Sunteți pe pagina 1din 13

UNIVERSITATEA „OVIDIUS”, CONSTANŢA

FACULTATEA DE PSIHOLOGIE ŞI ŞTIINŢELE


EDUCAŢIEI
Master: Terapie si compensare in tulburarile de comunicare

INTERVENTII COMPENSATORII ASUPRA COMUNICARII LA


PERSOANELE CU DIZABILITATI AUDITIVE

LECT.UNIV.DR. Damian Totolan

Masterand: Leuman Nil Aylin

ANUL II SEM II

1
COMUNICAREA LA PERSOANELE CU DEFICIENTE
AUDITIVE

INTRODUCERE
Deficienta de auz este catalogata ca o problema extrem de
complexa atat sub raport medical, psihologic, pedagogic cat si social.
Intr-o societate aflata intr-un proces de evolutie mult accelerat,
aceasta dizabilitate solicita o abordare intr-un cadru multidisciplinar
pentru a accede la o apreciere in toata complexitatea sa. Au existat
preocupari timpurii atat ale medicilor cat si ale surdo-pedagogilor in
ceea ce priveste deficienta de auz si consecintele acesteia. Ea ramane
insa in continuare in atentia specialistilor din diferite domenii de
activitate, dat fiind numarul ridicat al acestor deficienti, precum si
importantele probleme ridicate din punct de vedere al diagnosticului
precoce, al educatiei speciale, al adaptarii si integrarii lor sociale.
Pentru copilul surd, adaptarea la mediul social , respectiv realizarea
integrarii lui sociale este conditionata de dezvoltarea unui sistem de
comunicare cu acest mediu, sistem care poate imbraca diferite
aspecte: verbal si non-verbal.
Disfunctia auditiva are consecinte defavorabile asupra
dezvoltarii psiho-fizice generale a copilului nu neaparat prin ea insasi
cat mai ales prin mutitate (consecinta a surditatii), ea constituind o
tulburare functionala determinata de efectul organic primar , ce
consta in neinsusirea limbajului ca mijloc de comunicare si
instrument operational pe plan conceptual.
In lucrarea de fata vor fi descrise succint si analizate concepte
precum: consideratii psiho-medicale asupra copiilor cu deficit
auditiv, compensarea, demutizarea la copiii cu disfunctii auditive,
metode si tehnici de demutizare, importanta procesului de demutizare
si nu in ultimul rand cateva aprecieri si controverse cu privire la

2
necesitatea insusirii tehnicilor multiple de comunicare pentru copiii
cu deficiente de auz.

1.CONSIDERATII PSIHO-MEDICALE ASUPRA


COPILULUI CU DEFICIT AUDITIV

a)Limbajul verbal. Prin definitie copilul surd este un deficient


datorita rupturii produse in relatia om-mediu (natural si social), ca
urmare a lipsei informatiilor provenite in mod normal pe cale
auditiva. Defectul unui analizator influenteaza negativ in primul rand
acele procese psihice a caror dezvoltare depinde de analizatorul lezat.
In cazul deficientei de auz va fi influentata negativ dezvoltarea
limbajului verbal si gandirea logico-verbala. Rolul auzului in viata si
activitatea psihica a omului trebuie apreciat mai ales prin prisma
aportului sau in dezvoltarea limbajului verbal. Copilul surd se afla
intr-o situatie dificila din punct de vedere medical si psihopedagogic
deoarece stimuli sonori, care sunt absenti, reprezinta principalul
vehicol al limbajului verbal. In prezenta leziunilor la cele doua
sisteme de semnalizare (primul care evidentiaza semnele sonore ale
limbajului auzit si al doilea care face posibila intelegerea limbajului),
copilul este incapabil sa receptioneze semnalele sonore si sa le
organizeze in coduri lingvistice specifice. Astfel , legaturile audio-
fonologice nu se pot dezvolta, nu se va ajunge la reproducerea vocala
a perceptiilor auditive, iar copilul datorita surditatii devine si mut.
Notiunea de surdo-mut creeaza impresia unei duble deficiente, cand
de fapt, copilul surd (cu rare exceptii) este capabil sa vorbeasca din
punct de vedere anatomic, fiziologic si psihologic.
b)Sistemul audio-fonator. In cazul auzitorilor, intre auditie si
fonatie exista o stransa corelatie,importanta mai ales prin prezenta
unui feed-back auditiv. Influenta reciproca intre auditie si fonatie
pentru surd nu exista. Surditatea afecteaza intreg circuitul auditiv,

3
afecteaza acea latura a fonatiei ce priveste domeniul sonor al vorbirii
si din care trebuie sa se constituie vocea. La copilul surd auditia
defectuoasa va trebui compensata partial de un alt feed-back care se
bazeaza pe resturile auditive, analizatorul vizual, cutanat, senzatii
proprioceptive. Copilul auzitor deprinde limbajul in practica auzirii,
anterior unui invatamant sistematic si constient. Limbajul si vocea
sunt permanent controlate de ureche prin intermediul sistemului
fonator care realizeaza feed-back-ul audio-verbal. Copilul cu
surditate prelingvistica este in retard din punct de vedere al achizitiei
limbajului verbal. Accesul la limbaj nu este spontan si va trebui
invatat in cadrul unui proces educational special. El poate prezenta
emisii vocale dar ele nu ating nivelul de adaptare la fenomenul
comunicarii.
c)Modificari existente in limbajul surzilor. Neavand o
practica constanta in vorbire, copilul surd nu stapaneste practicile
respiratiei si nu isi adapteaza actul respirator la cerintele activitatii
verbale. In ce priveste vocea copiilor surzi, ea retine atentia prin
particularitatile ce decurg din utilizarea improprie a calitatilor sale
acustice: intensitate, inaltime, timbru. Vocea este lipsita de acuratete
si cu defecte. De asemenea, articulatia este intotdeauna modificata si
se efectueaza cu efort iar accentul, ritmul vorbirii, utilizarea pauzelor
sunt modificate.

2.COMPENSAREA

In sfera deficientelor senzoriale, prioritar pentru dezvoltarea


comunicarii verbale, a dezvoltarii in parametri normali a structurilor
si functiilor psihice si de personalitate este actul compensarii.
Termenul de “compensare” provine din limba latina si denumeste
actiunea de echilibrare a unui efect prin altul iar transpus in domeniul
psihopedagogic primeste sensul de contrabalansare a unei deficiente.

4
Homeostazia (echilibrul organismului) se realizeaza in timp, este
un proces continuu iar in cazul unor deficiente la nivelul unor organe
de simt, echilibrarea are loc prin mobilizarea si solicitarea mai
intensa a celorlalte organe de simt functionale sau a unor procese
psihice.(Mariana Popa, 2002, pag 14).Exista trei forme de
compensare care se aplica si in cazul deficientelor de auz:
compensarea organica la nivelul fiecarui bloc (care se realizeaza prin
utilizarea resturilor de auz sau prin cresterea eficientei perceptiei
auditive), compensarea functionala intrasistemica (in cazul cofozei
presupune o reorganizare a schemei functionale prin preluarea de
catre alti analizatori valizi a functiei respective: vizual, tactil si prin
suplinire mintala, sau prin intermediul mijloacelor tehnice precum
protezele sau implantul) si compensarea mixta sau organico-
functionala (spre exemplu protezarea care potenteaza resturile de auz
asociata cu utilizare concomitenta a functiilor vizuale in labiolectura).
(Ilie Stanica/Mariana Popa/Anca Rozorea, 1997, pag.66)

3.DEMUTIZAREA

Daca defectul organic primar intra sub influenta medicala,


inlaturarea sau compensarea consecintelor defectului primar ocupa un
loc prioritar in sfera surdologiei. Problema fundamentala a acestui
domeniu de studiu o constituie demutizarea.
Demutizarea este activitatea complexa de inlaturare a mutitatii
cu mijloace proprii surdologiei prin folosirea cailor organice
nealterate si pe baza compensarii functionale.(Ilie Stanica/Mariana
Popa/Anca Rozorea, 1997, pag.69)
Recuperarea psiho-sociala, care include si demutizarea, consta
in dezvoltarea acelor insusiri fiziologice si ale diferitelor functii si
procese psihice-stimulate compensator-care sustine si optimizeaza
comunicarea verbala si scrisa. Procesul de demutizare inglobeaza

5
doua actiuni complementare: receptia vorbirii si emisia vorbirii sau
articularea corelata cu invatarea grafemelor pentru realizarea
comunicarii verbale orale si scrise. Punctul de vedere exprimat de
surdopsihopedagogie este ca demutizarea nu reprezinta un proces
limitat temporal, asa cum nici in cazul auzitorilor nu se pune
problema finalizarii procesului de acumulare de cunostinte in sfera
limbajului, ci trebuie privita in contextul educatiei permanente, prin
perfectionarea limbajului cu noi modele fonetice si lingvistice si prin
imbunatatirea sau corectarea pronuntiei.
Surdopedagogia intelege prin demutizare insusirea limbajului
prin cele trei laturi: insusirea fonetica a unei limbi - insusirea
lexicului unei limbi - insusirea structurii gramaticale. Aceste trei
componente se afla intr-o continua interrelationare si insusirea lor
este necesara nu doar pentru formarea comunicarii verbale ci si
pentru dezvoltarea gandirii notionale specifice naturii umane.
Programele de demutizare, fundamentale pentru achizitionarea
limbajului si dezvoltarea proceselor psihice care stau la baza adaptarii
psihosociale a individului cu deficiente auditive trebuie sa aiba la
baza o serie de principii, precum: o selectare riguroasa a materialului
verbal (tinandu-se cont de semnificatia, utilitatea practica si
accesibilitatea acestuia), interactiunea dintre complexitatea
programului si capacitatea de invatare a copilului deficient, evaluarea
complexa a auzului pentru stabilirea corecta a etapelor demutizarii in
functie de gravitatea deficitului primar, stabilirea concreta a unor
obiective de interventie in plan realist, stimularea si potentarea
disponibilitatilor psihologice a copilului deficient pentru o mai buna
compensare a functiilor afectate.(Anca Rozorea, 2003, pag.204)
Este elementar de precizat ca demutizarea se realizeaza intr-o
maniera organizata si este o activitate aflata sub controlul unei echipe
multidisciplinare (alcatuita din surdologi, logopezi, medici, protezisti,
psihologi, pedagogi) intr-o permanenta colaborare cu familia si nu in

6
cele din urma cu copilul in cauza, solicitand o implicare activa a
acestuia pentru a se ajunge la rezultatele scontate si pentru ca
programul sa-si atinga obiectivele intr-o maniera corespunzatoare.

4.METODE DE COMUNICARE LA PERSOANELE CU


DEFICIENTE AUDITIVE

Pentru eficientizarea comunicarii la persoanele cu deficiente


auditive, au fost introduse in procesul de demutizare mai multe
metode: metode orale (care folosesc preponderant limbajul oral),
metode psihopedagogice ce includ elemente manuale (simboluri
ajutatoare, dactileme, limbajul mimico-gestual, limbi orale gestuale),
labiolectura.
In lucrarea de fata , atentie va fi acordata doar unora dintre
aceste tehnici, care sunt in momentul actual cel mai des intrebuintate
si in jurul carora s-au creat diverse polemici din punct de vedere al
utilitatii si al aplicabilitatii lor in procesul de comunicare.
a)Metoda orala. Aceasta aborare prezinta numeroase variante si
este considerata pana in prezent drept cea mai practica si utilizata
metoda de demutizare, constand in insusirea , de catre persoana cu
deficiente auditive, a articularii si receptiei verbale, cu implicarea
simtului tactil si visual (Ilie Stanica/Mariana Popa, 1994, pag.113).
Problema majora a copiilor cu deficit auditiv o constituie nu defectul
primar ci mutitatea care survine si care il impiedica sa comunice cu
mediul si sa-si dezvolte normal structurile psihice de adaptare.
Metoda orala de demutizare presupune achizitionarea articularii
corecte a sunetelor si cuvintelor, ajungandu-se ulterior la realizarea
unei comunicari comprehensibile pentru auzitori. Majoritatea
specialistilor din domeniul deficientelor de auz au ajuns la concluzia
ca acei copii care au achizitionat limbajul oral au mai multe avantaje
fata de cei care utilizeaza preponderent metode gestuale. Sustinatorii

7
metodei orale de demutizare considera ca, luand in calcul importanta
limbajului articulat in societatea actuala, utilizarea efectiva si
intelegerea vorbirii permite persoanelor cu deficiente de auz sa
interactioneze facil cu marea majoritate a oamenilor, oferind totodata
numeroase oportunitati educationale, sociale si vocationale si un grad
ridicat de autonomie personala.(Daniel Ling, 1987, pag.14)
b)Metoda dactilologica. Multe din abordarile folosite la copiii
cu deficiente auditive prezinta o componenta manuala iar mainile
sunt utilizate intr-o maniera formala pentru a intari sau a transmite un
mesaj receptorului. Este important de subliniat ca aceasta miscare
gestuala nu este identica cu cea intrebuintata in exprimarea naturala a
unui mesaj si nu trebuie confundata cu gestul firesc, natural folosit in
toate sistemele de comunicare de catre auzitori. Dactilemele sunt
utilizate frecvent de persoanele cu deficiente de auz pentru a sprijini
limba vorbita iar sistemul dactilic este considerat chiar o forma
speciala a limbii care are la baza asocierea fiecarei litere din alfabet
cu o anumita pozitie sau miscare a mainii in aer. Exista sisteme
dactilice care intrebuinteaza doar degetele de la o mana si sisteme
care folosesc degetele de la ambele maini. Numarul dactilemelor este
acelasi cu cel al grafemelor, unele semne acoperind in totalitate
grafemul, altele imitandu-l, altele fiind conventii.(Ivan Tucker si Con
Powell, 1993, pag.57)
c)Metoda mimico-gestuala. Limbajul mimico-gestual este
considerat principala modalitate de comunicare in comunitatile de
surzi cat si intre surzi si auzitorii cunoscatori. In utilizarea acestui
limbaj persoana cu deficiente opereaza cu simboluri specifice, cu
gesturi care desemneaza un obiect, o actiune sau chiar o expresie. Un
element definitoriu al acestui mod de comunicare il reprezinta
mimica sau expresia fetei, care intareste simbolul gesticulat manual,
reprezentand o stare, un sentiment, o idee, alaturi de privirea
exemplificatoare. Acest limbaj prezinta sintaxa dar nu si morfologie

8
si este lacunar la anumite categorii gramaticale. Datorita faptului ca
fiecarui cuvant si uneori expresiilor verbale le sunt corelate semne
distincte, timpul de exprimare a unui mesaj in limbaj mimico-
gesticular este relativ la fel cu exprimarea lui verbala astfel incat
conversatia nu este foarte mult incetinita asa cum se intampla la cei
care folosesc metoda dactilologica. Semnele folosite pot fi naturale
(prezinta o asemanare cu obiectele), artificiale (create) si indicatoare
(indicarea obiectelor aflate in campul real al comunicarii).(Ilie
Stanica/Mariana Popa/Anca Rozorea,1997, pag 137)
d)Metoda labiolecturii. Labiolectura (citirea pe buze) este
perceperea vizuala a limbajului verbal sub forma orala dupa miscarile
vizibile ale organelor fonatoare si dupa fizionomia interlocutorului
(Ilie Stanica/Mariana Popa/Anca Rozorea, 1997, pag.177).Este un
proces fundamental in activitatea de demutizare deoarece doar
dezvoltarea progresiva a atentiei vizuale poate conduce la intelegerea
sunetelor emise de interlocutor si in final reproducerea lor.

CONCLUZIE

9
Ca si concluzie la lucrarea de fata, este important de subliniat
necesitatea stabilirii unor norme si modalitati de comunicare in cazul
copilului cu deficiente auditive, nu doar pentru ca este un copil ca
oricare altul si trebuie abordat ca atare ci si pentru ca prezinta
aceleasi nevoi sociale si afective ca si ceilalti , nevoi care trebuie
satisfacute intr-o maniera responsabila prin interrelationare si
colaborare.
Procesul de dezvoltare generala al acestor copii solicita o
monitorizare constanta, nu doar de familie ci si de specialistii din
diverse domenii astfel incat integrarea si adaptarea lor la mediu sa se
realizeze tinandu-se cont de specificul deficientei si al varstei si de
particularitatile acestora .In acest caz primul pas il constituie
abordarea unor modalitati de comunicare si implicit formarea vorbirii
la copil, actiuni care trecuie sa respecte anumite cerinte: depistarea si
diagnosticarea precoce a disfunctiei auditive, educarea intr-un mediu
vorbitor, colaborarea familiei cu specialistii, contactul permanent cu
auzitorii, crearea de medii adecvate stimularii comunicarii, exersarea
labiolecturii si a auzului in asociere cu aceasta si cu articulatia,
stimularea creativitatii si incurajarea permanenta, exersarea
permanenta pentru consolidarea noilor achizitii verbale s.a. Esta
deosebit de importanta optiunea parintilor pentru comunicarea pe
baza principiului “comunicarii totale” ceea ce va facilita exprimarea
nevoilor si dorintelor copilului si-l va antrena intr-o colaborare activa
in vederea demutizarii.
Aceste principii determina o dezvoltare a capacitatilor de
adaptare a copilului cu deficiente de auz la o societate in care piatra
de temelie o constituie comunicarea sub diversele ei forme, asigurand
persoanei integrarea in functie de cerintele comunitatii de care
apartine, atat in plan social cat si psihologic, valorificand toate
potentialitatile de care dispune prin functiile ramase valide,
nealterate.

10
Bibliografie:

11
 Ilie Stanica/Mariana Popa/Anca Rozorea - “Psihopedagogie
speciala.Deficiente senzoriale”
Editura Pro Humanitate 1997

 Mariana Popa - “Psihopedagogia deficientului de auz” Editura


“Dimitrie Cantemir” 2002 Targu-Mures

 Ilie Stanica/Mariana Popa - “Elemente de psihopedagogia


deficientelor de auz” Bucuresti 1994

 Anca Rozorea - “Deficiente senzoriale din perspectiva


psihopedagogiei speciale.Psihopedagogia deficientelor de
auz.”Partea a II-a Editura “Ex Ponto” Constanta 2003

 Mirela Ciolac - “Psihopedagogia deficientilor de auz”


Universitatea “Aurel Vlaicu” Arad 2006“

12
13

S-ar putea să vă placă și