Revista Universul Juridic  nr. 12, decembrie 2018, pp.

47-59 47
Cheltuielile de judecată

CHELTUIELILE DE JUDECATĂ. CALIFICARE

JURIDICĂ. REGIM JURIDIC. O ABORDARE
RIGUROASĂ SAU RELAXATĂ?

Cristian Tănasă
Avocat, Baroul Bucureşti

Abstract

Over the years, the claim for granting the legal costs in the civil lawsuit was not given a
proper attention. Starting with 1959, following a decision of the Supreme Court, the doctrine and
the case law took over by reflex, until it became general knowledge, the idea that one could make a
claim for granting the legal costs at any time until the debates on the merits of the case were
closed, the court even being able to notify the parties about this possibility.
This study is meant to raise awareness about this practice that has become undisputable, by
giving the claim for granting the legal costs the correct legal qualification in relation to the Civil
Procedure Code.
Thus, we will argue that this claim cannot be left to a party`s discretionary will, as it has to
strictly obey the rules regarding the submission of a claim in front of the court. As such, the
consequences of non-compliance with such rules could be among the most spectacular, even
leading to the impossibility of claiming these legal costs by a separate lawsuit.

Keywords: legal costs, legal regime, Civil Procedure Code, Supreme Court, compensation.

PREAMBUL

„Cu cheltuieli?” Aceasta este întrebarea care a intrat în reflexul instanţelor de

judecată înainte de a închide dezbaterile asupra fondului cauzei şi de a rămâne în
pronunţare.
„Da, onorată instanţă”, „Cu cheltuieli reprezentând (...)” sau „Pe cale
separată, onorată instanţă” sunt răspunsurile care se aud cel mai adesea de la
destinatarul întrebării adresate de către instanţă.
Este îndreptăţită, însă, o abordare atât de relaxată a chestiunilor ce ţin de
solicitarea cheltuielilor de judecată? Se pot solicita ori se poate renunţa, atât de
uşor, oricând, la cheltuielile de judecată? Oare solicitarea cheltuielilor de judecată
nu trebuie circumscrisă, şi ea, unor norme procedurale?
48 CRISTIAN TĂNASĂ

Trebuie precizat încă de la început faptul că acest studiu nu îşi propune să

analizeze fondul solicitării de acordare a cheltuielilor de judecată (i.e. cine este
îndreptăţit să le pretindă şi cine va fi obligat să le suporte), ci calificarea juridică a
acestei solicitări, precum şi limitele temporale care o cenzurează.
Pe cale de consecinţă, în rândurile ce urmează vom pune faţă în faţă cele două
maniere de abordare a chestiunii enunţate, respectiv abordarea riguroasă, funda-
mentată pe textele Codului de procedură civilă şi abordarea relaxată, justificată în
mod cutumiar şi întâlnită cel mai des în practica instanţelor de judecată.

1. ABORDAREA RIGUROASĂ
„Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi
plătească acesteia cheltuieli de judecată”, dispune art. 453 alin. (1) C. pr. civ. Fidel
principiului disponibilităţii, textul citat vorbeşte despre cererea părţii care a câştigat
procesul, cerere în absenţa căreia instanţa nu ar putea obliga pe adversar la
suportarea cheltuielilor de judecată. Totuşi, textul nu face nicio precizare în legătură
cu momentul la care sau până la care poate fi formulată o astfel de cerere.
Art. 452 C. pr. civ. arată că „partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să
facă, în condiţiile legii, dovada existenţei şi întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii
dezbaterilor asupra fondului cauzei”.
Pentru ca partea să poată face dovada existenţei şi întinderii cheltuielilor de
judecată, aceasta trebuie întâi să le pretindă. Astfel, pretinderea cheltuielilor de
judecată va avea loc anterior (chiar şi cu o secundă intelectuală) dovedirii
existenţei şi întinderii lor, această dovadă putând fi făcută cel mai târziu la data
închiderii dezbaterilor în fond. Aşadar, solicitarea cheltuielilor de judecată
trebuie făcută anterior închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei, fără însă ca
textele din materia cheltuielilor de judecată să precizeze momentul până la care o
astfel de solicitare poate fi făcută.
Întrucât normele din materia cheltuielilor de judecată sunt norme speciale,
pe alocuri chiar derogatorii faţă de normele de drept comun, ele sunt de strictă
interpretare şi aplicare. Dintr-o asemenea normă nu pot fi extrase mai multe
reguli decât ea oferă, ci, din contră, tăcerea normei speciale trebuie completată cu
regimul juridic dictat de norma generală1.
Astfel, în lipsa unei precizări exprese a termenului până la care poate fi
formulată cererea de solicitare a cheltuielilor de judecată, s-ar putea susţine că
legiuitorul a lăsat edificarea acestei probleme în „sarcina” normelor de drept comun.
În continuare, vom prezenta consecinţele care decurg din aplicarea acestui
raţionament.

1 În acelaşi sens, V.M. Ciobanu, Tratat teoretic şi practic de procedură civilă. Volumul I. Teoria generală, Editura Naţional, Bucureşti, 1996, p. 172.
Cheltuielile de judecată 49
1.1. Calificarea juridică a solicitării de acordare a cheltuielilor de judecată
Pentru reclamant, solicitarea de acordare a cheltuielilor de judecată are natura
unei cereri accesorii, conform art. 30 alin. (4) C. pr. civ., întrucât depinde de
soluţia dată asupra pretenţiilor sale deduse judecăţii2.
Pentru pârât, s-ar putea afirma că are natura unei cereri incidentale, întrucât
ea nu depinde de soluţia dată asupra unui capăt de cerere principal. Natura unei
cereri proprii (a pârâtului) nu se poate aprecia prin raportare la cererea altei părţi
(a reclamantului), iar apărările formulate de pârât prin întâmpinare nu cuprind
capete de cerere. Prin urmare, solicitarea cheltuielilor de judecată apare ca o
cerere reconvenţională formulată de pârât împotriva reclamantului, întemeiată
pe culpa sa procesuală. Calificarea satisface exigenţele art. 209 alin. (1) C. pr. civ.,
cererea reconvenţională a pârâtului fiind strâns legată de cererea de chemare în
judecată a reclamantului [„pretenţii (...) strâns legate de aceasta”]. Desigur, atunci
când recla-mantul câştigă procesul, nu va putea fi reţinută culpa sa procesuală şi,
pe cale de consecinţă, solicitarea pârâtului va fi respinsă ca neîntemeiată.
Calificarea rămâne valabilă chiar şi în contextul discuţiilor privind taxa de
timbru datorată pentru solicitarea cheltuielilor de judecată. Nu încape îndoială
asupra faptului că practica instanţelor judecătoreşti este unitară sub acest aspect
– solicitarea cheltuielilor de judecată nu se timbrează în cadrul procesului în care
au fost pretinse.
În acelaşi sens, în literatura de specialitate se opinează 3 că Normele metodo-
logice din 22 aprilie 1999 pentru aplicarea Legii nr. 146/1997 privind taxele judi-
ciare de timbru nu au fost abrogate odată cu intrarea în vigoare a O.U.G. nr.
80/2013, care a abrogat Legea nr. 146/1997 şi, astfel, ele produc efecte în
continuare.
Art. 14 din aceste Norme metodologice arată că „de asemenea, nu se timbrează:
cererile de îndreptare a erorilor materiale, tranzacţiile intervenite între părţi în cursul
procesului civil, cererile accesorii privind cheltuielile de judecată, precum şi cererile
pentru exercitarea căilor de atac în astfel de situaţii.”
Cât priveşte noţiunea de „cereri accesorii” privind cheltuielile de judecată,
doctrina a arătat că trebuie înţeleasă în sensul ca aceste cheltuieli „să fi fost
efectuate în chiar procesul în care sunt revendicate”4.
Prin urmare, condiţia care trebuie îndeplinită pentru ca solicitarea cheltuielilor
de judecată să fie scutită de la plata taxei de timbru este aceea ca ele să fie accesorii
procesului în care au fost pretinse, adică să fi fost ocazionate în legătură cu acel

2 V.M. Ciobanu în V.M. Ciobanu, M. Nicolae (coord.), Noul Cod de procedură civilă comentat şi
adnotat. Vol. I. art. 1-526, ediţia a II-a revizuită şi adăugită, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2016, p.
155.
3 L.-Al. Viorel, G. Viorel şi alţii, Legislaţia privind taxele judiciare de timbru, Ed. C.H. Beck,
Bucureşti, 2016, p. 74 şi urm.
4 Idem, p. 78.
50 CRISTIAN TĂNASĂ

proces, indiferent dacă solicitarea cheltuielilor de judecată are natura unei cereri
accesorii sau incidentale în interiorul acelui proces.
Ca atare, putem conchide că solicitarea de acordare a cheltuielilor de
judecată îmbracă forma unei cereri accesorii ori incidentale (i.e. reconvenţionale),
după cum a fost formulată de către reclamant sau de către pârât 5.
În acest context, urmează să analizăm modul în care regimul general
aplicabil cererii de chemare în judecată, respectiv cererii reconvenţionale se
răsfrânge asupra solicitării cheltuielilor de judecată.

1.2. Regimul juridic aplicabil solicitării cheltuielilor de judecată

Conform art. 194 lit. c) C. pr. civ., reclamantul trebuie să indice în cuprinsul
cererii de chemare în judecată obiectul cererii şi valoarea lui. De aici rezultă că
reclamantul trebuie să solicite, în cuprinsul cererii de chemare în judecată, obli-
garea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată, precum şi cuantumul acestora.
Totuşi, având în vedere situaţia particulară a cheltuielilor de judecată, care nu
pot fi anticipate cu acurateţe încă de la începutul procesului, art. 452 C. pr. civ.
derogă de la această normă şi permite ca existenţa şi întinderea cheltuielilor să fie
dovedită cel târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei.
Prin urmare, s-ar putea afirma că solicitarea cheltuielilor de judecată trebuie
făcută în cuprinsul cererii de chemare în judecată 6, dar că arătarea întinderii lor şi
a dovezilor aferente poate fi făcută până la închiderea dezbaterilor asupra
fondului cauzei.
Cât priveşte solicitarea făcută de pârât 7, pe calea cererii reconvenţionale,
raţio-namentul expus anterior se aplică în mod corespunzător, întrucât „cererea
(recon-venţională – nn) trebuie să îndeplinească condiţiile prevăzute pentru cererea de
chemare în judecată”, conform art. 209 alin. (3) C.proc.civ. Pentru simplificarea
argumen-tului, acolo unde este posibil, nu vom mai opera distincţia dintre
reclamant şi pârât, ci îi vom desemna sub denumirea de parte8.
Având în vedere regula conturată anterior, în continuare vom analiza (A) în
faza de judecată desfăşurată în faţa primei instanţe, (i) situaţia în care solicitarea
cheltuielilor a fost făcută conform, dar la închiderea dezbaterilor partea le solicită
pe cale separată, respectiv (ii) situaţia în care solicitarea cheltuielilor nu a fost

5 Concluzia se aplică în mod corespunzător şi în cazul intervenţiilor voluntare sau forţate, în

funcţie de calitatea dobândită de terţul intervenient, cu excepţia intervenţiei voluntare accesorii, caz
în care acesta din urmă nu şi-ar putea recupera propriile cheltuieli de judecată.
6 Ori în cuprinsul primului act de procedură întocmit de intervenientul voluntar principal,
respectiv de intervenientul forţat care dobândeşte calitatea de reclamant.
7 Ori de intervenientul forţat care dobândeşte calitatea de pârât, asimilând, aici, şi chematul în
garanţie.
8 Similar, nu vom mai face trimitere nici la formele de intervenţie, raţionamentul urmând a se aplica în mod corespunzător, în funcţie de cele
arătate în prezenta subsecţiune.
Cheltuielile de judecată 51
făcută conform, dar la închiderea dezbaterilor partea solicită cheltuieli de judecată,
(B) faza de judecată aferentă căilor de atac de reformare, precum şi (C) faza de
judecată aferentă căilor de atac de retractare.
(A) Faza de judecată desfăşurată în faţa primei instanţe
(i) Solicitarea cheltuielilor a fost făcută conform, dar la închiderea dezba-
terilor partea le solicită pe cale separată
De cele mai multe ori, motivul care stă la baza precizării că vor fi solicitate pe
cale separată cheltuielile de judecată este că nu se poate face dovada lor la acel
moment (e.g. avocatul sau partea nu are înscrisurile doveditoare asupra sa,
clientul nu a plătit onorariul avocaţial etc.).
Această precizare făcută înainte de închiderea dezbaterilor în fond, după ce,
în prealabil, cheltuielile de judecată fuseseră solicitate prin cererea de chemare în
judecată/întâmpinare, reprezintă, de fapt, o veritabilă renunţare la judecată9.
Renunţarea la judecată are ca efect scoaterea de sub analiza instanţei a unei
pretenţii cu care aceasta fusese iniţial învestită. Similar, solicitarea cheltuielilor pe
cale separată are ca efect dezînvestirea instanţei în legătură cu pretenţia constând
în obligarea părţii adverse la plata cheltuielilor de judecată.
Totuşi, renunţarea trebuie să respecte exigenţele art. 406 C. pr. civ. În primul
rând, renunţarea trebuie făcută personal sau prin mandatar cu procură specială.
Astfel, avocatul care solicită cheltuielile de judecată pe cale separată trebuie să facă
dovada unui mandat special acordat de către clientul său, prin care este împuter-

9 Este necesară o distincţie, după cum partea precizează că va solicita, în întregime pe cale
separată, cheltuielile de judecată ori numai o parte (e.g. onorariul avocaţial). În prima ipoteză, este
vorba despre o veritabilă renunţare la judecată. În cea de-a doua, apreciem că nu este vorba despre
o renunţare la judecată. Dat fiind regimul particular al cheltuielilor de judecată, a căror întindere
poate fi stabilită până la închiderea dezbaterilor asupra fondului pricinii, partea va arăta întinderea
cheltu-ielilor cu care învesteşte instanţa. Astfel, în prezenţa unei solicitări exprese a părţii, în sensul
în care cheltuielile de judecată au o anumită componenţă (e.g. taxă de timbru, onorariu expert,
onorariu avocaţial etc.), dar care pretinde pe calea acelui proces doar o parte (e.g. taxa de timbru şi
onorariul avocaţial), apreciem că nu se va putea opune autoritatea de lucru judecat a acestei
hotărâri faţă de un nou proces în care se va pretinde restul cheltuielilor de judecată, întrucât partea
a arătat în mod expres care este componenţa creanţei şi în ce limite înţelege să o supună judecăţii.
Astfel, în fazele ulterioare ale litigiului, se va pune problema actualizării creanţei constând în
cheltuielile de judecată astfel cum au fost pretinse în faţa primei instanţe (e.g. nu ar putea fi solicitat
în apel onorariul avocaţial aferent acestei faze, dacă s-a arătat în primă instanţă că se solicită pe cale
separată, căci, în caz contrar, ar fi o cerere nouă în apel, dar ar putea fi actualizată cheltuiala
constând în taxe judiciare de timbru, onorariu expert etc., dacă au fost pretinse în primă instanţă).
De asemenea, nu poate fi primită în calea de atac o precizare în sensul în care o parte a cheltuielilor
de judecată aferente căii de atac va fi solicitată pe cale separată, întrucât în alte faze procesuale decât
prima instanţă se pune problema actualizării creanţei. Or, dacă se va solicita actua-lizarea creanţei numai
în parte, atunci se va constata cu autoritate de lucru judecat că doar aceea este întinderea reală a creanţei,
fapt ce se va opune unei solicitări pe cale separată pentru diferenţă.
În continuarea studiului, însă, ne vom referi doar la acele situaţii în care este vorba despre
solicitări privind întregul cuantum al cheltuielilor de judecată.
52 CRISTIAN TĂNASĂ

nicit să facă acte de dispoziţie, astfel cum indică art. 81 alin. (1) C. pr. civ. 10. În caz
contrar, instanţa ar trebui să respingă solicitarea sa de recuperare a cheltuielilor
de judecată pe cale separată11.
În al doilea rând, prin ipoteză, renunţarea va fi făcută la primul termen de
judecată sau ulterior acestui moment. Ca atare, partea care solicită cheltuieli de
judecată pe cale separată va fi condiţionată de acordul, expres sau tacit, al părţii
adverse. În lipsa unui asemenea acord, instanţa va trebui să respingă solicitarea.
În acest context, instanţa nu va putea lua act de solicitarea cheltuielilor de
judecată pe cale separată şi va fi nevoită să respingă acest capăt de cerere ca
neîntemeiat. Consecinţele care decurg de aici sunt spectaculoase pentru partea
care va pierde procesul şi dezastruoase pentru partea care va câştiga – în apel nu
se pot depune înscrisuri doveditoare ale cheltuielilor făcute în primă instanţă şi,
deci, aceste cheltuieli de judecată nu vor mai putea fi pretinse, iar unei solicitări
pe cale separată a acestor cheltuieli i se va opune autoritatea de lucru judecat a
hotărârii prin care au fost respinse12.
(ii) Solicitarea cheltuielilor nu a fost făcută conform, dar la închiderea
dezbaterilor partea solicită cheltuieli de judecată
În situaţia în care reclamantul nu a învestit instanţa şi cu o cerere privind
acordarea cheltuielilor de judecată, o astfel de solicitare făcută la momentul
închiderii dezbaterilor în fond va avea natura unei modificări a cererii de
chemare în judecată, supusă rigorilor art. 204 C. pr. civ.
Modificarea cererii nu s-ar putea încadra în excepţia prevăzută de art. 204
alin. (2) pct. 2. C. pr. civ., întrucât este vorba despre un alt obiect al cererii de
chemare în judecată, reclamantul urmărind să învestească instanţa cu analiza
unei noi pretenţii, anume solicitarea de acordare a cheltuielilor de judecată.
Prin urmare, dacă solicitarea va fi făcută ulterior primului termen de judecată
la care reclamantul este legal citat, va fi necesar acordul expres al tuturor părţilor,
conform art. 204 alin. (3) C. pr. civ. În caz contrar, instanţa va trebui să respingă
această solicitare. Reclamantul va putea, însă, pretinde cheltuielile de judecată pe
cale separată13, întrucât nu se va putea opune autoritatea de lucru judecat a
primei hotărâri, instanţa nefiind învestită cu soluţionarea unei asemenea cereri.

10 A se vedea Sentinţa civilă nr. 4722/2017, pronunţată la data de 23.06.2017 de Judecătoria

Sectorului 5 Bucureşti, disponibilă la adresa www.idrept.ro; Sentinţa civilă nr. 6608/2015,
pronunţată la data de 11.06.2015 de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, disponibilă la adresa
www.idrept.ro; Decizia nr. 943/2015, pronunţată la data de 02.11.2015 de Tribunalul Sibiu,
disponibilă la adresa www.idrept.ro.
11 În acelaşi sens, A.M. Puiu, N. Adriana, A.C. Puiu, Cheltuielile de judecată, ediţia a 2-a, Ed.
Hamangiu, Bucureşti, 2011, p. 193.
12 A. Nicolae în V.M. Ciobanu, M. Nicolae (coord.), op. cit., p. 1257.
13 Nu s-ar putea considera că ne aflăm în prezenţa unui caz de minus petita şi nu se va putea solicita completarea hotărârii, conform art. 444 C. pr. civ. ori
revizuirea întemeiată pe art. 509 alin. (1) pct. 1 C. pr. civ., întrucât instanţa nu a fost învestită cu cererea de acordare a cheltuielilor de judecată.
Cheltuielile de judecată 53
În ceea ce priveşte solicitarea făcută de pârât, aceasta trebuie să respecte exi-
genţele art. 209 alin. (4) C. pr. civ., respectiv trebuie formulată odată cu întâm-
pinarea sau, dacă nu este obligat la întâmpinare, cel mai târziu la primul termen
de judecată, sub sancţiunea decăderii.
Prin urmare, dacă se depăşeşte acest moment procesual, pârâtul ar trebui să
fie decăzut din dreptul de a mai solicita cheltuielile de judecată în cadrul acelui
litigiu. Desigur, el se poate îndrepta pe cale separată pentru valorificarea acestor
pretenţii dacă acţiunea reclamantului este respinsă, întrucât nu i se poate opune
autoritatea de lucru judecat.
(B) Faza de judecată aferentă căilor de atac de reformare
Conform principiului tantum devolutum quantum iudicatum, exprimat în art.
478 alin. (3) C. pr. civ. din reglementarea apelului14, nu se pot schimba calitatea
părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot
formula pretenţii noi.
Astfel, s-ar putea susţine că, dacă în primă instanţă nu au fost solicitate
cheltuieli de judecată, o astfel de solicitare nu poate fi făcută nici în calea de atac.
Pe de o parte, nu pot fi solicitate cheltuielile de judecată aferente fazei de judecată
în primă instanţă, întrucât s-ar încălca dispoziţiile art. 452 C. pr. civ., care
condiţionează dovada existenţei şi întinderii lor până la închiderea dezbaterilor
în fond (în faţa primei instanţe) şi, totodată, ar constitui o pretenţie nouă
formulată în apel. Pe de altă parte, nu pot fi solicitate nici cheltuielile de judecată
aferente căii de atac, întrucât ar constitui o pretenţie nouă faţă de cadrul
procesual conturat în primă instanţă.
În schimb, dacă au fost solicitate cheltuieli de judecată în faţa primei instanţe,
partea care declară calea de atac va putea solicita atât cheltuielile de judecată
aferentei fazei de judecată desfăşurate în faţa primei instanţe, cât şi cheltuielile de
judecată aferente căii de atac, în baza art. 478 alin. (5) C. pr. civ. Sintagma „orice
alte despăgubiri ivite după pronunţarea hotărârii primei instanţe” poate fi interpretată
în sensul că solicitarea făcută în primă instanţă de acordare a cheltuielilor de
judecată are în vedere cheltuielile făcute pe durata întregului proces, în calea de
atac operând numai o actualizare a pretenţiei deduse judecăţii în primă instanţă.
În această situaţie, pentru partea declarantă a căii de atac, este evident că
mijlocul procedural pentru solicitarea cheltuielilor de judecată este chiar calea de
atac declarată, sub sancţiunea decăderii. În schimb, pentru intimat, solicitarea
cheltuielilor de judecată ar putea fi calificată drept un apel incident atipic, în sensul
că nu tinde la schimbarea hotărârii primei instanţe (ci doar la actualizarea creanţei) şi
nici nu rămâne fără efecte în cazul prevăzut la art. 472 alin. (2) C. pr. civ. (căci culpa
procesuală a apelantului subzistă). Astfel, solicitarea cheltuielilor de judecată pentru
faza apelului, de către intimat, va trebui să fie făcută în termenul pentru

14 Toate referirile la calea de atac a apelului se vor aplica în mod corespunzător şi în ceea ce
priveşte calea de atac a recursului.
54 CRISTIAN TĂNASĂ

depunerea întâmpinării la apelul principal, sub sancţiunea decăderii, conform

art. 474 alin. (1) C. pr. civ.
În ipoteza în care partea a solicitat în mod conform cheltuieli de judecată atât
în faţa primei instanţe, cât şi în calea de atac, îns ă la închiderea dezbaterilor arată
că va solicita cheltuieli pe cale separată, această precizare poate avea mai multe
valori juridice. Pe de o parte, poate fi cazul unei renunţări la judecată, situaţie în
care se vor aplica dispoziţiile art. 409 C. pr. civ., dacă adversarul îşi exprimă
acordul. Pe de altă parte, poate fi vorba doar despre cheltuielile de judecată
făcute în calea de atac, situaţie ce va fi calificată drept o achiesare la hotărârea
atacată, în condiţiile art. 463 C. pr. civ., iar partea nu va mai putea pretinde acele
cheltuieli pe cale separată15.
Dacă, deşi a solicitat cheltuieli de judecată în mod conform în primă instanţă,
partea nu face nicio referire cu privire la acest aspect prin cererea de declarare a
căii de atac, atunci trebuie din nou calificată poziţia sa procesuală referitoare la
cheltuielile de judecată. S-ar putea considera că achiesează parţial la hotărârea
atacată, sub aspectul respingerii cheltuielilor de judecată? Din economia art. 464
alin. (3) C. pr. civ., nu s-ar putea deduce intenţia neechivocă a apelantului de a
achiesa, chiar şi parţial, la hotărârea atacată, cât timp nu există o limitare expresă
a caracterului devolutiv al apelului.
În realitate, vor fi aplicabile dispoziţiile art. 477 C. pr. civ., în sensul că devo-
luţiunea va opera inclusiv cu privire la soluţia dată asupra cheltuielilor de
judecată. Totuşi, în situaţia admiterii căii de atac, cheltuielile de judecată aferente
acestei faze procesuale nu vor putea fi obţinute, în cadrul procesului, în lipsa
unei solicitări conforme în acest sens şi nici pe cale separată 16.

15 Întinderea creanţei ce se cerea a fi actualizată prin solicitarea de acordare a cheltuielilor de

judecată în calea de atac va fi stabilită cu autoritate de lucru judecat de hotărârea atacată.
16În ipoteza în care o parte este îndreptăţită la recuperarea cheltuielilor de judecată efectuate
în faţa instanţelor inferioare, dar în faţa instanţei care judecă procesul în acel moment nu solicită
cheltuieli de judecată, apreciem că acestea nu ar mai putea fi recuperate ulterior, pe cale separată.
Solicitarea de acordare a cheltuielilor de judecată făcută în faţa primei instanţe vizează, în mod
firesc, acordarea cheltuielilor de judecată pentru tot cursul litigiului, urmând ca respectiva creanţă
să fie actualizată pe măsură ce procesul evoluează. Astfel, dacă partea nu solicită cheltuieli de
judecată în apel, spre exemplu, dar a fost îndreptăţită să le obţină în faţa primei instanţe, nu va
putea argumenta ulterior că acea creanţă solicitată în primă instanţă nu a fost satisfăcută în mod
integral. Întrucât în căile de atac este vorba doar despre o actualizare a creanţei, orice omisiune va fi
interpretată cu auto-ritate de lucru judecat în sensul că aceea este întinderea reală a creanţei.
Situaţia este similară cazului în care se pretinde repararea unui prejudiciu consumat şi evaluat
la momentul formulării cererii. Ulterior, în lipsa apariţiei unor elemente noi, nu s-ar putea pretinde
o mărire a cuantumului său.
Singura posibilitate ca partea să solicite cheltuielile de judecată aferente căii de atac pe cale separată
este atunci când, în faţa primei instanţe, ori a limitat solicitarea cheltuielilor de judecată strict cu privire la
cele efectuate în prima instanţă (ipoteză destul de rară), ori a arătat componenţa acestora şi a înţeles să le
ceară numai parţial (e.g. doar taxă de timbru, nu şi onorariu avocaţial). În aceste împrejurări, partea nu ar
putea pretinde în calea de atac acele cheltuieli corespunză toare efectuate în
Cheltuielile de judecată 55
Prin urmare, în faza procesuală a căilor de atac de reformare, solicitarea
cheltuielilor de judecată va fi dublu condiţionată: pe de o parte, solicitarea trebuie să
fi fost făcută conform în faţa primei instanţe, iar pe de altă parte, solicitarea trebuie
făcută conform şi în faţa instanţei de reformare (în termenul pentru motivarea căii de
atac, respectiv în termenul pentru depunerea întâmpinării)17.
(C) Faza de judecată aferentă căilor de atac de retractare
În privinţa căilor de atac de retractare, întrucât se tinde la anularea sau
schim-barea unei hotărâri pronunţate de o instanţă, deci este vorba despre cereri
în legătură cu un proces deja început, cheltuielile de judecată (pentru întreg
procesul, inclusiv cele din calea de atac de retractare) vor putea fi solicitate doar
dacă au fost solicitate conform în faţa primei instanţe.
În plus, şi în acest caz operează acea dublă condiţionare arătată anterior, în
sensul că pot fi obţinute cheltuielile de judecată aferente exercitării căii de retrac-
tare doar dacă au fost solicitate conform în faţa instanţei învestite cu o asemenea
cerere. Fiindcă procedura de judecată este cea aplicabilă hotărârii atacate,
conform art. 508 alin. (1) C. pr. civ., respectiv 513 alin. (1) C. pr. civ., solicitarea
cheltuielilor de judecată în faţa instanţei astfel învestite va trebui făcută în mod
corespunzător celor descrise în secţiunile dedicate judecăţii în primă instanţă şi
în căile de atac de reformare.

1.3. Compensarea cheltuielilor de judecată

În privinţa compensării cheltuielilor de judecată, art. 453 alin. (2) C. pr. civ.
arată că atunci „când cererea a fost admisă numai în parte, judecătorii vor stabili
măsura în care fiecare dintre părţi poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată. Dacă
este cazul, judecătorii vor putea dispune compensarea cheltuielilor de judecată”.
Sub acest aspect, prin Decizia de îndrumare nr. 11/1959, Plenul Tribunalului
Suprem arată că „în cazul în care acţiunea a avut mai multe capete de cerere, dintre
care numai unul a fost admis, iar celelalte au fost respinse, instanţa trebuie să aprecieze
în ce măsură fiecare dintre părţi poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată
suportate de parte în tot cursul procesului. În asemenea cazuri urmează să se examineze
dacă nu este locul a se compensa, în total sau în parte, aceste cheltuieli (...)”.

calea de atac (e.g. onorariul avocaţial pentru faza apelului), întrucât ar fi vorba despre o cerere
nouă. Astfel, ele vor putea fi solicitate pe cale separată (atât cele aferente primei instanţe, cât şi cele
cores-punzătoare aferente fazelor ulterioare).
17 Similar, în cazul soluţiilor de trimitere spre rejudecare, solicitarea de acordare a
cheltuielilor de judecată trebuie să fi fost făcută atât în faţa primei instanţe, cât şi în faţa fiecărei
instanţe care a pronunţat o hotărâre în cauză, pentru a putea fi pretinse integral. În caz contrar, se
va stabili cu autoritate de lucru judecat că partea care a pierdut procesul datorează doar acele
cheltuieli pretinse în mod conform de partea câştigătoare. Astfel, dacă litigiul traversează mai
multe faze şi cicluri procesuale, apreciem că instanţa ar putea acorda doar acele cheltuieli de
judecată pretinse conform în fiecare fază (e.g. cheltuielile de judecată făcute în primă instanţă şi în
recurs, dacă partea nu solicită conform şi în apel).
56 CRISTIAN TĂNASĂ

Având în vedere că atât reclamantul, cât şi pârâtul solicită cheltuieli de jude-cată,

iar admiterea parţială a cererii de chemare în judecată atrage culpa procesuală a
ambelor părţi, următorul exemplu poate fi propus: reclamantul a formulat trei capete
de cerere împotriva pârâtului, dintre care doar două au fost admise. Aceasta
înseamnă că reclamantul se află în culpă procesuală în privinţa unui capăt de cerere,
iar pârâtul se află în culpă în privinţa celorlalte două. Astfel, solicitarea reclamantului
privind cheltuielile de judecată ar putea fi admisă numai în parte, respectiv pentru
cele două capete de cerere câştigate. Totodată, şi solicitarea pârâ-tului ar putea fi
admisă tot în parte, pentru capătul de cerere respins reclaman-tului. În acest context,
soluţia adecvată ar putea fi cea de compensare a solicitărilor admise până la
concurenţa celei mai mici (2/3 în favoarea reclamantului şi 1/3 în favoarea
pârâtului), rezultând admiterea solicitării reclamantului în privinţa a 1/3 din
cuantumul cheltuielilor de judecată solicitate.
Raţionamentul se va aplica în mod corespunzător şi atunci când în cauză
există cereri de partea ambelor părţi ori ale intervenienţilor 18, precum şi în căile
de atac, ţinând cont de soluţia finală a instanţei şi de cheltuielile efectuate pe
întreaga durată a litigiului.
În schimb, dacă una dintre părţi nu solicită cheltuieli de judecată, în ipoteza
în care s-ar reţine culpa procesuală a ambelor părţi, instanţa nu ar putea dispune
compensarea cheltuielilor de judecată fără a încălca principiul disponibilităţii,
întrucât ar însemna să îi dea unei părţi mai mult decât a cerut.
Un exemplu ilustrativ al situaţiei descrise anterior ar fi acela în care ambele părţi
formulează cale de atac împotriva hotărârii, ambele căi de atac sunt respinse (sau
anulate, perimate etc.) şi doar o parte solicită cheltuieli de judecată. Vom presupune
că fiecare parte a efectuat cheltuieli de judecată în cuantum de 1.000 de lei (500 de lei
pentru propria sa cale de atac şi 500 de lei pentru apărările faţă de calea de atac
declarată de adversar). Întrucât ambele căi de atac au fost pierdute, fiecare parte va
datora cheltuieli de judecată adversarului în raport de calea de atac pierdută. Astfel,
P1 îi va datora cheltuieli de judecată lui P2 pentru că i se poate imputa o culpă
procesuală faţă de soluţia de respingere a propriei căi de atac, însă şi P2 îi va datora,
la rândul său, lui P1 cheltuieli de judecată pentru calea sa de atac respinsă. În mod
normal, ar putea opera o compensare totală a cheltuielilor. Totuşi, dacă doar P1
solicită cheltuieli de judecată, atunci soluţia instanţei va fi conturată astfel: în calea de
atac formulată de P1, acesta nu are dreptul la cheltuielile de judecată proprii, în
cuantum de 500 de lei, întrucât calea de atac a fost respinsă, dar nici nu va datora
cheltuielile făcute de P2 (tot în cuantum de 500 de lei), întrucât acesta nu le-a solicitat.
În calea de atac formulată de P2, care a fost respinsă, P2 nu are dreptul la cheltuielile
proprii (în cuantum de 500 de lei), dar va fi ţinut să

18Cu excepţia intervenienţilor accesorii.

Cheltuielile de judecată 57
acopere cheltuielile făcute de P1 (500 de lei). Per total, soluţia instanţei va fi de a-l
obliga pe P2 la plata a 500 de lei către P1, fără a putea dispune compensarea
cheltuielilor de judecată, căci, în caz contrar, s-ar încălca principiul disponibilităţii.

2. ABORDAREA RELAXATĂ
Aşa cum s-a văzut, abordarea riguroasă a solicitării de acordare a
cheltuielilor de judecată, descrisă anterior, prezintă o serie de inconveniente ce ar
duce la îngreunarea soluţionării unui litigiu faţă de o chestiune care, până la
urmă, este inerentă procesului civil, motiv pentru care există foarte puţine
instanţe care aplică, măcar şi în parte, această abordare.
În epoca vechiului Cod de procedură civilă, prin Decizia de îndrumare nr.
11/1959, Plenul Tribunalului Suprem a statuat că „potrivit art. 274 C. pr. civ.,
cheltuielile de judecată se acordă la cererea părţii câştigătoare. În consecinţă, ele nu se pot
acorda de instanţă din oficiu. Pentru a se evita, însă, situaţiile în care partea câştigătoare
nu solicită cheltuielile de judecată din simplă omisiune, instanţele trebuie să facă uz de
rolul activ, la care sunt obligate de dispoziţiile art. 129 şi 130 C. pr. civ. şi să pună în
vedere părţilor, cu ocazia dezbaterii finale a procesului, dreptul pe care-l au de a cere
cheltuieli de judecată”.
Optica fostului Tribunal Suprem a fost îmbrăţişată de doctrina vremii,
arătându-se că „instanţa acordă aceste cheltuieli numai la cerere, dar înainte de
închiderea dezbaterilor este obligată să atragă atenţia părţilor asupra dreptului pe care îl
au de a solicita cheltuieli de judecată” 19.
Tot astfel, doctrina noului Cod de procedură civilă, reţinând de actualitate
Decizia de îndrumare nr. 11/1959 a Plenului Tribunalului Suprem, arată că:
„legea nu impune exigenţa ca partea să solicite plata cheltuielilor de judecată în anumite
limite ale procesului. De aceea, obligarea la plata cheltuielilor de judecată poate fi
solicitată şi cu prilejul dezbaterii cauzei în fond, respectiv, aşa cum dispune art. 452,
până la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei. Deşi instanţa nu poate
dispune obligarea din oficiu la plata cheltuielilor de judecată, ea este obligată să pună în
vedere părţilor, în baza principiului rolului activ, că au dreptul să le solicite” 20.
În ce ne priveşte, am arătat în prima parte a acestui studiu motivele care ne
determină să nu fim de acord cu această opinie. De asemenea, trebuie subliniat
faptul că în literatura juridică de specialitate nu s-a făcut nicicând o analiză
temeinică a regimului juridic al solicitării cheltuielilor de judecată şi nici nu au
fost analizate raţiunile care au stat la baza Deciziei fostului Tribunal Suprem, ci
doar s-a preluat în mod reflex o idee până când a devenit o cutumă, aparent, de
necontestat.

19 V.M Ciobanu, Tratat teoretic şi practic de procedură civilă. Volumul II, Editura Naţional,
Bucureşti, 1997, p. 263.
20 I. Leş, Noul Cod de procedură civilă. Comentariu pe articole, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2013, p.
600; în acelaşi sens, I. Deleanu, Tratat de procedură civilă. Volumul II, Ed. Universul Juridic, Bucureşti,
2013, p. 134.
58 CRISTIAN TĂNASĂ

În fine, trebuie să recunoaştem că realitatea este în sensul în care un procent

covârşitor al instanţelor civile iau act de această solicitare a părţilor făcută înaintea
închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei, indiferent de sensul în care este făcută
şi indiferent de precizările anterioare făcute tot de către părţi, pentru că – de ce să nu
admitem – aceasta este abordarea cea mai practică şi mai comodă.

3. CONCLUZIE

Abordarea riguroasă militează pentru precizie, previzibilitate, ordine, căci

numai în prezenţa unei reglementări coerente poate fi evitat haosul şi pot fi
garantate drepturile fundamentale ale părţilor.
În schimb, abordarea relaxată este cea mai comodă şi mai practică: lipsa de
diligenţă a avocatului care nu are la el dovada cheltuielilor de judecată sau
conduita clientului care nu achită onorariul la timp pot fi acoperite simplu prin
precizarea „pe cale separată”; omisiunea de a pretinde cheltuieli încă de la
începutul procesului poate fi acoperită prin solicitarea de la final; instanţele nu
mai pierd timp cu motivarea soluţiei date asupra acestei pretenţii.
Totuşi, în acest fel se elimină rigurozitatea care trebuie să caracterizeze, mai
presus de toate, ştiinţa dreptului procesual civil. Din lipsa rigurozităţii derivă o
lipsă a predictibilităţii şi poate chiar o încălcare a principiilor ce clădesc procesul
civil – contradictorialitatea, dreptul la apărare, buna-credinţă. Or, nimic nu este
mai periculos decât un proces în care părţile sunt lipsite de aceste garanţii
fundamentale, iar cursul firesc al lucrurilor este supus întâmplării.
Profesorul Viorel Mihai Ciobanu arăta că „este deosebit de utilă pentru înţelegerea
instituţiilor procesuale cunoaşterea evoluţiei lor istorice” 21 . Deşi instituţia cheltuielilor de
judecată nu a suferit modificări însemnate, nici nu a beneficiat de atenţia meritată.
Conchidem, astfel, în sensul că ar fi necesară o punctuală intervenţie a legiuitorului
asupra regimului juridic al cheltuielilor – când şi cum pot fi cerute.
În fine, încheiem aceste rânduri punând faţă în faţă consecinţele celor două
abordări, spre a fi supuse testului criticii doctrinare şi practice şi, mai presus de
toate, al timpului.
Abordarea riguroasă. În faţa primei instanţe:
1. În cazul în care partea a solicitat în prealabil, în mod conform, cheltuieli de
judecată, dar apoi le solicită pe cale separată, va fi condiţionată de acordul, expres
sau tacit, al părţii adverse, cu aplicarea regulilor de la renunţarea la judecată.
2. În cazul în care partea nu a solicitat în prealabil cheltuieli de judecată, nu le va
mai putea solicita în cadrul aceluiaşi proces, dacă solicitarea intervine după primul
termen de judecată pentru reclamant, respectiv după momentul depunerii

21V.M. Ciobanu, Tratat, Volumul I, p. 176.

Cheltuielile de judecată 59
întâmpinării pentru pârât (sau, când întâmpinarea nu este obligatorie, după
primul termen de judecată).
În faza de judecată aferentă căilor de atac de reformare ori de retractare,
precum şi în rejudecare:
Solicitarea cheltuielilor de judecată este dublu condiţionată: pe de o parte,
solicitarea trebuie să fi fost făcută conform în faţa primei instanţe (şi a tuturor
instanţelor intermediare), iar pe de altă parte, solicitarea trebuie făcută conform
şi în faţa instanţei de reformare sau retractare (în termenul pentru motivarea căii
de atac, respectiv în termenul pentru depunerea întâmpinării).
Abordarea relaxată. Cheltuielile de judecată pot fi solicitate oricând până la
închiderea dezbaterilor asupra fondului cauzei, în orice fază procesuală, dar nu
şi omisso medio. În aceeaşi măsură, partea poate arăta că îşi rezervă dreptul de a
solicita cheltuielile de judecată pe cale separată. Instanţa va lua act de aceste
precizări, fără să analizeze poziţia părţilor avută pe parcursul procesului.