Sunteți pe pagina 1din 30

Ce este Islamul și cum trebuie înțelese conflictele istorice ale musulmanilor -

Evenimentele din ultimii ani din statele arabe, începute sub denumirea generală
de  „Primăvara Arabă”, au determinat un interes crescut faţă de religia şi
civilizaţia islamică. Terminologia specifică, istoria, organizarea politică a statelor
islamice, legislaţia, ca şi însăşi noţiunea de stat islamic, au devenit subiect de
dezbatere, analiză şi controverse nu numai pentru specialişti, dar şi pentru publicul
larg. Termeni ca sunniţi, şiiţi, wahhabiţi, şaria, calif, etc. apar tot mai frecvent în
mass media, uneori nefiind suficient explicaţi sau corect folosiţi. Pentru început
vom face doar o clarificare terminologică a aspectelor care caracterizează religia
islamică şi impactul ei asupra contemporaneităţii, iar într-un articol viitor vom
reveni cu detalii și explicații de ordin religios și istoric, mai strict legate de
evenimentele din actualitatea internațională.
Islamul – origine și scurtă istorie
Termenul de Islam este tradus ca supunere, dar trebuie înțeles ca supunere față de
cuvântul lui Allah, și nu față de un lider muritor. Cea mai nouă dintre religiile
revelate, Islamul are ca moment de început anul 612 din era creştină când
Muhammad, un negustor de cămile din Mecca, a avut o revelaţie. Meditând într-o
peşteră din apropierea oraşului, arhanghelul Gabriel i-a apărut în faţă şi i-a poruncit
„Recită!”. Din acel moment Muhammad, devenit ulterior profetul Muhammad, a
transmis prin viu grai cuvintele lui Allah/Dumnezeu către cei aflaţi în jurul său,
menţionând că este revelaţia finală.
Dacă iniţial Muhammad a fost privit cu suspi111ciune şi nu a reuşit să aibă alături de
el decât pe cei mai apropiaţi membri ai familiei (tradiţia consemnează că prima
convertită la Islam a fost soţia sa, Khadija), treptat a început să câştige tot mai mulţi
adepţi în jurul său şi să fie o voce ascultată. Până în anul 622, care marchează
începutul erei islamice, Muhammad a predicat în spaţii publice unicitatea divinităţii şi
ideea egalităţii între oameni. Ambele idei nu s-au bucurat însă de un mare succes în
rândul negustorilor politeişti din Mecca. Pur și simplu interesele lor economice nu
corespundeau cu discursul lui Muhammad.
Astfel, respins de societatea din Mecca, în 622 Muhammad se mută la Medina
(Oraşul Profetului, numit anterior Yatrib) împreună cu un grup de adepţi. Momentul
marchează Hegira – începutul erei islamice şi debutul unui Islam politic. În
următorii 8 ani, deşi continuă să primească revelaţii, Muhammad se concentrează pe
creşterea numărului de adepţi şi pe cucerirea oraşului Mecca, cu scopul, pe de-o
parte, de a pedepsi negustorii care îl obligaseră să își părăsească orașul şi, în acelaşi
timp, de a impune religia islamică.
Profetul moare în 632, după un pelerinaj final la Mecca, la vârsta de
aproximativ 60 de ani.
Coranul
Este important de precizat că Muhammad nu este autorul Coranului, al cărţii sfinte
din Islam, el doar transmiţând cuvântul lui Allah. Versetele din Coran, păstrarea şi
transmiterea textelor scrise au fost făcute de  adepţii din jurul său, care au notat
mesajele recitate pe piei şi oase de cămilă,   frunze de palmier sau ceramică.
Iniţiativa adunării acestor revelaţii aparţine urmaşului lui Muhammad la conducerea
societăţii islamice, primul calif Abu Bakr, care a cerut ca acestea să fie strânse şi
păstrate. Conform tradiţiei, la solicitarea următorului calif, Omar, aceste revelaţii sunt
grupate într-un singur volum. Între anii 650-656 volumul a fost trimis în întreaga
Peninsulă Arabică, către adepţii Islamului.
În forma pe care o cunoaştem astăzi, Coranul  este  organizat în surre(capitole)
aşezate după lungime, de la cel mai lung la cel mai scurt. În total sunt 114. Dar
această formă este abia rezultatul efortului celui de-al treilea calif, Othman.  În
fapt, aducerea Coranului în forma de astăzi a durat  aproape un secol, iar la forma sa
finală au contribuit primii califi și învățații islamici adunați în jurul lor.
În ultimii doi ani ai vieţii, Profetul Muhammad a transmis revelaţii cu un
caracter mai pragmatic, care au stat la baza consolidării principiilor unui stat
islamic. La moartea sa, Islamul fusese adoptat în peninsula arabică, iar conducerea
comunităţii i-a revenit prietenului şi socrului său Abu Bakr.
Stâlpii credinţei
Credinţa islamică, aşa cum a fost revelată prin cuvântul lui Allah de către profet, are
la bază cinci principii esenţiale, aşa numiţii „stâlpi ai credinţei”:
1. Profesiunea de credinţă „Nu există decât un singur Dumnezeu care este Allah şi
Muhammad este profetul său”;
2. Rugăciunea – îndeplinită de cinci ori pe zi;
3. Dania sau zakatul – donaţia  unei zecimi din avere (către cei săraci);
4. Postul-Ramadan ţinut într-o anumită lună din an şi care durează de la răsăritul
până la apusul soarelui, timp în care credinciosul nu are voie să mănânce  şi să bea
nimic
5. Pelerinajul – obligaţia fiecărui musulman de a merge cel puţin o dată în viaţă în
pelerinaj la Mecca.
Se observă că jihadul, războiul sfânt, nu este una dintre obligațiile esențiale ale
unui credincios musulman.
Dar ce este Jihadul?
Jihadul are două forme: minor și major. Cel minor este lupta musulmanului cu
nemusulmanii pentru a-i aduce la dreapta credință. Jihadul  major este lupta
musulmanului cu sine însuși pentru a-și respecta credința.  În ciuda imaginii
create în zilele noastre, războiul sfânt împotriva nemusulmanilor nu este scopul
principal al Islamului.
Ce este Șaria?
Trebuie clarificat faptul că Șaria, legea sfântă islamică, nu este sinonimă cu
Coranul.
Șaria nu este un cod inflexibil de legi scrise sau o lege organică.
Șaria are la bază două elemente: Coranul și Sunna.
Sunna este o colecție de hadith, tradiții despre faptele profetului care sunt considerate
ca model pentru credincioși. Pe scurt, dacă Coranul este ceea ce a spus profetul,
sunna este ceea ce a făcut profetul. Din aceste două elemente, școlile islamice au
realizat analogii și interpretări consensuale, care au format legea sfântă. Islamul
sunnit recunoaște, astfel, patru mari școli islamice, denumite după fondatorii lor:
hanefită, șafiită, hanbalită și malekită. Astfel, doar interpretările date de aceste
școli sunt acceptate de către sunniți.
Școala juridică urmată în șiism este jafarită, și are la bază numeroase citate din
califul Ali, nefiind astfel recunoscută de suniți. 
Sunnism şi şiism
Schisma care apare în Islam, cea între sunniţi şi şiiţi, este legată în fapt de problema
succesiunii profetului, care apare după califatul lui Ali. Foarte frecvent în zilele
noastre apar confuzii terminologice şi de răspândire geografică a celor două curente
din Islam. Într-o scurtă descriere, sunniţii sunt cei cei care îl recunosc ca urmaş al
profetului pe califul Abu Bakr, în timp ce şiiţi consideră că de fapt adevăratul
urmaş al profetului, pe care acesta l-ar fi şi desemnat, este ginerele său Ali, cel
de-al patrulea calif.
De altfel, șiiții adaugă și la profesiunea de credință faptul că Ali este urmaşul lui
Muhammad, ceea ce se constituie într-un factor în plus pentru sunniţi de a nu-i
accepta. Diferenţa apare în principal în modul în care este văzut rolul de lider al
comunităţii, de la faptul că în sunnism  se consideră că un calif conduce
comunitatea islamică şi califatul său are autoritatea politică de conducător al
credinţei, dar,  în fapt, autoritatea religioasă aparţine consensului comunităţii de
învăţaţi, ulema.
Adepţii lui Ali în şiism cred că adevăratul cap al comunităţii este imamul, un
conducător care are şi autoritate religioasă şi seculară şi căruia i se dă ascultare,
urmaş obligatoriu al lui Ali şi al soţiei sale Fatima, fiica profetului. Sunniţii
percep califul ca pe un imam, dar numai în sensul religios, de conducător al
rugăciunii colective. Aşadar, rolul politic asumat de către imam reprezintă o
diferenţă esenţială între cele două curente. În plus, şiiţi au și o viziune mesianică –
ei  cred în venirea unui imam salvator. Ca şi în cazul altor credinţe, şi cele două mari
ramuri ale Islamului au cunoscut de-a lungul timpului alte ramificaţii determinate de
apariţia diferiţilor învăţaţi care au adus interpretări speciale credinţei.
Astăzi, marea majoritate a lumii islamice este sunnită, într-un procent
aproximativ de 85%. Şiismul este majoritar în Iran, aproximativ 90%, dar şi în
Azerbaijan, Irak şi Bahrain reprezintă aproximativ 60% din populaţie, iar
comunităţi şiite minoritare se mai întâlnesc şi în Yemen, Arabia Saudită sau
Liban. 
În istorie, dintre marii actori ai lumii islamice, numai imperiul persan a fost şiit,
Califatul arab, Imperiul Mogul din India şi Imperiul Otoman fiind state sunnite.
Majoritatea musulmanilor din România este reprezentată de sunniți.
Wahhabism, Al Qaida și ISIS
Tulburările politice din ultimii ani au adus curentul wahhabist mai mult în atenția
lumii occidentale, dar el este vechi de aproape 300 de ani. Wahhabismul, sau Salafi,
cum îl numesc adepţii, este o ramură a credinţei sunnite care are la bază preceptele
învăţatului şi reformatorului Muhammad ibn Abd al-Wahhab, care, în anii 1740 în
Najd, o regiune din centrul Arabiei Saudite de azi, predica o întoarcere la o dogmă 
strictă şi rigidă. Discursul religios a fost împletit cu aspiraţiile religioase ale unei
puternice familii din Arabia, cea a lui ibn Saud, şi astfel a fost creat un curent
religios politic care s-a impus în zonă în deceniile următoare. Timp de un secol,
adepţii acestui curent au influenţat evoluţiile politice din zonă, reuşind chiar să
cucerească Mecca şi Medina, între 1803 – 1812. Central în această nouă ideologie era
ideea că ei erau cei îndreptăţiţi să răspândească ceea ce ei considerau interpretarea
corectă a Islamului şi să îi convingă pe alţi musulmani, prin dialog, să vadă erorile
din propria lor înţelegere a credinţelor şi practicilor Islamului.
După un secol de diverse conflicte şi încercări de impunere a autorităţii, la începutul
secolului 20, conducătorul Abd Aziz a reuşit (până la un punct cu sprijin britanic) să
cucerească teritoriile sfinte şi, după Primul Război Mondial, să pună bazele Regatului
Arabiei Saudite. Aşadar, adepţii wahhabismului consideră că ei sunt practicanţii
adevăratului Islam, aşa cum a fost el transmis de Muhammad.
Menţiune: Wahhabiţi nu se denumesc pe ei înșiși cu acest termen. Wahhabiți le spun 
cei din afara grupării. Chiar dacă termenul wahhabit se referă la fondatorul
mişcării, refuzul denumirii este determinat de credinţa că elogiile îi pot fi aduse
numai lui Allah şi nu unui simplu muritor. Termenul pe care îl acceptă, în fapt, este
acela de Muwahhidun, tradus prin “cel care insistă pe unitatea şi unicitatea lui
Dumnezeu”.
Daesh (sau Statul Islamic din Irak şi Levant, mai cunoscut sub denumirile ISIS,
ISIL sau IS) urmează linia sunnită wahhabistă, adoptând un islam militant
extremist.  Considerându-se cei îndreptățiți să răspândească această credință
originară în Islam, luptătorii ISIS cred că, prin extinderea Califatului, vor
îndepărta orice altă formă de organizare politică care nu respectă în fapt
credința pură. 
Desprinși din una din ramurile Al Qaida, cu care și împărtășesc extremismul religios,
ISIS merge pe aceeași linie a  unui Islam militant care va reinstaura adevărata
credință. Această impunere a credinței originale include și respingerea șiiților,
așa cum s-a observat din atentatele îndreptate asupra moscheilor șiite.
Deoarece, potrivit Coranului, nici un musulman nu poate să intre în conflict cu alt
musulman, pentru justificarea acțiunilor militare împotriva șiiților  s-a creat o bază
religioasă prin declararea șiiților  drept eretici. Acțiunile militare devin astfel
justificate de aducerea adversarilor  înapoi la dreapta credință.
Nu este pentru prima dată în Istorie când legea sfântă a Islamului a fost răstălmăcită
pentru a justifica războaie și acțiuni politice.  Sultanul otoman Selim I a atacat  Iranul
la începutul secolului XVI, după ce autoritatea supremă religioasă din imperiu, seyh-
ul Islam, a emis, la solicitarea sultanului, o opinie prin care atacul era justificat de
readucerea ereticilor pe calea cea dreaptă.
-
Între islamizarea Europei si europenizarea islamului

În istoria mai îndepărtată, Marea Mediterană a reprezentat graniţa dintre islam şi


Europa. Astăzi, această graniţă nu mai există, întrucât musulmanii şi-au constituit
propriile enclave în interiorul Europei şi continuă să le consolideze. Aşa cum
subliniază primul mare cercetător al fenomenului migraţiei, prof. M. Weiner, acest
lucru ar putea conduce la o „criză globală“. Iată câteva date concrete, de pildă,
privind aspectul cantitativ al migraţiei islamice: în anul 1950, în Europa Occidentală
trăiau aprox. 800.000 de musulmani. În anul 2000, existau 15 milioane, iar în 2006
numărul lor a ajuns la 20 de milioane. Analiştii estimează că, până în anul 2035,
numărul acestora va atinge cota de aprox. 40 de milioane, dacă nu chiar mai mult, în
eventualitatea în care în spaţiul mediteranean vor apare anumite momente de criză.
Aşadar, „geografic“, islamul, ca Dar al-Islam („casă a islamului“), se află deja în
interiorul Europei, chiar dacă din punct de vedere al mentalităţii nu sunt încă în
Europa, fiindcă, până acum, integrarea lor a eşuat.
Întrebarea pe care şi-o pun, însă, cei mai mulţi specialişti este în ce fel de Europă ar
trebui şi ar putea să se integreze. Analizând istoria de după 11 septembrie 2001,
filosoful german Jürgen Habermas vorbeşte despre „societatea postseculară“. Mulţi
europeni nu înţeleg acest lucru, mai precis, nu înţeleg nevoia omului modern de
reîntoarcere spre sacru, spre religios, considerând religia ca pe o rămăşiţă istorică,
fără relevanţă. Ei confundă profanitatea unor valori cu secularismul istoric. E şi
motivul pentru care istoricul M. Wolffsohn îi numeşte „analfabeţi ai religiei“. Văzând
cum în anumite ţări precum Olanda, bisericile se transformă, la sfârşitul săptămânii,
într-un fel de „discoteci“ sau „talciocuri“, evident că musulmanii obişnuiţi trăiesc un
sentiment de ruşine faţă de atitudinea europenilor privind propriile lor valori creştine
şi religioase. Ei îşi pun, în mod firesc, întrebarea cum oameni care nu au respect faţă
de propria lor religie ar putea avea respect faţă de alte religii. De aici şi multele
dispute în lumea analiştilor care încearcă să previzioneze între o eventuală islamizare
a Europei sau europenizare a islamului.
Intrând în această dezbatere, un mare analist musulman, dar trăitor în Occident,
Bassam Tibi, susţine că ar fi contraindicat ca Europa să-şi propună asimilarea
musulmanilor; în schimb, este adeptul unei integrări a acestora pornind de la
respectarea unor valori civice generale, care sunt indispensabile unei lumi civilizate.
Prima şi cea mai importantă dintre acestea este democraţia care, în viziunea sa, nu
este doar un sistem politic, ci şi o cultură politică, un mod de viaţă. Musulmanii nu
pot trăi într-o ţară sau într-o lume respingând modul de viaţă al acesteia. Aşa cum nu
poţi trăi în spaţiul islamic fără a respecta identitatea şi modul de viaţă al acestuia, tot
la fel şi în Europa: „Nu poţi respinge ideea de Europa şi, totuşi, să vrei să trăieşti în
Europa. ... Oamenilor care resping democraţia şi, totuşi, vor să trăiască în Europa,
trebuie să li se arate uşa. Aceasta nu înseamnă intoleranţă faţă de străini, ci politică a
identităţii, valabilă pentru ambele părţi“. Pe de altă parte, acelaşi analist musulman
recunoaşte că problema drepturilor individuale ale omului aparţine civilizaţiei
europene. În pofida oricărei apologetici (vezi, de pildă, Mohammed al Ghazali),
spune Bassam Tibi, în islam nu există drepturile omului; există realmente un conflict
între doctrina islamică şi drepturile individuale ale musulmanului.
Neintegrarea musulmanilor în societatea europeană se datorează, în viziunea lui
Bassam Tibi, atât europenilor, cât şi musulmanilor. Cel puţin 80% din musulmanii
care trăiesc în Europa preferă o atitudine de autoconservare şi respingere a valorilor
europene. De aceea, autorul amintit readuce în discuţie două scenarii vehiculate în
lumea analiştilor privind viitorul Europei secolului XXI şi mileniului III, în general.
Potrivit primului scenariu, asumat de cunoscutul autor al cărţii Sfârşitul istoriei, Fr.
Fukuyama, Europa ar putea deveni un „front de luptă al islamului“, situaţie în care
soluţia paşnică pentru rezolvarea conflictului ar fi integrarea musulmanilor care
trăiesc în Europa în societatea occidentală. Un al doilea scenariu, cu mult mai
pesimist, elaborat de B. Lewis pe baza unor studii demografice, presupune că, spre
sfârşitul sec. XXI, Europa ar putea deveni un teritoriu islamic. Datele de la care se
porneşte în această analiză sunt diminuarea sporului demografic al populaţiei
europene şi creşterea continuă a diasporei musulmane.
Pornind de la cele două scenarii, dincolo de toate comentariile şi speculaţiile care pot
fi făcute asupra lor, Bassam Tibi propune europenizarea islamului; o europenizare,
însă, care să fie precedată de o amplă dezbatere interislamică care să-i angajeze, în
principal, pe musulmanii fundamentalişti şi pe cei moderaţi, adică mai deschişi spre
nou, spre timpurile şi locurile în care trăiesc. Cei dintâi susţin că nu există decât un
singur islam, cel coranic, care transcende orice spaţiu şi timp, fiind valabil inclusiv
pentru Europa. Ceilalţi, însă, dimpotrivă, acceptă faptul că islamul este mai mult
decât o scriere, fie ea şi Coranul; este un sistem cultural care pe parcursul evoluţiei
sale istorice şi în cadrul răspândirii sale în spaţiul din afara lumii arabe a cunoscut
multe schimbări din punct de vedere cultural şi religios. Datorită acestui fapt, islamul
a căpătat în timp diferite forme. Din punct de vedere religios, e absolut cunoscută
diviziunea între sunniţi şi şiiţi, fiecare dintre cele două curente fiind subdivizate la
rândul lor în diferite şcoli şi secte. Din punct de vedere cultural, există mii de culturi
locale în spaţiul civilizaţiei islamice, începând din Orientul Apropiat, Africa şi Asia
îndepărtată.
Islamul poate deveni compatibil cu valorile europene doar printr-o reinterpretare a
mesajului său, prin înnoire şi reforme, care trebuie explicare lumii musulmane cu o
mai mare grijă. Fără aceste reforme religioase, care vizează în special legea islamică
şi războiul sfânt, spune Bassam Tibi, europenizarea islamului rămâne imposibilă. În
acest context, musulmanii trebuie să deprindă noţiunile indispensabile civilizaţiei
europene, cum ar fi: democraţia, laicitatea, pluralismul cultural şi religios, societatea
civilă şi drepturile individuale ale omului.

Islamul și creștinismul își dispută lumea

„Islamul a intrat de două ori în Europa şi a părăsit-o… Poate că, prin voia lui Allah,
următoarea cucerire va fi realizată prin predicare şi ideologie. Cucerirea nu trebuie să
se facă neapărat cu sabia… Poate că vom cuceri aceste locuri fără arme. Vrem o
armată de predicatori şi învăţători care vor prezenta Islamul în toate limbile şi în toate
dialectele", spune Yusuf al-Qaradawi, cleric musulman şi lider al Consiliului
european pentru fatwa și investigații (ECFR).
   
      Patrick Sookhdeo, director internaţional al Barnabas Fund, crede că secularizarea
a slăbit fundamentele iudeo-creştine ale societăţii occidentale, fapt ce le uşurează
musulmanilor radicali eforturile de cucerire a ţărilor vestice. Mulţi creştini se
ruşinează de identitatea lor din cauza trecutului tumultuos, care include două războaie
mondiale, colonialismul, Holocaustul şi rasismul, susţine Sookhdeo.
      Deşi sunt încă o minoritate în Occident, musulmanii au cunoscut o creştere
demografică spectaculoasă. La Amsterdam şi la Bruxelles, numele dat cel mai
frecvent nou-născuţilor este Mahomed. Acelaşi nume ocupă poziţia a treia, în Anglia,
în topul numelor date băieţilor la naştere. Factorii principali care explică islamizarea
accelerată a Europei sunt, în opinia sociologilor, migraţia continuă, rata mare a
naşterilor în rândul populaţiei musulmane şi convertirile frecvente ale europenilor
care devin adepţi ai Islamului, conform Christian Telegraph.
      Populaţia musulmană s-a înmulţit de zece ori mai repede decât alte grupuri de
populație, în perioada 2004-2008, conform Oficiului pentru Statistici Naţionale din
Marea Britanie. Potrivit unor estimări, în 2007 existau cca. 1700 de moschei în Marea
Britanie, 1600 de moschei în Franţa, peste 1200 de moschei în SUA şi peste 1000 de
moschei în Germania. În ultimele luni, sute de new yorkezi au protestat în van
împotriva planului de a se construi o moschee în apropiere de locul unde s-au aflat
turnurile World Trade Center, prăbuşite în urma atentatelor teroriste din 11
septembrie 2001.
      Musulmanii vor fi o majoritate în Europa, până la sfârşitul secolului al XXI-lea.
Aceasta este previziunea lui Bernard Lewis, specialist în studii orientale şi
comentator politic.
      Totodată, se observă un proces invers, creştinismul câştigând teren în ţările
musulmane şi nu numai. „Islamiştii se înşală: Islamul nu este religia care se extinde
cel mai rapid în lume", susţine Ralph Peters de la New York Post, iar noul front este
continentul african. Conform unui studiu realizat de Pew Forum, numărul
musulmanilor a crescut în Africa de la 11 milioane, în 1900, la 234 milioane, în 2010.
În schimb, numărul creştinilor din Africa a crescut de la 7 milioane, în 1900, la 470
de milioane, în 2010.
      O extindere rapidă a creştinismului se înregistrează şi în Asia. Numărul
credincioşilor creştini a crescut de la 101 milioane, în 1970, la 351 milioane, în 2005.
La Jakarta (Indonezia), în inima uneia dintre ţările cu cel mai mare număr de
musulmani raportat la membrii altor religii, s-a desfăşurat, în aprilie a.c., un congres
creştin, în ciuda presiunilor existente.
      „Pentru creştini, islamizarea crescândă a Occidentului poate fi văzută atât ca o
provocare, cât şi ca o oportunitate de a ne ascuţi gândirea şi de a ne reînnoi acţiunea
de evanghelizare", a declarat Patrick Sookhdeo. În opinia sa, creştinii ar trebui să
înveţe de la musulmani zelul, angajamentul şi spiritul de sacrificiu.
Vor cuceri musulmanii Europa?

    Geert Wilders este preşedintele Partidului Libertăţii din Olanda, membru al


Parlamentului olandez, o figură în plină ascensiune în spectrul politic din această
ţară. În urmă cu doar câteva zile partidul lui a obţinut un succes deosebit în cadrul
alegerilor municipale din Almere, unde s-a situat pe primul loc, iar în Haga s-a situat
pe locul doi.
                  Despre Partidul Libertăţii din Olanda se spune că este un partid de
extremă dreapta. Unul din subiectele centrale ale discursului lui Geert Wilders este
islamizarea Europei dar nici România nu a scăpat neatinsă de atacul celui mai în
vogă politician olandez, după cum este descris de către unii comentatori. El s-a
declarat împotriva aderării României şi Bulgariei la Uniunea Europeană acuzând în
primul rând corupţia din aceste două ţări şi faptul că banii europeni ajunşi în aceste
ţări, din cauza corupţiei, vor fi folosiţi într-un mod nepotrivit. Deşi nu ne place
această atitudine, dacă suntem sinceri va trebui totuşi să recunoaştem că, cel puţin
în această problemă, Geert Wilders are dreptate. Corupţia în România este instalată
de sus şi până jos şi clientelismul politic este aproape regulă.
                  Problemele lui Geert Wilders însă nu i se trag de la români sau bulgari, ci
de la musulmani. Pentru-că atacul lui cel mai puternic este împotriva acestora. El
consideră islamul cea mai mare ameninţare pentru Europa şi şi-a făcut din lupta
împotriva islamizării acestui continent capul său de afiş. Aceasta i-a atras ura
musulmanilor care au pus un premiu pe capul lui. Din această cauză Geert Wilders
este tot timpul păzit de bodyguarzi şi îşi schimbă frecvent adăpostul.
                  Vorbind în faţa adunării unor factori politici internaţionali, în urmă cu
câteva zile, la New York, Geert Wilders afirma:
                  „S-ar putea să ne aflăm în faza finală a islamizării Europei. Acesta nu
este numai un pericol actual şi transparent pentru însăşi viitorul Europei, ci un
pericol pentru America şi pentru întreaga supravieţuire a Vestului.”
                  „Pretutindeni în Europa se ridică o nouă realitate: întregi cartiere
musulmane, unde rezidă sau, măcar, poate fi văzută foarte puţină populaţie
indigenă. Şi dacă este, ajunge s-o regrete. Şi acest lucru este valabil chiar şi pentru
poliţie. Este o lume a eşarfelor de cap, o lume în care femeile se preumbl ă într-o
ţinută în care nu li se vede faţa şi cu o droaie de copii după ele, iar soţii lor, sau
dacă preferaţi proprietarii lor de sclavi, păşesc cu trei paşi înaintea lor. Ai moschei
la multe colţuri de stradă. Prăvăliile au semne pe care nici dumneavoastră şi nici eu
nu le putem citi. Cu greu veţi găsi vreo activitate economică. Există ghetouri
musulmane, controlate de fanatici religioşi. Există cartiere musulmane şi ele cresc
ca ciupercile în toate oraşele de-a curmezişul Europei.
                  Există acum mii de moschei în toată Europa. Cu congregaţii mai largi
decât în bisericile creştine. Şi în fiecare oraş european există planuri de a construi
supermoschee care să facă să pară şi mai pitică fiecare biserică în acea regiune.
Semnalul este evident: Noi dominăm!”
                  „Multe cartiere din Franţa sunt astăzi zone “de necirculat” pentru
femeile fără capul acoperit cu un şal. În urmă cu o săptămână, un bărbat aproape a
murit după ce a fost bătut de musulmani pe o stradă din Bruxelles, pentru că a fost
văzut bând, când la ei era Ramadanul.
Evreii părăsesc Franţa în număr record, fugind de cel mai crunt val de antisemitism
de la al doilea război mondial. Franceza este o limbă vorbită astăzi curent pe străzile
din Tel Aviv şi Natania, din Israel. Un total de 54 de milioane de musulmani tr ăiesc
astăzi în Europa. Într-un calcul recent al Universit ăţii San Diego, s-a constatat că în
numai următorii 12 ani, 25 % din populaţia Europei vor fi musulmani. Bernard
Lewis a prezis o majoritate musulmană până la sfârşitul acestui secol.”
                  „Să nu încerce nimeni să vă păcălească cu faptul că islamul ar fi o
religie. Desigur, are un Dumnezeu, o lume de apoi şi cele 72 de fecioare. Dar, în
esenţă, Islamul este o ideologie politică. Este un sistem care stabileşte reguli precise
pentru societate şi pentru viaţa fiecărei persoane. Islamul vrea să dicteze fiecare
aspect al vieţii. Islamul înseamnă “resemnare” sau supunere. Islamul nu este
compatibil cu libertatea sau cu democraţia, pentrucă se străduieşte să obţină
“sharia”. Dacă vreţi să comparaţi islamul cu ceva, comparaţi-l cu comunismul sau
cu naţional- socialismul, toate acestea fiind ideologii totalitare.
                  Acum ştiţi de ce Winston Churchill a numit Islamul “cea mai
retrogradă forţă din lume” şi de ce a comparat “Mein Kampf” cu Coranul. Publicul
a acceptat sincer povestea palestiniană şi vede Israelul ca agresor. Dar eu am tr ăit
în ţara aceea şi am vizitat-o de o mulţime de ori. Eu susţin Israelul. Întâi, pentru că
este patria evreiască după două mii de ani de exil, incluzând Auschwitzul, în al
doilea rând pentru că este o democraţie şi în al treilea rând pentru că Israelul este
prima nostră linie de apărare. Această micuţă ţară este situată pe linia de luptă
contra jihadului, frustrând avansarea teritorială a Islamului.”
                  Am citat din cuvintele lui Geert Wilders pentru a înţelege de ce
musulmanii sunt atât de porniţi împotriva lui. Am putea spune că înţelegem şi totuşi
este greu de înţeles. El este acuzat de un discurs care promovează ura dar duşmanii
lui care l-au ameninţat public cu moartea sunt liberi să-şi afirme intenţia chiar în
faţa autorităţilor, a poliţiei şi a factorilor care ar trebui să asigure liniştea şi
ordinea. Aşa că ne putem întreba: cine este totuşi mai vinovat? Cel ce are curajul
opiniei sau cel ce ameninţă cu moartea?
                  Dar nu vreau să mă constitui în apărătorul lui Geert Wilders şi nu acesta
este scopul acestor rânduri. Când am citit discursul politicianului olandez la
reuniunea din New York gândul meu s-a îndreptat pe o altă direcţie.
                  Dacă nu eşti foarte bine atent la ceea ce se întâmplă, dacă citeşti toate
argumentele aduse de politician în sprijinul afirmaţiilor sale, dacă şi vizionezi filmul
„Fitna” produs de acelaşi Wilders şi care are aceeaşi temă, eşti tentat să îi dai
drepate şi să consideri cu adevărat islamul o ameninţare la adresa Europei.
                  Şi dacă este aşa atunci măsurile restrictive propuse de Wilders împotriva
musulmanilor, chiar dorinţa lui de a-i trimite pe aceştia înapoi în ţările lor de origine
şi de a le îngrădi drepturile în ţările de adopţie nu mai par chiar ieşite din comun.
Cu alte cuvinte Wilders oferă soluţii restrictive şi atât. El nu merge mai departe în
analiza lui de ce s-a ajuns aici şi dacă o face o face într-un mod total neadecvat şi
care nu oferă răspuns la problemă. Wilders crede că s-a ajuns aici din cauza
neatenţiei guvernanţilor care nu ar fi trebuit să acorde musulmanilor dreptul de a
locui în Europa. Pentru el aceasta este marea greşeală, pe lângă altele mai mici care
ţin de organizare şi acordarea de drepturi.
                  Am realizat greşeala mare pe care o face Wilders în analiza lui dar şi
capcana care ne pândeşte pe noi, creştinii, când abordăm acest subiect, foarte delicat.
                  În ultimă instanţă Wilders se plânge că creştinii pierd teren în faţa
musulmanilor. Că numărul creştinilor scade în Europa în detrimentul musulmanilor.
Şi vinovaţi de această stare de lucru sunt musulmanii. Aici este greşeala lui!
                  Situaţia este îngrijorătoare, este adevărat, dar vinovaţi nu sunt
musulmanii ci creştinii. Problema nu a fost că în Europa au început să vină
musulmani ci că în Europa „creştină” ei au găsit o societate decadentă, care nu are
nimic de-a face cu creştinismul, în afară de nume. Musulmani atacă femeile
„creştine” îmbrăcate decadent şi le numesc „curve”sau bărbaţi care consumă alcool
în timpul Ramadanului. Evident că musulmanii greşesc şi că ceea ce ei numesc
dreptate în numele lui Alah nu este decât un lucru oribil în faţa adevăratului
Dumnezeu, evident că se înşeală crezând că în felul acesta sunt plăcuţi lui
Dumnezeu, dar fondul rămâne acelaşi: au drepate când acuză starea deplorabilă a
creştinismul din Europa. Altfel spus, ei care ar fi trebuit să Îl găsească în Europa pe
Hristos, în chipul celor credincioşi, au găsit un chip fals. Problema nu a fost că în
Europa au venit musulmani. A fost chiar o oportunitate pentru ca aceştia să audă
despre jertfa lui Hristos şi să-L găsească pe El în mijlocul creştinilor şi apoi să
creadă în El şi să fie mântuiţi. Problema a fost că în Europa musulmanii nu au găsit
un creştinism autentic ci unul fals.
                  Europa s-a întors de multă vreme cu spatele la Dumnezeu. De mult
creştinismul este doar o formă lipsită de conţinut, ca o coajă de nucă goală în
interior. Dacă creştinismul ar fi fost ceea ce ar fi trebuit să fie, aşa cum a gândit
Dumnezeu lucrurile, musulmanii nu ar fi putut face nimic.
                  Wilders este îngrijorat că numărul moscheilor din Europa creşte dar,
ciudat, nu este îngrijorat de faptul că bisericile din Europa se închid într-un ritm de-a
dreptul alarmant, sau că cele care încă nu s-au închis sunt pustii, spre deosebire de
moschei care sunt pline de credincioşi.
                  În cuvintele care urmează vă invit să vedeţi care este starea
creştinismului în Europa, cît de departe am ajuns pe drumul rătăcirii:
                  Zilele care au trecut, în Irlanda, s-a sărbătorit una dintre cele mai mari
sărbători a creştinilor din această ţară, sărbătoarea Sfântului Patrick. Iată cum
descrie un ziar din România ce s-a întâmplat la această sărbătoare: „Sute de mii de
oameni din toată lumea au sărbătorit până azi noapte târziu ziua Sfântului Patrick,
patronul irlandezilor. Au fost parade, concerte şi, fireşte, bere din plin sau cafele
irlandeze cu whisky consumate în celebrele pub-uri.
                  Petrecerile s-au ţinut lanţ nu doar la Dublin. Cam 13 miloane de
pahare de bere s-au băut în Irlanda. Au curs râuri de bere de ziua Sfântului Patrick
şi petrecerile continuă încă cinci zile.”
                  Nu doar Irlanda este în situaţia aceasta. Nu de multe zile am fost în
Germania şi am constatat lipsa aproape totală a interesului pentru Dumnezeu şi
Biserică. Şi aici sărbătorile sfinţilor sunt combinate cu carnaval şi sărbători păgâne
astfel că unii nici măcar nu mai ştiu cum ar trebui să fie creştinismul. Deruta şi
confuzia în ceea ce priveşte credinţa creştină sunt totale.                   
                  Dar nici pedeapsa lui Dumnezeu nu întârzie să vină. Discutam, în
Germania, cu o credincioasă care lucrează în sistemul de sănătate din această ţară şi
care mi-a vorbit despre ce se întâmplă în maternităţi. Spunea că este de-a dreptul
tulburată văzând numărul foarte mare de copii care se nasc cu tot felul de
malformaţii. Noii născuţi sănătoşi sunt deja excepţii. Aceasta din cauza felului de
viaţă al mamelor din Germania. Alcoolul, tutunul, imoralitatea, stresul, neglijarea
familiei în detrimentul profesiei, amânarea unei sarcini până la o vârstă mai înaintată,
după ce mama şi-a trăit viaţa din plin, toate acestea fac ca, în final, copii să aibă de
suferit, şi implicit familia şi societatea. Ceea ce nu se întâmplă în cazul musulmanilor.
Ei aduc pe lume copii mulţi şi sănătoşi.                       Pentru-că ne permitem să
schimbăm regulile lui Dumnezeu în ce priveşte familia şi viaţa în general suportăm
conseciţa.
                  Nici în România, declarată în proporţie covârşitoare creştină, lucrurile nu
stau cu mult mai bine. Şi aici sărbătorile sunt tot mai asemănătoare cu sărbătoarea
Sfântului Patrick. Şi aici desfrâul şi distracţiile sunt pe primul loc şi, de multe ori,
tonul la desfrâu şi petreceri îl dau chiar cei ce ar trebui să tragă un semnal de alarmă
pentru poporul care, la fel ca odată evreii în faţa viţelului de aur făurit de Aaron, „s-a
sculat să mănânce şi să joace”.
                  Dumnezeu s-a scârbit de mult de această stare a creştinismului nostru.
Ne-a lepădat demult şi şi-a întors faţa de la noi. Pasajul din Ieremia capitolul 18 este
cel care vorbeşte cel mai bine despre ce înseamnă, în ochii lui Dumnezeu, părăsirea
căilor Lui. Iată ce spunea Dumnezeu prin gura acestui profet:
7 „Deodată zic despre un neam, despre o împărăţie, că-l voi smulge, că-l voi surpa,
şi că-l voi nimici.
8 dar dacă neamul acesta, despre care am vorbit astfel, se întoarce de la răutatea lui,
atunci şi Mie Îmi pare rău de răul pe care Îmi pusesem în gând să i-l fac.
9 Tot aşa însă, deodată zic despre un neam sau despre o împărăţie, că-l voi zidi sau
că-l voi sădi.
10 Dar dacă neamul acesta face ce este rău înaintea Mea, şi n-ascultă glasul Meu,
atunci Îmi pare rău şi de binele pe care aveam de gând să i-l fac.”
11 „De aceea, vorbeşte acum oamenilor lui Iuda şi locuitorilor Ierusalimului, şi zi:
„Aşa vorbeşte Domnul: Iată, pregătesc o nenorocire împotriva voastră, şi fac un
plan împotriva voastră. De aceea, întoarceţi-vă fiecare de la calea voastră cea rea,
îndreptaţi-vă umbletele şi faptele!”
12 „Dar ei zic: „Degeaba! Căci noi ne vom urma gândurile noastre, şi vom lucra
fiecare după pornirile inimii noastre rele!”
13 „De aceea, aşa vorbeşte Domnul: „Întrebaţi pe neamuri! Cine a auzit vreodată
asemenea lucruri? Fecioara lui Israel a făcut grozave blestemăţii.
14 Părăseşte zăpada Libanului stânca ogoarelor? Sau se văd secând apele care vin
de departe proaspete şi curgătoare?
15 Totuşi poporul Meu M-a uitat şi aduce tămâie idolilor; s-a abătut din căile lui, a
părăsit vechile cărări, şi a apucat pe cărări şi drumuri nebătute,
16 făcând astfel din ţara lor, o pustietate, o veşnică batjocură; toţi cei ce trec prin ea
sunt uimiţi şi dau din cap.
17 Ca vântul de la răsărit, îi voi risipi înaintea vrăjmaşului; iar în ziua necazului lor,
le voi întoarce spatele şi nu Mă voi uita la ei!”
                  De-a lungul istoriei păgânii au fost unealta prin care Dumnezeu Şi-a
pedepsit propriul popor. Atunci când acesta a devenit neascultător şi s-a stricat,
închinându-se la idoli şi trăind în păcat, Dumnezeu a trimis împotriva lor împăraţii
păgâni care până atunci nu au avut nici o putere. Raportul de forţe se schimbă nu din
cauza contextului politic sau din cauza greşelilor guvernaţilor ci din cauza
îndepărtării sau apropierii de Dumnezeu. În Psalmul 81 găsim următoarele cuvinte
ale lui Dumnezeu:
8 „Ascultă, poporul Meu, şi te voi sfătui, Israele, de M-ai asculta!
9 Nici un dumnezeu străin să nu fie în mijlocul tău, şi să nu te închini înaintea
dumnezeilor străini!
10 Eu Sunt Domnul, Dumnezeul tău, care te-am scos din ţara Egiptului; deschide-ţi
gura larg, şi ţi-o voi umplea!”
11 Dar poporul Meu n-a ascultat glasul Meu, Israel nu M-a ascultat.
12 Atunci i-am lăsat în voia pornirilor inimii lor, şi au urmat sfaturile lor.
13 O! de M-ar asculta poporul Meu, de ar umbla Israel în căile Mele!
14 Într-o clipă aş înfrunta pe vrăjmaşii lor, Mi-aş întoarce mâna împotriva
potrivnicilor lor;
15 cei ce urăsc pe Domnul l-ar linguşi, şi fericirea lui Israel ar dăinui în veci.
16 L-aş hrăni cu cel mai bun grâu, şi l-aş sătura cu miere din stâncă.”
                Nu duşmanii poporului lui Dumnezeu sunt problema ci poporul însuşi.
Păcatul poporului Său Îl face pe Dumnezeu să trimită pedeapsa peste cei ce odată au
fost binecuvântaţi. Şi acest aspect îi scapă lui Geert Wilders.
                  Ce mai contează dacă peste douăzeci sau cincizeci de ani Europa va fi
musulmană şi islamul va domina? Acesta este un aspect nesemnificativ. Pentru-că azi
Europa numai creştină nu e. Este de-a dreptul păgână. Dezmăţul, homosexualitatea,
idolatria, traiul bun şi nepăsarea faţă de poruncile lui Dumnezeu l-au determinat pe
Creator să-Şi întoarcă faţa de la Europa. Şi una dintre ţările care a întors aproape
complet spatele lui Dumnezeu este Olanda lui Geert Wilders. Consumul de droguri,
libertăţile sexuale şi mai nou libertăţile pentru homosexuali, au făcut ca această ţară
să fie o campioană a desfrâului şi a imoralităţii.
                  Prin urmare Geert Wilders nu apără creştinismul ci o societate decadentă
care vrea să trăiască în păcat, care nici măcar nu mai ştie ce înseamnă să fii creştin.
Iar pedeapsa lui Dumnezeu pentru o astfel de societate poate fi islamul. Ceea ce nu
înseamnă că islamul este credinţa dată de D

Islamul și lumea creștină, o relație complicată


Europa Creștină a Evului Mediu n-a fost cu totul ostilă Islamului, așa cum am
crede. Au existat inițiative ale unor savanți europeni de a depăși ostilitatea și de
a cunoaște mai bine această lume, atât de străină lor, cu care erau în conflict de
sute de ani. De cealaltă parte, Islamul s-a închis în sine.
În 1396, o armată cruciată, poate cea mai mare strânsă vreodată, a pornit, sub
conducerea Regelui Sigismund de Luxemburg al Ungariei, spre Sud-Estul Europei
pentru a opri avansul turcilor otomani spre centrul continentului. Ruta cruciaților a
urmat cursul Dunării către Balcani. În nordul Bulgariei de azi s-a purtat lupta pentru
orașul Nicopole, important din punct de vedere strategic. Acolo, cruciații au fost
surprinși de o forță otomană numeroasă și au fost învinși. Cea mai ambițioasă
expediție cruciată a Evului Mediu Târziu s-a sfârșit cu o înfrângere umilitoare.
Diplomatul provensal Honorat Bouvet a scris ulterior despre tragedia de la Nicopole.
Potrivit acestuia, lipsurile morale ale creștinătății l-au supărat pe Dumnezeu, acesta
pedepsindu-i pe creștini prin catastrofa din 1396. Ideea nu era nouă. Clericii moraliști
găseau aceleași motive pentru eșecurile cruciadelor  de trei secole încoace. Noutatea
la Bouvet a constat în faptul că cel care a pus acest diagnostic nu era creștin, ci
musulman, iar diagnosticul său a luat forma unei comparații între societatea creștină
și cea musulmană, în favoarea celei din urmă. Spre exemplu, spune Bouvet: creștinii
s-au lăsat atrași într-o autoindulgență, în timp ce musulmanii au fost educați prin
austeritate. Ne poate părea ciudat că Bouvet, ca un om care se învârtea în cercurile
cruciaților, era atât de binevoitor față de musulmani. Existau deci, în Evul Mediu
Târziu, și alte opinii ale europenilor față de Islam, nu atât de ostile precum am crede.
Diversitatea și modernitatea acestor opnii este surprinzătoare.  
Pentru primele cinci secole de la cea mai timpurie și traumatizantă întâlnire dintre
lumea creștină și Islam (din a doua jumătate a secolului al VII-lea), atitudinea
creștinilor față de Islam a fost dominată de ignoranță, înțelegere lacunară, ostilitate și
frică. Din acest amalgam de sentimente și atitudini, și din alte impulsuri intestine
specifice occidentului creștin, s-au născut cruciadele. Un succes relativ, cucerirea
Ierusalimului din 1099 a fost urmată de un șir de eșecuri. Deși speranțele rămâneau
mari și impulsul cruciat se bucura încă de apreciere în rândul occidentalilor, trebuie
să fi fost clar pentru observatorii raționali, cu mult înainte de Nicopole, că Locurile
Sfinte nu vor fi niciodată recucerite.
Punți de legătură
Astfel, a apărut o altă modalitate de abordare a problemei: misionarismul, sau
încercarea pacifistă de a-i converti pe musulmani la creștinism. Născându-se din
reforma bisericească din secolul al XII-lea, această idee a fost cultivată cu precădere
în Spania, unde reconquista teritoriilor aflate sub dominația Islamului era o prioritate
a principatelor iberice. Procesul a adus numeroși musulmani la creștinism, însă
problemele specifice unei societăți multiculturale au rămas acute. Ramón Lull (1232-
1315), originar din Majorca, a fost un cavaler, poet, mistic, călător, autor a peste 200
de opere. Lull a învățat limba arabă, a înființat o școală pentru pregătirea
misionarilor, iar la conciliul de la Viena din 1311 i-a convins pe clericii adunați acolo
să fondeze școli la univeritățile din Paris, Oxford, Bologna și Salamanca, unde să fie
studiată nu doar limba arabă, ci și istoria, teologia și filosofia islamului. Lull a murit
predicând această idee de cunoaștere reciprocă a cele două lumi, fiind ucis în Tunisia
în timp ce încerca să-i învețe pe localnici despre Evanghelii.
La prima vedere, aceste inițiative de secol XIII nu erau cu totul noi și fără precedent.
Cândva în anii 1140, un abate de la Cluny a luat inițiativa primei traduceri a
Coranului în latină. Motivul lui era însă mai degrabă de ordin polemic: Coranul
trebuia tradus nu pentru a fi studiat, ci pentru a fi combătut. Un secol mai târziu
atmosfera s-a mai relaxat. Creștinătatea occidentală căpătase acces, prin intermediul
traducerilor din arabă în latină, la multe lucrări științifice și filosofice despre lumea
islamică. Nevoia de a studia cultura Islamului – în beneficiul misionarilor – a dus la
cunoașterea mai amănunțită a credinței musulmane. Privită în mod tradițional ca o
formă deviantă a creștinismului, o erezie ce poate fi combătută, Islamul a început să
fie privit ca o religie în toate drepturile sale. Conștientizarea, cu timpul, a noțiunii de
pluralitate a religiilor a reprezentat o dezvoltare majoră în cultura occidentală. Nu e o
coincidență că în acea epocă – circa 1250-1320 – au început misiunile către lumea
mongolă și călătoria lui Marco Polo spre China, misiuni ce au dechis ochii Europei
față de diferitele culturi și popoare ale lumii.
Inițiativele intelectuale ale lui Lull și contemporanilor săi au eșuat, dar moștenirea
spirituală a lui Lull poate fi identificată două secole mai târziu la două personaje.
Juan de Segovia a fost un alt spaniol, profesor de teologie la Salamanca. El a fost
trimis de universitatea sa pentru a o reprezenta la conciliul de la Basel, desfășurat
între 1433 și 1449. El dorea revitalizarea studiului academic al Islamului, iar în acest
scop a editat o nouă versiune, trilingvă, a Coranului,: arabă, latină și castiliană. El
spera că, pe baza unor noi studii, intelectualii creștini vor dori să inițieze un dialog
constructiv cu omologii musulmani. Forumul pentru aceste schimburi culturale urma
să fie o conferință academică. Spaniolul dorea identificarea unor puncte de legătură
între creștinătate și lumea musulmană, nu a diferențelor.
Contemporanul său, Nicolas de Cusa a mers chiar și mai departe în această direcție.
În lucrarea sa, Cribratio Alcorani (Cernerea Coranului), el argumentează că în urma
unei analize în spirit potrivit a Coranului se va descoperi că acesta e compatibil cu
învățăturile din Noul Testament. Dincolo de discrepanțe și divergențe, există o bază
comună. În altă operă, Nicolas devine și mai îndrâzneț. Argumentul lucrării Docta
Ignorantia este că adevărul suprem este inaccesibil intelectului uman; înțelepciunea
constă în recunoașterea ignoranței, în timp ce adevărul poate fi înțeles doar printr-o
intuiție mistică. El s-a apropiat de idea că există mai multe feluri de a ajunge la
Dumnezeu, independente de confesiune. Dacă un mistic creștin îl putea găsi pe
Dumnezeu, de ce nu o putea face și un sufist musulman?
Uitându-ne la reacțiile creștinilor față de Islam la finele Evului Mediu, putem
discerne o varietate de atitudini față de problema care în Spania era numită
convivencia, coexistența a două comunități diferite. În practică, această coexistență
era fragilă, marcată de prejudicii instituționale și sociale, punctată uneori de violențe.
Existau totuși persoane care căutau alternative constructive la confruntări, mijloace
pașnice de rezolvare a conflictelor. Aceste experimente medievale au contribuit la
conturarea modalităților în care Europa înțelegea și se raporta la celelalte culturi.
Pe de altă parte, lumea islamică avea o poziție cu totul diferită. Călătorii și savanții
acestei lumi nu erau interesați (în general; există și excepții) de creștinătate. Să luăm
două exemple. Ibn Battuta a fost unul dintre cei mai activi călători din istorie. Timp
de treizeci de ani a călătorit aproape încontinuu. Din Nordul Africii a pornit în
pelerinaj către Mecca, unde merge de patru ori. A fost în vest, spre Atlantic, spre est
în China și Insula Java, în sud spre Cornul Africii, până dincolo de Sahara în Mali.
Jurnalele călătoriilor sale au dat cinci volume de însemnări. Dar se pare că niciodată
nu i-a trecut prin minte să viziteze Europa creștină.

(Ruta lui Ibn Battuta)


Ibn Khaldun, alt nord-african, a avut o carieră impresionantă ca birocrat, diplomat și
judecător, însă el a rămas cunoscut posterității pentru scrierile sale. Ca istoric, a dat
dovadă de inteligență și de o perspectivă originală. Marea sa contribuție constă în
accentul pe care l-a pus pe ceea ce am numi astăzi ”cauze de mediu”: el susținea că
habitatul are efecte asupra culturilor și asupra oamenilor ce trăiesc într-un anumit
habitat. El a distins diferite tipare în istorie, identificând o serie de legi ce guvernează
dezvoltarea socială din societățile cu caracter similar, dar depărtate în timp și spațiu.
Ideile lui Ibn Khaldun au fost provocatoare, dar ele erau limitate la lumea islamică, la
o singură civilizație. La un moment dat, el spune că a auzit zvonuri potrivit cărora
filosofia și științele înfloreau în Europa Creștină, ”dar Dumnezeu știe ce se întâmplă
prin acele părți.” Nici el, nici Ibn Battuta nu erau deloc interesați de occidentul
creștin.
Dacă acești observatori ar fi aruncat o privire asupra lumii creștine, ar fi descoperit că
ar avea multe de aflat. Iar atunci când Europa și-a extins influența, în secolele XVI-
XVII, asupra lumii musulmane, aceasta a fost luată prin surprindere, fapt cu
consecințe destul de nefericite. De ce Islamul, înainte atât de receptiv la cultura
elenistică, persană și indiană, s-a închis în fața evoluțiilor tehnologice, mercantile și
politice ce au transformat Europa Occidentală pe parcursul secolelor XII-XVI? Ar fi
avut mult mai multe de câștigat.
 
 
Creştinii, islamismul şi viitorul Europei

Cum şi de ce poate fi islamul parte a unei Europe „catolice”. Cu două condiţii: un


creştinism puternic şi o auto-reformă musulmană. O conferinţă susţinută în Denver,
Colorado, la invitaţia Arhidiecezei.
Creştinismul şi islamismul sunt inseparabile în Europa. În Franţa sunt cinci milioane
şi jumătate de musulmani, şi se prevede că numărul lor se va dubla în douăzeci de
ani. Ei deja depăşesc numărul de catolici francezi care merg la Liturghie duminică de
duminică.
Acum doisprezece ani a fost construită o nouă biserică în Evry, la sud de Paris. Este
recunoscută ca fiind capodopera unuia dintre cei mai faimoşi arhitecţi ai lumii, Mario
Botta din Elveţia. La Liturghiile de duminică, biserica este pe jumătate goală. Dar
moscheea din apropiere este plină ochi cu credincioşi. Imamul moscheii, Khalil
Merroun, afirma într-un interviu: „Biserica Catolică nu ar trebui să se simtă ca şi cum
Europa le-ar aparţine. Sfatul pe care îl dau colegilor mei catolici este să se întrebe de
ce credincioşii lor nu îşi trăiesc spiritualitatea?”
Dar ce spiritualitate inspiră noua Catedrală din Evry? Biserica arată ca un cilindru
tăiat pe diagonală la partea de sus, cu o coroană de copaci în vârf şi cu o cruce abia
vizibilă. Interiorul este steril din cauza artei simbolice. Pereţii goi, care ar trebui să
pulseze de transcendental, în fapt rămân muţi, incapabili să transmită revelaţia care a
venit pe pământ de la Dumnezeu. Nu există urme vizibile ale acestei revelaţii
capabile să le arate credincioşilor calea. Chiar şi în Roma, capitala Bisericii Catolice,
există semne ale acestei dezorientări. Duminică, 26 martie, Papa Benedict al XVI-lea
va merge la Tor Tre Teste, pentru a vizita o parohie la periferia Romei, unde evreu
american secularizat, Richard Meier – un alt mare arhitect al vremurilor noastre -, a
proiectat şi construit o biserică ce este şi ea o capodoperă de linii, suprafeţe şi lumină,
dar care rămâne tăcută când vine vorba să traducă impulsul emoţional în realitate şi
sacrament, într-o manifestare concretă a Bisericii pământeşti şi cereşti.
Erupţia religiei în sfera publică
Aceste exemple sunt reflecţiile în arhitectură ale pierderii identităţii pe care o trăieşte
astăzi Europa, dovedită de eşecul menţionării „rădăcinilor ei creştine” în
controversatul preambul al tratatului constituţional al Uniunii Europene. Pentru o
parte a culturii europene de astăzi, sfera publică trebuie să nu poată fi penetrată de
creştinism. După reprezentanţii acestei culturi, creştinismul trebuie să fie separat de
tot de civilizaţia europeană, care îşi are rădăcinile în el şi care se nutreşte din el.
Astăzi în lume însă, inclusiv în Europa, se întâmplă tocmai pe dos: peste tot există o
impetuoasă întoarcere a religiei în sfera publică.
Prin religie înţelegem aici grupul Bisericilor istorice: catolică, revigorată de carisma
politică a Papei Karol Wojtyla şi de călăuzirea teologică a Papei Benedict al XVI-lea;
protestante, pe filiera evanghelică americană; ortodoxe, cu modelul lor bizantin de
legătură între tron şi altar. Apoi este iudaismul, întreţesut cu destinul extrem de
concret al Israelului, un popor, un ţinut şi un stat. Apoi este islamismul, în care
credinţa, politica şi legea sacră tind să formeze un tot unitar, şi în care, oriunde se
votează, majoritatea este câştigată de către partea ce se inspiră mai puternic din legea
Coranului, cel mai recent şi elocvent caz fiind cel al Palestinei.
Oricine poate să vadă eşecul profeţiei privatizării religiei. Multora le lipseşte însă
claritatea gândirii şi curajul de a recunoaşte acest eşec şi de a acţiona în consecinţă.
Musulmanilor li se cere să accepte regulile de bază ale democraţiei. Dar procesul
trebuie să meargă şi în sens invers: islamismului, ca oricărei alte religii, trebuie să i se
permită să îşi pună principiile credinţei în legile civile, evident în măsura în care
acestea sunt compatibile cu carta principiilor la care nici islamismul şi nici lumea
occidentală nu pot renunţa, carta valabilă pentru toţi, principiile „transmise nouă în
mod inconfundabil de vocea tăcută dar clară a conştiinţei” (cuvintele Papei Benedict
al XVI-lea adresate în august 2005 musulmanilor adunaţi la Köln).
Cazul Irakului este exemplar. Odată cu Saddam Hussein nu a căzut un imaginar stat
„secular”, purificat de credinţe fundamentaliste, ci un sistem ateist în mod trist copiat
după modelele europene de factură nazistă, care se concretiza prin represiunea
sângeroasă a musulmanilor şiiţi şi a kurzilor. La polul opus, noul stat irakian, a cărui
constituţie a fost recent aprobată, va fi cu adevărat secular doar dacă configuraţia sa
politică va permite şi va reflecta expresia deplină a religiei islamiste în sfera publică,
cu respectarea pluralităţii credinţei şi a diferitelor tradiţii.
Existenţa configuraţiilor politice cu caracteristici religioase nu aparţine doar
trecutului, ci este prezentul şi viitorul societăţilor de pretutindeni. Modelul american
al sferei publice democratice şi al prezenţei religioase răspândite nu este singurul care
poate fi folosit ca sursă de inspiraţie. În Europa există modelul italian al echilibrului
dintre statul secular şi Biserica Catolică, cu o complementaritate recunoscută de
ambele părţi. Este natural ca ţările musulmane să se dezvolte modele corespunzătoare
de întrepătrundere a politicii şi religiei.
„Duae civitates”
Legătura dintre cele două forme de cetăţenie – profană şi sacră, pământească şi
cerească – este o caracteristică esenţială nu doar a Bisericii şi a creştinilor, nici măcar
doar a Occidentului, în care această caracteristică s-a născut odată cu Platon şi cu
Aristotel. Aceşti doi filozofi greci au fost primii care au deschis ordinea societăţii
spre o ordine mai înaltă, transcendentă, de-divinizând „puterile acestei lumi” şi
eliberând omul din sclavia faţă de acestea. În creştinism, marele teoretician al dublei
cetăţenii pământeşti şi cereşti a fost Sf. Augustin, în capodopera sa „Cetatea lui
Dumnezeu”, scrisă la puţin timp după invadarea Romei de către „barbari” în 410, un
şoc care ar putea să fie comparat cu cel primit de lumea noastră la 11 septembrie
2001.
Teoria lui Augustin – care este profund biblică – a lăsat o amprentă puternică asupra
culturii şi istoriei creştine. Dar nu a fost doar studiată în cărţi. Vorbeşte şi prin
arhitectură, opere de artă şi biserici. După cum spuneam mai sus, există astăzi biserici
ce reflectă în structura lor pierderea rădăcinilor creştine. Dar există şi nenumărate
biserici, construite secol după secol în lumea creştină, ce dau mărturie vizibilă despre
întrepătrunderea celor „duae civitates”, a celor două cetăţi, pământească şi cerească.
Emblematică în acest sens este Catedrala din Monreale, Sicilia, înălţată în secolul al
XII-lea de regii normanzi care cu câteva decenii înainte eliberaseră insula de
dominaţia musulmană.

Catedrala din Monreale, Sicilia


Dimensiunile ei sunt grandioase, comparabile cu ale Bazilicii San Pietro din Roma.
Dar, mai ales, pereţii ei interiori sunt acoperiţi cu mozaicuri aurite, cu o suprafaţă
totală de 6.340 de metri pătraţi. De-a lungul pereţilor sunt scene din Vechiul şi din
Noul Testament. Deasupra tronului regal, în vârful navei, se află o imagine a lui
Cristos încoronându-l pe regele normand William (Guglielmo) al II-lea. Deasupra
tronului Episcopului, care este faţă în faţă cu tronul regal, este o imagine cu William
al II-lea oferind noua Catedrală Mariei. Iar în absidă (vezi foto) se află o imagine
imensă a lui Cristos binecuvântând cu mâna dreaptă, în timp ce cu stânga ţine
Evangheliile deschise la cuvintele, în latină şi greacă, „Eu sunt lumina lumii; oricine
mă urmează nu va rămâne în întuneric”. Cristos din absidă este Cel Înviat,
Pantrocrator, care stăpâneşte întreg pământul, care înconjoară cu lumina Sa, cu
privirea Sa, cu puterea Sa poporul creştin ce umblă pe acest pământ şi se reuneşte în
biserici pentru a celebra liturgii sacre.
Catedrala din Monreale este epifania, manifestarea vizibilă a „Civitas Dei”: cetatea
lui Dumnezeu care uneşte în El, sub domnia absolută a lui Cristos, atât cetatea
cerească a îngerilor şi sfinţilor, care este reprezentată în mozaicuri, cât şi cetatea
oamenilor pelegrini pe pământ, în care credincioşii creştini se amestecă cu cei care
încă aşteaptă proclamarea Evangheliei şi cu cei care îl resping pe Dumnezeu până
acolo încât creează o antiteză a acestei cetăţi: „civitas diaboli”, cetatea celui rău. Ca şi
Civitas Dei, şi Biserica este pământească şi cerească în acelaşi timp, iar componenta
pământească va fi amestecată cu cetatea tuturor oamenilor până la Judecata de Apoi.
Astfel, împletirea între politică şi religie îşi găseşte paradigma în aceste două cetăţi.
Este o paradigmă ce poate să fie aplicată nu doar lumii creştine şi apusene, ci şi lumii
islamice, pentru a surprinde ceea ce este similar sau diferit între creştinism şi
islamism.
Ceea ce distinge islamismul este faptul că are în centru bătălia sfântă a credincioşilor
săi, nu doar în numele lui Dumnezeu şi împotriva idolatriei, ci şi pentru afirmarea
„umma”, comunităţii musulmane mondiale, împotriva cetăţii răului identificată cu ne-
musulmanii. În întrepătrunderea continuă dintre cerescul şi pământescul ce
caracterizează Civitas Dei în concepţia creştină, islamismul introduce puncte de
ruptură. Încă de când Mohamed a rupt-o cu comunitatea iudaică din Medina,
islamismul s-a gândit pe sine ca o comunitate în exod perpetuu pe acest pământ,
călătorind spre o destinaţie care este absolut dincolo de istoria pământească. Islamul
este esenţial profetic, mereu într-un marş de bătălie spre lumea de dincolo, în timp ce
creştinismul este, deopotrivî, profetic, preoţesc şi regesc, iar Cristos „Pantocratorul”
cosmic este acelaşi care se oferă pe sine, aici şi acum, în umila „pâine cea de toate
zilele” a Trupului şi Sângelui său în Euharistie. Pentru islamism, Mohamed este
„profetul”, ultimul şi cel mai mare dintre toţi profeţii, iar profeţia sa este mereu în
desfăşurare; pentru creştinism însă, vremea profeţiei s-a încheiat când Fiul lui
Dumnezeu „a coborât din ceruri” în omul Isus. Pentru creştini, cetatea lui Dumnezeu
este deja prezentă în istorie, deşi, fiind amestecată cu istoria, nu este încă revelată în
plinătatea ei; pentru musulmani însă singura manifestare a lui Dumnezeu care a intrat
în istorie este cuvântul său necreat, etern şi imuabil – Coranul.
Înseamnă oare că într-o Europă creştină mai mult sau mai puţin conştient, nu există
spaţiu pentru islamism? Răspunsul este acesta: există spaţiu pentru islamism. Există
în primul rând pentru că, în ciuda diferenţelor şi conflictelor, islamismul a fost mereu
o parte a Europei şi este şi acum unul dintre elementele ei constitutive. Îl găsim în
arcadele din exteriorul absidei Catedralei din Monreale. Îl găsim în mănăstirea ei,
centrul fântânii ei ce are coloane în stil arab, realizate ca un palmier. Marea moschee
de la Cordoba, începută în secolul al VIII-lea în Spania, este ca o pădure de coloane
romane şi este decorată cu mozaicuri în cel mai pur stil bizantin. Întreaga lume
medievală a Mediteranei, creştină şi musulmană, îşi care ca izvor comun de
moştenire Roma antică.
O Europă globală
Ca civilizaţie, Europa are graniţele mult mai largi decât cele pe care ce ni le
imaginăm noi astăzi, când le suprapunem pe acestea peste graniţele politice ale
Uniunii Europene. Europa despre care a vorbit pentru prima dată istoricul Herodot, în
secolul V î.C., a fost iniţial identificată cu Grecia. Dar acţiunile lui Alexandru cel
Mare i-au extins enorm aria, până în Asia Centrală şi India. Asupra acestui spaţiu şi-a
extins Roma imperiul, ce includea ambele ţărmuri ale Mediteranei, valea Nilului,
întinzându-se în Orient până la regatul parţilor, iar la nord până la Dunăre, Rin şi
Britania. Cultura care a generat civilizaţia europeană a fost acea greco-romană, ce
mai târziu a devenit greco-romano-creştină.
În Occident, după invaziile barbare, ea a renăscut cu punctul central mutat mai la
nord, ca Imperiu carolingian, care însă a continuat să se numească pe sine „sfânt” şi
„roman”. În Orient şi-a menţinut centrul în „a doua Romă”, Constantinopolul, şi a
continuat ca Imperiul bizantin, romano-creştin, cu o strânsă legătură între religie şi
politică, aşa cum se întâmplă şi astăzi. Din aceste două Rome, încă nedivizate de
schismă, au plecat – trimişi de Patriarhul de Constantinopol împreună cu Papa – Ciril
şi Metodiu, în secolul al IX-lea, pentru a răspândi creştinismul în regiunea nord-estică
a Europei, slavică: aceasta a condus la o nouă şi puternică expansiune geografică, dar
care a păstrat legături strânse cu spaţiul de origine, după cum arată de exemplu titlul
de „a treia Romă” auto-asumat de Moscova în secolul al XVI-lea.
În cadrul acestei civilizaţii, şi nu neapărat în opoziţie cu ea, s-a născut şi s-a extins
începând din secolul al VII-lea islamismul, cucerind treptat ţărmul sudic al
Mediteranei şi Sicilia, pătrunzând în Spania, iar în Orient intrând în spaţiul Imperiului
Bizantin Romano-Creştin. Ruperea legăturilor comerciale şi culturale care s-a produs
pentru o vreme între ţărmurile nordic şi sudic al Mediteranei – identificată mai apoi
de istoriografie ca ruptura dintre Mohamed şi Carol cel Mare – nu schimbă faptul că
ambele civilizaţii, creştină şi musulmană, au continuat să fie moştenitori şi interpreţi
ai aceleiaşi moşteniri greco-romano-creştine, care a fost germanizată sau slavizată, în
primul caz, ori islamizată în al doilea. Islamismul, cum îl găsim în istorie, nu poate fi
gândit fără structura, instituţiile şi trăsăturile culturale ale „comunităţii” greco-
romano-creştine în care s-a dezvoltat.
Desigur, islamismul este de asemenea cel care a subjugat şi stins înflorirea Bisericilor
din Răsăritul creştin şi din nordul Africii. Este cel care şi-a extins dominaţia dincolo
de Pirinei, ajungând chiar până la a ataca şi jefui Roma Papilor, în 847. Este cel care a
distrus locurile sfinte din Ierusalim şi a recucerit pământul lui Isus ce fusese temporar
pierdut cu cruciadele. Este cel care a îngenuncheat Constantinopolul în 1453, iar după
un secol a fost învins la Lepanto, dar nu s-a retras, ci, după un alt secol, a asediat
Viena. Între timp însă, chiar şi în interiorul spaţiului ei creştin Europa era răvăşită de
războaie sângeroase, cu islamul ca aliat mai întâi uneia apoi altei împărăţii. Timp de
multe secole, islamismul a fost tratat ca o putere legitimă în cadrul naţiunilor şi al
dreptului public european.
Doar mult mai târziu, în secolul al XIX-lea, când Imperiul otoman era în plin declin,
cultura europeană avându-şi originea în iluminism a trasat o graniţă între o Europă
civilizată şi una despotică, înapoiată, incluzând în cadrul acestei Europe „inferioare”,
împreună cu islamul, şi Biserica Romano-Catolică. Aceeaşi perioadă, din secolul al
XIX-lea încoace, a văzut şi naşterea mitului unei apuse epoci de aur, o perioadă de
dialog multicultural paşnic între islamism şi lumea iudeo-creştină, o perioadă plasată
când în Sicilia, când în Spania, când în Baghdad. În realitate, este vorba mai mult
despre legendă. Chiar şi atunci Andaluzia era condusă de almoazi, atât de frecvent
amintiţi şi lăudaţi, evreii şi creştinii erau cetăţeni de mâna a doua şi erau sistematic
hărţuiţi, şi cei doi mari exponenţi ai aşa-numitei epoci de aur – evreul Maimonide şi
musulmanul Averroes, marele traducător şi interpret al lui Aristotel – şi-au încheiat
amândoi vieţile în exil.
Islamismul european

Istoria recentă, izvor de neîncredere


Tentaţia actuală de a exclude Turcia din Europa are aşadar motive de înţeles, pe care
Cardinalul Joseph Ratzinger le-a explicat înainte să fie ales Papă. Însă ideea că
creştinismul şi islamismul nu pot să interacţioneze în mod pozitiv este un efect
pervers al unor evenimente foarte recente. Au trecut doar câteva decenii, nu secole,
de când armenii din Turcia au fost exterminaţi, iar grecii ortodocşi expulzaţi. Au
trecut doar câteva decenii de când evreii au dispărut din ţările arabe şi din Magreb.
Au trecut doar câteva decenii de când numeroşi spanioli, italieni şi francezi – evrei şi
creştini deopotrivă – au dispărut din Algeria, unde locuiau. Au trecut doar câteva
decenii de când Alexandria din Egipt este locuită doar de musulmani arabi, şi nu mai
este un oraş cosmopolit aşa cum a fost mereu, în care grecii şi italienii se amestecau
cu egiptenii.
Au trecut doar câteva decenii de când minorităţile creştine din ţările arabe din
Orientul Mijlociu au fost reduse şi mai drastic, depopulate de exodul spre Occident.
Să nu mai menţionăm ce s-a întâmplat la sfârşitul secolului XX în fosta Iugoslavie,
unde ciocnirea civilizaţiei teoretizate de Samuel Huntington a fost concretizată în
conflictele dintre catolici, ortodocşi şi musulmani, cu masacre şi expulzări de oameni
vinovaţi de a fi trecut graniţe politice şi religioase fixate de secole. Şi desigur, nu este
liniştitor faptul că un partid islamic radical precum Hamas a câştigat alegerile la 25
ianuarie a.c. în Palestina.
Dacă privim însă la aceste evenimente din perspectiva secolelor – şi dacă privim la
recenta erupţie a religiei în viaţa publică – alternativa la radicalismul islamist nu
poate fi islamismul „secular” la care visează mulţi din Occident, atât intelectuali cât
şi conducători. Acest islamism „secular” este apanajul regimurilor autoritare fără
viitor, precum cel din Siria, sau al câtorva scriitori şi oameni de afaceri seculari,
dintre care aproape toţi şi-au părăsit ţările de origine şi practic nu au nici un adept în
lumea musulmană.
Din punct de vedere istoric, un islamism „secular” cu o mare putere şi dimensiune,
care a dat naştere şi unui stat modern stabil, este acela din Turcia lui Kemal Ataturk.
Chiar şi în Turcia însă această formă „seculară” a islamismului se află în mod evident
în declin de un timp încoace, şi conducerea este acum deţinută de un partid care este
conservator, democratic în anumite trăsături ale sale, şi deschis din punct de vedere
religios. De asemenea în Palestina, înfrângerea partidului Fatah al defunctului Yasser
Arafat în recentele alegeri a marcat sfârşitul unui sistem „secular” de putere inspirat
de vechile modele socialiste şi naţionaliste europene. Victoria Hamas este susţinerea
unui partid care a înţeles cum să re-islamizeze societatea. Şi această susţinere a fost
obţinută prin proceduri democratice, prin vot.
Democraţia nu este însă doar o procedură; este o cultură, o cultură formată din
libertatea individuală şi din libera interacţiune dintre politică şi religie. Şi aici Hamas
şi celelalte partide neofundamentaliste aflate acum în ascensiune – majoritatea dintre
ele legate de Fraternitatea Musulmană, care are multă influenţă asupra imigranţilor
islamişti din Europa – se află în dificultate. Ele nu au nici răspuns la problema
guvernării diverselor grupuri. Şi tocmai aceasta a făcut din Europa o civilizaţie în
acelaşi timp unită şi variată, pe fundamentul ei greco-romano-creştină, neexcluzând
ci mai degrabă incluzând islamismul.
***
Există astfel doi paşi obligatorii pe drumul integrării musulmanilor în Europa de
astăzi şi de mâine. Aceştia sunt auto-reforma islamismului şi educaţia minţilor.
Primul pas este foarte dificil, dar posibil. Este dificil deoarece Coranul nu este
echivalentul Sfintei Scripturi pentru creştini, ci mai degrabă echivalentul lui Cristos,
Cuvântul Etern al lui Dumnezeu coborât pe pământ. Astfel, musulmanii nu văd
Coranul deschis la interpretări şi adaptări, cum este Scriptura, inspirată divin dar
totuşi scrisă de oameni.
Pasul este totuşi posibil deoarece în lumea musulmană – în primul rând şiită, dar şi
sunită, din Maroc până în Turcia şi Indonezia – există curente care admit şi practică
diferite interpretări ale Coranului, iar unele sunt capabile să conjuge principiile
acestuia cu democraţia modernă. Împreună cu foştii săi studenţi la teologie, Papa
Benedict al XVI-lea a dedicat la sfârşitul lunii septembrie a anului trecut, la Castel
Gandolfo, o întâlnire de studiu tocmai acestor multiple abordări ale divinei revelaţii
făcute de către musulmani.
Asupra celui de-al doilea pas spre integrarea musulmanilor în Europa, adică educarea
minţilor, a insistat Papa Benedict al XVI-lea la 20 august anul trecut la întâlnirea din
Köln cu reprezentanţi ai comunităţii musulmane din Germania. După ce a condamnat
cu cuvinte dure actele de terorism înfăptuite „ca şi cum ar putea fi ceva plăcut lui
Dumnezeu”, Papa le-a spus musulmanilor prezenţi următoarele: „Să îi călăuziţi pe
credincioşi în islamism şi să îi educaţi în credinţa musulmană. Educaţia este vehiculul
prin care se transmit idei şi convingeri. Cuvântul este calea principală pentru
educarea minţii. Voi aveţi, de aceea, o mare responsabilitate în formarea noilor
generaţii. Împreună, creştini şi musulmani, trebuie să înfruntăm numeroasele
provocări pe care ni le ridică în faţă aceste timpuri.”
Acesta este dialogul interreligios şi intercultural dintre creştini şi musulmani dorit de
Papa Benedict. El le-a cerut „iubiţilor prieteni musulmani” unitate de acţiune „în
slujba valorilor morale fundamentale transmise nouă în mod inconfundabil de vocea
tăcută dar clară a conştiinţei”. Aceasta este o voce care ne vorbeşte fiecăruia dintre
noi, şi pe care Papa ne îndeamnă să o ascultăm şi să o punem în practică. Este o voce
ce porunceşte Europei să creadă în identitatea ei creştină, generatoare a unei mari
civilizaţii din care musulmanii fac parte integrantă.
Ce este Islamul și cum trebuie înțelese conflictele istorice ale musulmanilor -

Evenimentele din ultimii ani din statele arabe, începute sub denumirea generală
de  „Primăvara Arabă”, au determinat un interes crescut faţă de religia şi
civilizaţia islamică. Terminologia specifică, istoria, organizarea politică a statelor
islamice, legislaţia, ca şi însăşi noţiunea de stat islamic, au devenit subiect de
dezbatere, analiză şi controverse nu numai pentru specialişti, dar şi pentru publicul
larg. Termeni ca sunniţi, şiiţi, wahhabiţi, şaria, calif, etc. apar tot mai frecvent în
mass media, uneori nefiind suficient explicaţi sau corect folosiţi. Pentru început
vom face doar o clarificare terminologică a aspectelor care caracterizează religia
islamică şi impactul ei asupra contemporaneităţii, iar într-un articol viitor vom
reveni cu detalii și explicații de ordin religios și istoric, mai strict legate de
evenimentele din actualitatea internațională.
Islamul – origine și scurtă istorie
Termenul de Islam este tradus ca supunere, dar trebuie înțeles ca supunere față de
cuvântul lui Allah, și nu față de un lider muritor. Cea mai nouă dintre religiile
revelate, Islamul are ca moment de început anul 612 din era creştină când
Muhammad, un negustor de cămile din Mecca, a avut o revelaţie. Meditând într-o
peşteră din apropierea oraşului, arhanghelul Gabriel i-a apărut în faţă şi i-a poruncit
„Recită!”. Din acel moment Muhammad, devenit ulterior profetul Muhammad, a
transmis prin viu grai cuvintele lui Allah/Dumnezeu către cei aflaţi în jurul său,
menţionând că este revelaţia finală.
Dacă iniţial Muhammad a fost privit cu suspi262626ciune şi nu a reuşit să aibă alături
de el decât pe cei mai apropiaţi membri ai familiei (tradiţia consemnează că prima
convertită la Islam a fost soţia sa, Khadija), treptat a început să câştige tot mai mulţi
adepţi în jurul său şi să fie o voce ascultată. Până în anul 622, care marchează
începutul erei islamice, Muhammad a predicat în spaţii publice unicitatea divinităţii şi
ideea egalităţii între oameni. Ambele idei nu s-au bucurat însă de un mare succes în
rândul negustorilor politeişti din Mecca. Pur și simplu interesele lor economice nu
corespundeau cu discursul lui Muhammad.
Astfel, respins de societatea din Mecca, în 622 Muhammad se mută la Medina
(Oraşul Profetului, numit anterior Yatrib) împreună cu un grup de adepţi. Momentul
marchează Hegira – începutul erei islamice şi debutul unui Islam politic. În
următorii 8 ani, deşi continuă să primească revelaţii, Muhammad se concentrează pe
creşterea numărului de adepţi şi pe cucerirea oraşului Mecca, cu scopul, pe de-o
parte, de a pedepsi negustorii care îl obligaseră să își părăsească orașul şi, în acelaşi
timp, de a impune religia islamică.
Profetul moare în 632, după un pelerinaj final la Mecca, la vârsta de
aproximativ 60 de ani.
Coranul
Este important de precizat că Muhammad nu este autorul Coranului, al cărţii sfinte
din Islam, el doar transmiţând cuvântul lui Allah. Versetele din Coran, păstrarea şi
transmiterea textelor scrise au fost făcute de  adepţii din jurul său, care au notat
mesajele recitate pe piei şi oase de cămilă,   frunze de palmier sau ceramică.
Iniţiativa adunării acestor revelaţii aparţine urmaşului lui Muhammad la conducerea
societăţii islamice, primul calif Abu Bakr, care a cerut ca acestea să fie strânse şi
păstrate. Conform tradiţiei, la solicitarea următorului calif, Omar, aceste revelaţii sunt
grupate într-un singur volum. Între anii 650-656 volumul a fost trimis în întreaga
Peninsulă Arabică, către adepţii Islamului.
În forma pe care o cunoaştem astăzi, Coranul  este  organizat în surre(capitole)
aşezate după lungime, de la cel mai lung la cel mai scurt. În total sunt 114. Dar
această formă este abia rezultatul efortului celui de-al treilea calif, Othman.  În
fapt, aducerea Coranului în forma de astăzi a durat  aproape un secol, iar la forma sa
finală au contribuit primii califi și învățații islamici adunați în jurul lor.
În ultimii doi ani ai vieţii, Profetul Muhammad a transmis revelaţii cu un
caracter mai pragmatic, care au stat la baza consolidării principiilor unui stat
islamic. La moartea sa, Islamul fusese adoptat în peninsula arabică, iar conducerea
comunităţii i-a revenit prietenului şi socrului său Abu Bakr.
Stâlpii credinţei
Credinţa islamică, aşa cum a fost revelată prin cuvântul lui Allah de către profet, are
la bază cinci principii esenţiale, aşa numiţii „stâlpi ai credinţei”:
1. Profesiunea de credinţă „Nu există decât un singur Dumnezeu care este Allah şi
Muhammad este profetul său”;
2. Rugăciunea – îndeplinită de cinci ori pe zi;
3. Dania sau zakatul – donaţia  unei zecimi din avere (către cei săraci);
4. Postul-Ramadan ţinut într-o anumită lună din an şi care durează de la răsăritul
până la apusul soarelui, timp în care credinciosul nu are voie să mănânce  şi să bea
nimic
5. Pelerinajul – obligaţia fiecărui musulman de a merge cel puţin o dată în viaţă în
pelerinaj la Mecca.
Se observă că jihadul, războiul sfânt, nu este una dintre obligațiile esențiale ale
unui credincios musulman.
Dar ce este Jihadul?
Jihadul are două forme: minor și major. Cel minor este lupta musulmanului cu
nemusulmanii pentru a-i aduce la dreapta credință. Jihadul  major este lupta
musulmanului cu sine însuși pentru a-și respecta credința.  În ciuda imaginii
create în zilele noastre, războiul sfânt împotriva nemusulmanilor nu este scopul
principal al Islamului.
Ce este Șaria?
Trebuie clarificat faptul că Șaria, legea sfântă islamică, nu este sinonimă cu
Coranul.
Șaria nu este un cod inflexibil de legi scrise sau o lege organică.
Șaria are la bază două elemente: Coranul și Sunna.
Sunna este o colecție de hadith, tradiții despre faptele profetului care sunt considerate
ca model pentru credincioși. Pe scurt, dacă Coranul este ceea ce a spus profetul,
sunna este ceea ce a făcut profetul. Din aceste două elemente, școlile islamice au
realizat analogii și interpretări consensuale, care au format legea sfântă. Islamul
sunnit recunoaște, astfel, patru mari școli islamice, denumite după fondatorii lor:
hanefită, șafiită, hanbalită și malekită. Astfel, doar interpretările date de aceste
școli sunt acceptate de către sunniți.
Școala juridică urmată în șiism este jafarită, și are la bază numeroase citate din
califul Ali, nefiind astfel recunoscută de suniți. 
Sunnism şi şiism
Schisma care apare în Islam, cea între sunniţi şi şiiţi, este legată în fapt de problema
succesiunii profetului, care apare după califatul lui Ali. Foarte frecvent în zilele
noastre apar confuzii terminologice şi de răspândire geografică a celor două curente
din Islam. Într-o scurtă descriere, sunniţii sunt cei cei care îl recunosc ca urmaş al
profetului pe califul Abu Bakr, în timp ce şiiţi consideră că de fapt adevăratul
urmaş al profetului, pe care acesta l-ar fi şi desemnat, este ginerele său Ali, cel
de-al patrulea calif.
De altfel, șiiții adaugă și la profesiunea de credință faptul că Ali este urmaşul lui
Muhammad, ceea ce se constituie într-un factor în plus pentru sunniţi de a nu-i
accepta. Diferenţa apare în principal în modul în care este văzut rolul de lider al
comunităţii, de la faptul că în sunnism  se consideră că un calif conduce
comunitatea islamică şi califatul său are autoritatea politică de conducător al
credinţei, dar,  în fapt, autoritatea religioasă aparţine consensului comunităţii de
învăţaţi, ulema.
Adepţii lui Ali în şiism cred că adevăratul cap al comunităţii este imamul, un
conducător care are şi autoritate religioasă şi seculară şi căruia i se dă ascultare,
urmaş obligatoriu al lui Ali şi al soţiei sale Fatima, fiica profetului. Sunniţii
percep califul ca pe un imam, dar numai în sensul religios, de conducător al
rugăciunii colective. Aşadar, rolul politic asumat de către imam reprezintă o
diferenţă esenţială între cele două curente. În plus, şiiţi au și o viziune mesianică –
ei  cred în venirea unui imam salvator. Ca şi în cazul altor credinţe, şi cele două mari
ramuri ale Islamului au cunoscut de-a lungul timpului alte ramificaţii determinate de
apariţia diferiţilor învăţaţi care au adus interpretări speciale credinţei.
Astăzi, marea majoritate a lumii islamice este sunnită, într-un procent
aproximativ de 85%. Şiismul este majoritar în Iran, aproximativ 90%, dar şi în
Azerbaijan, Irak şi Bahrain reprezintă aproximativ 60% din populaţie, iar
comunităţi şiite minoritare se mai întâlnesc şi în Yemen, Arabia Saudită sau
Liban. 
În istorie, dintre marii actori ai lumii islamice, numai imperiul persan a fost şiit,
Califatul arab, Imperiul Mogul din India şi Imperiul Otoman fiind state sunnite.
Majoritatea musulmanilor din România este reprezentată de sunniți.
Wahhabism, Al Qaida și ISIS
Tulburările politice din ultimii ani au adus curentul wahhabist mai mult în atenția
lumii occidentale, dar el este vechi de aproape 300 de ani. Wahhabismul, sau Salafi,
cum îl numesc adepţii, este o ramură a credinţei sunnite care are la bază preceptele
învăţatului şi reformatorului Muhammad ibn Abd al-Wahhab, care, în anii 1740 în
Najd, o regiune din centrul Arabiei Saudite de azi, predica o întoarcere la o dogmă 
strictă şi rigidă. Discursul religios a fost împletit cu aspiraţiile religioase ale unei
puternice familii din Arabia, cea a lui ibn Saud, şi astfel a fost creat un curent
religios politic care s-a impus în zonă în deceniile următoare. Timp de un secol,
adepţii acestui curent au influenţat evoluţiile politice din zonă, reuşind chiar să
cucerească Mecca şi Medina, între 1803 – 1812. Central în această nouă ideologie era
ideea că ei erau cei îndreptăţiţi să răspândească ceea ce ei considerau interpretarea
corectă a Islamului şi să îi convingă pe alţi musulmani, prin dialog, să vadă erorile
din propria lor înţelegere a credinţelor şi practicilor Islamului.
După un secol de diverse conflicte şi încercări de impunere a autorităţii, la începutul
secolului 20, conducătorul Abd Aziz a reuşit (până la un punct cu sprijin britanic) să
cucerească teritoriile sfinte şi, după Primul Război Mondial, să pună bazele Regatului
Arabiei Saudite. Aşadar, adepţii wahhabismului consideră că ei sunt practicanţii
adevăratului Islam, aşa cum a fost el transmis de Muhammad.
Menţiune: Wahhabiţi nu se denumesc pe ei înșiși cu acest termen. Wahhabiți le spun 
cei din afara grupării. Chiar dacă termenul wahhabit se referă la fondatorul
mişcării, refuzul denumirii este determinat de credinţa că elogiile îi pot fi aduse
numai lui Allah şi nu unui simplu muritor. Termenul pe care îl acceptă, în fapt, este
acela de Muwahhidun, tradus prin “cel care insistă pe unitatea şi unicitatea lui
Dumnezeu”.
Daesh (sau Statul Islamic din Irak şi Levant, mai cunoscut sub denumirile ISIS,
ISIL sau IS) urmează linia sunnită wahhabistă, adoptând un islam militant
extremist.  Considerându-se cei îndreptățiți să răspândească această credință
originară în Islam, luptătorii ISIS cred că, prin extinderea Califatului, vor
îndepărta orice altă formă de organizare politică care nu respectă în fapt
credința pură. 
Desprinși din una din ramurile Al Qaida, cu care și împărtășesc extremismul religios,
ISIS merge pe aceeași linie a  unui Islam militant care va reinstaura adevărata
credință. Această impunere a credinței originale include și respingerea șiiților,
așa cum s-a observat din atentatele îndreptate asupra moscheilor șiite.
Deoarece, potrivit Coranului, nici un musulman nu poate să intre în conflict cu alt
musulman, pentru justificarea acțiunilor militare împotriva șiiților  s-a creat o bază
religioasă prin declararea șiiților  drept eretici. Acțiunile militare devin astfel
justificate de aducerea adversarilor  înapoi la dreapta credință.
Nu este pentru prima dată în Istorie când legea sfântă a Islamului a fost răstălmăcită
pentru a justifica războaie și acțiuni politice.  Sultanul otoman Selim I a atacat  Iranul
la începutul secolului XVI, după ce autoritatea supremă religioasă din imperiu, seyh-
ul Islam, a emis, la solicitarea sultanului, o opinie prin care atacul era justificat de
readucerea ereticilor pe calea cea dreaptă.
-