Nițică ortoepie.

Adică despre cum pronunțăm ceea ce scriem

Astăzi, despre pronunție. Aud mereu o formulă ce s-ar cuveni corectată. Limba română e o limbă
fonetică. Asta ar însemna că noi scriem așa cum pronunțăm și, desigur, invers.

Marele nostru lingvist Alexandru Graur scria în urmă cu mulți ani: „Prind ocazia să semnalez
aici că formularea este greșită, de vreme ce orice limbă vorbită e fonetică. Trebuie spus
că ortografia e fonetică”.

Iar pronunția corectă, adică ortoepia, e încă și mai nuanțată. Fiindcă vă atrag atenția că noi
pronunțăm egzemplu, uaie, ieu, ia, iel sau ieste în loc de exemplu, oaie, eu, ea, el sau este.

Fenomenul unei asemenea pronunții se numește hipercorectitudine. Hipercorectitudinea se

explică prin aceea că vorbitorii încearcă să arate cât de îngrijit vorbesc, însă norma cere ca noi să
pronunțăm nu exact cum se scrie, ci cum e duhul rostirii.

Așadar, nu vă fie frică să spuneți „Ieu vorbesc corect limba română” fiindcă... egzact așa se
pronunță.

Nu uit să vă spun că, etimologic, ortoepie este un neologism format din două cuvinte grecești:
orthos, „corect”, și epos, „vorbire”. Dacă acest lucru probabil că îl știați, probabil că mai puțin
cunoscut este antonimul, cuvântul cu sens opus, al ortoepiei: cacoepie. Ce înseamnă, ați ghicit,
„pronunție greșită”.
Nu e același lucru dacă „primul ministru intră în sală” sau „primul-ministru
intră în sală”

Astăzi, o să fim mai atenți la felul în care scriem. Mai precis, cum folosim cratima sau
liniuța de unire. Dacă ieri vedeta zilei a fost cuvântul președinte, astăzi ne vom referi la cuvântul
prim-ministru. Care este un cuvânt compus și, ca atare, trebuie scris neapărat cu liniuță de unire.

Norma acceptă formele prim-ministrul şi primul-ministru, dar nu şi pe cea de primul

ministru, fără cratimă. Explicația este simplă:

Scris fără liniuță de unire, cuvântul primul primește un cu totul alt sens decât am dori
noi: primul ministru intră în sală, apoi intră al doilea, apoi al treilea.

Deci, scris în două cuvinte nelegate cu cratimă, primul ministru nu înseamnă deloc șeful
guvernului, ci se referă la o ordine a miniștrilor.

Să nu uit: romanii înțelegeau prin cuvântul minister, sclav, slujitor. Se pare că minister
avea legătură cu ospețele sau cu vinul, fiindcă ministerium desemna chiar condiția de ospătar,
chelner. Un fel de paharnic. Verbul ministrare avea înțelesul de „a servi pe cineva la masă”.
Cu modul imperativ la control

Duminica, atunci când toată suflarea stă tolănită în pat sau fotoliu și se uită la diverse emisiuni,
eu îmi iau pușca de vânătoare pentru greșeli și mă pun la pândă. Uneori pun rămășag că nu voi
aștepta mai mult de jumătate de oră fără o greșeală de gramatică sau de stilistică și, din păcate,
cam așa e. Ei bine, în ultima duminică am cam stat cu pușca la ochi și nimic. Dar, după vreun
ceas de pândă, am împușcat ditamai prada. Evident, ați înțeles, vorbesc la modul metaforic. Pe
B1 TV, în emisiunea dlui Laurențiu Botin, se lăfăia pe ecran următorul îndemn: „Fi romândru!”
„Fi”, cu un singur i. Ca să fiu onest, trebuie să spun că, după vreo 20 de minute, moderatorul a
observat greșeala și a corectat-o. Prea târziu! Eu am fotografiat ecranul și am „împărtășit”
imaginea, pe Facebook, cu prietenii.
Ați înțeles, un român mândru, cu adevărat, ar scrie fii, așa cum solicită, cu modestie, modul
imperativ. Modul imperativ la forma pozitivă, deoarece, la negativ, se scrie cu un singur i. Nu îmi
mai amintesc dacă am vorbit despre dificultățile modului imperativ, dar sunt sigur că merită
mereu reamintită regula. La imperativul negativ scriem nu fi cu un singur i fiindcă imperativul
negativ se construiește cu negația nu plus infinitivul. Or, la infinitiv, verbul a fi se scrie cu un
singur i. În virtutea acestei reguli, spunem și scriem nu zice, nu face. Formele nu zii sau nu fă
sunt incorecte.

În general suntem tentați să folosim forma de la imperativul pozitiv și la imperativul negativ. La

unele verbe însă ne dăm seama că nu merge: „stai în banca ta” se schimbă la imperativul negativ
în „nu sta în banca ta”.
Când este vorba despre ființe, uitați de etc.!

Specialiștii în comunicare știu foarte bine că mesajele, adică enunțurile verbale sau mesajele
scrise ajung să fie auzite sau citite dacă respectă câteva reguli de aur. Mai întâi, mesajul trebuie
să fie scurt, ceea ce înseamnă concizie. Știm asta din experiența noastră atunci când suntem în
ipostaza de cititori fiindcă, dacă ni se propune un text lung, nu prea ne trage ața să îl citim.
Curios, dacă nouă nu ne plac asemenea texte, de îndată ce scriem pe blog sau pe Facebook, ne
lăbărțăm fără niciun gând cu privire la cititorii noștri virtuali. A doua regulă se referă la lungimea
propozițiilor sau a frazelor, Cu cât ele sunt mai scurte, cu atât mai eficient pentru înțelegerea
mesajului. Deci, concis, ușor de urmărit, distinct și, dacă se poate — memorabil.

Manualele de scriere eficientă nu dau însă un sfat mult mai banal și, totodată, cel puțin la fel de
util: evitați enumerările, pomelnicele. Dacă cineva enumeră, de pildă, patru-cinci actori români,
lizibilitatea, capacitatea textului de a fi înțeles la o primă lectură, este în pericol. Adică nu mai
ținem minte și nici nu citim toată lista. Asta la nivel comunicațional.

La nivelul corectitudinii, greșeala cea mai frecventă este adăugarea unui etc. la finele enumerării.
Etc., știm cu toții, este prescurtarea pentru et caetera/et cetera, o sintagmă din limba latină unde
înseamnă „și celelalte”. Dar etc.-ul acesta se referă la lucruri, și nu la ființe. Dacă ne referim la
persoane, în loc de etc. vă rog să folosiți prescurtarea ș.a.: „și alții”.

Să nu uit: am spus et cetera, nu ețetera!

Președenția nu există. Doar președinția e în cărți

Fără nicio îndoială, cuvântul ultimelor luni a fost președinte. De la președinte s-a format un
cuvânt ce dă mari bătăi de cap jurnaliștilor din presa audio-vizuală: președinție. Care e masacrat
fără niciun respect pentru funcția respectivă sub forma preșidenție sau președenție.

O secundă de atenție ne-ar lămuri că forma preșidenție e greșită fiindcă vine de la cuvântul
președinte, și nu de la un cuvânt care nici măcar nu există: preșidente.

Necazul e că avem și un adjectiv incorect ce vine tot de la substantivul președinte: preșidențial.

Cuvântul apare și în limbajul juridic: „ordonanță preșidențială”!

Corect este „ordonanță prezidențială” și, așa, ca să știe lumea, nu este un document semnat de
președintele României, ci de un președinte de instanță ce semnează în regim de urgență.

Să nu uit: limba română este mereu în regim de urgență.

Aventurile lui redactor-șef prin presa noastră

Dragi ascultători, astăzi mă ocup tot de cuvintele compuse, cele care se scriu cu cratimă, și am să
vă semnalez că nici măcar presa nu este foarte atentă la limba română.

Fiindcă, dacă avem curiozitatea să vedem cum era scris substantivul compus redactor-şef, vom
observa că nici „Caţavencu”, nici „România liberă”, nici „Naţional”, nici „Ziua” nu se află în
concordanţă cu norma! Sau, mă rog, nu se aflau.

Astfel, „Ziua” scria „Redactor Şef” şi, parcă pentru a spori nedumerirea cu privire la majuscule,
„Primi-Redactori Şefi adjuncţi”. Dintr-o casetă redacţională mai veche a „Academiei Caţavencu”
aflăm că Liviu Mihaiu este „redactor şef adj.-politic”, iar Sorin Vulpe, „redactor şef”.

Scris fără cratimă, substantivul compus redactor-șef nu are nicio noimă: nu știm ce este cuvântul
șef într-o asemenea formulare, poate un adjectiv, dar nu are sens. E fără cap.

Apropo, să nu uit, șef este un cuvânt care vine din franceză, iar acolo vine din cuvântul latinesc
caput, „cap” adică. A fi șef înseamnă a sta în fruntea, în capul treburilor, dar, pentru asta, să nu
uităm, trebuie cap, minte, valoare.

 
Cu politețea printre președinți, prim-miniștri și fețe bisericești

Astăzi încerc să abordez problema politeții în limbajul publicistic. Am spus politețea în limbajul
publicistic, fiindcă eu cred că e puțin prea târziu pentru un copil de 12-13 ani să mai învețe
politețea.

Așadar, mă adresez mai ales jurnaliștilor sau persoanelor cu educație care păcătuiesc prin exces
de politețe. Astfel, în cazul funcțiilor înalte în stat sau în ierarhia bisericească, nu este nevoie ca
jurnaliștii sau alte persoane să folosească formula doamna sau domnul, ci este suficient să
specificăm funcția. Așadar este greșit, exagerat, să spunem sau să scriem „domnul președinte
Traian Băsescu”. Ne dăm seama de ridicolul situației dacă ar trebui să scriem sau să spunem
„domnul patriarh Daniel”, „domnul mitropolit sau cardinal X”. În schimb, este corectă
exprimarea „președintele României, domnul Traian Băsescu”.

Să nu uit: în cazul funcțiilor publice, politice sau administrative este recomandabilă utilizarea
numelui întreg. Așadar, Traian Băsescu, Klaus Iohannis, Victor Ponta. Utilizarea doar a numelui
de familie indică, fără să vrem poate, o impolitețe ce s-ar cuveni evitată.
Nici ora una, nici ora doisprezece nu au fost încă descoperite pe ceas!

În limba română, relația cu timpul nu e tocmai ușoară. Așa de pildă, spunem „ora unu”, dar nu
spunem „ora una”. Corect este „ora douăsprezece” și nu „ora doisprăzece”.

Explicația e destul de banală: formula „ora unu/douăzeci și unu” se pare că moștenește forma
inițială a felului cum era exprimat timpul, „un ceas după miezul zilei/nopții”, mai pe
scurt, „ceasul unu”. Prin rostire prescurtată, unu (e ceasul unu sau, simplu, e unu). Apoi, forma
de masculin, deja impusă, s-a păstrat și pe lângă femininul oră: ora unu. În schimb, în
cazurile „ora două/douăsprezece/douăzeci și două”, s-a impus forma de feminin, care este și cea
de neutru plural: „două ceasuri după miezul zilei/nopții”, de unde ceasurile sau ceasul
două, apoi ora două etc. Este de neînțeles cum cineva, chiar jurnalist, poate rosti „ora
doisprezece”, atâta timp cât nu-i va trece niciodată prin gând să spună sau să scrie „ora doi”!

Și, apropo de ora 12,00: ora 12 noaptea, adică ora 24,00 devine ora 00,00.

Ora 24 și un minut nu există! Ca dovadă, un șofer a scăpat de o amendă, în instanță, fiindcă

polițistul a scris în constatare ora 24 și 17 minute.
E ceva în neregulă în întrebarea „Cu câți de i se scrie noștri”?

Unul dintre sunetele și una dintre literele cele mai năstrușnice în limba română este i.

Știu că o asemenea temă pentru rubrica de limba română poate produce zâmbete nu doar
îngăduitoare, ci, mai ales, ironice celor care au făcut școală serioasă. În mod normal, cine nu știe
cum se scrie noștri sau voștri ar fi trebuit lăsat repetent încă din clasa a V-a. Dar Facebook-ul e
neiertător și ne flutură pe sub nas, adică sub ochi, greșeli de neimaginat. Iar formele de plural în i
sunt vedete.

Nu prea știm cu câți i se scriu cam multe cuvinte. Și profit de fraza aceasta pentru a vă atenționa
că formula „cu câți de i se scrie cutare cuvânt” este greșită. Corect este „cu câți i se scrie cutare
cuvânt”. Iar răspunsul, la fel: „cu 2 de i este greșit, fiindcă prepoziția de se folosește de la
numeralul 19 în sus. Mănânc 19 cireșe, dar mănânc 20 de cireșe.

Așadar, cu câți i se scrie cuvântul noștri?

Spun, scriu apăsat, să se audă o dată pentru totdeauna: noștri se scrie cu un singur i!

Niciodată, absolut niciodată, noștri nu se scrie cu doi i.

Să fii sănătos! Dar „să fi fost sănătos”!

În emisiunea de ieri am vorbit despre pronumele posesiv și adjectivul posesiv noștri care se scrie
întotdeauna cu un singur i. Astăzi voi aborda din nou întrebarea „cu câți i” se scriu anumite
cuvinte și mă voi referi la verbul a fi. Un verb destul de greu la scris fiindcă are câteva probleme
grave de ortografie.

La voia întâmplării, observ că în presa scrisă sau în cea virtuală verbul a fi are probleme la
modul conjunctiv. În urarea „să fii sănătos” se scrie cu doi i, dar în exemplu „eu, să fi fost
sănătos la 55 de ani, nu mă pensionam”, se scrie cu un singur i.

„Să fi fost (sănătos)” e la modul conjunctiv perfect, un timp al modului conjunctiv care se
formează din conjuncția să, infinitivul fi și participiul verbului a fi, fost. De fapt, la toate
persoanele, atât la singular cât și la plural, conjunctivul perfect are aceleași forme.

Ei, cum a exclamat un filosof, să fi știut eu toate acestea, alta ar fi fost viața mea!
Uneori, verbul a crea ne creează probleme

Astăzi o să mă ocupă nițel de scrierea unor verbe. Dintre ele, un caz special este verbul a crea.
Am întâlnit grafii și pronunții destul de neașteptate: a creea, eu creiez, eu crez, sau el, ea crează.

Nu am invocat deloc până acum, în emisiunea mea, teoria, dar astăzi vă reamintesc că limba
română are patru conjugări: conjugarea I, în -a (a desena, a mânca), a doua, în -ea (a vedea), a
treia, în -e (a zice), a patra, în -i, -î (a iubi, a urî).

Verbul a crea, deși aparent se termină în -ea, nu este un verb de conjugarea a II-a, ci de

conjugarea I. Sufixul este -a, iar rădăcina este cre-. Pentru a înțelege mai ușor, conjugați-l ca și
pe verbul a lucra, înlocuind lucr- cu cre-. Așadar, eu lucr-ez/cre-ez; tu lucr-ezi/cre-ezi; el lucr-
ează/cre-ează etc.

Dacă scriem crezi sau crez, crează nu greșim foarte grav. Doar că aceste forme nu aparțin
verbului a crea, ci verbului a crede: prima este pers. a II-a singular, indicativ prezent, iar
celelalte două, variante populare ale aceluiași verb: eu crez, el/ea/ei/ele să crează.

Personal, am un crez și îi îndemn pe ascultătorii mei să crează: Limba română merită să fie
vorbită corect!
Apoziția se servește mereu cu virgulă. Ca peștele cu vinul alb

Ieri am început să vă spun câte ceva despre unul dintre cazurile în care virgula este obligatorie.
M-am referit la cazul vocativ. Astăzi o să continuăm cu un alt exemplu în care virgula este
obligatorie, și anume apoziția. Nu vreau să vă plictisesc cu prea multă teorie, dar sunt nevoit să
vă spun că apoziția este acel cuvânt sau grup de cuvinte care aduce o explicație a unui termen și
intră cu el într-o relație de egalitate.
În propoziția „Mihai, prietenul meu, a intrat la facultate”, avem două virgule ce se simt și în
intonație. Cu toate acestea, sunt apoziții care nu se simt în intonație și, ca atare, multă lume nu le
marchează prin virgulă. Cel mai frecvent caz se întâlnește în stilul administrativ unde, după
„subsemnatul”, virgula lipseşte în marea majoritate a cazurilor. Așadar, când scrieți o cerere,
scrieți așa cum scriu eu acum: subsemnatul, Marcel Tolcea, etc.
Nu închei rubrica de astăzi fără a vă semnala că apoziţiile dezvoltate produc o mai mare bătaie
de cap decât cele simple: „Nicolae Robu, primarul orașului Timișoara și liderul PNL al județului
Timiș, a fost săptămâna trecută la Bruxelles”. Pentru ce a fost acolo primarul orașului? Pentru a
susține proiectul Timișoara, capitală culturală. „„Capitală culturală” este o apoziție visată de
toți.
Punctele de suspensie sunt doar trei

Sunt unul dintre clienții fideli ai Facebook-ului unde postez, cum se spune printr-un cuvânt nou,
tot soiul de texte. Dar și urmăresc felul în care „prietenii” se exprimă în scris. Dintre multele
lucruri ce ar putea fi comentate, astăzi o să spun câteva cuvinte despre punctele de suspensie. Și
primul lucru important cu privire la punctele de suspensie e faptul că aceste puncte sunt în număr
de trei. Doar atât! Trei puncte de suspensie. „Cârnatul” de puncte mai mult sau mai puțin
numeroase nu înseamnă altceva decât ignorarea semnelor de punctuație.
De regulă, punctele de suspensie se folosesc şi pentru a atrage atenţia cititorului. Ele sunt semnul
unei emoții, al unei surprize, al unei perplexităţi, al semnalării unui fapt aparte. Iată un exemplu
în care punctele de suspensie vor să sublinieze emoția:

„Din nou…, a câta oară…, despărțirea…”, scrie o Doamnă pe pagina ei de Facebook. Era de
ajuns ca punctele de suspensie să fie folosite la sfârșitul frazei pentru a obține efectul dorit.

În următoarele două exemple însă folosirea punctelor de suspensie ne atrage atenția asupra unor
lucruri aparte:

„După ce Miron Cosma s-a înscris în… Asociaţia Victimelor Mineriadei, totul este posibil în
România.” („România liberă”)

„Elena Ciută, ucisă de… cerb.” („Evenimentul zilei”)

De asemenea, atunci când, în cadrul unui citat, sunt eliminate unul sau mai multe cuvinte,
folosirea punctelor de suspensie între paranteze drepte (croșete) este obligatorie. Dar asta e o altă
chestiune ce privește mai ales munca de cercetare sau de editor.
Cum folosim semnul exclamării

Ieri am atenționat asupra abuzului de puncte de suspensie. Am mai spus că punctele de suspensie
înseamnă fix trei puncte: nici mai mult, nici mai puțin.
Astăzi, am ales să vorbesc despre un alt semn de punctuație folosit în exces: semnul exclamării.
Asta fiindcă, poate ați observat, presa românească face abuz de acest semn. Pentru a marca
senzaţionalul unui eveniment, caracterul lui aparte, stupefacţia, revolta nu e necesar să folosim
mai mult de trei semne de exclamare.

Norma recomandă unul singur, dar, în cazuri excepționale, se pot folosi trei semne de exclamare.
Nu mai multe însă! Așadar, le recomand și prietenilor mei de pe Facebook să fie mult mai
economi cu semnul exclamării.

Semnul exclamării se poate pune după interjecţii în locul virgulei. În acest caz, virgula nu se mai
folosește:

„Domnul Isărescu nu poate spune aşa, pac! francul s-a valorizat peste noapte.” („România
liberă”)

De asemenea, semnul exclamării sau împreună cu cel al întrebării, în paranteză, marchează fie o
greşeală a unui interlocutor citat, fie faptul că autorul nu împărtăşeşte opiniile acestuia:

„Vasile Blaga, considerând că reacţiile membrilor PD au fost dintotdeauna constructive (!), a

lansat ideea unui pact de neagresiune pe timpul campaniei electorale”. („Jurnalul Național”)
De la 11 la 19, probleme

O doamnă care a predat matematica o viață întreagă m-a întrebat cum este corect să spunem și să
scriem: patrusprezece sau paisprezece. Întrebarea e legitimă, iar răspunsul vă poate surprinde.

Se scrie și se pronunță corect paisprezece și șaisprezece, și nu patrusprezece sau șasesprezece.

Din punct de vedere gramatical, cele doua numerale fac excepție, fiind singurele numerale
cardinale în limba româna scurtate cu o silabă, în locul acesteia apărând un„i” semivocalic.

Celelalte numerale de după zece — doisprezece, treisprezece, cincisprezece, șaptesprezece,

optsprezece… — își păstrează forma „nealterată” în scris. Și la numeralul unsprezece avem o
mică problemă de logică: de ce nu avem unusprezece, ci forma unsprezece. Dar, așa cum spunea
George Pruteanu acum vreo 10 ani, asta e forma românească acceptată.

Frecvente sunt pronunția și scrierea cu „ă” în loc de „e”: unsprăzece, doisprăzece, terisprăzece
ș.a.m.d. Eu însumi, pregătind acest text, am scris astfel de două ori. Asta fiindcă așa e mai ușor
de pronunțat!

În fine, aș semnala și în acest caz tendința multor vorbitori de a le „completa”, în mod greșit, cu
diverse vocale. Auzim adesea forme greșite cum ar fi „optusprezece”, „optăsprezece” sau
„optisprezece” — din prețiozitate sau pedantism gratuit. Un fenomen despre care am vorbit în
emisiunea aceasta, numit hiperurbanism.
Acordul cu genitivul și dativul e greu și pentru marii jurnaliști

Din cauza circulației sufocante era să nu ajung la radio. Să rămânem la fraza asta pentru rubrica
de azi și vorbim puțin despre acordul adjectivelor sau al participiilor cu substantivele în cazurile
genitiv și dativ. Vă imaginați că aș putea să spun „Din cauza circulației sufocantă era să nu ajung
la radio?” Evident că nu! Sună aiurea.

Dar să vedem exemplul următor: „Din cauza grevei muncitorilor din sectorul minier declanşată
acum o săptămână…” Nu-i așa că nu vă supără cuvântul declanșată în loc de declanșate? Și să
facem enunțul mai scurt: „Din cauza grevei declanşate acum o săptămână…” Acordul cu
genitivul vine natural.

Observați, așadar, că dacă între cuvintele grevei şi declanşată nu s-ar fi aflat cuvintele
„muncitorilor din sectorul minier”, acordul ar fi mai uşor perceptibil.

Așadar, lipsa acordului unor adjective sau participii cu genitivul sau dativul este o greșeală ce
apare mai ales atunci când acestea sunt despărţite de substantivul determinat de alte cuvinte. Ca
să nu vă complexați prea tare, am să vă spun că până și marii noștri gazetari mai fac asemenea
greșeli. Cum este și acest dezacord dintr-un articol semnat de… Ion Cristoiu:

„Michel Castex, conducătorul echipei de jurnalişti de la Agenţia France Presse, venită la

Bucureşti pentru a reflecta Revoluţia română…”

Evident, acordul cu genitivul ne obligă să corectăm enunțul după cum urmează:

„Michel Castex, conducătorul echipei de jurnalişti de la Agenţia France Presse, venite la

Bucureşti pentru a reflecta Revoluţia română…”
Folosirea excesivă a neologismelor poate avea repercusiuni sau repercursiuni
neplăcute?

Mulţi vorbitori de limba română simt nevoia să folosească neologisme atunci când nu este
nevoie. Ba chiar se simt obligaţi să facă acest lucru în dauna unor cuvinte ce au mai mult firesc şi
chiar expresivitate. Marele profesor şi lingvist timişorean G.I. Tohăneanu obişnuia să ne
ironizeze ori de câte ori foloseam neologisme căutate. Îndeosebi îl deranja verbul a lectura şi,
când venea vorba despre acest verb, nu pierdea prilejul să observe că verbul a citi este mult mai
frumos şi mai bogat în sensuri. Ne dăm seama de acest lucru de îndată ce vrem să spunem că
„numărul cititorilor a crescut sau a scăzut”. Asta fiindcă nu ne-ar trece prin minte să spunem că a
crescut sau a scăzut numărul lectorilor. În schimb, nu spunem „citire plăcută”, ci „lectură
uşoară”. M-aţi „citit”, cum se spune, nu sunt un admirator necondiţionat al neologismelor. Aşa e!
Mai ales când ele sunt şi stâlcite sau pronunţate după ureche.
Şi am să dau exemplul unui neologism măcelărit de prea mulţi vorbitori care vor să pară mai
aparte: repercusiune/repercusiuni.
Repercusiune înseamnă „urmare, consecinţă” şi mă întreb de ce este nevoie să îl folosim dacă nu
ştim forma lui corectă şi pronunţăm repercuRsiune. La fel, în loc de obstetrică, pronunţăm şi
scriem obstretică. Dar asta e o altă naştere de cuvinte greşite asupra căreia vom reveni.
Nu uitați: repercusiune, nu repercuRsiune!
 
Nu întrebuințați fortuit neologismul din acest titlu!

Ieri am ironizat puţin neologismele. Şi totuşi, neologismele au rolul lor, unele fiind de neocolit.
Sunt domenii ale activităţii sociale în care neologismele sunt la ele acasă. După cum e de aşteptat
ca unele persoane publice să aibă un vocabular mult mai dezvoltat decât repertoriul unui gurist
de manele. Dacă ieri am vorbit despre un neologism stâlcit, astăzi o să vă vorbesc despre un
neologism greşit întrebuinţat: fortuit. Prea mulţi vorbitori folosesc cuvântul fortuit cu înţelesul de
„forţat”. Ceea ce este greşit, fiindcă fortuit se tălmăceşte aşa: venit pe neaşteptate, neprevăzut,
inopinat, întâmplător.
Neologismul fortuit ne-a sosit din limba franceză, unde a fost împrumutat din latină. Fors
înseamnă soartă, destin. Romanii aveau o sărbătoare dedicată zeiţei Fors Fortuna ce se celebra în
24 iunie — o dată simbolică, fiindcă, în creștinsim, va însemna ziua naşterii Sfântului Ioan
Botezătorul — la care puteau participa şi sclavii. De aici am putea deduce că fortuit s-ar cuveni
să însemne ceva ce se petrece întâmplător, dar şi sub bune auspicii. Dacă aveţi curiozitatea să
căutaţi într-un dicţionar de neologisme, pentru cuvintele „soartă” sau „destin”, veţi găsi un
cuvânt cunoscut: hazard.
Ca şi fortuit, hazard ne vine din franceză de unde a fost împrumutat din arabă. Încerc să pronunţ
în arabă şi vă veţi da imediat seama cu cine seamănă: hazar. Evident, este vorba despre cuvântul
zar, simbolul prin excelenţa al jocului de noroc.
Aşadar, fortuit nu înseamnă „forţat”, ci „întâmplător”.
Pentru un jurnalist de presă audio-vizuală, punctul e „sfântul” căruia I se
închină

Constat că, de câteva zile, am tratat cu indiferență — cum se spune cam literar — semnele de
punctuație. Sigur că despre virgulă s-ar putea spune și scrie muuuult și, sper eu, bine. Despre
minusculul punct însă, lucrurile sunt mult mai discrete. Relativ puțini specialiști au atras atenția
asupra rolului și puterii extraordinare a punctului. Studenților mei de la Jurnalism le ofer, încă de
la prima noastră întâlnire, un... pumn, un buchet de puncte. Evident la modul simbolic. Fiindcă
punctul face propoziția și fraza mai scurte, deci mai ușor de citit și de înțeles la o primă lectură.
Adică lizibile. Pentru un jurnalist de presă audio-vizuală, punctul e sfântul — între ghilimele —
căruia I se închină.

Am să încep însă mica mea teorie despre punct cu acele cazuri în care nu se pune punct.

Așadar, nu se pune punct după enunțul sau titlul unei lucrări, fie ea științifică sau beletristică,
adică literară, în versuri sau în proză.

Nu se pune punct după ce un enunț are la finele său semnul exclamării sau al întrebării.

Poate că lucrurile acestea par de la sine înțeles pentru mulți, dar ceea ce mie mi se pare ciudat
este faptul că elevii vin din liceu nu doar lipsiți de cunoștințe gramaticale, ci, mai ales, lipsiți de
atenționări elementare cum ar fi cea pe care tocmai am făcut-o.

Atenție și la unităţile de măsură! Abrevierile acestora se scriu fără punct. Deci, nu kg., km., m., ci
kg, km, m, toate fără punct!
Un cuvânt aberant de pe Facebook: umpic!

Astăzi vreau să vă întreb ceva personal. Sunteți atentă, sunteți atent? Ei bine, vă întreb așa:
aveți cont de Facebook? Dacă nu, vă anunț cu tristețe că, pur și simplu, nu existați. Puteți să îmi
arătați actul de identitate, permisul, talonul de pensie, factura de telefon, amenzi recente, rețeta
de compensate, că tot nu vă cred. Știu, înțeleg, pot pricepe că trăiți, că aveți familie, că vă plătiți
dările, că iubiți, că citiți, că ascultați muzică sau manele, că vorbiți la mobil, că sunteți una sau
unul dintre locuitorii țării cu numele România. Da, dar tot nu existați, fiindcă lumea în care trăim
acum are cu totul alte criterii de legitimare decât lumea de până la apariția spațiului virtual, a
Facebook-ului mai ales. Și nu numai! Fiindcă, vă dau un exemplu, la un supermarket poți
propune produse noi la vânzare doar dacă ele fac obiectul unei campanii publicitare. Fiindcă
lumea cumpără doar ce există în publicitate!

Așadar, ca să exiști, trebuie să fii cetățean în lumea virtuală a Facebook-ului.

Sună ciudat, nu-i așa? Poate chiar ușor ridicol, dacă nu chiar iritant. Sunt de acord cu Dv.,
dar vă întreb: dacă nu e nevoie de pagina de Facebook, de ce au ales să fie prezenți pe Facebook
și Obama, și Putin, și Angela Merkel, și Traian Băsescu, și Klaus Iohannis, și Victor Ponta? Sau
marile vedete ale show-business-ului. Nu îi cunoaște îndeajuns lumea?

Ba da, însă, ca să citez un cuvânt folosit aberant de cetățenii spațiului virtual, parcă aici, în
lumea Internetului, trăim umpic mai la vedere. De fapt, astăzi voiam să vă semnalez o grafie,
adică o scriere, foarte des folosită pe Facebook: umpic, scris într-un cuvânt.

Sigur că acest aberant umpic vrea să însemne „un pic”, în două cuvinte, adică „puțin”.
Dumnezeule mare!
Înșală și așază, nu înșeală și așează!

Pentru rubrica de ieri, am fost criticat. Un student mi-a reproșat că m-am adresat
analfabeților de pe internet. Vă reamintesc, am atras atenția asupra unui cuvânt aberant, umpic,
adică „un pic”. Sigur că avem de-a face cu o grafie ce caracterizează persoanele mai puțin
cultivate, dar tot o greșeală rămâne. Iar izvorul ei este pronunția însăși. Fiindcă, dacă suntem
atenți cum pronunțăm, vom constata că nu spunem un pic, ci chiar um pic. Dacă acest fals articol
nehotărât — um — nu există, concluzia, probabil, vine de la sine: scriem într-un singur cuvânt.

Rețin reproșul studentului meu și, ca atare, astăzi o să abordez o greșeală mai puțin
evidentă. Este vorba despre persoana a III-a la modul indicativ prezent a unor verbe ce nu se
scrie așa cum se scrie majoritatea covârșitoare a celorlalte verbe. Este vorba despre verbele a
așeza și a înșela, a se înșela.

Media scrisă este plină de forme greșite ale acestor verbe. Ca să cităm și din presa
specializată, iată o mostră din Wall-Street: „«Cei care pariază împotriva Spaniei se înșeală», a
afirmat Zapatero la postul de radio RAC1, anunță Mediafax”. De pe pagina Hotnews, am ales
un titlu mai vechi: „Martin Schulz despre declarațiile lui Băsescu: Cred că Președintele Băsescu
se înșeală”.

Am pronunțat accentuat înșeală, pentru că forma corectă este înșală. La fel cum se
întâmplă și cu verbul a (se) așeza. Care, ați ghicit imediat, se scrie la persoana a III-a singular a
modului indicativ prezent se așază și nu se așează. Sigur, oamenii din presă, mai ales editorii, ar
trebui să știe asta foarte bine. Numai că citim, și în titluri, forma greșită așează mai în toată
presa. Așadar, formele corecte sunt înșală și așază, nu înșeală și așează.
Panaceul are o misiune de la care nu poate dezerta: e întotdeauna universal

Ieri am făcut o incursiune printre cuvintele din domeniul sănătății, al medicinei. Am vorbit
despre boală, afecțiune, medic și doctor. Am amintit un vechi cuvânt ce trimite la boală, anume
bolniță. Astăzi am observat că nu am explicat cuvântul spital, despre care DEX-ul scrie că a
ajuns în limba română din limba germană. Oricum, acest cuvânt, spital, vine din latină unde are
legătură cu hospes, hospitis. Latinescul hospites este un cuvânt interesant fiindcă înseamnă,
deopotrivă, și „oaspete”, și „gazdă”. De aici, un cuvânt neașteptat: ospiciu. Ospiciu, vă
reamintesc, înseamnă spital, sanatoriu pentru persoanele cu afecțiuni psihice.

Revenind la cuvântul medicină, în completarea rubricii de ieri, aș mai vrea să vă semnalez

încă două-trei neologisme interesante. Mai întâi, aș vrea să vă spun că există două tipuri de
medicină: medicina alopată și medicina homeopată. Medicina alopată tratează boala cu mijloace
diferite de natura bolii, cum ar fi medicamentele pe bază de chimicale. Medicina homeopată
tratează boala producând organismului reacții asemănătoare cu cele ale bolii. Aceste reacții ajută
vindecarea prin faptul că provoacă o reacție de apărare a organismului, fără însă a produce efecte
secundare.

Să nu uit de cuvântul panaceu: panaceea este remediul pentru toate bolile. Evitați expresia
„panaceu universal”, fiindcă e pleonasm. Cuvântul panaceu vine din grecescul panakeia și
înseamnă „toate remediile”. Akos înseamnă„remediu”. Pharmakos, de unde vine cuvântul
farmacie, se traduce prin „leac”, dar și prin „otravă”.

Celor care suferă de diverse afecțiuni, un sfat: feriți-vă de cei ce vă oferă diverse panacee!
Despre redundanță și ofițerii de presă care nu au nimic de-a face cu milităria

Astăzi o să încerc să spun câteva lucruri despre claritatea exprimării publice. Nu mă refer aici la
vorbirea de fiecare zi a noastră, a oamenilor obișnuiți în public, ci mă refer la grija deosebită pe
care jurnaliștii și comunicatorii, adică ofițerii de presă, ar trebui să o aibă atunci când transmit
mesaje de interes public. Și am să exemplific acest lucru cu un citat luat de pe site-ul unui post
TV important din România:

„Ministrul Apărării Naţionale, Mircea Duşa, cere reintroducerea de urgenţă a stagiului militar pe
bază de voluntariat, potrivit Agerpres. Recruţii nu trebuie să aibă condamnări penale, să fie
membri ai unor organizaţii oculte şi să cunoască limba română.”

Enunțul e un dezastru în a doua lui frază, fiindcă nu înțelegi prea bine dacă recruții trebuie sau nu
trebuie să fie membri ai unor organizații oculte. Sau chiar s-ar putea înțelege că nu trebuie să
cunoască limba română. Așadar, ca să fim clari, nu strică puțină redundanță. În cazul de față, nu
strică niște cuvinte ce se repetă. Reiau: „Recruţii nu trebuie să aibă condamnări penale, nu
trebuie să fie membri ai unor organizaţii oculte şi trebuie să cunoască limba română.”

Și, să nu uit, am spus ofițer de presă, adică purtător de cuvânt: aici, cuvântul ofițer nu are nimic
milităros, fiindcă sintagma este copiată din engleză, unde officer înseamnă cineva care lucrează
la un birou, la un oficiu.
Democrația și demagogia totuși rimează lingvistic

Criza din Grecia a adus la lumină nu doar emotivități, febrilități pe scena dezbaterii publice, ci și
o serie de cuvinte de origine greacă. În primul rând, lumea și-a adus aminte că democrația a fost
inventată de greci. Ca să fim mai preciși, nu grecii au inventat democrația, ci atenienii, iar
democrația și-a trăit cea mai frumoasă perioada în epoca lui Pericle, cam cu cinci sute de ani
înainte de nașterea lui Cristos. Ar mai trebui nuanțat și faptul că democrația ateniană are relativ
puține puncte în comun cu democrația engleză și încă mai puține cu conceptul modern de
democrație pentru care votul universal și dreptul femeilor de a vota sunt sacrosancte, adică sfinte.
Așadar, în democrația ateniană nici vorbă să voteze sclavii (niște instrumente de muncă vii) și
femeile.

Democrație înseamnă „puterea poporului”, de la demos, popor și kratos, putere. De la demos

vine și un alt cuvânt foarte folosit: demagog. Demagogia este definită de dicționare drept
înșelarea opiniei publice prin promisiuni mincinoase și discursuri bombastice mai ales de către
politicieni pentru a-și crea popularitate. În greacă, demagogos înseamnă „cel care conduce,
ghidează poporul”.

Să ne ferească Dumnezeu de promisiunile populiste ale demagogilor (un ușor pleonasm!) și, mai
ales, de credulitatea alegătorilor. Acum trei ani, Partidul Poporului Dan Diaconescu a ilustrat
perfect demagogia deșănțată atunci când spumega împotriva ciocoilor și promitea 30 000 de euro
fiecărui român. După trei ani, evident că banii nu au venit. Din cele 15 procente câștigate de un
nebun, Dan Diaconescu, acum la pușcărie, nu a mai rămas nimic fiindcă mai toți membrii
partidului sunt răzlețiți în partidele „ciocoilor”.

Norocul nostru e că minciuna demagogilor are picioare scurte.

Cum mai pronunțăm literele alfabetului

Am vorbit despre atât de multe lucruri în cazul rubricii de față încât am neglijat unele abordări de
bază. Printre ele, felul în care pronunțăm literele alfabetului. De fapt, nu toate literele, ci doar
cele ce desemnează consoanele. Îmi aduc și acum aminte de orele de matematică din școala
generală când auzeam mereu fe și en pentru F și N. Doamne ferește să fi spus „fî de x”, de pildă.
Nu eram deloc încurajați să pronunțăm natural acele consoane, cum ar fi „bî”, „cî”, „nî”. În ediția
veche a Dicționarului ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române la litera H eram
îndemnați să citim „ha”.

Lucrurile sunt mai puțin complicate decât par și, în ultima ediție a Dicționarului ortografic,
ortoepic și morfologic al limbii române, avem toată libertatea să pronunță așa cum ni se pare
firesc. Așadar, când ne referim la litera H, putem pronunța și „ha”, și „haș”, la litera B, nu mai
avem o singură variantă de pronunțare, „be”, ci putem pronunța și „bî”, pe K, C grecesc, îl putem
pronunța și „ca”, și „capa”. Iar majoritatea consoanelor se pot pronunța în trei feluri: F se poate
pronunța la fel de corect „fe”, „ef” sau „fî”; M se poate pronunța „em”, „me” sau „mî”, ca și N
— „en”, „ne” sau „nî”; G se poate pronunța „ge”, „ghe”, „gî”, iar ultima literă a alfabetului se
poate pronunța în patru feluri: „ze”, zet”, „zed” sau „zî”.

În final, nu mă pot abține să nu vă reamintesc un film grecesc din anii ‘60, Z, de Costa Gavras.

 
Virgula de la cazul vocativ e, uneori, mai greu de găsit

Ieri am dat câteva exemple de situații în care nu se folosește punctul, așa că astăzi sunt
nevoit să mă refer la, ați ghicit, virgulă.
Dar nu despre cazurile în care virgula este abuziv folosită, ci despre un singur caz în care
ea este obligatorie. Deocamdată doar despre un singur caz fiindcă nu vreau să vă solicit prea
mult atenția și pentru că este vorba despre un... caz.
Așadar, la gramatică, ați învățat că virgula este obligatorie după substantivele în cazul
vocativ. Nu se respectă mereu această regulă și cel mai cunoscut exemplu este titlul imnului
naţional, „Deşteaptă-te, române”, în care virgula apare arareori! Atunci când substantivul în
vocativ este urmat de mai multe atribute, virgula se află din nou în pericol:
„Domnule ministru secretar de stat [ ] prezenţa dv. …”
Probleme mari se ivesc de îndată ce un substantiv în vocativ este precedat de o interjecție.
Dintre multele exemple, aș cita aici un exemplu celebru în care sunt implicați fostul președinte
Ion Iliescu și un jurnalist din Constanța. Celui din urmă, președintele de atunci i se adresa cu
celebra interpelare „măi animalule”. Care se scrie fără virgulă între interjecție și substantiv și cu
virgulă obligatorie după animalule, dacă enunțul continuă.

Să nu uit să remarc faptul că animal e un cuvânt frumos ce vine din latinescul anima adică
„suflet”, ce a dat în românește inemă, apoi — inimă.
Nici nu mai știu dacă versatil e de bine sau de rău

Am vorbit de la microfonul acestei rubrici despre faptul că unele cuvinte împrumutate recent din
alte limbi au forme și chiar sensuri ciudate. Îmi amintesc acum, în grabă, că am atras atenția
asupra cuvântului patetic care, pentru un vorbitor june, are alt sens decât pentru unul mai trecut
de, să zicem, 40 de ani. Pentru cei juni, patetic înseamnă „ridicol”, în vreme ce pentru mine, de
pildă, patetic înseamnă ceva ce impresionează, dar și exagerat emoțional, cu emfază.

Cam același lucru se întâmplă și cu neologismul „versatil” sau cu derivatele sale. În cartea lor pe
care am mai citat-o aici, 101 greșeli de lexic și de semantică, Adina Dragomirescu și Alexandru
Nicolae atrag atenția asupra unei utilizări diferite a cuvântului versatil în contexte publicitare mai
ales, unde versatil înseamnă ceva pozitiv. În asemenea contexte, versatil este foarte aproape de
sensul care se schimbă în funcție de cerințe, adaptabil, care are mai multe utilizări, aplicații.

În DEX, sensul cuvântului versatil nu este unul pozitiv și se referă la o persoană care își schimbă
cu ușurință opiniile, ușuratic, instabil. Este, de altfel, unicul sens indicat și în DEX.

În politică, așa ceva se numește „liber schimbist” și vă aduc aminte că unul dintre partidele cele
mai ciudate — ca să nu zic mai mult — a fost Partidul Liber Schimbist, un nume inspirat,
evident, de Caragiale.

Dar să revin la cele două sensuri opuse ale cuvântului versatil și să spun că sensul negativ vine
din sensul lui versatil din limba franceză, în vreme ce sensul pozitiv al cuvântului versatil vine
din limba engleză.
Profesiunea surorii mele nu are nicio legătură cu cea a sorei medicale

În limba română există câteva substantive comune care, la cazurile genitiv și dativ, au forme ceva
mai complicate. Pentru orice vorbitor obișnuit, cazurile genitiv și dativ nu pun deloc probleme.
Sau, cel puțin, așa ar trebui să fie. Sigur, substantivele proprii sunt ceva mai greu de flexionat și,
printre ele, am semnalat, de la microfonul acestei rubrici, cel mai drag substantiv propriu din
orașul nostru: Timișoara. Prea mulți vorbitori, chiar instruiți, spun și scriu greșit Timișorii, în loc
de Timișoarei.

În fine, o să mai revin asupra acestui genitiv-dativ greșit.

Mă întorc la substantivele comune, pentru a semnala cazul unui cuvânt ce face parte din
vocabularul de bază al limbii române: soră. De câte ori vine vorba despre afaceri ale
notabilităților, ne trezim cu câte un genitiv sau un dativ greșit pronunțat. Astfel, un moderator
spunea serile trecute că „trebuie controlate și firmele sorei deputatului X”. Forma corectă pentru
cazul genitiv-dativ al substantivului soră, cu acest sens, este surorii.

Am precizat, dacă ați fost atenți, cu acest sens, fiindcă forma sorei de genitiv-dativ există pentru
substantivul soră cu sensul de personal medical.

Așadar, spunem și scriem „este soțul surorii”, când este vorba despre rubedenie și „este soțul
sorei medicale”. Ați înțeles, aici cuvântul soră are sensul de persoană angajată în sănătate.

Cuvântul soră, în sens medical, a cam dispărut fiindcă în această nobilă profesiune au pătruns și
bărbații. Așa că a devenit cam greu să avem și frați prin spitale.
Lui soră-me sau soră-mii? Ori soră-mi?

Un ascultător al rubricii mă atenționează că forma sorei nu este singura formă greșită la cazurile
genitiv-dativ. Și că mai avem încă una parcă mai neatentă: lui soră-mea, cu varianta lu’ soră-
mea. Persoana care îmi semnalează o asemenea greșeală are dreptate. Forma corectă este soră-
mii. În care mii se scrie cu doi i.

Observația sa este utilă fiindcă o asemenea construcție greșită cu lui apare și la alte substantive
mai mult sau mai puțin înrudite. Acest lui este articol hotărât proclitic. Adică un articol hotărât ce
stă în fața substantivului. Cel care stă la capătul cuvântului se numește enclitic.

În vorbirea de fiecare zi, mai puțin atentă la flexiune, spunem adesea „îi trimit bani lu’ mama”,
„lu’ vecinu’”, „lu’ colegu’”, „lu’ cine e nevoie”. Deși corect ar trebui să spunem „îi trimit bani
mamei”, „vecinului”, „colegului”, „cui e nevoie”. În cazul formelor populare de felul „frate-
meu” „taică-meu” sau „tata-mare” formele corecte sunt „lui frate-meu” „lui taică-meu”, „lui tata-
mare”.

Acest articol proclitic se folosește la toate substantivele proprii masculine și, mai rar, în cazul
celor feminine. Astfel, spunem „lui Mihai”, „lui Ion”, „lui Ani”, „lui Jeni”, dar neapărat „Mariei”
și nu „lui Maria”, „Gabrielei”, nu „lui Gabriela” ș.a.m.d.

Să nu uit, în spirit timișorean, apropo de „tata-mare”: poliștii mai tineri ar trebui să știe că
porecla de „Tata-Mare” îi aparținea lui Dan Păltinișanu.
Vă place Minodora la Maxim sau Minodora la Maximum?

Vă place Minodora la Maxim? Mie nu îmi plac deloc manelele mai ales fiindcă batjocoresc
limba română, dar asta e o judecată de gust și nu renunț la ea chiar dacă Minodora în discuție e
cărășancă din Reșița. Astăzi mă interesează Minodora nu pentru muzica ei, ci pentru că la maxim
este o exprimare greșită. Ca și la minim, de altfel.

La  maximum/minimum sunt locuțiuni adverbiale, compuse din prepoziția la și

substantivele maximum/minimum, și determină verbe: „s-a enervat la maximum”; „a redus la
minimum cheltuielile”. 

Ca substantive, ele pot apărea și în alte contexte : „Moneda euro a ajuns la maximumul istoric”;
„Este necesar un minimum de efort”. 

Maxim și minim se scriu corect așa atunci când sunt adjective. Ca adjective, vă mai aduceți
aminte din școală, ele determină diferite substantive, putând suferi și modificări
flexionare: valoare maximă, eforturi minime.

Aveți grijă de sărbători: nu dați muzica la maximum!

Nu pot să fac cunoștiință cu Elena Udrea

Orice am spune, personajul feminin care ne-a acaparat totalmente atenția în ultimele zile se
numește Elena Udrea. Am văzut-o în fiece zi pe ecranele televizoarelor, am auzit-o la radio, am
dat de dumneaei în conversații neașteptate. Profit de acest exces de Udrea pentru a vă propune un
neologism mai puțin folosit: a fost o prezență ubicuă. Ubicuu, ubicui, ubicue înseamnă ceva care
se află în același timp în două sau mai multe locuri, dar sensul cel mai frecvent al adjectivului se
referă la ceva care se află, se găsește peste tot. Ubicuu, la masculin singular, se scrie cu doi „u”,
ca să fie limpede!

Dar nu doar despre acest neologism vreau să vă vorbesc astăzi, ci despre o greșeală penibilă, de
clasa a patra, pe care am găsit-o într-o parodie dedicată Elenei Udrea, devenită viral pe net: „Nu
plânge, Leană!”. Îl puteți auzi dând o căutare pe net. Las la o parte că vocativul de la Leana este
Leano. Mă calcă pe nervi că, în duetul imaginat între Kövesi și Udrea, apar următoarele versuri:
„Bună, ce faci/ hai să facem cunoștiință”. Cunoștiiiință.

E drept, interpretele pronunță corect, dar persoana care a transcris versurile ar trebui să fie
arestată provizoriu pentru port ilegal de limbă română. Așadar, conștiință se scrie cu doi i, spre
deosebire de cunoștință care se scrie cu un singur i. Unul singur, indiferent de numărul
persoanelor cu care facem cunoștință.
Șarlatanul ne răzbună definitiv în fața italienilor și a altor excroci. Scuze,
escroci!

Ieri am vorbit despre cuvintele advocat și avocat și, chiar dacă DEX-ul dă ambele cuvinte, am
concluzionat că forma veche, advocat, nu mai este în uz. Din aceeași familie emoțională de
cuvinte, astăzi o să vă atrag atenția asupra cuvântului escroc. Vă reamintesc, un escroc este o
persoană care îi înşală pe alţii şi îşi însuşeşte, prin mijloace frauduloase, bunuri străine; pungaş,
şarlatan.

Ultimul sinonim, șarlatan, răzbună toată imaginea dezastruoasă a românilor în străinătate. Asta
pentru că șarlatan vine din italiană, cerretano, și este numele dat locuitorilor satului Cerreto care
se ocupau cu vânzarea de leacuri, medicamente, să spunem, falsificate. Atenție, cuvântul
șarlatan e semnalat deja în secolul al XVI-lea, ceea ce arată că unii locuitori din Italia de astăzi
aveau încă de atunci renumele de escroci. Escroci și nu excroci, așa cum, din păcate, auzim de la
diverse persoane și, din păcate, la diverse televiziuni.

De ce tinde lumea să scrie sau să pronunțe excroc? Probabil fiindcă excroc este mai ușor de
pronunțat decât escroc. Pe de altă parte, puține cuvinte românești încep cu es, în vreme ce avem
nenumărate cuvinte ce încep cu ex-, mai ales când ex- este prefix. De altfel, escroc provine tot
din limba italiană, de la un verb ce are sensul de „a sustrage”.

Așadar, scriem și pronunțăm escroc sau escrocherie și nu excroc sau excrocherie.

Nu uitați, vă rog, de n-ul din delincvent!

Comportamentul nostru cu limba română este destul de ciudat. De fapt, nu cu limba română, ci
cu unele cuvinte. Sunt cuvinte cărora le adăugăm câte un sunet sau o literă, după cum sunt
cuvinte cărora obișnuim să le mai răpim câte un sunet sau o literă.

Vă amintiți, la capitolul plus la inventar, un cuvânt despre care am vorbit deja, repercusiuni, scris
și pronunțat greșit „repercuRsiuni”.

Astăzi nu părăsesc, deocamdată, scena emoțională a reținerilor sau arestărilor pentru a vă atrage
atenția asupra unui cuvânt din care unii vorbitori de limba română „fură” sunetul sau litera n:
delicvent. Acum trei-patru zile, la o emisiune ce tratează cu profesionalism provocările
sistemului penitenciar, am auzit de câteva ori pronunțat „delicvență juvenilă” în loc de
„delincvență juvenilă”. Traduc pentru a nu fi prea prețios: juvenilă aici înseamnă „în rândul
tinerilor”.

Dicționarele explică delincvența prin comiterea unui act de delict. În limba latină, delictum
înseamnă „vină”, „greșeală”, dar verbul de la care vine cuvântul delincvent este delinquo, „a
comite o faptă nepermisă”. De la delinquo a venit neologismul în limba franceză, iar, de acolo,
prin Codul napoleonian, în limba română.

Lumea spune incorect delicvent fiindcă pune cuvântul în relație cu „delict” și pentru că forma
corectă, delincvent, e mai greu de pronunțat.
Ești timișorean dacă știi că forma de gentiv/dativ pentru Timișoara este
Timișoarei și nu Timișorii

Spre deosebire de alte orașe din România, Timișoara are câteva particularități evidente. Dintre
ele, aș vrea să mă opresc astăzi asupra unui amănunt care mi se pare că vorbește de la sine despre
multiculturalitatea trăită a acestui oraș. Atunci când timișorenii se află în alte părți ale țării sau
ale lumii, atunci când vine vorba despre identitatea lor. Ei spun timișorean, indiferent de etnie.
Fie că ești român, german, maghiar, sârb, bulgar, evreu, identitatea ta este cea de timișorean. Dar
nu despre dimensiunea multiculturală a orașului vreau să vorbesc, ci despre faptul că mulți
timișoreni, deși foarte mândri de orașul lor, folosesc un genitiv ciudat: Timișorii. Astfel, dacă
aveți curiozitatea să căutați pe net, veți găsi forme greșite de genitiv în sintagme de felul
„Centura Timișorii, istoria Timișorii, oamenii Timișorii”. Culmea, în Lugoj avem chiar o stradă
„Calea Timișorii”!

Forma corectă de genitiv pentru Timișoara este Timișoarei. Așadar, corect este să spunem și să
scriem: „Centura Timișoarei”, „istoria Timișoarei”, „oamenii Timișoarei”.

Și, dacă vreți să răspundeți provocării de pe Facebook, Ești timișorean dacă..., poate postați și
acest enunț: „Ești timișorean dacă știi că forma de genitiv/dativ pentru Timișoara este Timișoarei,
și nu Timișorii”.
Din cuvântul oprobiu lipsește un r. Din societatea românească lipsește
oprobriul

După 1989, să fi fost un an sau doi, într-o sâmbătă de toamnă, eram în vizită la părinții mei, la
Jimbolia. Tata, ca de obicei, se trezea dis-de-dimineață fiindcă avea multe de făcut: trebuia să
măture curtea, dar, mai ales, să măture frunzele de la stradă. Fac o pauză și vă atrag atenția că
dis-de-dimineață se scrie cu liniuță de unire între toate cele trei cuvinte. Buuun. Revin la măturat
și la tatăl meu pentru a vă povesti cum, înainte de ora 8, a trecut unul dintre vecinii noștri.
„Salut”, „salut”, „unde te duci așa devreme, Walter?”, l-a întrebat mirat tatăl meu pe unul dintre
puținii șvabi rămași în Jimbolia. „Merg la repetiții, la orchestră”, a răspuns el. „Sâmbătă
dimineața la 8?”, s-a mirat tata. „Mai fă și tu o pauză!”. La care șvabul nostru s-a oprit și a spus
așa: „Todore, dacă nu mă duc la orchestră, nu mă mai salută niciunul din șvabii mei”.

Tradus printr-un neologism greșit folosit, gestul vecinului nostru de a pleca din orchestră ar fi
declanșat oprobriul micii comunități de șvabi jimbolieni. Oprobriu înseamnă dezaprobare,
dispreț din partea societății pentru fapte socotite nedemne. Da, e adesea greșit folosit fiindcă, în
loc de oprobriu, multă lume, inclusiv persoane cultivate, pronunță și scriu greșit: oprobiu.

Oprobriu este un neologism ce vine din limba franceză, dar, evident, rădăcinile sunt în limba
latină, acolo unde probrum înseamnă rușine, infamie.

Să nu uit să vă spun că sintagma „oprobriu public” este pleonastică fiindcă oprobriul nu poate fi
decât public.
Vorbiți limba franceză cu o franceză sau cu o franțuzoaică?

Duminica trecută, la o emisiune de știri a unui post comercial, prezentatoarea l-a invitat,
telefonic, pe jurnalistul Cristian Tudor Popescu să comenteze eșecul Simonei Halep în fața unei
jucătoare din Franța. Cu binecunoscuta-i franchețe, CTP a început cu următoarea frază. Citez
aproximativ: „Înainte de a vorbi despre meci, vă rog să corectați ceea ce scrie pe burtieră: nu
franceza Caroline Garcia, ci franțuzoaica Caroline Garcia”.

E greu de spus dacă a fost o gafă de limbă a celui care scrie textele de pe burtieră fiindcă, dacă ar
fi scris așa cum este corect, am fi avut o cacofonie: franțuzoaica Caroline Garcia. Textul a fost
corectat imediat, fără însă a se specifica naționalitatea sportivei.

Limba noastră face distincție între adjectivele ce se referă la naționalitate. Astfel, noi spunem
„limba română”, și nu „limba românească”, dar spunem „patriotism românesc”, nu „patriotism
român”, spunem „atitudine românească”, nu „atitudine română”. Atunci când este vorba despre
persoane, femininul este clar: „actrița româncă”, și nu „actrița română”.

Cu privire la sintagma „limba românească”, aș observa că formula e una mai aparte, cu iz arhaic,
și este folosită cu intenții mai degrabă stilistice.

Acum câțiva ani, discutam cu cineva despre filmul contemporan și, când am vrut să spun ceva
despre „actrițele engleze”, am fost nesigur. Așa că am spus „actrițele britanice”.
Oamenii nu se intitulează, ci poartă un nume, deci se numesc

Ador conversațiile din tren. Ele sunt, adesea, nu doar prilejul unor delicii lingvistice sau de
absurd, ci și lecții despre ceea ce înseamnă mecanismele comunicării. Ca să înțelegeți mai bine
ce vreau să spun, vă reamintesc cum încep călătorii să vorbească între ei. Primele schimburi de
replici, de regulă, după „unde mergeți”, sunt „de unde sunteți”, după care încep să se caute
cunoștințe comune, subiecte comune.

La prima vedere, căutarea cunoștințelor pare puțin absurdă. Dacă, de pildă, colegul de
compartiment spune că e din Dej, instinctiv interlocutorul ce dorește conversație va spune că a
avut o colegă de facultate din Dej, o rudă sau o cunoștință. Fenomenul căutării unor asemenea
repere nu e absurd deloc fiindcă oamenii nu pot comunica decât dacă au ceva în comun. Un ceva
oricât de mic, de insignifiant.

Acum câteva luni, în cursul unei asemenea tentative de conversație, am tresărit când vecinul meu
de banchetă a întrebat-o așa pe o doamnă ce citea absorbită o carte: „Cum se cheamă cartea pe
care o citiți?” Sună ciudat o asemenea întrebare fiindcă, știm cu toții, cărțile nu au un nume, ci au
un titlu. În duhul limbii române, întrebarea ar fi trebuit să sune așa: „Cum se intitulează cartea pe
care o citiți?” Sau, pur și simplu, „Ce carte citiți?”

Asta merge cum mai merge, dar, acum câteva seri, la o emisiune de divertisment, cineva a
prezentat o cunoscută cântăreață de muzică populară despre care a spus: „este intitulată și
privighetoarea Zarandului”.

Ați ghicit, oamenii nu se intitulează într-un anume fel, ci se numesc. Sau, în cazul de mai sus,
persoana este supranumită „privighetoarea Zarandului”.

Ca să simțiți mai bine ridicolul de mai sus, pot să vă întreb și eu: Cum vă intitulați, vă rog?
De la a amenda la a emenda

Toată copilăria și adolescența mi-au fost terorizate de două cuvinte schimonosite: ghivetă și
femenin. Am auzit de mii și mii de ori cele două cuvinte pe care orice ureche normală nu le poate
accepta nici măcar în glumă. De fapt, alături de ghivetă și femenin ar trebui să adaug încă o
formă de care mulți nu s-au despărțit niciodată: verbul a se râde. Prin liceu, de câte ori unul
dintre colegi sau una dintre persoanele apropiate spunea „mă râd”, îi spuneam, imediat, „râde-
te”. Sigur că nu era politicos, dar și eu, ori câte ori făceam vreo greșeală de exprimare, eram
imediat amendat.

Ei bine, mă opresc în acest moment al rememorării mele pentru a vă semnala un paronim al

verbului a amenda. Vă reamintesc, paronimele sunt cuvinte ce au forme asemănătoare, dar
sensuri diferite. Verbul care, la prima vedere, se potrivește mai bine în contextul de mai sus este
a emenda. A emenda înseamnă a corecta, a îndrepta, a îmbunătăți (un text).

Am spus că, la prima vedere, se potrivește mai bine fiindcă este evident că nu primeam o amendă
în clipa în care eram și eu prins cu o greșeală. Așa este, numai că verbul a amenda are și un alt
înțeles decât acela de a da o amendă cuiva. Atunci când, în parlament, de pildă, se introduce un
amendament, cel care face acest lucru amendează un proiect de lege, un text. DEX-ul spune că
verbul a amenda are sensul de a îmbunătăți prin modificare un text de lege sau un text oarecare.
Eu însă nu sunt deloc sigur că, în România, amendamentele aduc în mod obligatoriu o
îmbunătățire a legilor. Știți la ce mă refer.

În fine, să spun că, dacă folosim verbul a emenda, atunci nu o persoană este emendată, ci numai
o exprimare, o frază, un cuvânt.
Emigranții și imigranții de lângă noi

Nu se poate să deschideți radioul sau televizorul fără să auziți, de câteva zile, un cuvânt tragic:
emigrant. Da, criza emigranților care se refugiază în Europa de teama războiului din Siria sau din
cauze economice a ajuns la un punct critic. Un punct critic în ceea ce privește numărul acestora
pentru țările de tranzit cum ar fi Grecia, Macedonia, Serbia, Ungaria și, posibil, România. Dar,
mai ales, un punct critic pentru politicienii care vor trebui să ia necesarele măsuri umanitare în
pofida unei importante părți a electoratului care nu îi dorește pe nou-veniții din lumea islamică.

Dar nu despre mizele politice, evident, voi vorbi astăzi, ci despre diferența dintre două cuvinte
aproape gemene: emigrant și imigrant. Un emigrant este o persoană care își părăsește sau vrea să
își părăsească patria pentru a se stabili (definitiv sau temporar) în altă țară. Din perspectiva celor
care îl primește, emigrantul devine imigrant. De aceea, în țările de tranzit sau de adăpost, există
servicii pentru imigranți. Iar în țările de unde se pleacă, există servicii sau instituții pentru
emigranți.

Așadar, corect este să vorbim despre „criza imigranților” și nu despre „criza emigranților”. Ar
putea fi vorba despre o criză a emigranților dacă românii nu ar putea ieși din țară, de pildă.

Dincolo de aceste nuanțe, rămâne drama acestor oameni pe care îi așteaptă, cum se spunea în
limba română veche, vremuri de bejenie. În vremurile de bejenie sau de bejanie, oamenii își luau
la ei ce apucau, bruma de avere, cum se spune atât de plastic, pentru a se refugia din fața
dușmanului.
Cum trebuie să conjugăm verbul a trebui

Un ascultător al rubricii, Domnul B. M., a remarcat că, acum două zile, am spus: „politicienii
care vor trebui să ia necesarele măsuri umanitare”. Era vorba, atunci, despre criza emigranților.
De fapt, ascultătorul nostru mă întreabă dacă nu cumva am greșit și dacă nu ar fi trebuit să spun
„politicienii care va trebui să ia necesarele măsuri umanitare”.

Cred că domnul B.M. este o persoană mai în vârstă fiindcă, într-adevăr, în ediția veche a
DOOM-ului, verbul a trebui era considerat unipersonal și, ca atare, persoana a treia singular nu
se deosebea de persoana a treia plural. Ultima ediție a DOOM-ului arată că, la timpul trecut și la
timpul viitor, persoana a treia plural diferă de persoana a treia singular. Ca atare, spunem și
scriem el trebuia/ei trebuiau, ea a trebuit/ele au trebuit și așa mai departe.

Greșeli apar adesea la formele de prezent și, de curând, am auzit cum un om politic spunea cu un
patos demn de o cauză mai bună: „Românii trebuiesc să se apere cu demnitate în fața altor țări
din Europa”.

Sunt de acord cu ideea vorbitorului, dar atrag atenția că, la indicativul prezent, verbul a trebui are
o singură formă: eu trebuie, tu trebuie, el, ea trebuie, noi trebuie, voi trebuie, ei, ele trebuie.
Un mic antrenament: în treling, trening sau training?

Unul dintre lucrurile cele mai ciudate, pentru mine, la meciurile de fotbal este felul în care se
îmbracă antrenorii. Majoritatea antrenorilor stau pe banca de rezerve împodobiți în niște costume
de toată isprava, cu o cravată lată la gât de parcă tocmai s-ar fi întors de la propria lor cununie.
Sau ar urma să meargă la o ceremonie cu șeful statului. Orice ați spune, ținuta lor „la patru ace”,
pe zgură și gazon este total nepotrivită, inadecvată. Ascultătorii mai în vârstă își amintesc de
antrenorii din anii `70-`80, îmbrăcați, firesc, în trening.

V-ați dat seama, am făcut aceste scurte considerații de modă fotbalistică pentru a ajunge la
cuvântul trening. În mediile mai puțin educate, pronunția treling este la ordinea zilei, iar copiii de
școală folosesc invariabil și forma greșită treling, și forma greșită teneși, pentru teniși.

Unii jurnaliști mai simandicoși vor să fie interesanți și scriu training, așa cum se scrie în engleză,
și pronunță tot asemenea unui anglo-saxon, „treining”. DEX-ul dă și grafia training, dar
DOOM-ul face diferențierea dintre costumul de sport, trening, și instruire, antrenament, atunci
când se scrie training. De fapt, originea cuvântului trening este chiar aceasta: haine de
antrenament. Iar cuvintele recente pronunțate treining și treiner se referă la acțiunea de a instrui,
de a învăța pe cineva.
Culmea, locuitorii Afganistanului nu se numesc agfanistani

O ascultătoare fidelă a rubricii mi-a semnalat acum câteva zile o formă curioasă de substantiv ce
denumește locuitorii Afganistanului: afganistani. Și îmi semnala că a auzit acest cuvânt
inexistent, de fapt, la un post privat de televiziune unde era vorba de valul imigranților ce au
invadat Europa. Sigur că forma afganistani este greșită pentru a denumi locuitorii
Afganistanului. Corect e afgani, și nu afganistani!

E la fel ca și în cazul locuitorilor din Turkmenistan, Uzbekistan sau Tadjikistan care, e ușor de
ghicit acum, se numesc turkmeni, uzbeci și tadjici. Și nu turkmenistani, uzbechistani sau
tadjikistani.

De ce nu se pune așa? Fiindcă stan din coada cuvântului înseamnă „loc, pământ”. Deci numele
țărilor înseamnă Țara afganilor, Țara turkmenilor, Țara uzbecilor sau Țara tadjicilor.

Dar, dincolo de umorul involuntar al acestor forme, trebuie să știți că mai sunt unele forme
dificile ce denumesc populația unor țări. De pildă, locuitorii micului principat Monaco se numesc
monegasci. Asta apropo de faptul că luni, în 14 septembrie, monegascii au comemorat 33 de ani
de la tragicul accident de automobil în care a murit Prințesa Grace de Monaco. Fosta vedetă de
cinema Grace Kelly, pentru cei care își mai amintesc de ea.
Abrevieri, cu profesori, preoți și academicieni

Astăzi o să mă ocup de prescurtări. În limbajul științific, prescurtările se numesc abrevieri și sunt

folosite de lingviști mai ales în dicționare. Orice dicționar este precedat de o listă a abrevierilor.
Dar nu despre aceste abrevieri vreau să vă povestesc, ci despre unele pe care le folosim sau le
întâlnim aproape în fiecare zi. Și am să încep cu una din domeniul meu de activitate. Astfel, toată
lumea știe, sper, că substantivul profesor se abreviază prof. Am întâlnit însă și o abreviere care
nu înseamnă ceea ce voia persoana respectivă: pr. Pr. este abrevierea pentru preot și nu pentru
profesor. Sunt ușor nedumerit că DOOM-ul nu dă, la substantivul preot, această abreviere. E de
ajuns să consulți cărți scrise de fețe bisericești pentru a observa că prescurtarea pr. pentru preot
este mereu folosită.

Nu ies din domeniul învățământului, de data asta cel universitar, pentru a vă semnala și
abrevierea acad. pentru academician. De data aceasta nu este vorba despre o greșeală, ci despre
un exces. Mă refer la faptul că, acum 2-3 zile, a fost invitat la Realitatea TV acad. Eugen Simion.
În primă instanță, pe burtiera emisiunii a apărut „acad. prof. univ. dr. Eugen Simion”, ceea ce
este un exces. E un exces din simplul fapt că titlul de academician este deasupra celui de profesor
universitar. Ca să înțelegeți mai bine, e ca și cum un profesor universitar, fost conferențiar
universitar, ar semna „prof. conf. dr.” Ceea ce, evident, e o absurditate.

Așadar, titlul de academician este îndeajuns pentru un profesor universitar.

Cum prescurtăm cuvintele domnul și doamna. Scuze, doamna și domnul!

În ultimele două rubrici am tratat diverse aspecte ale abrevierilor și m-am referit la abrevieri ce
se întâlnesc la tot pasul. Dacă ieri am stabilit că bulevard se abreviază bd., astăzi o să vorbesc
despre alte abrevieri ale unor cuvinte comune: domnul și doamna, dumneavoastră și dumneata.

Și am să spun de îndată formele corecte: se abreviază corect d. și dl — pentru domnul şi dna —

pentru doamna. Am văzut de nenumărate ori, în cazul cuvântul domnul cum se scrie d-nul, d-l,
dl. Toate cu litere mici. Prima formă de abreviere, d-nul are și un umor involuntar fiindcă apare
cuvântul nul, adică zero.

Pentru cuvântul doamna, apare abrevierea greșită d-na.

Iar formele flexionare se supun aceleiaşi norme, adică nu se foloseşte punctul sau cratima: dlui şi
nu d-lui sau dlui., dnei şi nu d-nei.

Abrevierea D-lui se referă la Domniei lui, iar D-sa este abrevierea pentru Domnia sa. Cum
vedeți, Domnia se scrie cu literă mare!

În cazul lui dumneavoastră, se acceptă trei forme: dv., dvs. şi d-voastră, iar abrevierea corectă
pentru dumneata este d-ta.

Notă I. Funeriu: Dna Kövesi sau DNA Kövesi?

Marile scandaluri au, în coadă, un –gate

Scandalul în care este implicat unul dintre cei mai mari producători de automobile din lume, între
altele, a avut și darul să zdruncine un stereotip pozitiv. Unul dintre puținele stereotipuri pozitive
din spațiul românesc: „lucru nemțesc”. Știm foarte bine, mai ales cei din Banat, neamțul face
lucrurile temeinic și este o persoană ordonată. Nu degeaba mai circulă un stereotip în spațiul
bănățean: „ca la neamț în șpais”. Ceea ce vrea să spună ordonat ca în cămara unui neamț.

Revenind la scandalul provocat de producătorul german de automobile, presa a resimțit nevoia să

dea un nume aparte acestuia și l-a numit dieselgate. Tradus mecanic, sună total absurd: „poarta
de motorină”. De fapt, așa cum majoritatea ascultătorilor știe, cuvântul este unul inventat și
calchiază, copiază cuvântul watergate. Vă mai amintiți, Watergate este numele scandalului imens
început în anul 1972 în urma căruia președintele american Nixon a demisionat. Doi jurnaliști de
la „Washington Post” au demonstrat implicarea lui Nixon în ascultarea adversarilor săi din
partidul democrat. Aceștia au fost ascultați și li s-au furat documente în hotelul cu numele
Watergate. De aici, prin analogie, oricărui scandal de proporții i se adaugă în coadă cuvântul
gate. De pildă, am avut cuvântul Irangate, cu privire la un scandal al administrației Reagan care
a decis să vândă arme Iranului în deplin secret, iar operațiunea a fost dezvăluită.

De fapt, la atâția ani după ce -gate a devenit un sufix pentru a desemna un scandal uriaș, nici
măcar americanii nu-și mai amintesc că, pe locul unde se află hotelul, până în anul 1965 a fost un
spațiu cultural pe malul râului Potomac unde erau organizate mari concerte simfonice.
Acordul subiectului cu predicatul prin înțeles și prin atracție

În rubrica de ieri, destinată cuvântului „dieselgate”, am rostit la un moment dat următoarea frază:
„De fapt, așa cum majoritatea ascultătorilor știe, cuvântul este unul inventat și calchiază, copiază
cuvântul watergate”. Am încheiat citatul. În exemplul meu, am utilizat ceea ce se cheamă
acordul gramatical. Asta înseamnă că predicatul este verbul știe, iar subiectul este substantivul
majoritatea. Subiect exprimat printr-un substantiv la singular, verb predicativ la persoana a treia
singular. Dacă aș fi spus: „De fapt, așa cum majoritatea ascultătorilor știu, cuvântul este unul
inventat și calchiază, copiază cuvântul watergate, nu aș fi greșit fiindcă, în acest caz, avem de-a
face cu un alt tip de acord — acordul după înțeles. Ascultătorul sau cititorul înțelege că
substantivul majoritatea înseamnă mai multe persoane, așa că acceptă ușor un acord la plural.

Poate mai puțin cunoscut ascultătorilor noștri este acordul prin atracție. Și, pentru a înțelege mai
ușor despre ce este vorba, am să vă dau un exemplu din discursul unui parlamentar al Puterii rostit
la Moțiunea de cenzură: „Niciunul dintre parlamentarii noștri nu vor trăda”.

Subiectul este niciunul, dar vorbitorul a simțit nevoia să pună predicatul la plural fiindcă în
imediata lui apropiere se afla un substantiv la numărul plural. Corect, ar fi trebuit să spună așa:

„Niciunul dintre parlamentarii noștri nu va trăda...”

Corect gramatical, dar greșit ca idee.

Îmi „aduc aportul” și eu la semnalarea unor pleonasme

Ieri am vorbit despre un pleonasm întâlnit atunci când pe mapamond au loc fenomene
meteorologice de mare intensitate, cum ar fi precipitațiile în exces. Mă refer la sintagma „potop
diluvian”, folosită acum două-trei zile de către un prezentator de știri atunci când s-a referit la
inundațiile din Franța, de pe Coasta de Azur. Poate că nu ar fi de prisos să semnalez și o formă
greșită a cuvântului antediluvian. Antediluvian înseamnă „înainte de potop”, așa cum arată
prefixul ante-. Din păcate, întâlnim și forma greșită antidiluvian, un cuvânt fără sens, fiindcă nu
ne putem gândi că există ceva sau cineva care s-ar fi putut împotrivi potopului.

Sigur, atunci când vorbim despre pleonasmele ce conțin un neologism, lucrurile sunt mai
complicate. Unii lingviști nu consideră pleonastică expresia a-și aduce aportul fiindcă, susțin ei,
vorbitorul obișnuit nu este obligat să știe că aport vine din limba franceză unde înseamnă
„aducere”. În aceeași categorie se înscriu și alte pleonasme. Dintre ele, mi-a sărit în auz — dacă
se poate spune așa — expresia a-și epila părul. În afară de faptul că epilarea constă doar din
îndepărtarea părului și nu a altui „accesoriu”, etimologia arată că verbul francez épiler vine de la
un cuvânt latinesc, pilus, adică păr.

Vă dați seama că un vorbitor obișnuit de limba română nu poate face o asemenea legătură. Este
însă îndeajuns să reflecteze la logica acestui cuvânt. E suficient să spui „m-am epilat” ca să
înțeleagă toată lumea ce ai făcut. Să spui „și-a epilat părul” e ca și cum ai spune „i-a fost
decapitat capul”.
Cum se scriu siglele: cu punct între litere sau fără?

Zilele trecute, când am vorbit despre unele pleonasme ascunse, trebuia să vă spun că am
consultat un articol al regretatului profesor Theodor Hristea, o personalitate a lingvisticii
românești, autor al unei cărți pe care trebuie să o avem în bibliotecă: Sinteze de limba română.
Am făcut această precizare fiindcă așa e corect și e bine ca ascultătorii mei să știe că lucrurile
despre care vorbesc nu îmi aparțin și au fost deja abordate.

Drept pentru care, astăzi, vă anunț că scurtele considerații despre sigle mi-au fost inspirate de
abordările unui coleg de breaslă, profesorul universitar Ilie Rad de la Facultatea de Jurnalism din
cadrul Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca. Ca să fie clar despre ce vorbesc, sigla este o
prescurtare cu ajutorul unor litere a unui grup de cuvinte. Și exemplific câteva sigle cunoscute:
C.F.R., Căile Ferate Române, S.U.A., Statele Unite al Americii, P.N.L., Partidul Național Liberal.

Dintre multele aspecte de pronunțare a siglelor, aș semnala obligatoria pronunție englezească a

unora cum ar fi DVD (di-vi-di), CD (si-di), PR (Public Relations, Relații Publice, pronunțat pi-
ar) sau mai dificilul HBO (eigi-bi-ău). Probleme la pronunțare ne pune banalul mesaj pe care îl
trimitem cu ajutorul telefonului mobil: SMS. Unii pronunță es-em-es, englezește, alții au
românizat pronunția și spun se-me-se.

Cât privește ortografia siglelor, DOOM-ul acceptă scrierea siglelor formate din mai multe litere
fără punct. Dar numai în cazul unor instituții sau fenomene. Atunci când avem sigle ale unor
personalități iar prenumele sunt redate doar cu inițialele, punctul este obligatoriu.
În ciuda logicii, corect este anticameră, nu anticameră

Nu știu cum sunteți dvs., dar eu mă trezesc că, mult prea adesea, sunt anti. Anticomunist,
anticorupție, antirus. Nu, rectific, anti-Putin și nu antirus fiindcă sunt un mare admirator al
culturii ruse și admir foarte mulți scriitori sau cineaști din epoca sovietică. Ei bine, cu această
ultimă situare, anti-Putin, am ajuns și unde voiam, adică la felul în care se scriu cuvintele ce au
în fața lor prefixul (prefixoidul) anti. DOOM-ul ne îndeamnă să scriem anti legat de cuvântul
propriu-zis.

Lucrurile sunt ușor de înțeles când este vorba despre substantivele comune. Atunci când este
vorba despre substantivele proprii, trebuie scrise cu cratimă, adică cu linioară: anti-Putin, anti-
Iohannis, anti-Ponta. De ce nu dau și exemple cu pro? Fiindcă vreau să vă atrag atenția că uneori
facem confuzia între prefixul anti și ante. Și mă refer la un cuvânt cunoscut ce se scrie mult prea
des greșit: antecameră. Forma corectă este, paradoxal, anticameră, deși nu vorbim despre o
cameră ce se împotrivește unei alte camere, ci de o cameră aflată înaintea unei alte camere. Ei
bine, în ciuda acestei logici imbatabile, forma anticameră este cea corectă fiindcă acest cuvânt a
fost împrumutat din limba franceză sub forma unui calc lingvistic, de la antichambre. (Francezii,
la rândul lor, l-au preluat, în această formă, de la italieni.) Ce înseamnă „calc lingvistic”? E un fel
de model, de matriță, de imitație mecanică. Cu alte cuvinte, am format cuvântul anticameră de la
anti și am tradus chambre prin „cameră”, ceea ce a dat anticameră.

Mai are și limba noastră năbădăile ei!

Substantive văduvite fie de plural, fie de singular

Fiindcă săptămâna trecută am vorbit despre un verb ce nu are anumite forme ale timpurilor
(verbul a rage) și un substantiv ce are numai formă de plural, poate că nu ar fi de prisos să vă
atrag atenția asupra unor substantive ce au doar formă de singular sau doar formă de plural.
Acestea se numesc în gramatică substantive defective de număr.

Astfel, v-aș semnala că substantive cum sunt icre, șale, ochelari, pantaloni, aplauze, zori, câlți,
confetti nu au formă de singular. Ce să mai vorbim despre numele unor localități, adică
substantive proprii, cum ar fi București, Carpați, Iași, Fântânele ale căror forme sunt la plural.
Alte substantive comune, cum sunt aur, fotbal, polo, miere, mazăre, trifoi sunt de neimaginat la
numărul plural.

Ar fi de vorbit dacă este corect să spunem „Bucureștiul este capitala României”. După cum, la
plural ar fi de acceptat forma „Bucureștii sunt capitala României”. Gramatica Academiei observă
că multe din aceste substantive cu forme de plural au tendința de a reface forme de singular.
Ceea ce înseamnă că nu este incorect să scriem sau să spunem „Bucureștiul este capitala
României” sau „Iașiul este capitala culturală a Moldovei”. După cum apar și forme flexionare la
plural: „Festivalul Enescu este un cadou făcut Bucureștilor”.

Și un ultim amănunt, de data aceasta ironic. Care este forma timișoreană a substantivului propriu
bucureștean? Mai gândiți-vă! Forma corectă în Banat pentru bucureșteni este Mitici.
Patetic, ba de rău, ba de bine. Dar și despre suferință și simpatie

Astăzi o să vă spun câteva lucruri despre trei cuvinte înrudite ca sens. Cuvintele sunt suferință,
simpatie și patetic. Și am să încep cu ultimul cuvânt, patetic. Pentru generațiile tinere, patetic
este un termen peiorativ și înseamnă „demn de milă și dispreț, ridicol, penibil”. 

Sigur, aceste sensuri vin dinspre limba engleză, de fapt din filmele americane unde eticheta
patetic este lipită de îndată unui asemenea personaj. Rodica Zahiu observă cu justețe că, în limba
română, sensul cuvântului patetic este pozitiv fiindcă desemnează ceva plin de patos, care
emoționează, impresionează sau înduioșează, după cum citim în DEX. Chiar dacă acest cuvânt
are și unele sensuri mai apăsate, fiindcă patetic poate însemna „plin de emfază, de afectare,
teatral”. Cam cum recitam noi poeziile, când eram elevi, și voiam să înduioșăm audiența.

Etimologia cuvântului este foarte interesantă. În greaca veche, pathos înseamnă suferință, iar
acest sens devine foarte interesant atunci când ne dăm seama că simpatie înseamnă atitudinea de
a suferi împreună cu cineva: sym, împreună, și pathos, suferință.

Așa că, stimați ascultători ai rubricii dedicate limbii române, fiți atenți, de acum înainte, cine vă
este simpatic fiindcă s-ar putea să suferiți împreună cu el sau ea. Cum o fi!
Dicționarul este magazinerul sau magazionerul corectitudinii?

Atunci când nu știți cum se scrie sau cum se pronunță un cuvânt, nu vă recomand să căutați pe
internet. Din cel puțin două motive. Primul motiv pentru care nu este sigur că primiți pe internet
un bun sfat lingvistic ar fi că aici/acolo apar și tot soiul de personaje care nu nicio legătură cu
limba română. Al doilea motiv, mai rar, e drept, se referă la faptul că anumite norme s-au
schimbat între timp. Și am să vă dau exemplul cuvântului magazioner. Dacă veți căuta pe
internet, veți găsi și pagini unde ni se spune că forma magazioner este greșită și că, în dicționare,
nici nu există cuvântul magazioner.

Pe jumătate, acest lucru este adevărat. Pe jumătate doar, fiindcă, până la apariția ediției a doua a
DOOM-ului din anul 2010, acest cuvânt nu exista. Singura formă acceptată era magaziner.
Începând cu anul 2010, cuvântul magaziner a dispărut și singura formă este magazioner.

Cu alte cuvinte, uzul a triumfat fiindcă nimeni nu spunea magaziner, ci numai magazioner.

Așadar, dacă vreți să aflați cum se scrie și cum se pronunță corect un anumit cuvânt, nu vă
încredeți în sfaturile de pe internet, ci consultați ultima ediție a Dicționarului ortografic,
ortoepic și morfologic al limbii române.
Un veleitar are pretenții nejustificate

Ieri am vorbit despre o interesantă nuanță pe care Președintele Iohannis a creat-o când a spus că
nu vrea un buget bazat pe „interese electoraliste”. Chiar dacă acest cuvânt nu există, el imită
cuvântul „politicianist” și intuim ce vrea să spună Președintele. Duminica trecută, la Congresul
PSD-ului, am vânat o greșeală de exprimare mai puțin evidentă. Astfel, atunci când a vorbit
despre noul președinte al PSD-ului, Liviu Dragnea, unul dintre vorbitori a spus că acesta are
„veleități de bun organizator”. Vorbitorul cu pricina confunda sensul cuvântului veleitate,
crezând că veleitate înseamnă „calitate”, „însușire pozitivă”.

În realitate, e chiar invers: veleitate înseamnă pretenție nejustificată de a avea o anumită calitate.
Astfel, un poet veleitar este un poet submediocru care crede despre el că este un poet foarte bun.
Așadar, despre un asemenea poet putem spune fără teama de a greși că are veleități în poezie, și
nu despre un poet talentat.

Dar evident că veleitarismul cel mai grav se manifestă în politică. Acolo, în politică, de 25 de
ani, guvern după guvern, am așteptat competență și cinste. I-am așteptat degeaba pe cei 15 000
de specialiști ai lui Emil Constantinescu, am crezut că vom trăi bine cu Băsescu. Iar USL-ul a
însemnat pentru mulți un fel de eliberare. Nici nu știu prea bine dacă nu cumva mulți dintre
oamenii noști politici sunt niște veleitari în politică sau niște experți în hoție.
Serviți puțină corectitudine gramaticală?

În primul meu an de stagiatură în învățământ, am avut jumătate de normă în comuna Șemlacu

Mare unde era director profesorul Gheorghe Mezinca. Un personaj fabulos ce se adapta cum
putea și el la vremurile acelea. După ore, până venea trenul spre Gătaia, Mezinca mă întreba
conspirativ: „servim ceva”? Tradus, asta însemna „bem și noi ceva”? Verbul a servi era
întrebuințat pentru verbul a bea. Este ceea ce lingviștii numesc tabu lingvistic. Prin tabu
lingvistic DEX-ul înțelege o interdicție de vocabular ce duce la înlocuirea unui cuvânt cu un altul
sau cu o perifrază din cauza unor motive religioase sau din pudoare. Astfel, creștinii spun „ucigă-
l toaca” sau „necuratul” pentru cel de nenumit. Originea tabuului lingvistic se află în gândirea
magică pentru că omul premodern credea că a numi ceva înseamnă a invoca, a chema acea
entitate.

Dar verbul a servi are și alte năbădăi. De câte ori mă aflu la vreo petrecere și cineva mă întreabă
dacă nu servesc, îmi reprim cu greu un răspuns pe care un cunoscut scriitor i l-a dat gazdei după
o asemenea întrebare: „observ că aveți personal plătit pentru servit”.

Așadar, este greșit să spunem și să scriem „servesc masa” ori „servesc o băutură”, dacă vrem să
spunem mănânc sau beau. Sigur, chelnerul servește masa ori servește băutura însă, în acest caz,
a servi nu înseamnă a mânca sau a bea.
Sunt Marcel Tolcea și vă invit să vorbim și să scriem îngrijit românește.

Orice am face, tot substantivul compus „prim-ministru” este cel mai în vogă substantiv al acestor
zile. Am mai spus de la microfonul acestei rubrici că „prim-ministru” sau „primul-ministru” sunt
substantive compuse și, ca atare, se scriu cu liniuță de unire. Fără liniuță, sensul cuvântului se
pierde complet, fiindcă ar fi vorba despre o ordine, o ierarhie. Citez: „Primul ministru care a
înțeles valoarea culturii a fost Andrei Pleșu”. Aici, „primul ministru” înseamnă „cel dintâi
ministru”. Dar în exemplul „Victor Ponta este primul prim-ministru învinuit de fapte penale”,
este limpede de ce scriem „prim-ministru” cu cratimă.

Dar nu despre primul-ministru vreau să vă vorbesc astăzi, ci despre o greșeală comisă și de

politicieni, și de jurnaliști sau de personae publice. Astfel, de vreo 3-4 zile, aud cam des
pronunția „invinuit” în loc de „învinuit”, așa cum e corect. Am mai explicat de ce, dar o mai fac
încă o dată: vocala „i” este resimțită ca fiind una mai nobilă decât vocala „î”. În virtutea acestei
presupuneri fonetice, mai avem cuvinte care încep cu „î” și sunt scrise și pronunțate cu „i”. Cel
mai cunoscut este „intreprindere”. Forma corectă este „întreprindere”. Mai amintesc aici verbul
greșit scris și pronunțat „a incorpora”, a cărui formă corectă este, desigur, „a încorpora”.

Apropo, știți ce politician a spus de vreo 3-4 ori că Victor Ponta este, citez, „invinuit”? Klaus
Iohannis. Îl puteți asculta pe Youtube la prima sa reacție.
Ieri am vorbit de la microfonul acestei rubrici despre cum unele cuvinte ce încep cu vocala „î”
sunt pronunțate sau scrise cu „i”. Și m-am referit la cuvântul „învinuit”, pronunțat sau scris greșit
„învinuit”. Astăzi o să vă spun câteva lucruri despre derivarea unor cuvinte cu ajutorul lui „în”.
Și mă voi referi la acele cuvinte care au consoane duble în urma derivării cu „în”: a înnopta, a
înnegri, a se înnoda, a înnămoli, a înnebuni. Toate sunt cuvinte scrise cu doi „n” sau, cum ne-am
exprima doct, cu „n” geminat. Toate aceste cuvinte se scriu cu doi „n” din simplul motiv că unul
aparține prefixului „în” și celălalt, cuvântului propriu-zis: „în” + noapte dă a înnopta, în +nod dă
înnoda, în + nămol dă înnămoli, în + nebun dă, normal, ca să zic așa, înnebuni.

Ei bine, în ciuda acestei elementare logici, mai întâlnim, la unele televiuni de sport, cuvinte care,
pur și simplu, nu există! Cum este cuvântul „înnot”, scris cu dublu „n”. Oricât am căuta prin
piscine sau pe plajă, nu găsim de unde poate veni al doilea „n” fiindcă acest cuvânt, „înot” nu
este unul derivat de la ceva. (Etimologia latină are doi „n”, însă asta e altă poveste!) La fel stă
treaba și cu verbul „a se îneca care nu este derivate de la niciun alt cuvânt. Ceea ce înseamnă că
scriem cu un singur „n” și nu așa cum scria pe burtiera unei televiziuni naționale: „Un copil s-a
înnecat în apele învolburate ale Someșului”. Îmi vine să înnebunesc când citesc asemenea
gogomănii. „Înnebunesc”, nu uitați, se scrie cu doi „n”!
Sunt Marcel Tolcea și vă invit să vorbim și să scriem îngrijit românește.

Nu știu dacă vă mai amintiți rubrica în care am vorbit despre adverbul „întruna”. Probabil că nu.
Dar nu strică să vă reamintesc: cuvântul „întruna” se scrie împreună atunci când este adverb.
Adică are sensul de „mereu, fără încetare, încontinuu”. Și vă dau imediat câteva exemple:
„plouă întruna”, „ninge întruna”. În ambele exemple, „întruna” se scrie într-un singur cuvânt,
spre deosebire de exemplul „într-una din zile am alergat mai mult”. O propoziție în care „într-
una” înseamnă „în una”.

Să nu credeți cumva că reiau o rubrică mai veche din pană de inspirație. Nu, pornind de la acest
exemplu, mi-am dat seama că atunci nu v-am atras atenția asupra adverbului „încontinuu”. Am
văzut nenumărate cazuri, în presa națională, unde, în loc de forma corectă „încontinuu”, este
scris „în continuu”, în două cuvinte . Și dau exemplu un titlu de pe pagina postului România TV:
„Iubeşti cireşele şi ai mânca în continuu? Vezi ce pericole ascund în realitate aceste fructe”. (În
paranteză fie spus, întrebarea e stupidă și , mai aproape de sens, ar fi formularea „și le-ai mânca
încontinuu”.)

„În continuu” se scrie în două cuvinte în formulări cum ar fi: „De la naționala de fotbal așteptăm
să fie în continuu progres”. Să nu uit, sper că ați remarcat cei doi „u” din final: continuu!
Sunt Marcel Tolcea și vă invit să vorbiți și să scrieți îngrijit românește.
La mulți ani, Timișoara! 3 august e Ziua Timișoarei, așa că îți urez la mulți ani, orașul meu drag!
Așa că, astăzi, mă voi referi la două cuvinte specifice doar Timișoarei: Corso și Surogat. Ele par
a fi gemene, dar nu sunt.
Timișorenii știu că aleea din partea dreaptă a bulevardului dinspre Teatrul Național către
Catedrală poartă numele de Corso. După dărâmarea zidurilor Cetății și după ce Teatrul orășenesc
a fost construit, aleea a devenit locul preferat de promenadă al protipendadei timișorene, adică al
lumii bune, înstărite. Cealaltă alee, ce purta numele Surogat, era rezervată claselor de jos,
soldaților (în permisie) și elevilor cu bilet de voie.
După cum se vede și astăzi, pe Corso au fost construite hoteluri și restaurante aristocratice, în
vreme ce Surogatul a fost rezervat instituțiilor și, mai apoi, unui cinematograf. „Corso” e un
cuvânt de origine italiană și se referă la ceva ce curge, adică la spațiul de promenadă, de plimbare
adică.
Cuvântul „surogat” vine din limba germană și desemnează vrea să spună un produs, un fenomen
de calitate inferioară ce imită ceva de calitate superioară, erzaț, succedaneu. Ceea ce, evident,
face aluzie la condiția socială inferioară a celor ce se plimbau acolo în zilele de duminică sau în
zilele de sărbătoare.
Cam discriminatoriu, dar așa era orânduiala pe atunci.
Să nu uit: „protipendadă” este un cuvânt neogrec și desemnează prima clasă a boierilor, cei care
aveau dreptul să poarte barbă și să fie membri în Divanul Domnesc.
Sunt Marcel Tolcea și vă invit să vorbiți și să scrieți îngrijit românește.
De fiecare dată când urmăresc o emisiune în care este prezent un invitat de marcă, am o mică și
nevinovată — zic eu — curiozitate gramaticală. Mă refer la un verb ce ține de biografia fiecăruia
dintre noi: verbul „a absolvi”.  Înainte de a vă spune de unde vine curiozitatea mea, am să vă
semnalez că verbul „a absolvi” are două sensuri distincte. Primul și cel mai uzual se referă la
sensul de a termina un an școlar, un ciclu sau o formă de învățământ. Al doilea, vine din tradiția
religioasă și înseamnă a scuti pe cineva de pedeapsă, a ierta. De fapt, cu acest sens, verbul „a
absolvi” s-a consolidat în limbajul juridic. Cum se vede în următorul exemplu: „Cutare a fost
absolvit de orice vină.”
Verbul „a absolvi”, spune DEX-ul, vine din limba germană unde a fost împrumutat din limba
latină.  
De unde vine curiozitatea mea în legătură cu verbul „ absovi”? Din faptul că în ultima ediție a
DOOM-ului (adică Dicționarul Ortografic, Ortoepic și Morfologic), formele recomandate pentru
indicativul prezent sunt „eu absolv, tu absolvi, el absolvă” și „să absolv, să absolvi, să absole”.
Edițiile anterioare dădeau ca forme corecte „eu absolvesc, tu absolvești, el absolvește”, respectiv
„să absolvesc, să absolvești, să absolvească”.
Este una dintre multele modificări ale ultimei ediții a DOOM-ului și, dacă îmi permiteți o părere,
cred că forma veche era mai naturală. Adică spui mai firesc „eu absolvesc anul acesta” decât „eu
absolv anul acesta”.
Rămâne între noi: „a absolvi” e un verb tot mai ușor și discreditat în România.
Absovește/absolvă doar vine nu vrea!
Sunt Marcel Tolcea și vă invit să vorbim și să scriem îngrijit românește.

Vă plac filmele românești? Mie îmi plac tot mai mult, mai ales cele mai noi. Și am vreo 3-4
regizori preferați care au debutat după 1989, cum ar fi Nae Caranfil, Bobby Păunescu, Cristi Puiu
sau Radu Jude. Merită să le vedeți filmele. Nu să le coborâți de pe net, cum se spune, ci să
mergeți la cinema sau să le cumpărați DVD-urile, pentru a le încuraja munca. Iar unul dintre
filmele mele preferate este debutul în filmul de lung metraj al lui Radu Jude și se numește, cu un
cuvânt vechi, Aferim. Dacă știți ce înseamnă, vă spun de îndată: aferim! Adică bravo, fiindcă
asta înseamnă acest cuvânt de origine turcă: bravo, foarte bine!

Și nu uit că rubrica mea este dedicată unei atente folosiri a limbii române pentru a vă semnala
capcanele unui substantiv pronunțat mai înainte „debut”. Conform definiţiei din DEX, „debut”
înseamnă: „început, intrare într-o profesie, într-o activitate (artistică, literară etc.); operă, lucrare
care constituie acest început”. Așadar, logica ne arată că sensurile cuvântului „debut” se referă la
o premieră absolută într-un domeniu și nu la începutul a ceva. Iată de ce este greșită folosirea
cuvântului „debut” ca sinonim al cuvântului „început”.

Prin urmare, este greşită folosirea substantivului „debut” în formulări cum ar fi „debutul
spectacolului” „debutul sezonului de vânătoare” sau „debutul anului şcolar”.

Substantivul „debut” și verbul „a debuta” se întrebuințează numai atunci când este vorba despre
începutul unei cariere, al unei profesii.
Sunt Marcel Tolcea și vă invit să vorbim și să scriem îngrijit românește.

Vă place cum se îmbracă Doamna Carmen Iohannis? Dacă eu nu mă aștept să îmi răspundeți, vă
rog ca nici Dv. să nu vă așteptați să vă spun opinia mea. Fiindcă, pur și simplu, nu are nicio
importanță. După domeniul politicii, moda este scena pe care evoluează cei mai mulți impostori.
Mă iertați, fashion-ul e scena pe care evoluează cei mai mulți „specialiști!”. Nu știu dacă s-au
auzit ghilimelele…

Sigur, eu cred că prima-doamnă a oricărei țări ar trebui să fie mereu îmbrăcată adecvat
momentului și cu sobrietate. Însă nu-mi displac micile evadări de la protocolul unor asemenea
momente. Dar, dacă protocolul are regulile sale mai mult sau mai puțin imperative, gramatica nu
prea ne lasă în voia noastră. Astfel, gramatica ne cere să scriem „prima-doamnă” cu liniuță, cu
cratimă. Așa cum se scrie și „prim-ministru” sau „primul-ministru”. Fiindcă, dacă scriem în două
cuvinte, putem deduce că președintele ar avea o a doua doamnă. Ceea ce nu este nici legal, nici
frumos. Cel puțin în țările în care monogamia este literă de lege.

Interesant este faptul că ultima ediție a Dicționarului Ortografic, Ortoepic și Morfologic al

Limbii Române a introdus acest substantiv compus, în vreme ce DEX-ul, deocamdată, îl ignoră.

Așadar, repet, mai ales pentru jurnaliști: când „prima-doamnă” înseamnă soția unui șef de stat, se
scrie neapărat cu cratimă!
Porcul de prăsilă, din jumări, cârnați

Fără îndoială că animalul vedetă al acestor ultime trei săptămâni a fost porcul. Porcul, sub
diversele lui avataruri: cârnat, caltaboș, jumeri, fleici, costițe sau răcituri. Profit de enumerarea
gastronomică ce ne lasă apă în gură pentru a vă semnala câteva nesiguranțe gramaticale cu
privire la aceste specialități. În primul rând, forma corectă de singular este „cârnat” și nu
„cârnaț”, cum aud de prea multe ori. „Cârnațul nu lipsește de sărbători pe masa românul”, titra
evident triumfător, o televiziune de știri.

Al doilea cuvânt cu probleme este cuvântul „jumară”, ce ezită între două forme de plural:
„jumeri” sau „jumere”. Evident, varianta de plural corectă este „jumări”.

Dar gata cu asemenea bunătăți, e vremea să revenim la un regim alimentar mai sănătos.

Iar eu revin la cuvântul „porc” pentru a vă semnala, mai întâi, că porcul face parte din familia
suinelor, iar apoi pentru a vă spune că, în unele limbi, există cuvinte diferite pentru porcul viu și
pentru carnea de porc, adică pentru porcul sacrificat. Așa e în limba engleză, unde porcul viu se
cheamă pig, iar porcul sacrificat, carne de porc se cheamă chiar pork, cu k de la kilogram, cum se
spune.

În fine, o curiozitate etimologică. Știm cu toții ce înseamnă „prăsilă”, pe care îl folosim și pentru
porci, și pentru vaci, și pentru alte mamifere domestice. Dar cuvântul „prăsilă” vine de la
cuvântul bulgăresc „pras”, adică porc. Deci, inițial, „a se prăsi” însemna a naște purceluși, verbul
„a se prăsi” a ajuns să însemne „a făta”.

Porcii ăștia ajung peste tot.

Sunt Marcel Tolcea și vă invit să vorbim și să scriem îngrijit românește.

În urmă cu aproape jumătate de veac, marele lingvist Alexandru Graur era de părere că, în scris,
ar trebui să folosim consecvent accentul, ca semn ortografic. Era o propunere care nu a fost
însușită de alții, așa că accentul este folosit sporadic și numai în cazurile în care sunt posibile
confuzii de sens. Astfel, în scris, dacă, de pildă, o secretară, scuzați, o assistant manager, îi
comunică șefului ei „V-am făcut trei copii”, atunci când nu folosim accentul, cititorul poate
înțelege că secretara i-a dăruit trei urmași. Vă dați seama ce dramă ar fi un asemenea anunț dacă
domnul director, managerul cum ar veni, face parte dintr-o familie tradițională și, acasă, are altă
soție cu care împarte totul. Mă rog, aproape totul. În fine, revin asupra accentului și vă spun că
limba română este o limbă dificilă fiindcă accentul este mobil, adică poate cădea pe oricare
silabă. În limba maghiară, de pildă, accentul cade întotdeauna pe prima silabă, în poloneză,
accentul cade mereu pe ultima silabă. Cu alte cuvinte, accentul este fix. În limba română însă
există cuvinte al căror înțeles este dat de accent: copìi sau còpii, mòdele sau modèle. Dar și
forme verbale care, în funcție de accent, sunt la un timp sau altul. Astfel, nu e același lucru dacă
spunem „el cântă” (cu accentul prima silabă) sau „el cântă” (cu accentul pe ultima silabă). Cum
se poate rezolva asta în scris? Cu ajutorul semnului accent ce se așază deasurpa vocalei din silaba
accentuată.

În fine, vă mai spus că unii poeți folosesc accentul grafic din motive prozodice. Astfel, un poet a
forțat accentul din cuvântul „oceanic” și, ca să rimeze cu „un pic”, a scris „oceanìc”. Cu un „i”
ce are un accent în loc de punct.