Sunteți pe pagina 1din 13

Curs 1

1. Introducere în studiul microbiologiei medicale.


Obiectul, metodele şi scopul microbiologiei.
Istoricul microbiologiei medicale.

1.1. Introducere în studiul microbiologiei medicale


Există organisme şi microorganisme vii care au dimensiuni atât de mici încât nu pot fi
observate decât la microscop (optic sau electronic). Între aceste microorganisme putem
discuta despre alge, fungi, bacterii, virusuri şi paraziţi. Relativ de curând au intrat în discuţie
şi alte structuri numite prioni. Diferitele microorganisme sunt studiate în cadrul disciplinei de
microbiologie. Ca un domeniu înrudit cu microbiologia poate fi considerată şi imunologia.
Se consideră că microorganismele sunt dintre cele mai vechi, numeroase şi diversificate
forme de viaţă. Pot fi identificate în mediul înconjurător, au rol în descompunerea materiei
organice şi menţin fertilitatea solulului. Majoritatea microorganismelor sunt utile global sau
făcând parte din flora normală a diferitelor gazde. O mai mică parte sunt implicate, în diferite
grade, în patologie. În acest caz, bolile infecţioase pot să afecteze o persoană, un grup de
persoane sau o întreagă comunitate. Pe măsură ce bolile infecţioase au fost identificate a
apărut şi disciplina de epidemiologie, născută din necesitatea studiului izbucnirilor epidemice.
Datorită faptului că iniţial nu era cunoscută etiologia epidemiilor, acestea au fost considerate
drept fenomene ale naturii, invazii asupra poporului (de la cuvintele greceşti epi = pe, peste,
demos = popor). Există o serie de documente istorice care atestă existenţa epidemiologiei ca
ştiinţă privind patologia în masă, precum tratatele lui Hipocrate (460-377 înainte de Iisus
Christos), cele 7 cărţi „Despre epidemii” şi „Despre aeri, apă şi locuri”.
Microbiologia a avansat continuu, de la nivelul unei ştiinţe relativ simple la un nivel care
a determinat progrese însemnate în diagnosticul, prevenirea şi tratamentul bolilor. În bună
parte datorită aplicaţiilor microbiologiei, speranţa de viaţă a crescut semnificativ. La începutul
secolului, se înregistrau frecvent decese datorită unor cauze infecţioase (difterie, oreion, pestă,
poliomielită, rubeolă, rujeolă, tifos exantematic, tuberculoză, sifilis, varicelă, variolă, etc).
În acest moment variola este eradicată.
Pentru poliomielită a fost stabilită ţinta eradicării, iniţial pentru anul 2000, ulterior pentru
2012. Izbucnirea epidemică din 2010 „a împins” această ţintă peste alţi ani (unica boală
infecţioasă eradicată rămâne variola).
Pentru alte maladii sunt propuse alte ţinte de prevenire şi control iar evoluţia gravă, letală,
survine numai în anumite situaţii (forme clinice avansate, atipice, neglijate).
Datorită cunoştinţelor în domeniul microbiologiei s-au îmbunătăţit condiţiile sanitare, s-au
descoperit şi aplicat noi metode de conservare a hranei etc. Dezvoltarea „tehnologiei ADN”
(în special după anul 1973), bazată pe cunoştinţele acumulate pe parcursul ultimelor trei-patru
decade de studiu şi practică privind genetica microbiană, are o însemnătate deosebită. Există
de un număr de ani posibilitatea inserării de material genetic provenit de la oricare organism
viu în bacterii selecţionate şi adaptate astfel încât să poată realiza „sarcini” speciale, normale
la celula donatoare, ajungându-se până la posibilitatea ca tulpini de Escherichia coli
modificate genetic să sintetizeze structuri de tipul anticorpilor. Studiul bacteriologic a trecut
de la un nivel morfologic, celular la unul biochimic, molecular.
Microbiologia ca ştiinţă este strict necesară pentru sănătate, pentru menţinerea sănătăţii
şi prevenirea îmbolnăvirilor. Cunoaşterea modului de transmitere a diferitelor
microorganisme reduce numărul cazurilor de toxoplasmoză, tuberculoză sau gripă.
Cunoaşterea noţiunilor privind sterilizarea-antisepsia-dezinfecţia poate permite (în cazul
aplicării corecte în practică a acestor noţiuni) evitarea infecţiilor de spital sau a altor infecţii
produse în unităţi sanitare cu sau fără paturi. Cunoaşterea imunologiei şi imunopatologiei

1
permite înţelegerea legăturilor şi interrelaţiilor microorganism-gazdă, precum şi importanţa
procedeelor de imunizare şi supravegherea aplicării acestora. Măsurile generale aplicate
pentru evitarea apariţiei bolilor infecţioase sau a transmiterii ulterioare trebuie bazate pe un
nivel avansat de cunoştinţe microbiologice.
Studiul microbiologiei nu este dificil în cazul în care se înţelege faptul că microbiologia
este o ştiinţă foarte logică (cele mai multe principii pot fi învăţate prin simpla înţelegere a
acestora). Pe de altă parte, pe măsură ce reuşeşti să îi descifrezi o parte dintre taine poţi realiza
că este una dintre cele mai fascinante ştiinţe.
Microorganismele au fost descoperite relativ târziu, în 1680, cu toate că primul instrument
de mărire asemănător cu dispozitivele actuale a fost realizat în 1590 de către Zacharias
Janssen.
În 1665 Robert Hooke a observat pentru prima oară celulele, el a studiat o secţiune
dintr-un dop de plută şi a descoperit că structura plutei era formată din nişte „cutii” micuţe.
Antony van Leeuwenhoek (1632-1723), dorind să examineze ţesătura hainelor fine (deşi
era la bază un vânzător de mărunţişuri), se pare că a fost prima persoană care a văzut şi a
descris diferite microorganisme. Microscopul realizat de van Leeuwenhoek, instrument pe
care l-a construit singur, a constat dintr-o lentilă biconvexă într-un cadru metalic, cu o mărire
de până la 270 de ori. Cu acest microscop a examinat iniţial diferite ţesături, însă manifestând
o curiozitate deosebită a dorit să studieze ulterior apa din bălţi, tartrul dentar, materiile fecale
provenite de la un pacient cu „dizenterie”, etc. A fost mirat să observe în toate aceste
substanţe, mici organisme sferice, altele în formă de „bastonaş”, spirale, unele aflate în
mişcare rapidă, pe care le-a numit „animalicule”. Desenele pe care le-a făcut probează că a
observat cu adevărat bacterii, protozoare şi alte microorganisme. Pornind de la condiţia sa
iniţială, pe parcursul a circa 4 decade, Antony van Leeuwenhoek a redactat 125 de scrisori
traduse în engleză şi predate Societăţii Regale din Londra. În plus, 27 dintre lucrările sale au
fost publicate în Memoriile Academiei Franceze de ştiinţe. Se pare că unul dintre
microscoapele originale ale lui van Leeuwenhoek se află în muzeul Universităţii din Utrecht.
În urma descoperirilor lui Leeuwenhoek s-a pus întrebarea „de unde au apărut aceste
organisme?”. Până la mijlocul secolului al nouăsprezecelea cea mai acceptată teorie a fost
„teoria generaţiei spontane”. Învăţaţii epocii credeau că bacteriile apăreau spontan din materie
anorganică. În 1858 Rudolf Virchof a introdus termenul de „biogeneză”. Această teorie
susţinea faptul că un organism viu poate să apară numai din alt organism viu. Controversele
între cele două teorii s-au păstrat până în 1861 când Pasteur a infirmat ”teoria generaţiei
spontane”. Geniul lui Pasteur a demonstrat că aerul contaminat cu microorganisme poate
cotamina o soluţie sterilă, în schimb aerul steril nu poate să determine apariţia unor bacterii.
Cu mult înainte de a se fi cunoscut faptul că microorganismele sunt cauza bolilor
infecţioase au fost imaginate o serie de metode de prevenire a bolilor. Spre exemplu, Edward
Jenner (1796) a arătat că variola ar putea fi prevenită prin vaccinare. Semmelweis a avut
contribuţii importante privind prevenirea răspândirii bolilor în maternităţi şi spitale utilizând
substanţe chimice „dezinfectante”.
Regulile principale (unele valabile şi astăzi) precum şi metodele ştiinţei microbiologice
inclusiv principiile imunizării, utilizarea microbiologiei în medicina preventivă, prevenirea şi
controlul bolilor infecţioase se bazează pe activitatea a doi cercetători înzestraţi atât cu geniu
cât şi cu tenacitate, probabil având şi şansa de a fi trăit în „perioada marilor descoperiri”,
Louis Pasteur (1822-1895) şi Robert Koch (1843-1910). Pe bună dreptate, perioada
1857-1914 e considerată drept ”epoca de aur a microbiologiei”.
Louis Pasteur a fost un chimist francez devenit faimos prin descoperirea polarimetriei. Tot
el a demonstrat că fermentaţia şi putrefacţia sunt cauzate de organisme vii şi a notat o
asemănare între aceste procese şi bolile infecţioase luând în discuţie degradarea vinurilor şi
berii ca şi „boli” ale acestor produse. Pasteur a fost cel care a realizat un experiment prin care

2
a arătat că, atât cât era cunoscut pe baza datelor disponibile, organismele vii au luat naştere
numai din organisme vii, şi nu din materie moartă. În 1861 a descoperit fenomenul de
anaerobioză şi fermentarea butirică (produsă de Vibrion butyrique, numit ulterior Clostridium
butyricum). După elaborarea procedeului numit „pasteurizare”, a expus în 1877 teoria
pasteuriană cu privire la germeni desfiinţând (aşa cum am mai menţionat) „teoria generaţiei
spontanee”. Utilizând substanţe simple, de origine naturală şi gaze, vapori şi arcuri electrice
sub temperatură şi presiune crescută, microbiologii şi biochimiştii pot sintetiza o serie de
compuşi organici care au fost descoperiţi iniţial doar în celulele vii. După studiul fermentării
vinului, Pasteur a investigat o boală transmisibilă la viermii de mătase şi ca rezultat a formulat
teoria legată de implicarea germenilor în producerea unor boli. În ceea ce priveşte maladiile
umane, a insistat ca bandajele să fie curăţate şi instrumentele din spital să fie fierte.
Louis Pasteur a demonstrat în anul 1857, la aproape o jumătate de secol după lucrările
redactate despre vaccinare de către Edward Jenner, legătura dintre infecţii şi
microorganismele susceptibile a fi cultivate şi studiate în diferite experimente ingenioase,
Pasteur a protejat de antrax diferite ierbivore prin vaccinarea cu un preparat extras din
Bacillus anthracis. „Tratamentul profilactic” al rabiei a fost dezvoltat prin injectarea de
material uscat obţinut din măduva spinării de la animalele care au murit de rabie.
Joseph Meister, un băiat muşcat de un câine turbat, a fost primul om a cărui viaţă a fost
salvată prin această metodă fiind protejat de injecţiile făcute de Louis Pasteur. Tot Pasteur a
descoperit bacteriile anaerobe şi a studiat septicemia şi gangrena. Ca atare, a devenit posibilă
punerea la punct a tehnicilor de distrugere şi de control al diferiţilor germeni (stafilococi,
streptococi, pneumococi etc). În 1880, Louis Pasteur a demonstrat că putem fi protejaţi contra
bolilor infecţioase prin injectarea unor germeni atenuaţi.
Primul medic care a observat transmiterea infecţiilor în instituţii sanitare a fost Ignaz
Semmelweis. Femeile ce năşteau acasă sufereau mai puţine infecţii comparativ cu cele ce
năşteau la spital. A impus spălarea riguroasă şi „dezinfectarea” cu clor a mâinilor personalului
înainte de a aplica intra în sala de naştere sau de a consulta o femeie însărcinată.
Chirurgul englez Joseph Lister (1827-1912) a aplicat descoperirile lui Pasteur în chirurgie
chiar înainte ca bacteriile care determină infecţiiile chirurgicale (nosocomiale) să fi fost
descoperite. Lucrările lui Lister reprezintă baza tehnicii chirurgicale aseptice din ziua de
astăzi.
Ferdinand Cohn (1828-1898) a fost unul dintre cei mai renumiţi microbiologi germani.
El a extins cercetările lui Pasteur lucrând cu bacterii, alge şi fungi. Fiind foarte interesat de
bacteriologie, a scris una dintre primele cărţi referitoare la bacterii, realizând una dintre
primele clasificări bacteriene în genuri şi specii. Cohn a reprezentat un mare sprijin pentru
Robert Koch, încurajându-l să îşi publice lucrările cu privire la antrax.
Cu două secole înainte de apariţia bacteriologiei, Robert Boyle a sugerat că anumite boli
sunt provocate de organisme vii. Anatomistul Henle a sugerat că bolile infecţioase ar putea fi
determinate direct de către microorganisme.
Robert Koch i-a fost student lui Henle; a asigurat toate datele necesare pentru a demonstra
„teoria microbiană a bolii”. Dezvoltarea metodelor pentru izolarea bacteriilor în cultura
pură a fost printre cele mai importante descoperiri ale tehnicilor microbiologice şi a fost în
mare parte opera lui Robert Koch. O cultură pură de microorganisme se dezvoltă atunci când
pornim de la un singur tip de microorganism care se dezvoltă în eprubetele test sau în plăcile
cu mediu de cultură (în colonii izolate). În condiţii naturale, mai multe microorganisme din
specii diferite pot coexista în acelaşi mediu. Spre exemplu, în materiile fecale ale unui pacient
cu febră tifoidă, Salmonella Typhimurium se află „amestecată” cu un număr extrem de mare
de celule din alte specii bacteriene (aerobe şi anaerobe) sau chiar şi alte forme de
microorganisme.
În cadrul diagnosticului medical microbiologic este importantă izolarea în cultură pură a

3
germenilor patogeni. În exemplul menţionat, pentru diagnostic este necesară folosirea
metodelor care permit izolarea S. Typhimurium în cultură pură, singura care permite
identificarea şi stabilirea sensibilităţii/rezistenţei la antibiotice şi chimioterapice. în 1876
Koch a izolat în „cultură pură” bacteria care determină antraxul. Pornind de la splina recoltată
de la vite infectate şi procesată pentru a permite obţinerea unui produs patologic; a fost
capabil să infecteze şoareci de laborator utilizând această cultură. Implicat în cercetarea
etiologiei exacte a bolilor infecţioase, Robert Koch a rezumat ceea ce a considerat că
reprezintă datele esenţiale pentru a demonstra că un anume germen este cauza unei infecţii.
Aceste date sunt cuprinse în patru postulate, denumite Postulatele lui Koch, respectiv:
1. Microorganismele care determină boala trebuie să poată fi identificate în toate cazurile
de boală, în relaţie patogenică directă cu simptomele şi leziunile pe care le determină;
2. Microorganismul trebuie să poată fi izolat de la victimele bolii, în cultură pură, pentru
studiul în laborator;
3. Când cultura este inoculată la un animal susceptibil, trebuie să reproducă boala (sau,
cum s-a stabilit ulterior, să inducă apariţia anticorpilor specifici la noua gazdă);
4. Microorganismul trebuie să poată fi izolat din nou în cultura pură din infecţia produsă
experimental.
Utilizând aceste reguli precum şi diferitele tehnici microbiologice, Koch a descoperit
bacilul tuberculos (bacilul Koch), bacilul holeric, etc., precum şi modul de transmitere pentru
numeroase alte boli infecţioase (Babessia, Trypanosoma, Plasmodium, etc.).
Descoperirile menţionate au reprezentat debutul bacteriologiei, micologiei, virusologiei,
parazitologiei şi imunologiei ca ştiinţe. în doar aproximativ 15 ani (după 1880) au fost
descoperite şi izolate în cultură pură microorganisme implicate în multe dintre bolile
infecţioase importante. Aceste descoperiri au făcut posibilă stabilirea ca entităţi bine definite a
medicinei preventive şi respectiv a terapiei specifice (etiologice).
Ilia Mecinikov a evidenţiat modul natural de apărare a organismului faţă de agenţii
infecţioşi prin anumite celule care au proprietăţi fagocitare şi a scris în 1901 primul tratat de
imunologie.
În şcoala germană apar o serie de nume celebre, cum ar fi Behring, care a studiat toxinele
bacteriene, imunitatea umorală şi seroterapia precum şi Paul Ehrlich (1854-1915).
Cercetările lui Ehrlich stau la baza chimioterapiei antimicrobiene. Prin utilizarea derivaţilor
arsenicali în tratamentul sifilisului ipotezele sale au fost confirmate. Mai mult decât atât, în
anul 1878 Ehrlich realizează că există diferenţe de afinitate tinctorială faţă de coloranţii pe
bază de anilină. Această descoperire îl ajută să studieze efectul diferitelor substanţe chimice,
dar stă şi la baza apariţiei coloraţiilor în microbiologie.
Ehrlich arată că mycobacteriile au proprietatea de acido-rezistenţă iar doi ani mai târziu
(1884), cercetătorul danez Christian Gram pune bazele coloraţiei care îi poartă numele şi care
are o remarcabilă utilitate după aproape 125 ani de la această descoperire.
Deşi asistenţa medicală într-o anumită formă a existat încă de la debutul vieţii umane pe
pământ, începuturile nursing-ului profesional au fost realizate de către Florence Nightingale
(1820-1910), care a început munca sa cu mai bine de 140 de ani în urmă, în cursul războiului
din Crimeea (1854-1856). Descoperirile ulterioare, privind relaţia dintre microorganisme şi
boală, au necesitat dezvoltarea unor proceduri de nursing mai complexe şi mai rafinate decât
cele utilizate de „îngerii din Crimeea”.
Descoperirea măsurilor profilactice precum administrarea de vaccin variolic (1796), de
toxoizi şi antitoxine (în difterie şi tetanos), a serurilor imune (von Behring, Fränkel şi
Kitasato, 1890), a vaccinurilor polio şi rujeolos (Enders, Weller şi Robins 1949; Salk 1954;
Sabin şi alţii, 1954-1967), precum şi utilizarea de gama globuline pentru prevenirea pojarului,
rabiei, tusei convulsive etc., au făcut necesară dezvoltarea de noi concepte şi educaţie în
prepararea şi administrarea acestor substanţe.

4
Identificarea căilor de transmitere a infecţiilor a condus la dezvoltarea de metode eficace
de prevenire a răspândirii bolilor. În 1895, sir Ronald Ross (1857-1932), medic militar în
India, a demonstrat transmiterea agentului etiologic al malariei prin intermediul ţânţarilor.
Parazitul a fost vizualizat în eritrocitele umane în 1881 de către Laveran, chirurg al armatei
franceze în Algeria. În 1900 a fost demonstrată transmiterea virusului febrei galbene de către
o specie particulară de ţânţari (Aedes aegypti), în Cuba.
Descoperirea unor teste de diagnostic în domeniul microbiologiei a necesitat o pregătire
microbiologică mai avansată a medicilor, asistentelor şi a altor profesionişti ai sănătăţii în
metode pentru colectarea produselor şi raportarea specifică de laborator, astfel încât terapia să
demareze cât mai precoce. Descoperirea de substanţe chimice specifice (de exemplu
sulfonamidele, Domagk 1935) şi substanţe antibiotice (de exemplu penicilina, streptomicina,
tetraciclina şi cloramfenicolul) a contribuit la îmbunătăţirea modului de abordare medicală a
problematicii bolilor infecţioase. Primul medicament anti-tuberculos este descoperit în anul
1944 (streptomicina - Scharty, Bugie, Waksman).
Procedurile chirurgicale moderne ar fi imposibile fără dezinfecţie şi sterilizare. Industria
laptelui, a conservelor, a hranei ambalate şi congelate sunt dependente de microbiologie.
Sanitaţia sistemelor de apă şi tratarea apelor poluate sunt posibile numai datorită cunoştinţelor
acumulate prin microbiologie în cursul ultimului secol.În multe moduri profesiunea medicală
şi fiecare latură a ei este dependentă de cunoaşterea, înţelegerea şi utilizarea informaţiilor
din microbiologie.

2. Noţiuni de morfologie bacteriană

2.1. Caracteristici ale celulei bacteriene


Bacteriile se pot clasifica după mai multe criterii, însă o variantă utilă de clasificare este
clasificarea în funcţie de structură şi aspectul peretelui bacterian, bacteriile putând fi:
- rigide, cu perete dens, imobile sau mobile; unele dintre aceste bacterii pot forma micelii
(ex., bacterii din genurile Mycobacterium, Actinomyces, Streptomyces, Nocardia); dacă
majoritatea bacteriilor studiate sunt cultivabile pe medii artificiale există şi bacterii care pot fi
denumite ca paraziţi strict intracelulari (ex. genurile Rickettsia, Chlamydia);
- flexibile, cu perete celular subţire (ex. spirochetele, Treponema spp., Leptospira spp.);
- lipsite de perete celular (ex. bacteriile din genul Mycoplasma).
Celula bacteriană este o celulă procariotă şi are caracteristici structurale diferite în
comparaţie cu celula eucariotă (tabelul nr. 1).
2.2. Forma şi dimensiunile bacteriilor
2.2.1. Forma
În funcţie de formă, bacteriile se pot grupa în mai multe categorii şi pot avea:
a) formă cocoidală, cu diametre egale sau inegale (coci), dispuse izolat sau grupat.
Majoritarea steptococilor şi stafilococii sunt sferici, enterococii sunt ovalari, pneumococii
sunt lanceolaţi, gonococii şi meningococii pot fi reniformi.
Dispunerea bacteriilor depinde de mediul de cultură în care se dezvoltă, de vârsta culturii
bacteriene, de alte aspecte fiziologice precum şi de modul în care are loc diviziunea în cursul
procesului de creştere şi multiplicare (planul de diviziune).
Modul de dispunere poate fi considerat, cu anumite rezerve, caracteristic pentru unele
genuri de bacterii, de ex.:
- stafilococii sunt coci sferici dispuşi în grămezi („ciorchine”);
- pneumococii sunt coci lanceolaţi dispuşi doi câte doi, eventual înconjuraţi de o capsulă
comună (în diplo);
- streptococii sunt coci dispuşi în lanţuri etc.;

5
b) formă de bastonaş (bacili, „rods”), drepţi cu capetele uşor rotunjite (enterobacterii),
drepţi cu capetele tăiate drept (Bacillus anthracis), fuziformi, cu ambele capete ascuţite
(Fusobacterium nucleatum), dispuşi uneori într-un mod caracteristic (de exemplu „în
palisade”, ca şi scândurile dintr-un gard - bacilii pseudodifterici);

Tabelul nr. 1. Caracteristici comparative (celula eucariotă / celula procariotă).


  Celula eucariotă Celula procariotă
Nucleul - prezintă membrană - nu prezintă membrană
- are mai mulţi cromozomi - are un singur cromozom, circular
- prezintă aparat mitotic - absenţa mitozei
- nucleul este tipic, prezintă nucleol - nu este tipic, ci apare ca nucleoid
Citoplasma prezintă: nu prezintă:
- reticul endoplasmic - reticul endoplasmic,
- mitocondrii - mitocondrii,
- lizozomi - lizozomi
- ribozomi 80S - prezintă ribozomi 70S
- membrana citoplasmatică conţine - membrana citoplasmatică nu conţine
steroli steroli (excepţie Mycoplasma)
Peretele celular - absent sau compus din celuloză - are structură complexă, prezentând
sau chitină. glicopeptid, proteine, lipide etc.
- nu prezintă glicopeptid
Diviziune mitoză diviziune directă (binară)
Capsula absentă adesea prezentă

c) aspect cocobacilar (exemplu H. influenzae, B. pertussis, B. abortus);


d) actinomicete, care în culturi tinere formează filamente lungi, ramificate (asemănător
mucegaiurilor); aceste filamente se fragmentează şi rezultă aspecte bacilare (ex. Actinomyces
israelli);
e) forma spiralată (bacili curbi - V. cholerae, spirili şi spirochete - T. pallidum).
Unele bacterii, chiar şi atunci când rezultă prin multiplicarea unei singure celule „mamă”
prezintă un pleomorfism deosebit de accentuat (de exemplu Proteus spp.).
În culturi vechi sau sub influenţa unor factori fizici, chimici, biologici, sub tratament cu
antibiotice etc., pot apărea forme modificate: filamentoase, umflate, ramificate etc., care pot
crea confuzii de diagnostic pentru examinatorul fără experienţă sau care nu face o examinare
ţinând cont de context. Dacă are loc repicarea acestora pe mediu de cultură proaspăt iar
examinarea ulterioară se face la timpul potrivit (având în vedere durata optimă de
multiplicare) vor rezulta forme „tipice” pentru specia respectivă.
2.2.2. Dimensiunile
Dimensiunile variază în funcţie de gen, specie, condiţiile de mediu, vârsta şi stadiul de
dezvoltare al culturii. În general bacteriile au dimensiuni de ordinul micrometrilor, de
exemplu, pentru coci 0,5-2 µm, iar pentru bacili 0,3-2/0,5-10 µm. Dintre bacteriile vizibile la
microscopul optic, Francisella tularensis (discutată astăzi în legătură cu posibile atacuri
teroriste) poate avea dimensiuni mici, de circa 0,3-0,6 µm/0,2 µm. Rickettsiile, chlamydiile şi
mycoplasmele nu sunt vizibile la microscopul optic datorită dimensiunilor foarte mici.
Flagelii pot atinge dimensiuni de până la 10 µm. Formele filamentoase rezultate după
tratamentul cu antibiotice pot depăşi această dimensiune. Bacteriile din genul Proteus pot
prezenta „în mod natural” forme filamentoase, de dimensiuni mari. Dacă în 1993 a fost pusă
în evidenţă Epulopiscium fishelsoni (60-800 µm/200-500 µm), cea mai mare bacterie

6
cunoscută astăzi este Thiomargarita namibiensis, o proteobacterie Gram negativă, potenţial
vizibilă cu ochiul liber (dimensiuni între 100–300 µm şi până la 750 µm) (1999).
Datorită dimensiunilor mici, bacteriile pot fi vizualizate numai cu ajutorul microscopului,
fie clasic, cu lumina transmisă direct, atunci când utilizând un ocular cu o mărire de 10× şi un
obiectiv (de imersie) cu o mărire de 90-100 X, se realizează o amplificare a dimensiunilor
bacteriene de circa 900-1000 X, fie utilizând alte tipuri de microscoape. Spre exemplu,
utilizarea preparatelor colorate prin metode în care marcajul se face cu subtanţe fluorescente
va creşte puterea de rezoluţie iar numărul de câmpuri investigate poate fi mai redus în
comparaţie cu investigarea unui preparat colorat clasic (a se vedea cursul referitor la genul
Mycobacterium, care va fi predat în semestrul al II-lea).
Iluminarea în câmp obscur permite examinarea preparatelor proaspete şi evidenţierea
agentului etiologic al sifilisului (T. pallidum), agentul etiologic al leptospirozei (Leptospira
spp.), inclusiv mobilitatea acestora.
Informaţii privind preparatele microscopice, executarea şi colorarea frotiurilor, tehnica
examenului microscopic în diagnosticul microbiologic sunt prezentate.
2.3. Componentele structurale ale celulei bacteriene
Atât din punct de vedere structural cât şi funcţional, există o serie de asemănări între
celula procariotă şi celula eucariotă. Bacteriile prezintă atât elemente structurale interne cât şi
structuri externe care pot şi merită a fi studiate având implicaţii în relaţiile dintre celula
bacteriană şi organismul gazdă. Există două tipuri de elemente structurale, unele dintre
acestea fiind întâlnite la toate speciile de bacterii (constante), altele fiind întâlnite numai în
anumite condiţii şi doar la anumite specii sau tulpini bacteriene (facultative).
2.3.1. Structuri constante ale celulei bacteriene
Structurile constante ale celulei bacteriene sunt reprezentate de:
- perete,
- membrană citoplasmatică,
- citoplasmă (cu ribozomi şi facultativ cu incluzii, vacuole, plasmide) şi de
- nucleu.
2.3.1.1. Peretele bacterian
Peretele bacterian înconjoară membrana citoplasmatică. Lipseşte la bacteriile din genul
Mycoplasma. Are o grosime de circa 15-30 nm.
Bacteriile Gram-pozitive conţin aproximativ 80-90% mureină (peptidoglican, glicopeptid
parietal). Mureina este un heteropolimer al cărui schelet este format din lanţuri polizaharidice.
Aceste lanţuri sunt formate prin polimerizarea, alternantă, a 2 structuri zaharidice:
- acidul N-acetil-muramic (NAM) şi
- N-acetil-glucozamina (NAG).
Fiecare moleculă de NAM are substituit un tetrapeptid alcătuit din D şi L-aminoacizi.
Se consideră că aminoacizii în formă D conferă un grad de protecţie faţă de enzimele
proteolitice. Între tetrapeptidele substituite, la lanţurile polizaharidice alăturate, se stabilesc
legături peptidice prin gruparea terminală -COOH a unui tetrapeptid şi grupări terminale
libere ale tetrapeptidului vecin. Astfel se formează structuri bidimensionale, destul de
complicate, sub forma unor straturi care înconjoară întreaga celulă bacteriană.
Bacteriile Gram-pozitive reţin violetul de metil (violet de genţiană în coloraţia „clasică”)
şi au culoare violet pe frotiul colorat Gram. La unele bacterii, reţeaua de bază este acoperită
de reţele suplimentare cu specificitate antigenică, alcătuite de exemplu din acid teichoic
(polimer de ribitol fosfat şi glicerol fosfat), legat de regulă covalent la peptidoglican. În cazul
în care structurile fosfat se găsesc în cantităţi limitate sau nu pot fi sintetizate, la nivelul
peretelui bacterian putem întâlni acidul teichuronic. Dintre bacteriile Gram-pozitive se pot
aminti stafilococul, streptococul, enterococul, bacilul difteric, bacilul listeriozei,
actinomicetele, bacilul antraxului, clostridiile etc.

7
În cazul bacteriilor Gram-negative se descrie un perete celular în general mai subţire dar
mult mai complex. Peretele este alcătuit dintr-un strat fin de peptidoglican (circa 10-20% din
structura peretelui) care este acoperit de o membrană externă. Spaţiul dintre membrana
citoplasmatică şi membrana externă (include peptidoglicanul) reprezintă spaţiul periplasmic.
Din punct de vedere chimic, membrana externă este alcătuită din fosfolipide, proteine şi
cantităţi variabile de lipopolizaharide. Alte proteine importante care se află la acest nivel sunt
porinele. Lipopolizaharidul (endotoxina) are în componenţă două structuri esenţiale: lipidul A
şi polizaharidul O. Bacteriile Gram-negative se decolorează cu alcool-acetonă şi se
recolorează cu fucsină diluată (au culoare roşie la coloraţia Gram). Dintre bacteriile
Gram-negative am putea aminti meningococul, gonococul, enterobacteriile, vibrionul holeric,
bacilul piocianic, cocobacilii Gram-negativi (ex. Haemophilus influenzae, Bordetella
pertussis, Brucella abortus) etc.
Bacteriile acid-alcool rezistente (de exemplu, mycobacteriile sau nocardiile) conţin o
cantitate substanţială de lipide la nivel parietal. Rezistă decolorării cu acid-alcool (au culoare
roşie pe fond albastru la coloraţia Ziehl-Neelsen); această coloraţie continuă să reprezinte o
etapă esenţială în diagnosticul bacteriologic al tuberculozei, indiferent de cele mai recente
descoperiri privind tehnicile moderne de laborator (inclusiv utilizarea sondelor nucleotidice
sau amplificarea genetică). În afară de mycobacterii (în special M. tuberculosis, dar şi
numeroase mycobacterii „atipice” (non-tuberculous mycobacteria, NTM, ex. M. avium,
M. intracellulare, M. kansasii), există şi alte specii bacteriene care pot apărea colorate
asemănător după utilizarea metodei Ziehl-Neelsen, spre exemplu bacilul difteric
(C. diphteriae).
Rolurile peretelui bacterian:
- prin rigiditate asigură forma caracteristică bacteriei (coci, bacili, etc);
- asigură rezistenţa bacteriei (de exemplu la variaţii ale presiunii osmotice şi la presiuni
interioare care pot ajunge până la 20 atm.);
- flexibilitatea peretelui celular la unele bacterii (ex. spirochete) poate fi explicată atât prin
flexibilitatea membranei cât şi prin grosimea redusă a peptidoglicanului;
- are rol antigenic (carbohidratul C la streptococ, antigenul O - polizaharidic, în cazul
bacteriilor Gram-negative, etc);
- prezintă receptori, de exemplu pentru bacteriofagi;
- are rol în diviziunea bacteriană participând la formarea septului transversal;
- la nivelul lui pot acţiona unele antibiotice (exemplu beta-lactaminele, vancomicina,
D-cicloserina);
- la bacteriile Gram-negative este asociat cu numeroase enzime (situate în spaţiul
periplasmic şi la nivelul membranei externe).
Protoplastul (formă rotundă înconjurată de membrana citoplasmatică) reprezintă bacteria
Gram-pozitivă după îndepărtarea completă a peretelui, de exemplu sub acţiunea lizozimului
care lizează mureina. În medii hipotone protoplastul se lizează. Este o structură care nu se
poate multiplica.
Sferoplastul reprezintă bacteria Gram-negativă după degradarea parţială a peretelui
(conţine o cantitate mai mică de mureină). Lizozimul poate acţiona asupra peptidoglicanului
numai după alterarea membranei externe (ex. după tratare cu EDTA). În medii hipotone
sferoplastul se lizează. Spre deosebire de protoplast, se poate multiplica.
Anumite bacterii produc autolizine (enzime hidrolitice care degradează peptidoglicanul,
spre exemplu glicozidaze, amidaze, peptidaze). Este probabil ca aceste substanţe să aibă un
rol în creşterea şi multiplicarea bacteriană.
Formele L
În 1935 s-a observat prezenţa unor germeni modificaţi structural. Au fost numite forme
„L”, după numele Institutului Dr. Lister unde au fost descoperite. Nu sunt microorganisme

8
noi, ci variante ale unor microorganisme cu peretele bacterian modificat. Utilizându-se
lizozim sau penicilină ca agenţi inductori s-au putut obţine forme „L” de la majoritatea
bacteriilor. Este posibil ca aceste forme „L” să explice, prin prezenţa lor în organism, anumite
infecţii cronice (de exemplu infecţii ale aparatului urinar).
2.3.1.2. Membrana citoplasmatică
Între perete şi citoplasmă există membrana citoplasmatică având grosimea de 7-10 nm;
poate reprezenta circa o zecime din greutatea uscată a peretelui bacterian.
Electronomicrografic apare formată din 2 straturi întunecoase separate de un strat mai clar.
Este considerată un „mozaic fluid”, compusă dintr-un film fosfolipidic în care flotează
proteine globulare cu extremităţile polare hidrofile expuse spre spaţiul intracelular,
extracelular sau ambele. Aproape 10% din proteinele celulei bacteriene, peste 200 de feluri de
proteine, sunt localizate la nivelul membranei citoplasmatice. Fosfolipidele, dispuse în dublu
strat, au extremităţile polare, hidrofile, expuse contactului cu apa pe ambele feţe ale
membranei şi extremităţile nepolare, hidrofobe, orientate spre stratul mijlociu al membranei.
Nu conţine steroli (excepţie Mycoplasma spp.).
Rolurile membranei citoplasmatice sunt de:
- filtru selectiv, datorită permeazelor (rol în permeabilitate şi transport);
- barieră osmotică;
- a conţine enzime ale metabolismului respirator (de exemplu citocromi);
- a fi sediul majorităţii activităţilor enzimatice ale celulei bacteriene (de exemplu intervine
activ în procesele de biosinteză);
- excreţie a unor enzime hidrolitice;
- a interveni activ în procese de biosinteză;
- a contribui la formarea septului transversal (rol în diviziunea celulară);
- a participa la procesul de chemotaxie prin receptorii de pe suprafaţa sa.
Asupra membranei pot acţiona anumite antibiotice (de exemplu polimixinele).
2.3.1.3. Mezozomii
Mezozomii sunt structuri care se formează prin invaginarea membranei citoplasmatice de
care rămân legaţi. Sunt prezenţi în special la bacteriile Gram-pozitive. Au structura chimică a
membranei citoplasmatice şi aceleaşi funcţii în permeabilitate şi respiraţie. Cu un capăt se pot
fixa de materialul nuclear, favorizând distribuirea în mod egal a genomului între cele două
celule fiice. Au rol şi în formarea septului transversal.
2.3.1.4. Citoplasma
La microscopul optic, pe preparatele colorate uzual, observăm numai citoplasma
bacteriană, intens bazofilă. Detaliile structurale (nucleoplasmă, ribozomi, incluzii) se pot
observa numai cu ajutorul microscopului electronic. Are o structură mai simplă faţă de
citoplasma eucariotelor. Este constituită dintr-un sistem coloidal format din proteine, enzime,
lipide, pigmenţi, hidraţi de carbon, săruri minerale şi apă. Conţine în mod caracteristic 80%
apă, menţine într-un sistem coloidal proteine, carbohidraţi, lipide, săruri etc, conţine o mare
cantitate de ARN (ex. ARNm, ARNt).
Particulele citoplasmatice studiate sunt: ribozomii, incluziile, vacuolele; în citoplasmă pot
exista şi elemente facultative, plasmidele (formate din ADN extracromozomial).
La celula tânără citoplasma este intens colorată, omogenă, conţine ARN în cantitate mare,
este clară în timp ce la celula „bătrână” citoplasma are aspect granular.
2.3.1.5. Ribozomii: structură, rol
Ribozomii au formă aproximativ sferică, pot fi văzuţi la microscopul electronic.
Mărimea lor (circa 10-20 nm) depinde de concentraţia ionilor Mg 2+ şi K+. Unii ribozomi sunt
liberi în citoplasmă, în timp ce alţii apar legaţi de faţa internă a membranei citoplasmatice.
Din punct de vedere chimic conţin circa 65% ARNr (ribozomal). Au constanta de sedimentare
de 70 unităţi Swedberg dar sunt constituiţi din două subunităţi de câte 30S şi respectiv 50S.

9
În subunitatea mică intră o singură moleculă de ARNr, 16S şi 21 de tipuri de proteine
ribozomale. În subunitatea mare intră mai multe tipuri de molecule de ARNr (ex. ARNr 23S).
Între cele două subunităţi se formează canalul prin care trec moleculele de ARNm (mesager)
în cursul sintezei proteice. Se apreciază că într-o bacterie cu dimensiuni medii, aflată în faza
de creştere activă, se sintetizează circa 500 ribozomi/minut, metabolismul bacterian fiind
foarte intens.
Ribozomii au rol esenţial în procesul de biosinteză proteică. Au tendinţa de a se grupa în
polisomi (poliribozomi) cu eficienţă sporită în biosinteza proteică. În aceste condiţii, la un
moment dat pe aceeaşi moleculă de ARNm se află în scopul traducerii mesajului genetic mai
mulţi ribozomi, care constituie un ansamblu care poartă numele de polisom.
Biosinteza proteică
Biosinteza proteinelor are loc la nivelul ribozomilor.
Cu toate că secvenţa de aminoacizi din structurile proteice este „dictată” de secvenţa de
baze azotate din ADN, pentru că nu există afinitate şi posibilitate de cuplare între ADN şi
aminoacizi este necesar ca o altă structură să permită poziţionarea aminoacizilor în lanţul
viitoarei proteine.
Iniţial are loc transcrierea informaţiei genetice pe ARNm (mesager), care va transporta
această informaţie de la genom la nivelul ribozomilor, sub forma unei copii complementare.
Gena este segmentul de ADN care deţine informaţia genetică pentru sinteza unei proteine.
Segmentul de ADN care controlează sinteza unui polipeptid poartă numele de cistron.
ARNm care deţine informaţia genetică pentu sinteza unei singure catene de polipeptid
poartă numele de ARNm monocistronic.
La bacterii, de obicei, o moleculă de ARNm trebuie să poarte informaţia necesară pentru
sinteza mai multor catene diferite şi în acest caz ARNm poartă numele de ARNm
policistronic. Această situaţia particulară este datorată dimensiunii mici a acestor procariote
precum şi metabolismului intens care are loc în cursul procesului de creştere şi multiplicare.
Spre exemplu, la E. coli, pentru metabolizarea lactozei sunt necesare potenţial 3 enzime
diferite, iar mesajul genetic pentru sinteza acestora se află deţinut de o singură moleculă de
ARNm policistronic.
De regulă, numai o catenă de ADN este folosită drept matriţă pentru ARNm. Transcrierea
mesajului genetic este selectivă (se desfăşoară între promotor şi semnalul de terminare) şi este
controlată de ARN polimeraza ADN-dependentă.
Pentru traducerea mesajului genetic este necesară intervenţia la nivel ribozomal a
moleculelor de ARNt (de transfer). Acestea au o dublă specificitate (pentru fiecare dintre cei
20 de aminoacizi există una sau mai multe molecule de ARNt; în acelaşi timp există enzime
specifice fiecărui tip de aminoacid care controlează legarea corectă a aminoacizilor activaţi pe
ARNt corespunzător). La nivelul fiecărui ARNt există trei nucleotide (anticodon)
complementar codonului care corespunde aminoacidului.
ARNt nu are niciodată la anticodon succesiunea UUA, CUA sau ACU şi în aceste condiţii
ne putem explica motivul pentru care codonii UAA, UAG şi UGA sunt codoni stop.
Succesiunea specifică a nucleotidelor este transpusă într-o secvenţă specifică de
aminoacizi care intră în constituţia lanţului polipeptidic din proteina în curs de formare.
2.3.1.6. Incluziile
Incluziile sunt formaţiuni care apar în citoplasmă la sfârşitul perioadei de creştere activă.
Dimensiunea şi forma incluziilor citoplasmatice pot varia în funcţie de condiţiile externe.
Pot conţine polimeri anorganici (de exemplu, corpusculii metacromatici ai genului
Corynebacterium, la a căror descoperire a avut un rol important Profesorul Victor Babeş),
substanţe anorganice simple, polimeri organici (rezervor energetic mai ales la germenii
sporulaţi aerobi), lipide, cristale, granulaţii de sulf etc.
2.3.1.7. Vacuolele

10
Vacuolele sunt formaţiuni sferice care conţin diferite substanţe în soluţie apoasă. Au o
membrană lipoproteică numită tonoplast. Au fost descrise în mai ales la bacteriile acvatice şi
ar putea avea un rol în plutirea acestora.
2.3.1.8. Nucleul
Masa nucleară vine în contact direct cu citoplasma. Este localizată în partea centrală a
celulei. Conţine ADN, nu are nucleoli. Are afinitate pentru coloranţii bazici, dar pe
preparatele colorate uzual este mascat de bazofilia intensă a citoplasmei bogată în ARN.
Unicul cromozom bacterian este alcătuit dintr-o singură moleculă de ADN dublu catenar,
cu aspectul unui fir lung (1.000-2.000 µm), închis într-un inel şi replicat pe el însuşi,
superspiralat. Mărimea cromozomului poate să difere în funcţie de specia bacteriană
(şi respectiv numărul de perechi de baze); cea mai mică celulă bacteriană ar fi cea de
Mycoplasma spp., la care dimensiunea este de 4.700 kpb, în timp ce cromozomul de E. coli
poate avea o dimensiune de circa 3 ori mai mare. Având în vedere că dimensiunea bacteriilor
este de circa 1-2 mm în cazul cocilor şi de câteva ori mai mare în cazul bacililor, pentru ca
materialul genetic să poată fi conţinut în acest spaţiu redus, acesta trebuie să fie compactat
într-un mod remarcabil şi astfel, rezultă nucleoidul bacterian care poate fi diferenţiat
microscopic. Nucleoidul este format din molecula de ADN asociată cu proteine şi o cantitate
variabilă de ARN.
Relativ recent (1989) s-a descoperit că există şi bacterii care deţin cromozomi lineari
(ex. Borrelia burgdorferi). Toate speciile din genul Borrelia deţin şi plasmide lineare.
Replicarea cromozomului bacterian se face printr-un mecanism semiconservativ. Aşa cum
am menţionat, cromozomul este unic, însă în celula care se dezvoltă rapid există posibilitatea
ca înainte ca prima replicare să se fi încheiat să se iniţieze încă o replicare şi în acest caz
celula bacteriană va putea fi meroploidă (doar anumite regiuni cromozomiale sunt copiate de
mai multe ori) sau chiar poliploidă (tot cromozomul a fost copiat de mai multe ori).
Dacă replicarea cromozomială nu este succedată de diviunea celulei (aşa cum se întâmplă în
mod obişnuit), putem remarca în celula bacteriană existenţa mai multor cromozomi.
Cromozomii suplimentari (în total 2 sau 4) nu aduc o informaţie genetică diferită pentru că ei
sunt copii ale cromozomului iniţial (identici cu acesta).
Nucleul deţine informaţia genetică necesară proceselor vitale de creştere şi multiplicare.
Codonul
Din punct de vedere funcţional, 3 nucleotide consecutive din structura moleculei de ADN
formează un codon. Codonii deţin informaţia genetică pentru a plasa într-o anumită secvenţă
un anumit aminoacid, în lanţul polipeptidic care va fi sintetizat la nivelul ribozomilor.
Cistronul
Cistronul reprezintă o subunitate funcţională a genei, capabilă să determine independent
sinteza unui lanţ polipeptidic.
Gena
Gena structurală reprezintă o porţiune a genomului, respectiv o anumită secvenţă de
nucleotide dispuse liniar. Genele structurale reprezintă circa 90% din ansamblul informaţiei
genetice. Poartă înscrisă în structura sa informaţia genetică necesară pentru sinteza unei
proteine specifice, structurale sau funcţionale (enzime).
2.3.2. Structuri facultative
Structurile facultative ale celulei bacteriene sunt reprezentate de capsulă, cili (flagelii),
fimbrii (pili) şi spori (forme de rezistenţă).
2.3.2.1. Capsula: structură, rol, evidenţiere
Numeroase bacterii sintetizează polimeri organici (de obicei polizaharide) care formează
în jurul celulei o matrice fibroasă, numită glicocalix.
La unele bacterii glicocalixul aderă strâns de celula bacteriană şi reprezintă capsula.
Există bacterii care deţin o capsulă bine definită, cu structură polizaharidică (S. pneumoniae,

11
K. pneumoniae, unele tulpini de E. coli etc) sau cu structură polipeptidică (Bacillus anthracis
etc).
La alte bacterii, glicocalixul formează o reţea laxă de fibrile care se pierde parţial în
mediu şi poate fi separată de corpul bacterian prin centrifugare, capsula flexibilă, care nu este
vizibilă la microscopul optic.
Roluri:
- factor de virulenţă, împiedicând fagocitarea bacteriei şi favorizând invazivitatea;
- rezistenţă faţă de surfactanţi, anticorpi;
- permite aderarea unor bacterii (rol de adezină);
- barieră protectoare faţă de bacteriofagi, protozoare;
- conţine substanţe cu specificitate antigenică (de specie sau de tip) - antigenul K.
Spre exemplu, în cazul S. pneumoniae există peste 90 tipuri antigenice capsulare în timp ce la
E. coli sau la Klebsiella pneumoniae există peste 80 tipuri antigenice capsulare.
Referitor la modalităţile de evidenţiere ale structurilor capsulare, este de menţionat că prin
coloraţia cu albastru de metilen sau tuş de China/India, în jurul bacteriei apare un halou
necolorat. Există şi coloraţii speciale pentru capsulă, de exemplu coloraţia Hiss.
Structura antigenică a capsulei permite identificarea bacteriilor, spre exemplu prin reacţia de
umflare a capsulei (Neufeld) atunci când se folosesc seruri polivalente sau monovalente
anticapsulare pentru identificarea pneumococilor.
2.3.2.2. Flagelii: structură, rol, localizare
Cilii sau flagelii conferă mobilitate bacteriilor. Mobilitatea poate fi evidenţiată în
preparatul proaspăt (între lamă şi lamelă) sau pe anumite medii speciale (ex. MIU).
Mobilitatea germenilor din genul Proteus este observată pe orice mediu de cultură solid pe
care acest microorganism foarte mobil se dezvoltă (fenomenul de „invazie”).
Flagelii sunt formaţiuni fine, alungite, flexibile, cu origine la nivelul corpusculului bazal.
Acesta este alcătuit (de ex. la majoritatea bacteriilor Gram-negative) din patru discuri aranjate
ca două perechi pe o structură care trece prin mijlocul lor. Corpusculul bazal este plasat în
perete şi membrana citoplasmatică. Din punct de vedere chimic flagelul este de natură
proteică (flagelina).
Roluri:
- în mobilitate (cu o viteză de circa 50 µm / secundă); cilul are o mişcare de rotaţie,
asemănătoare unei înşurubări în mediu şi ca atare corpul bacterian este împins în direcţia
opusă; „motorul” rotaţiei e reprezentat de corpusculul bazal iar energia este obţinută din ATP;
- antigenic (datorită structurii proteice - antigenul H, specific de tip);
- în clasificarea bacteriilor (prin număr şi distribuţie), bacteriile putând fi
- monotriche (cu un flagel dispus la o extremitate), de exemplu Vibrio cholerae,
Pseudomonas aeruginosa;
- lofotriche (cu un mănunchi de flageli dispus la o extremitate);
- peritriche (cu mai mulţi flageli dispuşi de-a lungul suprafeţei bacteriene), de exemplu
E. coli, Proteus mirabilis.
2.3.2.3. Fimbriile (pilii)
Sunt formaţiuni scurte, fine, nu au rol în mobilitate. De obicei pilii sunt mai subţiri decât
cilii. Pot fi foarte numeroase pe suprafaţa majorităţii bacteriilor; pot fi observate numai la
microscopul electronic.
Există pili comuni, cu următoarele roluri:
- în aderenţa bacteriană (adezine);
- conţin receptori specifici pentru bacteriofagi;
- antigenic (la unele bacterii), ex. N. Meningitidis şi N. gonorrhoeae.
Există pili „F” (sexuali), determinaţi genetic de factorul de fertilitate F (episom). Aceştia
îndeplinesc rolul canalului de conjugare.

12
2.3.2.4. Sporii: structură, compoziţie chimică, rol, localizare
Fenomenul de sporogeneză este mai des întâlnit la Bacillaceae (genurile Clostridium şi
Bacillus). Pe sol, în condiţii de uscăciune, la adăpost de lumina solară directă, endosporii
persistă zeci şi poate sute de ani.
Materialul genetic este concentrat şi, împreună cu apa legată, lipide, Ca ++, Mg++, este
înconjurat de un strat protector (membrana sporală, cortexul sporal, învelişurile sporale).
„Sâmburele” sporal împreună cu membrana citoplasmatică formează protoplastul sporal.
Roluri:
- formă de rezistenţă şi conservare a speciei (în condiţii favorabile un spor se poate
transforma într-o bacterie/forma vegetativă; procesul de formare a sporului ar putea fi
considerată una dintre cele mai primitive forme de diferenţiere, dar nu este un proces de
reproducere celulară aşa cum se întâmplă la fungi sau paraziţi);
- rezistă la căldură, uscăciune, la anumite substanţe chimice şi antibiotice, raze UV, etc.
Sporul poate fi localizat:
- central sau subterminal, mai mic decât celula (ex. la Bacillus anthracis);
- central sau subterminal, mai mare decât celula (ex. la Clostridium hystoliticum, etc.);
- terminal (ex. la Clostridium tetani, cu aspectul de „băţ de chibrit”).
Poate fi evidenţiat prin coloraţii speciale (de exemplu verde malachit) sau prin coloraţia
Gram (locul sporului rămâne necolorat).
Este sensibil la formol, propiolactonă etc. Este distrus prin autoclavare.

- Sfârşit curs -

BIBLIOGRAFIE
Popa M.I., (coord.), Microbiologie Medicală, vol 1 - curs UMF „Carol Davila” București,
2010.

13