial şi fondul pentru riscuri bancare generale din
care se deduc: valoarea neamortizată a cheltuielilor de constituire şi de
cercetare – dezvoltare, valoarea neamortizată a concesiunilor, patentelor,
mărcilor care nu sunt incluse în fondul comercial, valoarea netă a fondului
comercial şi avansurile aferente imobilizărilor necorporale.
¾ capitalul suplimentar are în structura sa următoarele elemente: fondul special
constituit de casele de economii pentru domeniul locativ, rezerva generală
pentru riscul de credit, rezerve din reevaluarea patrimoniului (mai puţin
obligaţiile fiscale aferente), împrumuturile subordonate, datoria subordonată
(titluri pe durată nedeterminată), valoarea nominală a acţiunilor preferenţiale
cumulative pe durată determinată, alte elemente.
Capitalul suplimentar este luat în considerare la calculul fondurilor proprii numai în
proporţie de cel mult 100% din acestea. În cazul datoriei subordonate şi a
împrumuturilor subordonate, acestea vor fi luate în calculul fondurilor proprii dacă
îndeplinesc o serie de condiţii precizate în reglementările BNR.

Nivelul cumulat al împrumuturilor subordonate şi al acţiunilor preferenţiale

cumulative pe durată determinată nu vor fi luate în calculul fondurilor proprii cu mai
mult de 50% din capitalul propriu.

4.4.3 NOUL ACORD DE LA BASEL (BASEL II)

Conceperea noului acord (Basel II) ţine seama de autodisciplina băncilor şi de

capacitatea lor de a gestiona riscurile în timp real. Iniţial, comitetul de la Basel, avea
în vedere trei abordări pentru noul acord:
¾ IRBA – internal ratings based approach, constând în estimarea probabilităţii de
neplată a unui debitor în funcţie de ratingul asociat datoriei sale;
¾ FMA – full models approach, extinderea modelelor interne de estimare a riscului
de piaţă la riscul de credit;
¾ PCA – precommitment approach, angajamentul ex ante al fiecărei bănci pentru
un nivel de pierdere maxim, însoţit de o penalizare în cazul constatării unei
pierderi superioare ex post.

Noul acord se va ancora pe trei piloni:

¾ Pilonul 1 este capitalul minim → obiectivul este de a corela cât mai bine
capitalul bancar cu riscurile asumate.
¾ Pilonul 2 corespunde metodologiei de supraveghere → obiectivul reţinut constă
în intervenţia când nivelul de capital cerut nu acoperă în mod suficient riscul asumat.
¾ Pilonul 3 vizează disciplina de piaţă → obiectivul constă în reducerea
asimetriilor existente pe piaţă.

Basel II se adresează în primul rând băncilor active pe plan internaţional: holdinguri

bancare, grupuri bancare integrate, precum şi tuturor activităţilor financiare7 reglementate
sau nu până acum de primul acord. Sunt excluse activităţile de asigurare şi
participările minoritare.

7 sunt acoperite de noul acord : curtajul de titluri, cărţile de credit, leasing-ul, gestionarea portofoliilor,
activităţile de consiliere.
Pentru primul pilon se menţine cerinţa unui prag minim de solvabilitate de 8%
determinat ca raport între fondurile proprii şi ansamblul riscurilor asumate de bancă.
Calculul riscului de credit devine mult mai elaborat ca urmare a modificării
coeficienţilor de ponderare a riscurilor care nu mai depind de natura juridică a
împrumuturilor, ci de calitatea acestora. Evaluarea riscurilor de piaţă rămâne
neschimbată în raport cu amendamentul din 1996 şi se propune pentru prima dată o
cerinţă de capital pentru acoperirea riscurilor operaţionale. Pentru măsurarea
riscului de credit s-au propus două opţiuni: o abordare standardizată şi o abordare
bazată pe ratinguri interne.

Caracterul simplist al ratei de solvabilitate este repus în discuţie, iar gradul de

sofisticare al acesteia a fost destul de bine primit de comunitatea bancară.

Al doilea pilon, relativ la controlul bancar, nu reprezintă o noutate deoarece

autorităţile monetare supravegheau deja aplicarea ratei de solvabilitate în
majoritatea ţărilor, iar enunţarea acestui principiu este de natură să întărească rolul
băncilor centrale naţionale.

Cel de-al treilea pilon este în prezent cel mai puţin dezvoltat dintre toate. Principala
sa cerinţă o constituie difuzarea eficace şi rapidă a informaţiilor despre pierderile
instituţiilor financiare.

Tabel 4.6 Principalele propuneri ale noului Acord

Pilonul 1 – cerinţe Pilonul 2 – procesul Pilonul 3 – disciplina de

minime de fonduri de supraveghere piaţă
proprii
- Volumul fondurilor - Solvabilitatea trebuie Băncile trebuie să
proprii trebuie să se să corespundă comunice informaţii
situeze la un nivel profilului de risc; despre:
acceptabil; - Supraveghetorii - nivelul fondurilor
- Evaluarea riscurilor trebuie să evalueze proprii;
se face prin prisma calitatea modelelor de - practicile de
ratingurilor interne şi gestionare a riscurilor; gestionare a
externe; - Deţinerea de fonduri riscurilor;
- Luarea în calcul a proprii trebuie să - profilul de risc.
riscurilor depăşească nivelurile
operaţionale. minime.
Sursa: Prelucrare după noul proiect de acord, BRI, 2001
În comparaţie cu primul acord, Basel II aduce o serie de inovaţii care privesc:
¾ încurajarea băncilor de a-şi utiliza propriile modele interne de evaluare a
riscului;
¾ introducerea disciplinei de piaţă ca factor de apreciere a expunerilor;
¾ sensibilitate la marile riscuri;
¾ promovarea siguranţei şi stabilităţii sistemului financiar internaţional prin
menţinerea unui capital reglementar în sistem;
¾ dezvoltarea unei concurenţe bancare echitabile;
¾ abordarea globală a riscurilor;
¾ dezvoltarea unor metode care să cuantifice cât mai corect riscul asumat de
fiecare instituţie bancară în parte;
¾ cei trei piloni pe care se sprijină acordul formează un ansamblu indisociabil.

În funcţie de aria de competenţă, fiecare autoritate de reglementare va controla

existenţa şi fiabilitatea metodelor interne de monitorizare a riscurilor astfel încât
capitalul să fie menţinut la un nivel acceptabil în raport cu angajamentele asumate.

Principiile de supraveghere, aşa cum se regăsesc ele în spiritul viitorului acord,

sunt următoarele:
¾ fiecare bancă trebuie să dispună de o metodologie clară şi avizată de
determinare a capitalului cerut de noul acord în legatură cu profilul de
risc asumat;
¾ autorităţile de supraveghere vor trebui să vegheze asupra calităţii
modelelor destinate evaluarii capitalului minim de către fiecare bancă;
¾ băncilor le este recomandat să aibă în vedere un surplus de capital
pentru activităţile a căror dependenţă de ciclul economic este marcantă;
¾ băncile centrale trebuie să controleze în permanenţă nivelul minim de
capital.

O atenţie deosebită este acordată de noul acord comunicării bancare. Politica de

comunicare a băncilor trebuie să se caracterizeze printr-o mai mare transparenţă şi
frecvenţă în direcţia pieţelor financiare şi a publicului.
 4.5 GESTIONAREA RISCULUI DE RATĂ A DOBÂNZII

4.5.1 DEFINIREA ŞI CARACTERISTICILE RISCULUI DE RATĂ

A DOBÂNZII

Riscul de rată a dobânzii apare în urma variaţiilor ratei dobânzii pe piaţa financiară.
Modificarea ratei dobânzii poate determina o diminuare a veniturilor încasate din
dobânzi şi comisioane şi/sau o creştere a cheltuielilor cu dobânzile.
Componentele riscului de rată a dobânzii sunt:
¾ riscul de exploatare e înregistrarea unei creşteri a cheltuielilor sau a unei reduceri
a veniturilor din dobânzi;
¾ riscul de bilanţ (numit şi risc de capital) este riscul de a înregistra o reducere a
valorii activelor sau o creştere a datoriilor.

Tabel 4.7

RISCUL DE RATĂ A DOBÂNZII

Anticipări Risc Poziţia actuală Poziţia viitoare
îndatorare
plasament la îndatorare la
anticipată la rată
rată fixă rată variabilă
fixă / variabilă
creşterea reducerea
de bilanţ
ratei valorii creanţei
dobânzii cheltuielile
cost de cresc
financiare vor
de exploatare oportunitate: nu cheltuielile
depăşi valoarea
cresc veniturile financiare
actuală
plasament
plasament la îndatorarea la
anticipat la rată
rată variabilă rată fixă
fixă / variabilă
reducerea
de bilanţ
reducerea valorii datoriei
ratei cost de
dobânzii oportunitate: veniturile
scad veniturile cheltuielile financiare se vor
de exploatare
financiare financiare situa sub valoarea
rămân la nivelul actuală
anterior
 4.5.2 MASURAREA RISCULUI DE RATĂ A DOBÂNZII

4.5.2.1 SENSIBILITATEA PREŢULUI UNUI ACTIV BANCAR

Sensibilitatea măsoară riscul de rată a dobânzii şi reprezintă variaţia relativă a

preţului unui activ bancar în urma modificării cu un procent a ratei dobânzii de piaţă.

S - sensibilitatea
dPi dPi - variaţia preţului activului i
P dP 1 Pi - preţul (valoarea actuala) a activului i
S= i = i × ,
dr dr Pi dr - variaţia ratei dobânzii

C1 C2 C + VN r - rata dobânzii pe piaţă

Pi = + + ... + n n ,
1 + r (1 + r ) 2
(1 + r ) C1 , C2 , …,Cn - cuponul în anul 1,2,…,n
VN - valoarea nominală

Factorii care influenţează sensibilitatea:

a) mărimea cuponului. La titlurile cu aceleaşi caracteristici (mai puţin cuponul),

titlul caracterizat de cuponul cel mai mic este mai sensibil la variaţiile ratei
dobânzii.

b) supracotarea sau subcotarea titlurilor. Titlurile care cotează sub valoarea de

rambursare sunt mai sensibile la variaţiile ratei dobânzii decât cele care cotează
peste aceasta.

c) maturitatea. Sensibilitatea titlurilor la variaţiile ratei dobânzii creşte direct

proporţional cu maturitatea.

d) sensul variaţiei ratei dobânzii. Creşterea ratei dobânzii are un efect mai redus
asupra preţului unei obligaţiuni decât o reducere a ratei de aceeaşi amplitudine.
 4.5.2.2 DURATA MACAULAY ŞI CARACTERISTICILE ACESTEIA

Durata Macaulay reprezintă media scadenţelor vărsămintelor fluxurilor financiare

(cupoane şi rambursări) ale unui titlu de datorie, ponderate cu fluxurile financiare
actualizate. Durata măsoară perioada medie de viaţă a unui titlu.
n
Fi n – durata de viaţă reziduală a titlului
∑ i × (1 + r ) i
i – scadenţa fluxului de trezorerie
D= i=1
n
,
Fi Fi – fluxul financiar scadent în anul i
∑
i=1 (1 + r )
i
r – rata dobânzii pe piaţă

Durata (D) este întotdeauna mai mică decat scadenţa (n), excepţie făcând titlurile
zero cupon la care D = n .

4.5.2.3 RELAŢIA DURATĂ-SENSIBILITATE

O altă accepţiune a duratei este şi aceea că reprezintă un indicator sintetic de

măsură a sensibilităţii preţului unui titlu cu o rată de dobândă fixă.

Preţul unui titlu se scrie:

n
Fi F F2 Fn
P=∑ = 1 + + ... +
i=1 (1 + r ) (1 + r ) (1 + r )
i 2
(1 + r ) n

Calculăm derivata preţului în raport cu rata dobânzii:

dP F F Fn 1 n
Fi
dr
= − 1 2 − 2 × 2 3 − ... − n ×
(1 + r ) (1 + r ) (1 + r ) −( n+1)
= − × ∑
1 + r i=1 (1 + r ) i
×i

1
Multiplicăm relaţia de mai sus cu factorul − şi obţinem sensibilitatea:
P
D
S=−
1+ r
Durata permite previzionarea cursului teoretic al unui titlu, condiţia fiind ca variaţia
ratei dobânzii să fie redusă.
 4.5.2.4 ECARTUL DE DURATĂ/DURATĂ MODIFICATĂ

Durata unui bilanţ bancar este egală cu media aritmetică a duratelor activelor şi
pasivelor ponderate cu valoarea actuală a fiecăruia dintre ele. Activul net se
determină ca diferenţă între active şi pasive:

AN = activ net
AN = A − P A = active
P = pasive

Durata activului net se numeşte şi ecart de durată şi se calculează astfel:

Da × A − Dp × P ED = ecartul de durată
ED = , Da = durata activelor
AN Dp = durata pasivelor

Durata şi ecartul său permit gestionarea riscului de rată a dobânzii (vezi tabelul 4.8).

Tabel 4.8

STRATEGIE CREŞTEREA RATEI REDUCEREA RATEI

SPECULATOR
Agent cu aversiune la risc
DOBÂNZII DOBÂNZII
Obiectiv: ED < 0 Obiectiv: ED > 0
Reducerea duratei creanţelor Creşterea duratei creanţelor
şi creşterea duratei datoriilor şi reducerea datoriilor
Obiectiv permanent: ED = 0

4.5.2.5 STUDII DE CAZ PRIVIND SENSIBILITATEA ŞI DURATA ACTIVELOR

Studiu de caz 1

Banca A deţine în portofoliu trei obligaţiuni cu valoare nominală de 1000 EUR

fiecare, rambursabile la paritate peste trei ani. Cupoanele se plătesc anual şi sunt:
100 EUR, 50 EUR şi respectiv 0 EUR (ultima obligaţiune este zero–cupon). Ştiind că
rata dobânzii pe piaţă este de 7 %, vom estima consecinţele unei creşteri de 3 % a
acestei rate.
Vom determina preţul (valoarea actuală) a fiecărei obligaţiuni în condiţiile ratei de
7% şi respectiv 10%.

Pentru obligaţiunea 1:

100 100 100 + 1000

P1 = + + =
1 + 0.07 (1 + 0.07) 2
(1 + 0.07) 3
= 93,46 + 87,34 + 897,93 = 1078,73 EUR

100 100 100 + 1000

P1' = + + =
1 + 0.1 (1 + 0.1) 2
(1 + 0.1) 3
= 90,90 + 82,64 + 826,44 = 999,98 EUR

Sensibilitatea obligaţiunii 1 se scrie:

dP1 1 (999,98 − 1078,73) 1

S1 = × = × = −2,433
dr P1 1078,73 (0,1 − 0,07)

Pentru obligaţiunea 2:

50 50 50 + 1000
P2 = + + = 46,73 + 43,67 + 857,1 = 947,50 EUR
1 + 0.07 (1 + 0.07) 2
(1 + 0.07) 3

50 50 50 + 1000
P2' = + + = 45,45 + 41,32 + 788,88 = 875,65EUR
1 + 0.1 (1 + 0.1) 2
(1 + 0.1) 3

Sensibilitatea obligaţiunii 2 se scrie:

dP2 1 (875,65 − 947,5) 1

S2 = × = × = −2,528
dr P2 947,5 (0,1 − 0,07)

Pentru obligaţiunea 3:

1000
P3 = = 816,29 EUR
(1 + 0,07) 3
1000
P3' = = 751,31 EUR
(1 + 0,1) 3
Sensibilitatea obligaţiunii 3:

dP3 1 (751,31 − 816,29) 1

S3 = × =− × = −2,653
dr P3 816,29 (0,1 − 0,07)

Se verifică relaţia S3 > S2 > S1 . În concluzie, la variaţiile de rată a dobânzii,

variaţia valorii obligaţiunilor cu rată fixă este cu atât mai mare cu cât mărimea
cupoanelor este mai redusă.
Rezultatele studiului de caz sunt sintetizate în tabelul de mai jos:

Tabel 4.9

Obligaţiunea 1 – Obligaţiunea 2 – Obligaţiunea 3 –

cupon 100 EUR cupon 50 EUR zero cupon
Flux Valoare actuală Flux Valoare actuală Flux Valoare actuală
financiar 7,00% 10,0% financiar 7,0% 10,0% financiar 7,0% 10,0%
100,00 93,46 90,90 50,0 46,73 45,45 0,00 0,00 0,00
100,00 87,34 82,64 50,0 43,67 41,32 0,00 0,00 0,00
1100,0 897,93 826,44 1050,0 857,1 788,87 1000,0 816,29 751,31
(P1) 1078,73 999,98 (P2) 947,51 875,64 (P3) 816,29 751,31
S3 2,433 S3 2,528 S3 2,653

Studiul de caz 2

Banca X deţine în portofoliul său de titluri trei obligaţiuni, rambursabile peste trei ani
la 900 EUR, 1000 EUR şi respectiv 1100 EUR. Cupoanele sunt egale (70 EUR) şi
sunt plătite anual. Rata dobânzii pe piaţă este 7% şi vom determina consecinţele
asupra preţului în condiţiile unei creşteri de 3% a acestei rate.
Pentru obligaţiunea 1:
70 70 70 + 900
P1 = + + = 65,42 + 61,14 + 791,81 = 918,37 EUR
1 + 0.07 (1 + 0.07) 2
(1 + 0.07) 3

70 70 70 + 900
P1' = + + = 63,64 + 57,85 + 728,77 = 850,26 EUR
1 + 0.1 (1 + 0.1) 2
(1 + 0.1) 3

dP1 1 (850,26 − 918,37) 1

S1 = × = × = −2,472
dr P1 918,37 (0,1 − 0,07)
Pentru obligaţiunea 2:

70 70 70 + 1000
P2 = + + = 65,42 + 61,14 + 873,44 = 1000EUR
1 + 0.07 (1 + 0.07) 2
(1 + 0.07) 3

70 70 70 + 1000
P2' = + + = 63,64 + 57,85 + 803,90 = 925,90 = 925,39 EUR
1 + 0.1 (1 + 0.1) 2
(1 + 0.1) 3

dP2 1 (925,39 − 1000) 1

S2 = × = × = −2,487
dr P2 1000 (0,1 − 0,07)

Pentru obligaţiunea 3:

70 70 70 + 1100
P3 = + + = 65,42 + 61,14 + 955,07 = 1081,63EUR
1 + 0.07 (1 + 0.07) 2
(1 + 0.07) 3

70 70 70 + 1100
P3' = + + = 63,64 + 57,85 + 879,04 = 1000,53EUR
1 + 0.1 (1 + 0.1) 2
(1 + 0.1) 3

dP3 1 (1000,53 − 1081,63) 1

S3 = × = × = −2,49
dr P3 1081,63 (0,1 − 0,07)

Se verifică inegalitatea: S3 > S2 > S1 . La o variaţie a ratei dobânzii, variaţia

valorii obligaţiunilor cu rată fixă va fi cu atât mai puternică cu cât titlurile
cotează sub valoarea de rambursare.

Studiul de caz 3

O bancă deţine trei obligaţiuni cu valori nominale de 1000 EUR fiecare, având
cupoane anuale de 70 EUR. Prima obligaţiune se rambursează după un an, a doua
are scadenţa trei ani, iar ultima este perpetuă. Rata dobânzii pe piaţă este de 7%.
Banca doreşte estimarea preţului la modificarea valorii titlurilor ca urmare a unei
creşteri de 3 % a ratei dobânzii de piaţă.
Obligaţiunea 1:

70 + 1000
P1 = = 1000 EUR
1 + 0,07

70 + 1000
P1' = = 972,73 EUR
1 + 0,1

(972,73 − 1000) 1
S1 = × = −0.909
1000 (0,1 − 0,07)

Obligaţiunea 2:

70 70 70 + 1000
P2 = + + = 65,42 + 61,14 + 873,44 = 1000 EUR
1 + 0.07 (1 + 0.07) 2
(1 + 0.07) 3

70 70 70 + 1000
P2' = + + = 63,64 + 57,85 + 803,90 = 925,90 = 925,39 EUR
1 + 0.1 (1 + 0.1) 2
(1 + 0.1) 3

dP2 1 (925,39 − 1000) 1

S2 = × =− × = −2,487
dr P2 1000 (0,1 − 0,07)

Obligaţiunea 3:

Observaţie: la obligatiunile perpetue, valoarea actuală (preţul) se determină după

relaţia:

c P – preţul obligaţiunii
P= , c – cuponul plătit anual
r r – rata dobânzii
70
P3 = = 1000 EUR
0,07

70
P3' = = 700 EUR
0,01

(700 − 1000) 1
S3 = × = −10
1000 (0,1 − 0,07)
Se verifică relaţia: S3 > S2 > S1 . În concluzie, la o variaţie a ratei dobânzii,
variaţia valorii obligaţiunilor cu rata de dobândă fixă va creşte cu cât scadenţa
este mai îndepărtată.

Studiul de caz 4

Banca T deţine o obligaţiune cu valoare nominală de 1000 EUR, rambursabilă la

paritate peste trei ani. Cuponul se plăteşte anual, iar rata cuponului este 7%.

Ştiind că rata dobanzii pe piaţă este 7%, banca doreşte evaluarea consecinţelor
unei creşteri şi ale unei scăderi de 2% ale acestei rate.
Pentru a determina mărimea cuponului anual, vom utiliza următoarea formulă:
C – cuponul anual plătit deţinătorului obligaţiunii
C = rc ×VN , rc – rata cuponului
VN - valoarea nominală

Aplicând formula, obţinem valoarea cuponului:

C = 0,07 x 1000 = 70 EUR
Vom determina preţul obligaţiunii la o rată de piaţă de 7%:
70 70 70 + 1000
P= + + = 65,42 + 61,14 + 873,44 = 1000 EUR
1 + 0.07 (1 + 0.07) 2
(1 + 0.07) 3
Preţul obligaţiunii la o rată a dobânzii de 9%:
70 70 70 + 1000
P= + + = 1034,82 EUR
1 + 0.09 (1 + 0.09) 2
(1 + 0.09) 3

Sensibilitatea este:

(1034,82 − 1000) 1
S= × = 1,741
1000 (0,09 − 0,07)

Preţul obligaţiunii la rata dobânzii de 5 %:

70 70 70 + 1000
P= + + = 1054,46 EUR
1 + 0.05 (1 + 0.05) 2
(1 + 0.05) 3
Sensibilitatea este:
(1054,46 − 1000) 1
S= × = −2,723
1000 (0,05 − 0,07)

Se constată că titlurile emise la o rată de dobândă fixă sunt mai puţin sensibile
la creşterea ratei dobânzii pe piaţă faţă de o scădere a acesteia.

4.5.3 TEHNICI DE ACOPERIRE A RISCULUI DE RATĂ A DOBÂNZII

4.5.3.1 CONTRACTELE CAP

CAP reprezintă un contract care dă posibilitatea cumpărătorului său ca, în

schimbul plăţii unei prime (P), să se protejeze împotriva variaţiilor dobânzii de
pe piaţă prin intermediul unei rate de dobândă plafon pentru o sumă şi o
perioadă date. Cumpărătorul de CAP alege:
¾ suma supusă contractului;
¾ rata de referinţă (EURIBOR, LIBOR);
¾ preţul de exerciţiu sau rata dobânzii plafon.
Dacă rata dobânzii de referinţă este mai mare decât rata plafon, vânzătorul de CAP
plăteşte cumpărătorului diferenţa de dobândă. Dacă rata de referinţă este inferioară
ratei plafon, nu se va vărsa diferenţa de dobândă.

Tabel 4.10

Poziţie de bază Obiectiv Operaţiune Rezultat (R)

1. Împrumut actual la 1. Specularea
1. R > 0 dacă rata dobânzii scade
rată variabilă reducerii anticipate
CUMPĂRARE
2. Plasament la rată 2. Acoperirea
DE CAP
fixă împotriva creşterii 2. R = P dacă rata dobânzii creşte
3. Împrumut viitor ratei dobânzii
1. Acoperirea la 1. R > 0 dacă rata dobânzii este
1. Împrumut actual la
scăderea slabă a stabilă sau înregistrează o
rată fixă
ratei dobânzii scădere uşoară
VÂNZARE
2. R = P dacă rata dobânzii creşte
2. Plasament actual 2. Specularea DE CAP
puternic
la rată variabilă stabilităţii ratei
3. R < 0 dacă rata dobânzii se
3. Plasament viitor dobânzii
reduce semnificativ
Pentru a ilustra utilitatea contractelor CAP, vă supunem atenţiei următorul studiu de caz:

La data de 20.04.N o corporaţie împrumuta de la bancă A suma de 60 mil. EURO

pentru o perioadă de 10 ani. Anticipând o reducere a ratei dobânzii, corporaţia se va
îndatora la EURIBOR + 0.7%. Împrumutul este tras în tranşe anuale egale. Pentru a
se proteja împotriva riscului de rată a dobânzii, întreprinderea cumpară de la banca
sa un CAP în urmatoarele condiţii: valoarea nominală – 60 mil. EURO, maturitatea
10 ani, rata de referinţă EURIBOR, rata plafon 6,1%, prima 5%. Să se analizeze
situaţia în primii patru ani ştiind că pe 20.04.N EURIBOR este 4.9%, pe 20.04.N+1 –
6.35%, pe 20.04.N+2 – 6.9% şi pe 20.04.N+3 – 5.7%.
Prima plătită de întreprindere este:
PT – prima totală
PT = prima × VN ⇒ PT = 0.05 × 60 = 3 mil EURO PA – prima anuală
PT prima – procentul primei
PA = ⇒ PA = 300000 EURO VN – valoarea nomianală a împr.
N
N – maturitatea împrumutului

Tabel 4.11 Situaţia pe primii patru ani

NR. Explicaţii 20.04.N 20.04.N+1 20.04.N+2 20.04.N+3

1 EURIBOR(%) 4.9% 6.35% 6.9% 5.7%
2 Prima anuală 0.5% 0.5% 0.5% 0.5%
3 Rata plafon 6.1% 6.1% 6.1% 6.1%
4 Exercitare CAP NU DA DA NU
Corporaţia primeşte =
5 0 0.25% 0.8% 0
= (1) – (3)
6 EURIBOR + 0.70% 5.6% 7.05% 7.60% 6.4%
Costul împrumutului =
7 6.1% 7.3% 7.3% 6.9%
= (6) + (2) - (5)

4.5.3.2 CONTRACTELE FLOOR

FLOOR reprezintă un contract care dă posibilitatea cumpărătorului său, ca în

schimbul plăţii unei prime (P), să se acopere împotriva variaţiilor dobânzii de
pe piaţă prin intermediul unei rate de dobândă planşeu pentru o sumă şi o
perioadă date.
Dacă rata dobanzii de referinţă este mai mică decât rata planşeu, vânzătorul de FLOOR
plăteşte cumpărătorului de FLOOR diferenţa de dobândă. Dacă rata de referinţă este
mai mare decât rata dobânzii planşeu, nu se plateşte diferenţa de dobândă.

Tabel 4.12

Poziţie de bază Obiectiv Operaţiune Rezultat (R)

1. R < 0 dacă rata
1. Împrumut actual la 1. Profit din stabilitatea
dobânzii creşte
rată variabilă ratei dobânzii
VÂNZARE semnificativ
DE FLOOR
2. Plasament la rată fixă 2. Acoperirea împotriva 2. R = P dacă rata
creşterii slabe a ratei
3. Împrumut viitor dobânzii creşte
dobânzii
1. R = P dacă rata
1. Acoperirea la
1. Împrumut actual la dobânzii este
reducerea ratei
rată fixă stabilă sau creşte
dobânzii de piaţă
CUMPĂRARE uşor
DE FLOOR
2. Plasament actual la
rată variabilă 2. Profit din cresterea 2. R > 0 dacă rata
anticipată dobânzii creşte
3. Plasament viitor

Pe 5 august N, întreprinderea Beta S.A. dispune de 20.000.000 euro pentru o

perioadă de 5 luni. Anticipând creşterea ratei dobânzii pe piaţă, societatea va plasa
suma în tranşe lunare egale, la o rată EURIBOR -0,2%. Pentru a se acoperi
împotriva riscului de rată a dobânzii (în sensul scăderii acesteia), întreprinderea
cumpără un contract FLOOR de la banca sa în următoarele condiţii: valoarea
nominală 20.000.000 EURO, perioada 5 luni, rata de referinţă EURIBOR, rata
dobânzii planşeu 3,6% şi prima 0,4% din valoarea nominală.

Rezultatul acoperirii prin FLOOR, ştiind că:

Rata 05.08.N 05.09.N 05.10.N 05.11.N 05.12.N

EURIBOR 3,7% 3,2% 3,4% 4,5% 4,2%

va fi:

Prima plătită de întreprindere este: P = prima× VN = 0.004× 20000000= 80000 EURO

 P 0.004
Prima lunară este: PL = ⇒ PL = = 0.0008 , deci PA = PL ×12 = 0.96%
N 5

4.5.3.3 CONTRACTE COLLAR

Tabel 4.13

Explicaţii 05.08 05.09 05.10 05.11 05.12

1 EURIBOR (%) 3,7% 3,2% 3,4% 4,5% 4,2%
2 Prima anuală 0,96% 0,96% 0,96% 0,96% 0,96%
3 Rata planşeu 3,6% 3,6% 3,6% 3,6% 3,6%
4 Exercitare floor NU DA DA NU NU
5 Întreprinderea primeşte (3) – (1) 0% 0,4% 0,2% 0% 0%
6 EURIBOR – 0,2% 3,5% 3% 3,2% 4,3% 4%
7 Rata dobânzii la plasament =
2,54% 2,44% 2,44% 3,34% 3,04%
= (6) – (2) + (5)

COLLAR sau tunelul reprezintă suprapunerea unui CAP şi a unui FLOOR,

garantându-se astfel cumpărătorului o rată de dobândă cuprinsă între o rată
plafon şi una planşeu, pentru o sumă şi o perioadă date.

Tabel 4.14

Strategia de acoperire Strategia de reducere a COLLAR

împotriva riscului (A) marjei de acoperire (B) (A) + (B)
Cumpărare de CAP Vânzare de FLOOR Cumpărare de COLLAR
Cumpărare de FLOOR Vânzare de CAP Vânzare de COLLAR
Prima plătită (P1) Prima plătită (P2) Cost = (P1) + (P2)

Utilizarea contractului COLLAR:

¾ cumpărarea de COLLAR este alternativa la cumpărarea de CAP;

¾ vânzarea de COLLAR este alternativa la cumpărarea de FLOOR.

Pe data de 7.08,N, întreprinderea ABC S.A. solicită băncii sale un credit în valoare
de 100.000.000 euro, pentru o perioadă de cinci ani. Anticipând o reducere a ratei
dobânzii, întreprinderea trage din împrumutul său tranşe egale anuale la o rată a
dobânzii: EURIBOR + 0,9%. Pentru a se acoperi la variaţiile ratei dobânzii,
întreprinderea cumpără un CAP la o rată plafon de 5,50%, plătind o primă de 0,9%,
şi vinde un FLOOR la rata planşeu de 3,7%, prima 0,25%.

EURIBOR la data
Rd constatării pe piaţă
EURIBOR

3,6%

Prima + marja bancară

2,44%

0 Rata dobânzii
plasamentului

Analizaţi rezultatul acoperirii prin FLOOR, ştiind că:

Rata 7.08.N+1 7.08.N+2 7.08.N+3 7.08.N+4 7.08.N+5

EURIBOR(%) 6,20% 4,10% 3,50% 4,20% 3,90%

Prima netă va fi: Pc = PCAP − PF = 0,9% - 0,25% = 0,65%

PC 0.65
Prima anuală: PA = = = 0.13%
N 5
Situaţia pe durata împrumutului este dată în tabelul 4.15:

Tabel 4.15

Explicaţii 7.08.N+1 7.08.N+2 7.08.N+3 7.08.N+4 7.08.N+5

1 EURIBOR(%) 6,20% 4,10% 3,50% 4,20% 3,90%
2 Prima anuală (%) 0,13% 0,13% 0,13% 0,13% 0,13%
3 Rata plafon (%) 5,50% 5,50% 5,50% 5,50% 5,50%
4 Exercitare CAP DA NU NU NU NU
5 Întrepr. Primeşte (1) - (3) 0,70% 0,00% 0,00% 0,00% 0,00%
6 Rata planşeu (%) 3,70% 3,70% 3,70% 3,70% 3,70%
7 Exercitare FLOOR NU NU DA NU NU
 8 Întrepr. Plăteşte (6) - (1) 0,00% 0,00% 0,10% 0,00% 0,00%
9 EURIBOR+ 0,9% 7,10% 5,00% 4,50% 5,10% 4,80%
Costul împrumutului
10 6,53% 5,13% 4,73% 5,23% 4,93%
(9)+(2)-(5)+(8)
Aşa cum se constată, rata dobânzii variază în intervalul [4,73% ; 6,53%].

EURIBOR

4.6 ALTE RISCURI BANCARE

4.6.1 RISCUL OPERAŢIONAL

Cunoscut ca cel mai „nou” risc, riscul operaţional ridică astăzi noi provocări
managementului bancar. După ce au dezvoltat o serie de tehnici de gestionare a
riscurilor de credit şi de piaţă, băncile şi instituţiile de supraveghere s-au concentrat
la sfârşitul anilor ’90 către alte riscuri decât cele menţionate.

Cazurile Barings în 1995 şi Long Term Capital Management (LTCM) în 1998, în

care s-au pierdut în termen foarte scurt miliarde de dolari, nu-i pot lăsa indiferenţi pe
managerii de risc.

Apariţia riscului operaţional este datorată:

¾ evoluţiei pieţelor financiare prin dereglementare, globalizare şi
dezintermediere;
¾ evoluţiei produselor şi a serviciilor;
¾ evoluţiei tehnologiilor;
 ¾ cauzelor externe: fenomene naturale sau acţiuni umane (de la fraudă la
acţiuni teroriste).

Conform Comitetului de la Basel, riscul operaţional este definit ca riscul de

pierderi directe sau indirecte datorită neadecvării sau falimentului ce pot fi
atribuite procedurilor, persoanelor, sistemelor interne sau evenimentelor
externe băncilor.
Alegerea unei definiţii corecte a riscului operaţional presupune printre altele şi:
¾ stabilirea unui echilibru între o definire prea restrictivă şi una prea extinsă;
¾ includerea riscului juridic;
¾ excluderea riscurilor strategice şi de reputaţie;
¾ excluderea pierderilor indirecte, dificil de cuantificat.
Definirea riscului operaţional presupune analiza tuturor componentelor sale:
calitatea controlului bancar, riscul resurselor umane, riscul legal, riscul de preluare
adversă, riscul de marketing şi de management, riscul sistemelor informatice şi de
învechire a tehnologiei, riscul modificării taxelor şi impozitelor, riscul modificărilor
reglementare, riscul legat de mărimea afacerii, riscul sistemelor de securitate, riscul
de catastrofe naturale.
Riscul de preluare se manifestă mai ales prin ofertele publice de cumpărare ostile
îndreptate împotriva unor grupuri bancare.
În cazul riscului de preluare vorbim de aşa-numiţii „predatori”. Existenţa legislaţiei
antitrust poate limita într-o anumită măsură riscul de preluare ostilă.
Catastrofele naturale sunt o cauză majoră de pierderi. Performanţa băncii poate fi
afectată de distrugeri cauzate de: cutremure, inundaţii, erupţii vulcanice, alunecări
de pământ etc. Gestionarea riscului de catastrofă naturală presupune luarea în
calcul a istoricului acestor fenomene naturale şi asigurarea împotriva producerii lor
prin plata de prime unor companii specializate.
Cadrul 4.4

Exemplu: Inundaţia catastrofalã din Chicago: Pe 13 aprilie 1992, în urma cedãrii

parţiale a unui baraj tot centrul oraşului Chicago a fost inundat în câteva ore
producând astfel paralizarea întregii infrastructuri a centrului financiar. Peste 100 de
sedii de bãnci şi companii financiare au fost evacuate, iar 200000 de angajaţi nu au
mai putut ajunge la lucru. Marile burse internaţionale de produse financiare derivate
CBOT, CBOE şi CME şi-au întrerupt activitatea datorită lipsei de energie electrică şi
a inundării sediilor acestora.
Nimeni nu prevăzuse o catastrofă naturală de acest tip şi nu existau planuri de
acţiune…
 4.6.2 RISCUL SUVERAN

Riscul suveran reprezintă probabilitatea de a înregistra pierderi din activităţi

internaţionale, ca urmare a unor evenimente economice, sociale şi politice
specifice fiecărei ţări în parte.

Pierderile se pot concretiza sub mai multe forme:

¾ pierderi de oportunităţi ca urmare a nerespectării clauzelor contractuale;
¾ costuri suplimentare implicate de demersurile efectuate în vederea determinării
datornicilor să-şi respecte obligaţiile asumate;
¾ pierderi reale concretizate în sumele care nu mai pot fi recuperate.

Factorii care generează riscul suveran sunt:

1. factori demografici, structurali şi educaţionali → rata de creştere a

natalităţii, piramida vârstelor, ponderea populaţiei urbane în total populaţie a
unei ţări, gradul de educaţie liceală şi universitară, calitatea vieţii (PIB/locuitor),
speranţa de viaţă, calitatea infrastructurii, resursele naturale (în special
hidrocarburi);
2. structura producţiei şi a comerţului → PIB nominal şi real, ponderea
importurilor şi a exporturilor în PIB, volumul exporturilor şi al importurilor pe
regiuni geografice;
3. dinamica sectorului privat → rata de creare de noi întreprinderi, numărul
privatizărilor şi metodele utilizate, ponderea sectorului privat în economia
naţională;
4. factorii de frânare a creşterii economice pe termen mediu → amploarea
ecartului de producţie (output gap), estimarea evoluţiei PIB în funcţie de
ciclicitatea economică;
5. politica macroeconomică → obiectivele politicii monetare, stabilitatea
preţurilor, gradul de independenţă al băncii centrale, evoluţia ratei inflaţiei,
evoluţia ratei dobânzii şi a cursului de schimb, cadrul politicii bugetare;
6. politica de investiţii şi cea comercială → măsuri de control al importurilor,
drepturi de vamă, subvenţii pentru export, politica în materie de investiţii străine,
controlul asupra repatrierii profitului, a dobânzilor şi a dividendelor;

7. sistemul financiar-bancar → analiza împrumuturilor pe tipuri de instituţii şi

sectoare de activitate, politicile de creditare, gradul de intervenţie al băncii
centrale, reglementările prudenţiale şi supravegherea bancară, evoluţia pieţei de
capital şi gradul său de interconectare cu pieţele internaţionale;
8. datoria externă → strategia îndatorării, datoria pe tipuri mari de debitori
(privaţi/publici), datoria externă netă şi brută, ponderea datoriei cu rate variabile
de tip LIBOR/EURIBOR, ponderea datoriei externe în exportul de bunuri şi
servicii;
9. politica statului → gradul de consens asupra politicilor economice, modul de
succesiune la putere, nivelul de corupţie şi de birocraţie, mărimea forţelor
armate, acordurile militare şi economice;
10. poziţia internaţională → obiectivele şi strategiile politicii externe, apartenenţa
la organizaţiile internaţionale, relaţiile cu FMI şi cu principalele ţări
industrializate: SUA, UE, Japonia.

O categorie importantă de metode de previzionare a riscului suveran acoperă

ansamblul tehnicilor numite rating sau cotare a riscurilor. Abordarea constă în
acordarea unei note ţării examinate, aşa încât să fie posibilă o clasificare a ţărilor
analizate în funcţie de riscul lor. Nota poate fi globală sau doar aplicată pentru o
parte a riscului.

Putem menţiona metodologia Credit Risk International care atribuie note pentru
100 de rubrici specifice, mergând de la existenţa partidelor politice la PNB pe locuitor.

Avantajul metodei este simplicitatea şi costul redus; inconvenientul rezidă în lipsa

viziunii prospective.

Sistemul de notare8 poate viza un tip de risc în mod particular, cum este cel de
incapacitate de plată. În acest caz nota nu priveşte decât o variabilă specifică şi
anume capacitatea de rambursare a ţării respective.

8 termenii de notare sau rating au acelaşi înţeles.

Se poate face apel la agenţiile de rating care notează riscurile suverane.

De asemenea, publicaţii ca Euromoney calculează ratinguri de ţară pornind de la

riscurile financiare.

Pentru agenţia de rating Standard and Poor’s măsurarea riscului suveran presupune
cuantificarea unui set de opt variabile:

Tabel 4.16 Variabilele avute în vedere la analiza riscului de ţară

Variabila Analiza
¾ forma de guvernământ şi gradul de adaptabilitate al
instituţiilor,
¾ gradul de participare democratică,
¾ calitatea procesului de succesiune a puterii,
¾ gradul de consens asupra obiectivelor de politică
1. riscul politic
economică,
¾ gradul de integrare în schimburile economice şi
internaţionale,
¾ nivelul de securitate internă şi capacitatea de apărare a
ţării.
¾ activele financiare publice,
2. nivelul datoriei public ¾ gradul de îndatorare a statului,
¾ angajamentul statului în materie de pensii.
¾ nivelul inflaţiei,
¾ rata medie a dobânzii în economie,
3. stabilitatea preţurilor
¾ politica valutară,
¾ gradul de independenţă al băncii centrale.
¾ nivelul de viaţă, al veniturilor şi accesul la serviciile
4. structura economică medicale,
a veniturilor ¾ existenţa sau nu a unei economii de piaţă,
¾ accesul la resurse şi diversitatea acestora.
¾ impactul politicii monetare şi fiscale asupra conturilor
5. flexibilitatea balanţei naţionale,
de plăţi externe ¾ structura contului curent,
¾ compoziţia fluxurilor de capital.
6. perspectivele de ¾ nivelul economisirii şi al investiţiilor,
creştere economică ¾ rata şi structura creşterii economice.
¾ principalele constrângeri bugetare,
7. flexibilitatea fiscală
¾ marja de manevră a politicii fiscale,
 ¾ presiunile asupra cheltuielilor publice.
¾ nivelul şi structura pe valute ale datoriei externe,
8. datoria externă şi ¾ importanţa sistemului bancar,
gradul de lichiditate ¾ istoricul serviciului datoriei şi eventualele incidente de
plată.
Sursa: prelucrare după Standard and Poor’s Rating Methodology
Metoda indicatorilor de risc (Delphi) constă în:

¾ stabilirea unei liste de criterii reprezentative privind situaţia politică,

economică şi financiară a ţării, cum ar fi:

a) criterii politice: stabilitatea regimului, puterea militară, situarea într-o

zona de conflict etc.;

b) criterii economice: structura exporturilor şi a importurilor, rata de

economisire, situaţia sectorului bancar;

c) criterii financiare: se calculează rate, cum sunt: rezerve valutare/datorie

externă; anuităţi de rambursare ale datoriei/exporturi.

¾ consultarea unor experţi asupra pertinenţei criteriilor de notare;

¾ ponderarea fiecărui criteriu şi apoi determinarea unei note (scor), care

indică riscul global al ţării analizate.

În demersul său, metoda indicatorilor de risc prezintă analogii cu credit-scoringul,

fără însă a se utiliza analiza discriminantă, datorită dificultăţilor în construirea unui
eşantion reprezentativ.

BERI (Business Environment Risk Index) este un indicator de risc pus la punct în
SUA şi face obiect al unor revizuiri periodice pentru fiecare ţară. Acest indicator se
stabileşte pornind de la cincisprezece criterii, ponderate fiecare în funcţie de
importanţă. Apoi, criteriile sunt notate de la 0 la 4 (0 pentru risc ridicat şi 4 pentru
risc scăzut), iar combinaţia note-ponderi dă pentru fiecare ţară scorul final,
indicatorul de risc.

Ţările se clasifică pe categorii în funcţie de nota obţinută:

¾ 40 şi sub: riscuri inacceptabile;

 ¾ de la 41 la 55: riscuri ridicate;

¾ de la 56 la 69: riscuri moderate;

¾ mai mult de 70, riscuri scăzute.

Tabel 4.17 Criterii de analiză a riscului de ţară prin metoda BERI

Număr Total
Coeficient
Criterii de puncte (maximum
de ponderare
(de la 0 la 4) 100)

Stabilitatea politică a ţării debitorului 3,0

Atitudinea autorităţilor în ce priveşte

investiţiile străine şi repatrierea 1,5
profiturilor

Tendinţe de naţionalizare 1,5

Constrângeri birocratice 1,0

Respectarea contractelor 1,5

Calitatea legislaţiei şi a normelor

0,5
contabile

Calitatea infrastructurii (comunicaţii

1,0
şi transporturi)

Competenţa managerială a
1,0
debitorului

Creşterea economică a ţării 2,5

Inflaţia 1,5

Balanţa de plaţi 1,5

Gradul de convertibilitate al monedei

2,5
locale (în devize)

Costul mâinii de lucru şi

2,0
productivitatea

Credite pe termen scurt disponibile

2,0
pe piaţa locală
 Posibilităţi de îndatorare pe termen
lung în monedă locală, mai ales sub 2,0
forma creşterilor de capital
Sursa: Gestion de la banque, Sylvie de Coussergues, Dunod, Paris, 1992

 Rezumat

Riscul descrie situaţiile în care factorii externi sau interni băncii acţionează de o
manieră imprevizibilă asupra valorii de piaţă a acesteia.
Benchmark-ul este un nivel de calitate care poate fi utilizat ca standard în
comparaţii.
Riscul de credit apare ca urmare a nerambursării la termen a împrumutului şi a
dobânzilor aferente acestuia.
Riscul de lichiditate reprezintă riscul unei bănci ca veniturile şi capitalul său să fie
afectate, datorită incapacităţii de a-şi onora la termen obligaţiile, fără a se confrunta
cu pierderi inacceptabile.
Riscul de insolvabilitate este riscul de pierdere a fondurilor proprii ale băncilor.
Capitalul adecvat este nivelul minim de capital pe care trebuie să-l deţină o bancă
comercială în acord cu cerinţele acordului de la Basel.
Riscul de rată a dobânzii apare în urma variaţiilor ratei dobânzii pe piaţa financiară.
Modificarea ratei dobânzii poate determina o diminuare a veniturilor încasate din
dobânzi şi comisioane şi/sau o creştere a cheltuielilor cu dobânzile.
CAP reprezintă un contract care dă posibilitatea cumpărătorului său ca, în schimbul
plăţii unei prime, să se protejeze împotriva variaţiilor dobânzii de pe piaţă prin
intermediul unei rate de dobândă plafon, pentru o sumă şi o perioadă date.
FLOOR reprezintă un contract care dă posibilitatea cumpărătorului său ca, în
schimbul plăţii unei prime, să se acopere împotriva variaţiilor dobânzii de pe piaţă
prin intermediul unei rate de dobândă planşeu, pentru o sumă şi o perioadă date.
COLLAR sau tunelul reprezintă suprapunerea unui CAP şi a unui FLOOR,
garantându-se astfel cumpărătorului o rată de dobândă cuprinsă între o rată plafon
şi una planşeu, pentru o sumă şi o perioadă date.
Riscul operaţional este definit ca riscul de pierderi directe sau indirecte datorită
neadecvării sau falimentului ce pot fi atribuite procedurilor, persoanelor, sistemelor
interne sau evenimentelor externe băncilor.
Riscul suveran reprezintă probabilitatea de a înregistra pierderi din activităţi
internaţionale, ca urmare a unor evenimente economice, sociale şi politice specifice
fiecărei ţări în parte.

 Cuvinte-cheie

risc bancar; risc de rată a dobânzii;

benchmark; cap;
risc de credit; floor;
risc de lichiditate; collar;
Acordul de la Basel; risc operaţional;
adecvarea capitalului; risc suveran

 Întrebări şi studii de caz

1. Pornind de la criteriile privind riscul de ţară prezentate la metoda BERI, elaboraţi un

exemplu practic de aplicare şi calcul al coeficienţilor pentru o ţară candidată la UE.
2. Cum apreciaţi expunerea la riscul operaţional a băncilor româneşti?
3. Enumeraţi criteriile de clasificare a creditelor şi plasamentelor pe categorii
conform reglementărilor BNR.
4. Cum analizaţi un activ net negativ la o companie care solicită un credit pentru
investiţii pentru o perioadă de 10 ani?
5. Enumeraţi principiile de supraveghere introduse de Noul Acord de la Basel.
6. Care sunt noutăţile pe care le aduce Basel II faţă de primul acord din 1988?
7. Ce înţelegeţi prin tier I?
8. Enumeraţi elementele care intră în compunerea capitalului suplimentar.
9. Enumeraţi factorii care influenţează sensibilitatea.
10. Banca A deţine o obligaţiune cu valoare nominală de 1000 EUR, rambursabilă
la paritate peste patru ani. Cuponul se plăteşte anual, iar rata cuponului este
7,1%. Ştiind că rata dobânzii pe piaţă este 7,1%, banca doreşte evaluarea
consecinţelor unei creşteri şi ale unei scăderi de 2,1% ale acestei rate.
11. Explicaţi în ce măsură contractele CAP, FLOOR şi COLLAR pot proteja
împotriva variaţiilor ratei dobâzii.
12. În ce caz durata şi maturitatea unei obligaţiuni sunt egale?
13. Studiu de caz.
Considerăm două obligaţiuni cu valori nominale egale (1000 EUR),
rambursabile la paritate peste trei ani. Prima obligaţiune are un cupon anual de
100 EUR, în timp ce a doua are zero-cupon. Vom determina durata fiecărei
obligaţiuni în condiţiile unei rate a dobânzii pe piaţă de 7%.
Durata pentru obligaţiunea 1:

100 100 100

×1 + ×2+ ×3
1 + 0,07 (1 + 0,07) 2
(1 + 0,07) 3
D1 = = 2,75 ani
100 100 100
+ +
1 + 0,07 (1 + 0,07) 2 (1 + 0,07) 3

Durata pentru obligaţiunea 2:

1000
×3
(1 + 0,07) 3
D2 = = 3 ani
1000
(1 + 0,07) 3

Remarcăm că D1 < D2 . În plus, observăm că la obligaţiunea 2 durata este egală cu

scadenţa (3 ani).

Pe baza rezultatelor obţinute vom previziona cursul obligaţiunii pentru rate de

dobândă de 5% şi 4%.

Preţul obligaţiunii la o rată de 7% este:

100 100 1100

P= + + = 1078,73 EUR
1,07 1,07 2 1,07 3

Pentru o rată a dobânzii de 5%, putem scrie:

dP 1 dP 1 dP
2,57 = − × =− × = ⇒ dP = 55,46 EUR
P dr 1078,73 (0,05 − 0,07) 22,723

Preţul obligaţiunii la rata de 5%:

 100 100 1100
P= + + = 95,23 + 90,70 + 950,22 = 1136,15 EUR
1,05 1,05 2 1,053

Cursul obligaţiunii va fi aproximativ: 1078,73 + 56,46 = 1135,19 EUR, faţă de cursul

teoretic de 1136,15 EUR.
Preţul obligaţiunii la o rată de 4% este:
100 100 1100
P= + + = 96,15 + 92,45 + 977,89 = 1166,49 EUR
1,04 1,04 2 1,04 3

Calculăm variaţia pentru rata de dobândă de 4%:

dP 1 dP 1 dP
2,57 = − × =− × = ⇒ dP = 83,17 EUR
P dr 1078,73 (0,04 − 0,07) 32,36

Cursul obligaţiunii va fi aproximativ: 1078,73 + 83,17 = 1161,9 EUR faţă de cursul

teoretic de 1166,49 EUR.

Rezultatele pot fi sintetizate în tabelul următor:

Rata dobânzii Cursul previzionat Cursul teoretic Eroarea absolută Eroarea relativă
(%) (1) (2) (3) = (2) – (1) (4)=(3)/(2)
5 1135,19 1136,15 0,96 0,08%
4 1161,9 1166,49 4,59 0,39%

14. Determinaţi CAF pornind de la următorul model:

EBE 262750
+ transfer cheltuieli de exploatare
+ transfer cheltuieli financiare
+ transfer cheltuieli excepţionale
+ alte venituri din exploatare 118
+ beneficii atribuite sau pierderi transferate
+ venituri financiare din participaţii
+ venituri din alte valori mobiliare
+ alte dobânzi şi venituri asimilate 1608
+ diferenţe de schimb favorabile 6
+ venituri nete din cesiunea valorilor mobiliare de plasament 12
+ venituri excepţionale din operaţiuni de gestiune 4000
-alte cheltuieli de exploatare 3251
-pierderi sau beneficii transferate
-dobânzi şi cheltuieli asimilate 19633
-diferenţe de schimb nefavorabile 6
-cheltuieli nete din cesiunea valorilor mobiliare de plasament
-cheltuieli excepţionale din operaţiuni de gestiune 4526
-participări ale salariaţilor 6068
-impozit pe profit 22394
-cheltuieli financiare din operaţiuni de leasing
= CAF ?

15. Cunoscând că banca centrală a stabilit rate ale rezervei minime obligatorii
diferenţiate astfel: 18% pentru depozitele în lei şi 30% pentru cele în valută, să
se stabilească dacă Banca ABC a constituit rezerva minimă obligatorie conform
acestei legi. Depozitele în lei atrase de aceasta sunt de 800 mld.u.m. din care
300 mld. u.m. depozite la vedere, 100 mld. u.m. depozite pe o lună şi 400 mld.
lei depozite cu scadenţă peste 3 luni , iar cele în valută 280 mld.u.m.
(echivalent în monedă naţională). Sumele depuse la banca centrală sunt de
180,7 mld.u.m.

 Teste de autoevaluare

1. Raportul „active curente/pasive curente” corespunde:

a) gradului de acoperire a dobânzilor;
b) lichidităţii curente;
c) lichidităţii imediate:
d) indicelui de lichiditate;
e) marjei brute a profitului.

2. Care este provizionul constituit pentru un credit substandard de 10000 EUR?

a) 0 EUR;
b) 500 EUR;
c) 2000 EUR;
d) 5000 EUR;
e) 10000 EUR.
3. Cât trebuie să fie limita minimă a coeficientului fondurilor proprii şi al resurselor
permanente?
a) 8%;
b) 10%;
c) 12%;
d) 20%;
e) 60%.

4. Dacă activele riscante ponderate după risc ale unei bănci româneşti sunt de 100
mil. EUR, care este nivelul minim al fondurilor proprii ce trebuie constituite de
către aceasta?
a) 8 mil. EUR;
b) 12 mil. EUR;
c) 4 mil. EUR;
d) 20 mil. EUR;
e) 25 mil. EUR.

 Răspunsurile testelor de autoevaluare

1. b) lichidităţii curente;
2. c) 2000 EUR;
3. e) 60%;
4. b) 12 mil. EUR