Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Evenimentele din ultimii ani din statele arabe, începute sub denumirea generală
de „Primăvara Arabă”, au determinat un interes crescut faţă de religia şi
civilizaţia islamică. Terminologia specifică, istoria, organizarea politică a statelor
islamice, legislaţia, ca şi însăşi noţiunea de stat islamic, au devenit subiect de
dezbatere, analiză şi controverse nu numai pentru specialişti, dar şi pentru publicul
larg. Termeni ca sunniţi, şiiţi, wahhabiţi, şaria, calif, etc. apar tot mai frecvent în
mass media, uneori nefiind suficient explicaţi sau corect folosiţi. Pentru început
vom face doar o clarificare terminologică a aspectelor care caracterizează religia
islamică şi impactul ei asupra contemporaneităţii, iar într-un articol viitor vom
reveni cu detalii și explicații de ordin religios și istoric, mai strict legate de
evenimentele din actualitatea internațională.
Islamul – origine și scurtă istorie
Termenul de Islam este tradus ca supunere, dar trebuie înțeles ca supunere față de
cuvântul lui Allah, și nu față de un lider muritor. Cea mai nouă dintre religiile
revelate, Islamul are ca moment de început anul 612 din era creştină când
Muhammad, un negustor de cămile din Mecca, a avut o revelaţie. Meditând într-o
peşteră din apropierea oraşului, arhanghelul Gabriel i-a apărut în faţă şi i-a poruncit
„Recită!”. Din acel moment Muhammad, devenit ulterior profetul Muhammad, a
transmis prin viu grai cuvintele lui Allah/Dumnezeu către cei aflaţi în jurul său,
menţionând că este revelaţia finală.
Dacă iniţial Muhammad a fost privit cu suspi111ciune şi nu a reuşit să aibă alături de
el decât pe cei mai apropiaţi membri ai familiei (tradiţia consemnează că prima
convertită la Islam a fost soţia sa, Khadija), treptat a început să câştige tot mai mulţi
adepţi în jurul său şi să fie o voce ascultată. Până în anul 622, care marchează
începutul erei islamice, Muhammad a predicat în spaţii publice unicitatea divinităţii şi
ideea egalităţii între oameni. Ambele idei nu s-au bucurat însă de un mare succes în
rândul negustorilor politeişti din Mecca. Pur și simplu interesele lor economice nu
corespundeau cu discursul lui Muhammad.
Astfel, respins de societatea din Mecca, în 622 Muhammad se mută la Medina
(Oraşul Profetului, numit anterior Yatrib) împreună cu un grup de adepţi. Momentul
marchează Hegira – începutul erei islamice şi debutul unui Islam politic. În
următorii 8 ani, deşi continuă să primească revelaţii, Muhammad se concentrează pe
creşterea numărului de adepţi şi pe cucerirea oraşului Mecca, cu scopul, pe de-o
parte, de a pedepsi negustorii care îl obligaseră să își părăsească orașul şi, în acelaşi
timp, de a impune religia islamică.
Profetul moare în 632, după un pelerinaj final la Mecca, la vârsta de
aproximativ 60 de ani.
Coranul
Este important de precizat că Muhammad nu este autorul Coranului, al cărţii sfinte
din Islam, el doar transmiţând cuvântul lui Allah. Versetele din Coran, păstrarea şi
transmiterea textelor scrise au fost făcute de adepţii din jurul său, care au notat
mesajele recitate pe piei şi oase de cămilă, frunze de palmier sau ceramică.
Iniţiativa adunării acestor revelaţii aparţine urmaşului lui Muhammad la conducerea
societăţii islamice, primul calif Abu Bakr, care a cerut ca acestea să fie strânse şi
păstrate. Conform tradiţiei, la solicitarea următorului calif, Omar, aceste revelaţii sunt
grupate într-un singur volum. Între anii 650-656 volumul a fost trimis în întreaga
Peninsulă Arabică, către adepţii Islamului.
În forma pe care o cunoaştem astăzi, Coranul este organizat în surre(capitole)
aşezate după lungime, de la cel mai lung la cel mai scurt. În total sunt 114. Dar
această formă este abia rezultatul efortului celui de-al treilea calif, Othman. În
fapt, aducerea Coranului în forma de astăzi a durat aproape un secol, iar la forma sa
finală au contribuit primii califi și învățații islamici adunați în jurul lor.
În ultimii doi ani ai vieţii, Profetul Muhammad a transmis revelaţii cu un
caracter mai pragmatic, care au stat la baza consolidării principiilor unui stat
islamic. La moartea sa, Islamul fusese adoptat în peninsula arabică, iar conducerea
comunităţii i-a revenit prietenului şi socrului său Abu Bakr.
Stâlpii credinţei
Credinţa islamică, aşa cum a fost revelată prin cuvântul lui Allah de către profet, are
la bază cinci principii esenţiale, aşa numiţii „stâlpi ai credinţei”:
1. Profesiunea de credinţă „Nu există decât un singur Dumnezeu care este Allah şi
Muhammad este profetul său”;
2. Rugăciunea – îndeplinită de cinci ori pe zi;
3. Dania sau zakatul – donaţia unei zecimi din avere (către cei săraci);
4. Postul-Ramadan ţinut într-o anumită lună din an şi care durează de la răsăritul
până la apusul soarelui, timp în care credinciosul nu are voie să mănânce şi să bea
nimic
5. Pelerinajul – obligaţia fiecărui musulman de a merge cel puţin o dată în viaţă în
pelerinaj la Mecca.
Se observă că jihadul, războiul sfânt, nu este una dintre obligațiile esențiale ale
unui credincios musulman.
Dar ce este Jihadul?
Jihadul are două forme: minor și major. Cel minor este lupta musulmanului cu
nemusulmanii pentru a-i aduce la dreapta credință. Jihadul major este lupta
musulmanului cu sine însuși pentru a-și respecta credința. În ciuda imaginii
create în zilele noastre, războiul sfânt împotriva nemusulmanilor nu este scopul
principal al Islamului.
Ce este Șaria?
Trebuie clarificat faptul că Șaria, legea sfântă islamică, nu este sinonimă cu
Coranul.
Șaria nu este un cod inflexibil de legi scrise sau o lege organică.
Șaria are la bază două elemente: Coranul și Sunna.
Sunna este o colecție de hadith, tradiții despre faptele profetului care sunt considerate
ca model pentru credincioși. Pe scurt, dacă Coranul este ceea ce a spus profetul,
sunna este ceea ce a făcut profetul. Din aceste două elemente, școlile islamice au
realizat analogii și interpretări consensuale, care au format legea sfântă. Islamul
sunnit recunoaște, astfel, patru mari școli islamice, denumite după fondatorii lor:
hanefită, șafiită, hanbalită și malekită. Astfel, doar interpretările date de aceste
școli sunt acceptate de către sunniți.
Școala juridică urmată în șiism este jafarită, și are la bază numeroase citate din
califul Ali, nefiind astfel recunoscută de suniți.
Sunnism şi şiism
Schisma care apare în Islam, cea între sunniţi şi şiiţi, este legată în fapt de problema
succesiunii profetului, care apare după califatul lui Ali. Foarte frecvent în zilele
noastre apar confuzii terminologice şi de răspândire geografică a celor două curente
din Islam. Într-o scurtă descriere, sunniţii sunt cei cei care îl recunosc ca urmaş al
profetului pe califul Abu Bakr, în timp ce şiiţi consideră că de fapt adevăratul
urmaş al profetului, pe care acesta l-ar fi şi desemnat, este ginerele său Ali, cel
de-al patrulea calif.
De altfel, șiiții adaugă și la profesiunea de credință faptul că Ali este urmaşul lui
Muhammad, ceea ce se constituie într-un factor în plus pentru sunniţi de a nu-i
accepta. Diferenţa apare în principal în modul în care este văzut rolul de lider al
comunităţii, de la faptul că în sunnism se consideră că un calif conduce
comunitatea islamică şi califatul său are autoritatea politică de conducător al
credinţei, dar, în fapt, autoritatea religioasă aparţine consensului comunităţii de
învăţaţi, ulema.
Adepţii lui Ali în şiism cred că adevăratul cap al comunităţii este imamul, un
conducător care are şi autoritate religioasă şi seculară şi căruia i se dă ascultare,
urmaş obligatoriu al lui Ali şi al soţiei sale Fatima, fiica profetului. Sunniţii
percep califul ca pe un imam, dar numai în sensul religios, de conducător al
rugăciunii colective. Aşadar, rolul politic asumat de către imam reprezintă o
diferenţă esenţială între cele două curente. În plus, şiiţi au și o viziune mesianică –
ei cred în venirea unui imam salvator. Ca şi în cazul altor credinţe, şi cele două mari
ramuri ale Islamului au cunoscut de-a lungul timpului alte ramificaţii determinate de
apariţia diferiţilor învăţaţi care au adus interpretări speciale credinţei.
Astăzi, marea majoritate a lumii islamice este sunnită, într-un procent
aproximativ de 85%. Şiismul este majoritar în Iran, aproximativ 90%, dar şi în
Azerbaijan, Irak şi Bahrain reprezintă aproximativ 60% din populaţie, iar
comunităţi şiite minoritare se mai întâlnesc şi în Yemen, Arabia Saudită sau
Liban.
În istorie, dintre marii actori ai lumii islamice, numai imperiul persan a fost şiit,
Califatul arab, Imperiul Mogul din India şi Imperiul Otoman fiind state sunnite.
Majoritatea musulmanilor din România este reprezentată de sunniți.
Wahhabism, Al Qaida și ISIS
Tulburările politice din ultimii ani au adus curentul wahhabist mai mult în atenția
lumii occidentale, dar el este vechi de aproape 300 de ani. Wahhabismul, sau Salafi,
cum îl numesc adepţii, este o ramură a credinţei sunnite care are la bază preceptele
învăţatului şi reformatorului Muhammad ibn Abd al-Wahhab, care, în anii 1740 în
Najd, o regiune din centrul Arabiei Saudite de azi, predica o întoarcere la o dogmă
strictă şi rigidă. Discursul religios a fost împletit cu aspiraţiile religioase ale unei
puternice familii din Arabia, cea a lui ibn Saud, şi astfel a fost creat un curent
religios politic care s-a impus în zonă în deceniile următoare. Timp de un secol,
adepţii acestui curent au influenţat evoluţiile politice din zonă, reuşind chiar să
cucerească Mecca şi Medina, între 1803 – 1812. Central în această nouă ideologie era
ideea că ei erau cei îndreptăţiţi să răspândească ceea ce ei considerau interpretarea
corectă a Islamului şi să îi convingă pe alţi musulmani, prin dialog, să vadă erorile
din propria lor înţelegere a credinţelor şi practicilor Islamului.
După un secol de diverse conflicte şi încercări de impunere a autorităţii, la începutul
secolului 20, conducătorul Abd Aziz a reuşit (până la un punct cu sprijin britanic) să
cucerească teritoriile sfinte şi, după Primul Război Mondial, să pună bazele Regatului
Arabiei Saudite. Aşadar, adepţii wahhabismului consideră că ei sunt practicanţii
adevăratului Islam, aşa cum a fost el transmis de Muhammad.
Menţiune: Wahhabiţi nu se denumesc pe ei înșiși cu acest termen. Wahhabiți le spun
cei din afara grupării. Chiar dacă termenul wahhabit se referă la fondatorul
mişcării, refuzul denumirii este determinat de credinţa că elogiile îi pot fi aduse
numai lui Allah şi nu unui simplu muritor. Termenul pe care îl acceptă, în fapt, este
acela de Muwahhidun, tradus prin “cel care insistă pe unitatea şi unicitatea lui
Dumnezeu”.
Daesh (sau Statul Islamic din Irak şi Levant, mai cunoscut sub denumirile ISIS,
ISIL sau IS) urmează linia sunnită wahhabistă, adoptând un islam militant
extremist. Considerându-se cei îndreptățiți să răspândească această credință
originară în Islam, luptătorii ISIS cred că, prin extinderea Califatului, vor
îndepărta orice altă formă de organizare politică care nu respectă în fapt
credința pură.
Desprinși din una din ramurile Al Qaida, cu care și împărtășesc extremismul religios,
ISIS merge pe aceeași linie a unui Islam militant care va reinstaura adevărata
credință. Această impunere a credinței originale include și respingerea șiiților,
așa cum s-a observat din atentatele îndreptate asupra moscheilor șiite.
Deoarece, potrivit Coranului, nici un musulman nu poate să intre în conflict cu alt
musulman, pentru justificarea acțiunilor militare împotriva șiiților s-a creat o bază
religioasă prin declararea șiiților drept eretici. Acțiunile militare devin astfel
justificate de aducerea adversarilor înapoi la dreapta credință.
Nu este pentru prima dată în Istorie când legea sfântă a Islamului a fost răstălmăcită
pentru a justifica războaie și acțiuni politice. Sultanul otoman Selim I a atacat Iranul
la începutul secolului XVI, după ce autoritatea supremă religioasă din imperiu, seyh-
ul Islam, a emis, la solicitarea sultanului, o opinie prin care atacul era justificat de
readucerea ereticilor pe calea cea dreaptă.
-
Între islamizarea Europei si europenizarea islamului
„Islamul a intrat de două ori în Europa şi a părăsit-o… Poate că, prin voia lui Allah,
următoarea cucerire va fi realizată prin predicare şi ideologie. Cucerirea nu trebuie să
se facă neapărat cu sabia… Poate că vom cuceri aceste locuri fără arme. Vrem o
armată de predicatori şi învăţători care vor prezenta Islamul în toate limbile şi în toate
dialectele", spune Yusuf al-Qaradawi, cleric musulman şi lider al Consiliului
european pentru fatwa și investigații (ECFR).
Patrick Sookhdeo, director internaţional al Barnabas Fund, crede că secularizarea
a slăbit fundamentele iudeo-creştine ale societăţii occidentale, fapt ce le uşurează
musulmanilor radicali eforturile de cucerire a ţărilor vestice. Mulţi creştini se
ruşinează de identitatea lor din cauza trecutului tumultuos, care include două războaie
mondiale, colonialismul, Holocaustul şi rasismul, susţine Sookhdeo.
Deşi sunt încă o minoritate în Occident, musulmanii au cunoscut o creştere
demografică spectaculoasă. La Amsterdam şi la Bruxelles, numele dat cel mai
frecvent nou-născuţilor este Mahomed. Acelaşi nume ocupă poziţia a treia, în Anglia,
în topul numelor date băieţilor la naştere. Factorii principali care explică islamizarea
accelerată a Europei sunt, în opinia sociologilor, migraţia continuă, rata mare a
naşterilor în rândul populaţiei musulmane şi convertirile frecvente ale europenilor
care devin adepţi ai Islamului, conform Christian Telegraph.
Populaţia musulmană s-a înmulţit de zece ori mai repede decât alte grupuri de
populație, în perioada 2004-2008, conform Oficiului pentru Statistici Naţionale din
Marea Britanie. Potrivit unor estimări, în 2007 existau cca. 1700 de moschei în Marea
Britanie, 1600 de moschei în Franţa, peste 1200 de moschei în SUA şi peste 1000 de
moschei în Germania. În ultimele luni, sute de new yorkezi au protestat în van
împotriva planului de a se construi o moschee în apropiere de locul unde s-au aflat
turnurile World Trade Center, prăbuşite în urma atentatelor teroriste din 11
septembrie 2001.
Musulmanii vor fi o majoritate în Europa, până la sfârşitul secolului al XXI-lea.
Aceasta este previziunea lui Bernard Lewis, specialist în studii orientale şi
comentator politic.
Totodată, se observă un proces invers, creştinismul câştigând teren în ţările
musulmane şi nu numai. „Islamiştii se înşală: Islamul nu este religia care se extinde
cel mai rapid în lume", susţine Ralph Peters de la New York Post, iar noul front este
continentul african. Conform unui studiu realizat de Pew Forum, numărul
musulmanilor a crescut în Africa de la 11 milioane, în 1900, la 234 milioane, în 2010.
În schimb, numărul creştinilor din Africa a crescut de la 7 milioane, în 1900, la 470
de milioane, în 2010.
O extindere rapidă a creştinismului se înregistrează şi în Asia. Numărul
credincioşilor creştini a crescut de la 101 milioane, în 1970, la 351 milioane, în 2005.
La Jakarta (Indonezia), în inima uneia dintre ţările cu cel mai mare număr de
musulmani raportat la membrii altor religii, s-a desfăşurat, în aprilie a.c., un congres
creştin, în ciuda presiunilor existente.
„Pentru creştini, islamizarea crescândă a Occidentului poate fi văzută atât ca o
provocare, cât şi ca o oportunitate de a ne ascuţi gândirea şi de a ne reînnoi acţiunea
de evanghelizare", a declarat Patrick Sookhdeo. În opinia sa, creştinii ar trebui să
înveţe de la musulmani zelul, angajamentul şi spiritul de sacrificiu.
Vor cuceri musulmanii Europa?
Evenimentele din ultimii ani din statele arabe, începute sub denumirea generală
de „Primăvara Arabă”, au determinat un interes crescut faţă de religia şi
civilizaţia islamică. Terminologia specifică, istoria, organizarea politică a statelor
islamice, legislaţia, ca şi însăşi noţiunea de stat islamic, au devenit subiect de
dezbatere, analiză şi controverse nu numai pentru specialişti, dar şi pentru publicul
larg. Termeni ca sunniţi, şiiţi, wahhabiţi, şaria, calif, etc. apar tot mai frecvent în
mass media, uneori nefiind suficient explicaţi sau corect folosiţi. Pentru început
vom face doar o clarificare terminologică a aspectelor care caracterizează religia
islamică şi impactul ei asupra contemporaneităţii, iar într-un articol viitor vom
reveni cu detalii și explicații de ordin religios și istoric, mai strict legate de
evenimentele din actualitatea internațională.
Islamul – origine și scurtă istorie
Termenul de Islam este tradus ca supunere, dar trebuie înțeles ca supunere față de
cuvântul lui Allah, și nu față de un lider muritor. Cea mai nouă dintre religiile
revelate, Islamul are ca moment de început anul 612 din era creştină când
Muhammad, un negustor de cămile din Mecca, a avut o revelaţie. Meditând într-o
peşteră din apropierea oraşului, arhanghelul Gabriel i-a apărut în faţă şi i-a poruncit
„Recită!”. Din acel moment Muhammad, devenit ulterior profetul Muhammad, a
transmis prin viu grai cuvintele lui Allah/Dumnezeu către cei aflaţi în jurul său,
menţionând că este revelaţia finală.
Dacă iniţial Muhammad a fost privit cu suspi262626ciune şi nu a reuşit să aibă alături
de el decât pe cei mai apropiaţi membri ai familiei (tradiţia consemnează că prima
convertită la Islam a fost soţia sa, Khadija), treptat a început să câştige tot mai mulţi
adepţi în jurul său şi să fie o voce ascultată. Până în anul 622, care marchează
începutul erei islamice, Muhammad a predicat în spaţii publice unicitatea divinităţii şi
ideea egalităţii între oameni. Ambele idei nu s-au bucurat însă de un mare succes în
rândul negustorilor politeişti din Mecca. Pur și simplu interesele lor economice nu
corespundeau cu discursul lui Muhammad.
Astfel, respins de societatea din Mecca, în 622 Muhammad se mută la Medina
(Oraşul Profetului, numit anterior Yatrib) împreună cu un grup de adepţi. Momentul
marchează Hegira – începutul erei islamice şi debutul unui Islam politic. În
următorii 8 ani, deşi continuă să primească revelaţii, Muhammad se concentrează pe
creşterea numărului de adepţi şi pe cucerirea oraşului Mecca, cu scopul, pe de-o
parte, de a pedepsi negustorii care îl obligaseră să își părăsească orașul şi, în acelaşi
timp, de a impune religia islamică.
Profetul moare în 632, după un pelerinaj final la Mecca, la vârsta de
aproximativ 60 de ani.
Coranul
Este important de precizat că Muhammad nu este autorul Coranului, al cărţii sfinte
din Islam, el doar transmiţând cuvântul lui Allah. Versetele din Coran, păstrarea şi
transmiterea textelor scrise au fost făcute de adepţii din jurul său, care au notat
mesajele recitate pe piei şi oase de cămilă, frunze de palmier sau ceramică.
Iniţiativa adunării acestor revelaţii aparţine urmaşului lui Muhammad la conducerea
societăţii islamice, primul calif Abu Bakr, care a cerut ca acestea să fie strânse şi
păstrate. Conform tradiţiei, la solicitarea următorului calif, Omar, aceste revelaţii sunt
grupate într-un singur volum. Între anii 650-656 volumul a fost trimis în întreaga
Peninsulă Arabică, către adepţii Islamului.
În forma pe care o cunoaştem astăzi, Coranul este organizat în surre(capitole)
aşezate după lungime, de la cel mai lung la cel mai scurt. În total sunt 114. Dar
această formă este abia rezultatul efortului celui de-al treilea calif, Othman. În
fapt, aducerea Coranului în forma de astăzi a durat aproape un secol, iar la forma sa
finală au contribuit primii califi și învățații islamici adunați în jurul lor.
În ultimii doi ani ai vieţii, Profetul Muhammad a transmis revelaţii cu un
caracter mai pragmatic, care au stat la baza consolidării principiilor unui stat
islamic. La moartea sa, Islamul fusese adoptat în peninsula arabică, iar conducerea
comunităţii i-a revenit prietenului şi socrului său Abu Bakr.
Stâlpii credinţei
Credinţa islamică, aşa cum a fost revelată prin cuvântul lui Allah de către profet, are
la bază cinci principii esenţiale, aşa numiţii „stâlpi ai credinţei”:
1. Profesiunea de credinţă „Nu există decât un singur Dumnezeu care este Allah şi
Muhammad este profetul său”;
2. Rugăciunea – îndeplinită de cinci ori pe zi;
3. Dania sau zakatul – donaţia unei zecimi din avere (către cei săraci);
4. Postul-Ramadan ţinut într-o anumită lună din an şi care durează de la răsăritul
până la apusul soarelui, timp în care credinciosul nu are voie să mănânce şi să bea
nimic
5. Pelerinajul – obligaţia fiecărui musulman de a merge cel puţin o dată în viaţă în
pelerinaj la Mecca.
Se observă că jihadul, războiul sfânt, nu este una dintre obligațiile esențiale ale
unui credincios musulman.
Dar ce este Jihadul?
Jihadul are două forme: minor și major. Cel minor este lupta musulmanului cu
nemusulmanii pentru a-i aduce la dreapta credință. Jihadul major este lupta
musulmanului cu sine însuși pentru a-și respecta credința. În ciuda imaginii
create în zilele noastre, războiul sfânt împotriva nemusulmanilor nu este scopul
principal al Islamului.
Ce este Șaria?
Trebuie clarificat faptul că Șaria, legea sfântă islamică, nu este sinonimă cu
Coranul.
Șaria nu este un cod inflexibil de legi scrise sau o lege organică.
Șaria are la bază două elemente: Coranul și Sunna.
Sunna este o colecție de hadith, tradiții despre faptele profetului care sunt considerate
ca model pentru credincioși. Pe scurt, dacă Coranul este ceea ce a spus profetul,
sunna este ceea ce a făcut profetul. Din aceste două elemente, școlile islamice au
realizat analogii și interpretări consensuale, care au format legea sfântă. Islamul
sunnit recunoaște, astfel, patru mari școli islamice, denumite după fondatorii lor:
hanefită, șafiită, hanbalită și malekită. Astfel, doar interpretările date de aceste
școli sunt acceptate de către sunniți.
Școala juridică urmată în șiism este jafarită, și are la bază numeroase citate din
califul Ali, nefiind astfel recunoscută de suniți.
Sunnism şi şiism
Schisma care apare în Islam, cea între sunniţi şi şiiţi, este legată în fapt de problema
succesiunii profetului, care apare după califatul lui Ali. Foarte frecvent în zilele
noastre apar confuzii terminologice şi de răspândire geografică a celor două curente
din Islam. Într-o scurtă descriere, sunniţii sunt cei cei care îl recunosc ca urmaş al
profetului pe califul Abu Bakr, în timp ce şiiţi consideră că de fapt adevăratul
urmaş al profetului, pe care acesta l-ar fi şi desemnat, este ginerele său Ali, cel
de-al patrulea calif.
De altfel, șiiții adaugă și la profesiunea de credință faptul că Ali este urmaşul lui
Muhammad, ceea ce se constituie într-un factor în plus pentru sunniţi de a nu-i
accepta. Diferenţa apare în principal în modul în care este văzut rolul de lider al
comunităţii, de la faptul că în sunnism se consideră că un calif conduce
comunitatea islamică şi califatul său are autoritatea politică de conducător al
credinţei, dar, în fapt, autoritatea religioasă aparţine consensului comunităţii de
învăţaţi, ulema.
Adepţii lui Ali în şiism cred că adevăratul cap al comunităţii este imamul, un
conducător care are şi autoritate religioasă şi seculară şi căruia i se dă ascultare,
urmaş obligatoriu al lui Ali şi al soţiei sale Fatima, fiica profetului. Sunniţii
percep califul ca pe un imam, dar numai în sensul religios, de conducător al
rugăciunii colective. Aşadar, rolul politic asumat de către imam reprezintă o
diferenţă esenţială între cele două curente. În plus, şiiţi au și o viziune mesianică –
ei cred în venirea unui imam salvator. Ca şi în cazul altor credinţe, şi cele două mari
ramuri ale Islamului au cunoscut de-a lungul timpului alte ramificaţii determinate de
apariţia diferiţilor învăţaţi care au adus interpretări speciale credinţei.
Astăzi, marea majoritate a lumii islamice este sunnită, într-un procent
aproximativ de 85%. Şiismul este majoritar în Iran, aproximativ 90%, dar şi în
Azerbaijan, Irak şi Bahrain reprezintă aproximativ 60% din populaţie, iar
comunităţi şiite minoritare se mai întâlnesc şi în Yemen, Arabia Saudită sau
Liban.
În istorie, dintre marii actori ai lumii islamice, numai imperiul persan a fost şiit,
Califatul arab, Imperiul Mogul din India şi Imperiul Otoman fiind state sunnite.
Majoritatea musulmanilor din România este reprezentată de sunniți.
Wahhabism, Al Qaida și ISIS
Tulburările politice din ultimii ani au adus curentul wahhabist mai mult în atenția
lumii occidentale, dar el este vechi de aproape 300 de ani. Wahhabismul, sau Salafi,
cum îl numesc adepţii, este o ramură a credinţei sunnite care are la bază preceptele
învăţatului şi reformatorului Muhammad ibn Abd al-Wahhab, care, în anii 1740 în
Najd, o regiune din centrul Arabiei Saudite de azi, predica o întoarcere la o dogmă
strictă şi rigidă. Discursul religios a fost împletit cu aspiraţiile religioase ale unei
puternice familii din Arabia, cea a lui ibn Saud, şi astfel a fost creat un curent
religios politic care s-a impus în zonă în deceniile următoare. Timp de un secol,
adepţii acestui curent au influenţat evoluţiile politice din zonă, reuşind chiar să
cucerească Mecca şi Medina, între 1803 – 1812. Central în această nouă ideologie era
ideea că ei erau cei îndreptăţiţi să răspândească ceea ce ei considerau interpretarea
corectă a Islamului şi să îi convingă pe alţi musulmani, prin dialog, să vadă erorile
din propria lor înţelegere a credinţelor şi practicilor Islamului.
După un secol de diverse conflicte şi încercări de impunere a autorităţii, la începutul
secolului 20, conducătorul Abd Aziz a reuşit (până la un punct cu sprijin britanic) să
cucerească teritoriile sfinte şi, după Primul Război Mondial, să pună bazele Regatului
Arabiei Saudite. Aşadar, adepţii wahhabismului consideră că ei sunt practicanţii
adevăratului Islam, aşa cum a fost el transmis de Muhammad.
Menţiune: Wahhabiţi nu se denumesc pe ei înșiși cu acest termen. Wahhabiți le spun
cei din afara grupării. Chiar dacă termenul wahhabit se referă la fondatorul
mişcării, refuzul denumirii este determinat de credinţa că elogiile îi pot fi aduse
numai lui Allah şi nu unui simplu muritor. Termenul pe care îl acceptă, în fapt, este
acela de Muwahhidun, tradus prin “cel care insistă pe unitatea şi unicitatea lui
Dumnezeu”.
Daesh (sau Statul Islamic din Irak şi Levant, mai cunoscut sub denumirile ISIS,
ISIL sau IS) urmează linia sunnită wahhabistă, adoptând un islam militant
extremist. Considerându-se cei îndreptățiți să răspândească această credință
originară în Islam, luptătorii ISIS cred că, prin extinderea Califatului, vor
îndepărta orice altă formă de organizare politică care nu respectă în fapt
credința pură.
Desprinși din una din ramurile Al Qaida, cu care și împărtășesc extremismul religios,
ISIS merge pe aceeași linie a unui Islam militant care va reinstaura adevărata
credință. Această impunere a credinței originale include și respingerea șiiților,
așa cum s-a observat din atentatele îndreptate asupra moscheilor șiite.
Deoarece, potrivit Coranului, nici un musulman nu poate să intre în conflict cu alt
musulman, pentru justificarea acțiunilor militare împotriva șiiților s-a creat o bază
religioasă prin declararea șiiților drept eretici. Acțiunile militare devin astfel
justificate de aducerea adversarilor înapoi la dreapta credință.
Nu este pentru prima dată în Istorie când legea sfântă a Islamului a fost răstălmăcită
pentru a justifica războaie și acțiuni politice. Sultanul otoman Selim I a atacat Iranul
la începutul secolului XVI, după ce autoritatea supremă religioasă din imperiu, seyh-
ul Islam, a emis, la solicitarea sultanului, o opinie prin care atacul era justificat de
readucerea ereticilor pe calea cea dreaptă.
-