Cuprins

1. Introducere ............................................................................................... pag. 2

2. Istoria terapiei cognitive ............................................................................ pag. 2-3
3. Obiectivele terapiei cognitive .................................................................. pag. 3
4. Asumpţiile generale ale terapiei cognitive .............................................. pag. 3-5
5. Relaţia terapeutică .................................................................................... pag. 5-6
6. Etapele desfăşurării terapiei .................................................................... pag. 6-9
7. Modelul ABC cognitiv ............................................................................. pag. 9-17
7.1. Evenimentul activator (A) .................................................................. pag.10-11
7.2. Prelucrările informaţionale/cogniţiile (B) ........................................ pag.11-15
7.3. Prelucrări informaţionale inconştiente ............................................ pag. 16-17
7.4. Consecinţe (C) .................................................................................. pag.17-18
8. Tehnici de restructurare cognitiva ....................................................... pag. 18-20
9.1. Tehinici care îl pot face pe pacient să se simtă mai bine ............... pag.21-23
9.2. Tehnici de terapie scurtă care îi fac pe subiecţi să se vindece ...... pag. 23-28
9. Tehnici de terapie raţional-emotivă ..................................................... pag.20-27
10. Modelul cognitiv al depresiei .............................................................. pag. 28
11. Bibliografie .......................................................................................... pag. 29

1
1. Introducere

Psihologia cognitivă, subdomeniu al psihologiei în sfera căruia s-a născut terapia

ce-i poartă numele, se ocupă de modalităţile de procesare internă a informaţiei şi îşi are
sursele de inspiraţie în modelele oferite de inteligenţa artificială, focalizându-se asupra a
ceea ce se petrece în creierul subiectului, între stimulul exterior şi reacţia
comportamentală de raspuns.
Principiul de bază al acestei abordări terapeutice constă în faptul că informaţia
externă este filtrată prin prisma schemei cognitive de natură inconştientă a subiectului.
Aceste scheme structurează concepţia despre lume a individului, acceptă anumite
informaţii, le refuză sau le deformează pe altele. Schemele cognitive nu sunt altceva
decât sistemele de credinţe şi atitudini care formează stilul personal de evaluare a
realităţii specifice subiectului. ,,Acest sistem de atitudini şi credinţe a fost dezvoltat în
copilărie in funcţie de interacţiunile cu figurile parentale şi de psihotraumele suferite”
(Holdevici, 2002, p.35).

2. Istoria terapiei cognitive

Primii autori care au pus bazele domeniului cognitiv au fost Alfred Adler, Karen
Horney şi George Kelly care erau de părere că subiecţii umani răspund la stimuli în urma
unor factori cognitivi.
Mai târziu, în 1958, psihologul american Albert Ellis, prin lucrarea sa intitulată
„Rational Therapy” publicată în revista Journal of General Psychology, promovează
demersul cognitiv ca pe unul de sine stătător şi central pentru abordarea clinică. Succesul
lui s-a datorat „revoluţiei cognitive” iniţiată şi promovată de Noam Chomskz, George
Miller, Alan Newell şi Herbert Simon.
Prima formă de terapie cognitivă a fost psihoterapia raţională „Rational Therapy”
care ulterior a fost dezvoltată în terapie raţional-emotivă „Rational-Emotive Therapy” şi
mai recent în terapie raţional emotivă şi comportamentală „Rational-Emotive Behavior
Therapy” iniţiată de Ellis, sub influenţa a două mari idei filosofice: filosofia lui Kant
(conform căreia orice experienţă nu este rezultatul lucrului în sine, ci al filtrării lui prin

2
mintea noastră) şi semantica generală a lui Alfred Korzybski (mintea umană conţine în
sine mecanismele care generează probleme psihologice, în sensul că noi nu reacţionăm la
evenimente, ci la semnificaţia acestora, semnificaţie pe care o construim cu ajutorul
limbajului). Aceste dezvoltări aveau ca şi constructe implicate în mecanismele
etiopatogenetice cogniţiile raţionale şi cogniţiile iraţionale.
Psihiatrul american Aaron Beck a dezvoltat terapia cognitivă pornind de la
cercetările sale asupra depresiei postulând ca mecanisme etiopatogenetice centrale
gândurile automate şi schemele cognitive.

3. Obiectivele terapiei cognitive

- Corectarea prelucrărilor distorsionate a informaţiilor.

- Ajutarea pacientului în a-şi modifica credinţele care menţin emoţiile şi comportamentul
dezadaptativ utilizând o serie de tehnici cognitive şi comportamentale. Aceste tehnici au
ca obiectiv promovarea unei gândiri realiste, adaptative.
- Deşi este o terapie centrată pe simptom, ea are în vedere şi corectarea erorilor
sistematice ale gândirii.
- Schimbarea cognitivă se manifestă la mai multe niveluri, aşadar intervenţia terapeutică
începe prin abordarea gândurilor voluntare, identifică apoi gândurile automate şi le
modifică, şi finalizează prin identificarea şi contracararea efectelor negative ale
schemelor cognitive iraţionale profunde. Aceste intervenţii sunt puse în ordinea
accesibilităţii şi a dificultăţii (Dafinoiu, 2005, p. 67).

4. Asumpţiile generale ale terapiei cognitive

1. Problemele psihice sunt nişte răspunsuri dezadaptative învăţate şi susţinute de cogniţii

iraţionale conştiente sau inconştiente.
2. Factorii care generează gândirea iraţională sunt de natură genetică sau influenţe
provenite din mediu.
3. Pentru a reduce comportamentul dezadaptativ, trebuiesc modificate cogniţiile
iraţionale.

3
4. Cogniţiile iraţionale care gerenează psihopatologia pot fi identificate şi schimbate prin
tehnici cognitive (David, 2006, p. 42-44).
Problema terapeutului constă în a avea acces la schemele cognitive pentru a le
modifica şi aceasta nu se poate realiza decât studiind manifestările lor conştiente:
1. Procese1e cognitive (operaţiile logice) pe care le foloseşte pacientul pentru a deveni
deprimat sau anxios, pentu a plasa o situaţie oarecare în tiparele schemei sale cognitive.
2. Evenimentele cognitive care nu sunt altceva decât gândurile şi imaginile automate care
îi vin în minte subiectului atunci când se simte deprimat sau anxios şi care sunt rezultatul
interacţiunii "schemă" - proces cognitiv şi stau la baza tulburărilor emoţionale şi de
comportament.
În cazul tulburărilor psihopatologice, schemele cognitive au o forţă de acţiune
foarte puternică şi pun în acţiune un fel de logică proprie subiectului, logică aflată la baza
unor distorsionări cognitive.
Astfel, de pildă, depresivul nu va reţine dintr-o situaţie decât acele elemente care
vin să-i confirme faptul că este lipsit de valoare, ignorând toate aspectele pozitive, iar
anxiosul nu va reţine din realitate decât acele informaţii care sugerează pericole.
Acest fenomen poartă numele de abstragere selectivă.
Alte mecanisme specifice logicii patologice care produc distorsionări cognitive
sunt:
• Inferenţa arbitrară care constă în a trage o concluzie fără ca raţionamentul să dispună de
un termen mediu din care să decurgă, sau a trage concluzii împotriva oricărei evidente;
• Suprageneralizarea implică extinderea abuzivă a unei experienţe nefericite, accidentale
asupra altor situaţii care nu au legătură cu experienţa respectivă;
• Amplificarea sau diminuarea semnificaţiei unor evenimente (astfel, de pildă, o persoană
depresivă va avea tendinţa să-şi amplifice eşecurile şi să minimalizeze succesele);
• Personalizarea se referă la faptul că subiectul îşi asumă responsabilitatea unor
evenimente exterioare care nu au nicio legătură cu persoana sa (se simte vinovat de
nenorocirile care se petrec pe lume);
• Tipul de gândire dihotomic, care îl face pe subiect să evalueze lucrurile în termenii de
alb-negru. Astfel, paranoicul pare să-şi spună: "eu sunt cel mai competent, iar ceilalţi sunt

4
toţi nişte incompetenţi", iar depresivul va gândi: "eu sunt cel mai incompetent şi toţi
ceilalţi sunt competenţi".
Gândurile şi imaginile automate se declanşează foarte rapid şi se manifestă
undeva la marginea câmpului conştiinţei şi, din acest motiv, pacientul trebuie să facă
eforturi speciale pentru a le identifica înainte ca ele să producă o stare a afectivă negativă,
perturbarea în sfera comportamentală şi apoi să dispară. Terapeutul îl va ghida pe pacient
să-şi concentreze atenţia asupra acestora şi să le autoevalueze.
Psihoterapia cognitivă abordează tulburarea pacientului ca pe o problemă ce
trebuie rezolvată. La fel ca un cercetător, psihoterapeutul cognitivist va aduna date, va
emite o ipoteză de lucru şi o va verifica în practică, evaluând rezultatele demersului său.
Terapia este foarte bine structurată şi cuprinde între 15 şi 22 de şedinţe de aproximativ o
oră. Demersul terapeutic se întinde pe un interval de 3-4 luni, iar intervalele dintre şedinţe
sunt riguros planificate (Holdevici, 2002, p.35-37).

5. Relaţia terapeutică

Relaţia terapeutică în cadrul acestei forme de terapie este de tip colaborativ.

Beck susţine că relaţia terapeutică poate fi descrisă cu ajutorul a trei concepte:
colaborarea empirică, dialogul socratic şi descoperirea ghidată.
Colaborarea empirică se referă la schimburile verbale de tip interactiv care îl fac
pe pacient să participe activ. Acest tip de colaborare transformă relaţia de ajutor (de la
începutul terapiei) într-un proces de autoajutor.
Dialogul socratic este metoda cea mai des utilizată (dat fiind faptul că interviul
este cel mai utilizat instrument în această formă de terapie). Terapeutul formulează cu
atenţie o serie de întrebări cu scopul de a crea cadrul adecvat unor clarificări şi unei noi
învăţări. Obiectivele terapeutului sunt: definirea problemei, asistarea pacientului în
identificarea gândurilor, imaginilor şi schemelor cognitive, examinarea sensurilor
evenimentelor pentru pacient, evaluarea consecinţelor menţinerii gândurilor şi a
comportamentelor neadaptative. Dialogul socratic conduce pacientul spre concluzii
logice bazate pe propriile răspunsuri la întrebările terapeutului.

5
 Descoperirea ghidată se referă la faptul că terapeutul poate fi considerat drept
ghid care are rolul de a clarifica comportamentele şi erorile logice cu ajutorul planificării
unor experienţe (experimente comportamentale) ce pot conduce la formarea unor noi
deprinderi şi perspective asupra realităţii. Descoperirea ghidată încurajează pacientul să
utilizeze informaţii şi fapte pentru a putea obţine perspective realiste (Dafinoiu, 2005, p.
68-69).

6. Etapele desfăşurării terapiei

În cazul tratamentului tulburării depresive (nevrotice), tratamentul se realizează în

trei etape:
1. Rezolvarea problemei inactivităţii pacientului prin intermediul unor tehnici
comportamentale.
2. Sprijinirea pacientului în a identifica gândurile negative automate, care stau la baza
stărilor depresive şi modificarea acestora.
3. Descoperirea şi modificarea schemelor cognitive, care produc declanşarea
gândurilor automate.
Odată cu stabilirea diagnosticului, terapeutul şi pacientul rezumă problema şi
consecinţele acesteia în planul vieţii cotidiene. Apoi terapeutul va explica principiile
teoriei şi psihoterapiei cognitive. Se trece, în continuare, la defalcarea problemei în părţi
componente, care sunt ierarhizate în ordinea priorităţilor. Se alege apoi un obiectiv uşor
de atins, terapeutul ajutându-l pe pacient să formuleze o ipoteză şi s-o verifice în practică,
ca in exemplul următor:
"Spuneţi că nu puteţi să vă concentraţi deloc. Oare dacă v-aă da un ziar, câte rânduri
credeţi că aţi putea să citiţi?" Pacientul se gândeşte şi răspunde că probabil nu va putea
citi 20 de rânduri, poate doar 15. Acesta va fi pus în situaţia de a-şi verifica ipoteza şi
dacă reuseşte să citească 25 de rânduri, acest mic succes va ajuta să continue terapia. În
felul acesta, pacientul s-a familiarizat cu metoda autoexperimentării.
În continuare i se trasează ca sarcină pentru acasă să-şi monitorizeze activităţile
cotidiene în scris şi să citească o carte sau broşură de terapie cognitivă.

6
 Faza preliminară a terapiei durează două şedinţe.
În sedinţa a treia, terapeutul va face încă o trecere în revistă a simptomelor şi va
studia jurnalul personal al pacientului. Apoi, acesta îi va explica pacientului modul în
care structurile cognitive influenţează emoţiile şi comportamentul.
Începând din acest moment, psihoterapeutul şi pacientul încep demersul terapeutic
propriu-zis. Cei doi cad de acord asupra unei activităţi de rutină, abandonată de pacient
din cauza depresiei: a face ordine în casă, în dulap, a spăla rufele etc. Dacă activitatea
respectivă i se pare pacientului prea grea de realizat, el o va efectua la început în plan
imaginativ. În acest mod, pot să fie evidenţiate şi obstacolele care stau în calea realizării
sarcinii, obstacole care sunt discutate împreună cu terapeutul.
Acesta va oferi pacientului programe de activitate tot mai complexe. Pacientul va
trebui să-şi monitorizeze acasă toate activitaţile, acordând o notă de la 0 la 5 pentru
nivelul stăpânirii de sine şi pentru gradul de satisfacţie pe care î1 obtine. În acelaşi timp,
el trebuie să înregistreze cu multa precizie şi situaţiile în care apar emoţiile negative.
La sedinţa viitoare de psihoterapie, dupa ce s-a discutat modul de îndeplinire a
sarcinilor pentru acasă, se trece la identificarea gândurilor automate negative care î1 fac
pe subiect să se simtă trist şi îi blochează acţiunile. Pentru a realiza acest lucru, pacientul
trebuie să-şi reamintească una din situaţiile pe care le-a înregistrat, prin intermediul
adresării unor întrebări în detaliu, prin retrăirea în plan imaginativ a respectivei situaţii
sau prin realizarea unor jocuri de rol.
Timp de aproximativ 10 sedinţe, pacientul va exersa identificarea şi modificarea
gândurilor negative. Terapeutul îl va invăţa să le examineze în mod obiectiv, să verifice
gradul lor de plauzibilitate şi să găsească şi alte interpretări posibile pentru situaţia-
problemă. Pacientul poate interoga şi alte persoane cu privire la ceea ce fac ele in situaţii
similare, poate observa comportamentul altor persoane sau se poate transpune, din nou, în
situaţiile respective, pentru a-şi observa propriul comportament. Se poate continua, de
asemenea, şi jocul de rol, pentru a-l ajuta pe pacient să descopere şi alte alternative de
interpretare ale unei situaţii date.
În viaţa cotidiană, pacientul se va antrena permanent să contracareze gândurile
sale negative automate. În fiecare sedinţă de psihoterapie se verifică modul în care s-au
consolidat deprinderile de combatere a gândurilor negative.

7
 Majoritatea terapeuţilor recomandă şi utilizarea unor tehnici de creştere a
eficienţei personale: relaxare musculară şi psihică, utilizarea terapiei prin muzică sau
jocuri de rol pentru antrenarea comportamentului asertiv.
Spre sfârşitul psihoterapiei, în sedinţele 16-18, terapeutuI va aborda schema
cognitivă inconştientă sau convingerea cu caracter general, care stă la baza declanşării
gândurilor negative automate.
Psihoterapeuţii de orientare cognitivistă au alcătuit liste care conţin convingeri
negative de bază, convingeri foarte raspândite la persoanele deprimate şi care se referă la:
asumarea unor obligaţii absolute şi inumane, nevoia de a fi aprobaţi în totalitate, nevoi
absolute de dragoste, de perfecţiune, de reuşită. Albert ElIis, fondatorul psihoterapiei
raţional-emotive (RET), a evidenţiat câteva tipuri de credinţe absolutiste ("trebuie cu
orice preţ") cu care oamenii se autoperturbă:

"Trebuie să fiu bun, perfect, pentru că altfel nu valorez nimic";

"Toţi ceilalţi trebuie să fie buni şi să se poarte ireproşabil cu mine. Dacă ei nu se
comportă astfel, inseamnă că nu merit".
"Condiţiile economice, politice, sociale şi de mediu în care trăiesc trebuie să fie astfel
aranjate incât să mi se îndeplinească toate dorinţele" .
"Oare nu este îngrozitor faptul că aceste condiţii sunt rele şi mă frustrează?"
"Nu pot să suport acest lucru".
"Nu pot să fiu fericit în condiţii atât de rele, mai bine mă sinucid".
Odată descoperită schema cognitivă de gândire ncgativâ, psihoterapeuţii
cognitivişti au pus la punct strategii de contracarare a acesteia.
Astfel, de pildă, se pot aprecia avantajele şi dezavantajele unui mod de gândire
perfecţionist:
Avantaje:
1. Acest mod de a gândi şi de a mă comporta mă determină să încerc să fac totul mai bine
(9).
2. Ceea ce lucrez, este de calitate (9).
3. Din acest motiv, nu sunt leneş (4).
4. Găsesc mereu ceva interesant de făcut (9).

8
Total = 31 p.

Dezavantaje:
1. Perfecţionismul meu mă face să fiu anxios (8).
2. Mă critic prea sever şi acest lucru mă face să pierd satisfacţia lucrului realizat (10).
3. Criticile celorlalţi mă deprimă sau mă determină să devin agresiv (10).
4. Pentru că am tendinţa de a evita criticile, pierd partea lor constructivă şi nu mă pot
perfecţiona (5).
5. Nu profit de succesele mele, pentru că, imediat ce inregistrez un eşec, sunt umbrite
toate succesele mele anterioare (10).
6. Devin intolerant şi hipercritic faţă de ceilalţi (10).
7. Pentru că reuşesc rareori să fac ceva cu adevarat perfect, trăiesc mereu o stare de
insatisfacţie (10).
Total = 63 p.
Făcând bilanţul, pacientul ajunge la concluzia că atitudinea respectivă are costuri
prea ridicate şi se decide să o modifice.
Unii autori cognitivişti atrag atenţia pacienţilor asupra faptului că modul negativ
de gândire este rezultatul unui contract pe care l-au făcut aceştia în copilărie şi că acum
este cazul ca acest contract să fie renegociat. La incheierea terapiei, psihoterapeutul
trebuie să fie sigur că pacientul a inţeles bine principiile terapiei cognitive şi că poate
aplica în mod independent metodele acesteia.
Psihoterapia raţional-emotivă (RET) are multe elemente comune cu terapiile
cognitive şi cognitiv-comportamentale.
Ellis explică ABC-ul modului iraţional de gândire, care generează perturbări psihice.
Un eveniment negativ activ (As) activează la subiect gândurile iraţionale (iBs),
conducând la un comportament iraţional de autoperturbare C (consecinţe emoţionale şi
comportamentale) (Holdevici, 2002, p.37-43).

7. Modelul ABC cognitiv

Modelul ABC cognitiv are următoarele componente:

9
A (activating events) = evenimentul activator poate fi de tip „situat” (evenimente de
viaţă) sau de tip „situaţie internă/subiectivă"
B (beliefs) — cogniţiile persoanei (Acestea se interpun între evenimentul activator şi
consecinţele afecţionale/subiective, comportamentale şi/sau psihofiziologice/biologice
persoanei)
C (consequences) — consecinţele procesării cognitive a evenimentelor, şi anume:
răspunsuri afectiv-emoţionale/ subiective, comportamente psihofiziologice/biologice.
Consecinţele cognitive nu le menţiomăn, ele fiind incluse la categoria de cogniţii (B),
iar răspunsurile afectv emoţonale ale/subiective sunt un efect al interacţiunilor
modificărilor cognitive mentale şi psihofiziologice/biologice.
Trebuie precizat faptul că distincţia între A, B şi C este una făcută în scopul
clarităţii explicaţiei; în realitate, cele trei compone interacţionează, ele coexistând. La
aceste componente de bază se mai adaugă două elemente cu rol major în intervenţia
psihoterapeutică, transformând modelul ABC în modelul ABCDE:
D (disputing) — restructurarea cogniţiilor disfuncţionale şi/sau iraţionale.
E {effective) = asimilarea unor noi cogniţii eficiente, funcţionale şi/sau raţionale în locul
celor disfuncţionale şi/sau iraţionale.

7.1. Evenimentul activator (A)

Stimulul este orice eveniment activator de tip „situaţie externă" şi/sau „situaţie
internă" care poate afecta activitatea analizatorilor noştri. În funcţie de nivelul de analiză
ales, stimulul poate să fie foarte simplu (un spot luminos) sau foarte complex (un
eveniment de viaţă precum moartea unei persoane apropiate). Stimulul poate fi
subliminal (nu poate fi perceput conştient) sau supraliminal (poate fi perceput conştient).
Odată perceput, el declanşează o serie de prelucrări informaţionale, cu caracter local
şi/sau general, fiecare cu caracter specific şi nespecific. Unele dintre ele au un dublaj
lingvistic şi, în consecinţă, pot fi conştientizate, în timp ce altele nu au un dublaj
lingvistic, neputând fi conştientizate. Prelucrările informaţionale care au un dublaj
lingvistic pot funcţiona conştient (raţionament deductiv) sau inconştient (automatizarea
unor deprinderi învăţate conştient).

10
 Evenimentul activator (A) nu este direct implicat în determinarea consecinţelor
(C), ci cogniţiile (B) care se interpun între A şi C sunt cele care produc C-urile. Aşadar,
descrierea A-ului trebuie să fie doar atât de detaliată cât să avem o imagine generală
despre ceea ce se întâmplă, fără a intra în detalii, şi numai atât cât pacientul simte nevoia
să vorbească (de exemplu, A - probleme cu soţia). Eventual, putem cere o exemplificare a
A-ului (de exemplu, A - ultima ceartă) de la care să demarăm mai specific procesul de
identificare a B-ului şi a C-ului; acest proces poate începe însă şi de la un A mai general.
Vom reveni detaliat asupra A-ului atunci când vom aborda problema practică (vezi mai
jos distincţia dintre problema practică şi problema emoţională).

7.2. Prelucrările informaţionale/cogniţiile (B)

Prelucrările informaţionale se pot clasifica, cu referire la sursa lor, în de tipuri:
descendente şi ascendente.
Prelucrările informaţionale descendente sunt influenţate de baza de cunoştinţe a
subiectului; adică ele pot fi modificate prin tehnici de intervenţie psihoterapeutică.
Prelucrările informaţionale ascendente sunt implicate în formarea reprezentării
senzoriale a realităţii interne sau externe şi sunt influenţate şi declanşate de
caracteristicile fizice ale stimulilor externi sau interni; cel mai adesea ele sunt modulare
şi nu sunt modificabile prin tehnici de intervenţie cognitiv-comportamentală, cel puţin la
nivelul actual de dezvoltare al terapiei cognitiv-comportamentale.
Aşadar, în interacţiunea sa cu realitatea, subiectul uman nu este un participant
pasiv, el contribuind activ la reprezentarea ei. Această participare activă se realizează
prin intermediul prelucrărilor informaţionale descendente.
Prelucrările informaţionale pot fi analizate, în principiu, printr-o infinitate de criterii. Din
punct de vedere clinic, cele mai importante structuri cognitive sunt următoarele: (1)
cogniţii descriptive şi inferenţiale (descrieri şi inferenţe), (2) cogniţii evaluative
(evaluări); (3) prelucrări inconştiente de informaţie. Să le analizăm în continuare.
Cogniţii descriptive şi inferenţiale (gânduri automate şi scheme cognitive)
Procesările informaţionale descendente influenţează prelucrarea realităţii interne
sau externe în două moduri. În primul rând, prin cogniţiile desscriptive şi inferenţiale ele
contribuie, împreună cu procesările informaţionale ascendente, la reprezentarea realităţii

11
în mintea noastră pentru a ne putea raporta la ea. În al doilea rând, prin cogniţiile
evaluative, procesările descendente „retuşează” formele finale, nuanţând aceste
reprezentări; astfel, pe baza aşteptărilor/exanţelor pe „care le generează asupra acestei
realităţi, pornind de la experienţa anterioară, cogniţiile evaluative influenţează modul în
care ea este reprezentată (vezi efectul expectanţelor asupra „figurilor duble" - seeing is
believing) atât direct, cât şi prin intermediul cogniţiilor descriptive şi inferenţiale. Aşadar,
reprezentarea perceptuală este prima modalitate de proiecţie a stimulului în sistemul
nostru cognitiv. Ea generează, la rândul său, un lanţ de prelucrări informaţionale.
Cogniţiile descriptive sunt acele structuri cognitive care au un dublaj lingvistic şi care
descriu/reflectă stimulii în sistemul cognitiv prin propoziţii de observaţie (protocolare).
Cogniţiile inferenţiale au dublaj lingvistic, pornesc de la descrieri, dar trec
dincolo de actul perceptiv (de exemplu, „Faptul că soţia nu este acasă la ora 10 arată că
mă înşeală şi că nu mă iubeşte"). Dacă cogniţiile descriptive şi inferenţiale au un caracter
local, fiind asociate (adesea automat şi inconştient) cu evenimente activatoare (A)
specifice (de exemplu, un eveniment de viaţă), şi pot fi accesate conştient prin proceduri
specifice, atunci ele sunt numite gânduri automate; gândurile automate includ orice tip de
prelucrare informaţională, inclusiv imaginile mentale.
Gândurile automate sunt structuri cognitive locale care derivă din structuri
cognitive generale de tip descriptiv şi inferenţial (din structura de personalitate), numite
cogniţii centrale şi intermediare, codate în sistemul cognitiv sub formă de scheme
cognitive. Aceste cogniţii centrale şi intermediare, codate în mintea noastră sub forma
unor scheme cognitive, au fost învăţate în cursul dezvoltării ontogenetice, cu accent
(neexclusiv însă) pe prima copilărie, şi fac parte din structurile noastre de personalitate.
Cogniţiile descriptive şi inferenţiale, numite în literatura de specialitate şi „cogniţii reci"
(cold cognitions), deoarece nu pot genera direct reacţii afective (dar pot produce
comportamente operante !), independent de cogniţiile evaluative, numite şi „cogniţii
calde" (hot cognitions), pot fi funcţionale sau disfuncţionale.
Disfuncţionalitatea se referă la faptul că nu sunt susţinute logic (nu respectă
principiile şi regulile logicii), empiric (nu sunt dovezi care să le susţină) şi/sau pragmatic
(nu ne ajută). Funcţionalitatea se referă la faptul că ele sunt susţinute logic (respectă
principiile şi regulile logicii), empiric (sunt dovezi care să le susţină) şi/sau pragmatic (ne

12
ajută). Dacă gândurile automate disfuncţionale (structurile cognitive locale) sunt parte a
tabloului clinic (şi factori de vulnerabilitate locală), schemele cognitive disfuncţionale
(structurile cognitive generale) sunt factori de vulnerabilitate generală. Gândurile
automate şi schemele cognitive funcţionale sunt factori de rezilienţă locală, respectiv
generală, la boală şi de promovare a sănătăţii şi a comportamentelor adaptative. Pe baza a
zeci de studii, Aaron Beck a descris cele mai importante structuri cognitive disfuncţionale
locale - gânduri automate - şi structuri cognitive disfuncţionale generale – cogniţii
centrale şi intermediare -(definite logic şi empiric), implicate ca mecanisme
etiopatogenetice în patologie (prin această asociere sunt definite şi pragmatic ca
disfuncţionale). Uneori, cogniţiile descriptive şi inferenţiale (de exemplu, „Copiii nu mă
iubesc"), deşi corecte logic şi empiric, sunt totuşi disfuncţionale, generând distres; în
acest caz, ele fac obiectul intervenţiei psihoterapeutice prin tehnici pragmatice.
Gândurile automate disfuncţionale pot fi grupate, sub aspectul conţinutului
informaţional, în triada cognitivă:
(1) gânduri automate disfuncţionale cu referire la propria persoană (de exemplu,
„Sunt slab");
(2) gânduri automate disfuncţionale cu referire la viitor (de exemplu, „Viitorul
meu este fără speranţă");
(3) gânduri automate disfuncţionale cu referire la experienţele proprii (de
exemplu, „Am ratat totul"). Procesele informaţionale care determină conţinuturile
informaţionale şi cu care acestea apar împreună, formând structuri cognitive locale
(gânduri automate), sunt descrise în continuare:
(1) Gândirea dihotomică - plasarea experienţelor de viaţă şi a persoanelor în două
categorii distincte, diametral opuse (bun - rău, inteligent-prost, frumos - urât etc).
Varianta funcţională este gândirea nuanţată (de exemplu este bun la X, mai puţin bun la
Y etc.)
(2) Inferenţa arbitrară - extragerea unei concluzii specifice în lipsa dovezilor care să o
susţină sau în prezenţa dovezilor care să o infirme. Varianta funcţională este inferenţa
susţinută logic de dovezile existente.

13
(3) Abstracţiunea selectivă - centrarea pe un detaliu scos din context, ignorând totodată
aspectele mai relevante ale situaţiei şi conceptualizarea întregii experienţe pe baza
segmentului respectiv. Varianta funcţională este abstracţiunea susţinută logic.
(4) Minimalizarea şi maximizarea - evaluarea eronată a semnificaţiei sau magnitudinii
unui eveniment, într-o măsură suficient de mare pentru a constitui o distorsiune. Varianta
funcţională este evaluarea adecvată a semnificaţiei sau magnitudinii unui eveniment.
(5) Suprageneralizarea (generalizarea excesivă) - extragerea unei reguli generale sau
concluzii pe baza unuia sau mai multor incidente izolate şi utilizarea acestei reguli în alte
situaţii asociate sau nu cu incidentul respectiv, varianta funcţională este generalizarea
susţinută logic.
(6) Gândirea emoţională - oamenii cred că ceva trebuie să fie adevăra fiindcă aşa „simt"
ei, ignorând dovezile. Varianta funcţională este evaluarea valorii de adevăr prin dovezi.
(7) Etichetarea - se ataşează o etichetă globală propriei persoane şi/sau a altora, fără a ţine
seama de dovezi care sunt incompatibile cu această etichetă. Varianta funcţională este
evitarea etichetării şi focalizarea pe concret.
(8) Vederea „în tunel" - se notează doar aspectele negative sau doar cele pozitive.
Varianta funcţională este înregistrarea tuturor dovezilor şi elementelor existente.
(9) Personalizarea - tendinţa de a asocia nejustificat evenimente extrne cu propria
persoană. Varianta funcţională este asumarea responsabilităţii atunci când este cazul.
Toate aceste structuri cognitive locale sunt, la rândul lor, derivate din structuri
cognitive generale (cogniţii centrale şi intermediare).
Cogniţiile evaluative generale sunt structuri cognitive generale considerate factori
de vulnerabilitate generală, fiind implicate în structurile de personalitate ale subiectului
uman şi în filosofiile lui de viaţă. In relaţie cu evenimentele activatoare specifice, ele pot
genera structuri cognitive locale care iau forma cogniţiilor evaluative locale (gânduri
automate).
Albert Ellis , pe baza a zeci de studii, a descris cele mai importante structuri
cognitive evaluative generale (definite logic şi empiric), implicate ca mecanisme
etiopatogenetice în patologie - prin această asociere sunt şi disfuncţionale - (cogniţii
iraţionale) şi/sau în promovarea sănătăţii şi a unui comportament adaptativ (cogniţii
raţionale).

14
 Cogniţia iraţională generală centrală este gândirea inflexibilă, absolutistă
(demandingness), din care derivă alte trei cogniţii iraţionale generale intermediare:
catastrofarea (awfulizing), lipsa de toleranţă la frustrare (low frustration
tolerance/frustration intolerance) şi evaluarea globală (global evaluation). Cogniţia
raţional-generală centrală este gândirea flexibilă, non-absolutistă (preferenţial and
accepting), din care derivă apoi celelalte trei cogniţii raţionale generale intermediare :
non-catastrofarea (badness), toleranţa la frustrare (frustration tolerance) şi evaluare
contextuală (antiglobal evaluation). Atunci când sunt asociate cu evenimente activatoare
specifice, aceste structuri cognitive evaluative generale generează structuri cognitive
evaluative locale în forma gândurilor automate.
Cogniţii evaluative : nuanţări. Analizele de psihologie arată că cogniţiile
iraţionale sunt rezultatul unui proces adaptaţiv. Aceasta nu înseamnă însă că ele sunt
adaptative şi astăzi, de zeci de mii de ani, specia noastră s-a adaptat la un mediu şi
la sarcini relativ simple şi bine definite (a găsi hrană, adăpost şi a procrea). în acest
mediu, în stil iraţional era adaptativ : (a) sarcinile fiind simple, o hipermotivare în termeni
de “trebuie” nu afecta performanţa; (b) un stil catastrofic de gândire te proteja în măsura
în care erai mereu vigilent şi gata să reacţionezi la pericol, fie că era sau nu real; (c)
toleranţa scăzută la frustrare te ajută să schimbi situaţia (de exemplu, să ucizi masculul
dominant pentru a-i lua locul), iar (d) evaluarea globală îţi permitea categorizarea rapidă
a fiinţelor sau lucrurilor utile sau inutile din jurul tău. Deşi mintea noastră s-a adaptat zeci
de mii de ani prin structuri cognitive pentru un astfel de mediu, ea este forţată de câteva
mii de ani să funcţioneze într-un mediu modern, pentru care nu a fost pregătită. În mediul
modern, hipercomplex, sarcinile sunt complicate şi deschise.
Clasificarea avansata a cogniţiilor
Cogniţiile negative sunt cu valenţe negative dar pot fi funcţionale / raţionale (ex.
mi-a murit soţia, va fi greu să trăiesc fără ea) sau iraţionale-disfuncţionale (ex. mi-a murit
nevasta, nu por trăi fără ea)
Cogniţiile pozitive sunt cu valenţe pozitive şi pot fi funcţionale / raţionale (ex.
cred că pot reuşi) dar pot fi şi disfuncţionale-iraţionale (ex. trebuie neapărat să reuşesc,
altfel nu se poate!)

15
 Prin urmare se poate vorbi despre gândire pozitivă sau negativă în funcţie de
valenţele fiecărei cogniţii.

7.3. Prelucrări informaţionale inconştiente

Uneori între evenimentul activator (A) şi consecinţe (C) se interpun prelucrări
informaţionale inconştiente (B). Aceste prelucrări informaţionale nu pot fi conştientizate,
ele bazându-se pe structuri subcorticale - de exemplu, amigdala . Consecinţele lor devin
însă un nou eveniment activator (A2) care poate amorsa prelucrări informaţionale
conştiente (B2).
Efectele acestor prelucrări informaţionale în cazul speciei umane nu sunt suficient
de puternice pentru a deveni clinice. Ele sunt însă suficient de puternice pentru a deveni
un eveniment activator (A2) care declanşează prelucrările informaţionale (B2) ce pot
avea consecinţe clinice (C2).
Funcţiile prelucrărilor informaţionale :
Unele prelucrări informaţionale pot avea funcţie de mecanism de coping. Acesta
se întâmplă atunci când ele urmează unui eveniment activator (A) de tip subiectivă
(emoţie) şi prin ele încercăm să modulăm trăirea respectivă. Astfel spus, un mecanism de
coping nu este o structură cognitivă aparte, ci este o funcţie pe care o dobândeşte o
structură cognitivă atunci când are rolul de a modula o stare afectivă.
Aşadar, o cogniţie descriptivă, inferenţială sau evaluativă disfuncţională/iraţională
sau funcţională/raţională poate avea funcţie de mecanism de coping dezadaptativ,
respectiv adaptativ, dacă urmează şi se referă la un eveniment activator (A) de tip afectiv-
emoţional/subiectiv; este vorba de o metacogniţie în raport cu cogniţia care a generat
starea afectiv-emoţională/subiectivă şi va produce o metaconsecinţă (de exemplu
metaemoţie) cu referire la starea afectiv-emoţională/subiectivă pe care o modulează.
Constructul „mecanisme de coping (adaptare) include (a) atât constructul de
„mecanisme de apărare (defensive)", angajate automat şi/sau inconştient, descris de
tradiţia dinamic-psihanalitică, cât şi pe cel de (b) „mecanisme de adaptare", angajate
intenţionat şi conştient (dar care, cu timpul, se pot automatiza), focalizate pe problemă
(A2) sau pe emoţie (B2 - C2). Mecanismele de coping sunt complexe, putând fi
cognitive, comportamentale şi/sau psihofiziologice/biologice.

16
 Mecanismele de coping cognitiv se referă la acele prelucrări informaţionale care
pot fi conştientizate şi care pot, la rândul lor, avea outputuri cognitive,
comportamentale şi psihofiziologice/biologice. Atunci când se face referire la funcţia lor
de coping, mecanismele cognitive sunt descrise în literatură nu doar în formă cognitivă,
ci şi în unitate cu consecinţele lor afectiv-emoţionale/subiective, comportamentale şi
psihofiziologice/biologice. Mecanismele de coping comportamental se referă la acele
comportamente la care elementul cognitiv este minim şi adesea inconştient (de exemplu,
comportamentul operant întărit negativ); similar, unele mecanisme
psihofiziologice/biologice pot implica la minimum prelucrările informaţionale (de
exemplu, răspunsul de stres la un stresor fizic intens - arsuri). În general, mecanismele de
coping nu sunt adaptative şi utile sau dezadaptative şi inutile în sine. Eficienţa lor este
dată de momentul şi durata folosirii. Astfel, negarea defensivă poate
ajuta persoana care tocmai a suferit o traumă să îşi ţină sub control emoţiile negative
extrem de intense; utilizarea ei prelungită duce însă la incapacitatea integrării
evenimentului traumatic în viaţa persoanei, cu impact negativ asupra adaptării viitoare a
acesteia.

7.4. Consecinţe (C)

Consecinţele prelucrărilor informaţionale (conştiente sau inconştiente) sunt
adaptative/funcţionale sau dezadaptative/disfuncţionale. Ele se manifestă la trei niveluri:
(1) afectiv-emoţional/subiectiv; (2) comportamental şi (3) psihofîziologic/biologic ; aşa
cum am mai spus, consecinţele afectivemoţionale/ subiective sunt rezultatul interacţiunii
dintre modificările cognitive, comportamentale şi psihofiziologice/biologice.
Interacţiunile dintre toate aceste niveluri împreună cu conţinuturile informaţionale
asociate (gânduri automate) formează tulburări psihice specifice sau experienţe
integrative care ţin de normalitate. Odată generate, aceste consecinţe devin un nou stimul
(A2) dând naştere unui alt lanţ de prelucrări informaţionale, numite metacogniţii (B2)
altor consecinţe, numite metaconsecinţe (C2), care, la rândul lor, produc un alt lanţ, şi aşa
mai departe, după modelul de mai jos :
A-----» B----» C/A2 -----» B2-----» C2
(David, 2006, p.70-104)

17
8. Tehnici de restructurare cognitiva

Restructurarea cognitivă cuprinde, conform lui Dafinoiu (2005) atât observarea şi

identificarea gândurilor disfuncţionale şi a schemelor cognitive cât şi evaluarea şi
modificarea acestora. Următoarele etape prezintă un tip de cură psihoterapeutică care
utilizează tehnici de restructurare cognitivă.

8.1. Explicarea demersului terapeutic pacientului

Un prim pas pe care terapeutul trebuie să îl parcurgă cu pacientul este explicarea
tehnicii care urmează a fi folosită. Acesta îi va evidenţia pacientului faptul că are anumite
comportamente şi gânduri, incercând să ofere individului o evidenţiere a unor situaţii
concrete din cât mai multe unghiuri posibile. Aceste strategii au rolul de a oferi o imagine
completă asupra situaţiilor cu care acesta se confruntă, modificând starea sa afectivă. În
timpul acestor strategii, terapeutul va explica faptul că imaginile pe care pacientul le
deţine despre sine însuşi sau despre lumea ce îl înconjoară nu sunt false, ci doar parţiale;
terapeutul trebuind să dea dovadă atât de empatie cât şi de respect faţă de pacient.

8. 2. Observarea gândurilor automate

Terapeutul, în decursul a 3-4 sedinţe, va identifica gândurile disfuncţionale ale
pacientului care se află în legatură cu simptomele pe care aceste le prezintă. Aceste
observări se pot realiza fie prin interviul terapeutic în care terapeutul va adresa întrebări
directe, fie prin vizualizarea mentală a evenimentelor trăite care au provocat stări afective
negative unde terapeutul reconstituie mental acele situaţii, pacientul trebuind să intre într-
o stare de relaxare în timpul descrierii acelor situaţii. O ultima metodă ar putea fi jocul de
rol, care are ca şi scop identificarea gândurilor disfuncţionale manifestate în cadrul unei
situaţii interpersonale trecute, această situaţie fiind reprodusă pentru ca pacientul să poată
să îşi exprime gândurile şi nevoile în mod verbal.

8.3. Autoînregistrarea gândurilor automate

18
 În urma observării gândurilor automate, pacientul va fi rugat să şi le noteze pe o
foaie pentru a le putea vedea într-un mod mai obiectiv. Această procedură creşte
probabilitatea ca pacientul să conştientizeze aceste gânduri şi să le analizeze logic pentru
a fi în final considerate invalide.

8.4. Confruntarea cu realitatea

Există mai multe modalităţi de a face pacientul să descopere de unde s-au generat
problemele sau să descopere care sunt conflictele adevărate cu care se confruntă. Astfel,
pacientul trebuie să provoace şi să invalideze gândurile negative pe care le deţine. Acest
lucru se poate desfăşura prin răspunderea la anumite întrebări, printre care pot să
apară ,,Nu văd cumva doar partea rea a lucrurilor?” sau ,,Nu sunt şi alţi factori
responsabili pentru situaţia X?” Aceste tehnici de confruntare cu realitatea au rolul de a
scoate în evidenţă faptul că, situaţia nu este complet negativă, pacientul trebuind să ţină
cont atât de ,,jumătatea plină a paharului” cât şi de cea goală.

8.5. Producerea de răspunsuri cognitve alternative

Scopul restructurărilor cognitive este acela de a dezvolta deschiderea gândirii
pacientului, acest lucru fiind posibil prin şedinţele cu terapeutul şi ulterior se continuă
singur acasă. În urma conştientizării gândurilor automate, pacientul va trebui să caute
răspunsuri raţionale, alternative a ceea ce gândise până în acel moment. În aceste cazuri,
utile sunt intrebările de genul ,,Ce altceva aş putea gândi într-o situaţie asemănătoare?”
sau ,,Ce gândeam eu într-o astfel de situaţie înainte de a fi..?”

8.6. Autoevaluarea gândurilor şi a emoţiilor

Această tehnică scoate în evidenţă pacientului că, credinţele asociate cogniţiilor
negative iniţiale pot fi modificate şi că se poate ajunge la modificarea progresivă a
trăirilor emoţionale. Pacientul işi va pierde progresiv încrederea în gândurile
disfuncţionale, fapt care va duce la scăderea intensităţii stărilor afective negative.

8.7. Utilizarea altor tehnici cognitive

19
 O primă tehnică cognitivă este reatribuirea responsabilităţilor, prin care pacientul
va identifica cu mai mare usurinţă gândirile alternative raţionale. Cea de-a doua tehnică
este redefinirea în urma căreia pacientul conştientizează că, problema se află în domeniul
pe care îl poate controla. Ultima tehnică este tehnica decentrării care este folosită deseori
cu anxioşi care consideră că ar fi mereu în centrul atenţiei, în acest caz fiind folosite
experimentele comportamentale pentru a testa această credinţă.

8.8. Abordarea schemei cognitive

Cel dintâi pas este acela de a identifica schemele cognitive prin căutarea
,,numitorului comun” al gândurilor disfuncţionale înregistrate, prin tehnica săgeţii
descendente sau prin scala de atitudini disfuncţionale (Dafinoiu, 2005, p.69-81).

9. Tehnici de terapie raţional-emotivă

Ellis atacă frontal de la prima sedinţă de psihoterapie acest mod de gândire

iraţional, bazat pe imperative categorice: "trebuie", prin metode foarte diferite, dintre care
unele foarte nonconformiste.
Astfel, de pildă, unui pacient timid i se poate trasa drept sarcină terapeutică să
realizeze anumite acţiuni ridicole în public. Deoarece umorul nu lipseşte, foarte curând
pacientul va găsi chiar o satisfacţie în realizarea acţiunilor respective şi chiar în
inventarea altora noi (să poarte şosete de culori diferite, să sară într-un picior in staţia
de autobuz în faţa unei doamne in vârstă etc.).
Ellis nu neg1ijează însă nici metodele cognitiviste mai tradiţionale, de luptă
împotriva gândurilor negative prin metoda contraargumentării.
Autorul arată că există multe modalităţi prin intermediul cărora psihoterapeutul îi
pot ajuta pe clienţii lor să se simtă mai bine, dar majoritatea acestor intervenţii acţionează
doar pe termen scurt. Clienţii se simt mai bine, dar nu se vindecă, ameliorarea
simptomelor având un caracter temporar.
Când clienţii se simt mai bine, ei sunt puţin anxioşi, deprimaţi, culpabili, furioşi,
manifestă, într-o măsură mai redusă, comportamentul fobic şi se simt mai fericiţi. În
cazul în care are loc însă procesul de vindecare, clienţii nu numai că se simt mai bine,

20
ci îndeplinesc şi următoarele condiţii:
• îşi menţin echilibrul emoţional o perioadă mai lungă de timp;
• devin mai puţin perturbaţi şi autodefensivi în legatură cu multe aspecte ale existenţei,
depăşind sfera simptomelor pentru care s-au prezentat la psihoterapie;
• atunci când, în mod ocazional, trăiesc din nou sentimente perturbatoare şi se comportă
dezadaptativ, ei ştiu să facă faţă acestor sentimente şi conduite în mod eficient şi rapid;
• deoarece sunt capabili să înveţe lecţia psihoterapiei, ei pot aplica în practică cele
învăţate, devenind nişte persoane mai puţin perturbate, cu tendinţă spre autoactualizare.
Ellis realizează distincţia între a te simţi mai bine şi a fi vindecat.

9.1. Tehinici care îl pot face pe pacient să se simtă mai bine

9.1.1. Căldura şi suportul afectiv
Abordarea pacienţilor, mai ales a celor depresivi şi a celor care au o imagine
scăzută cu privire la propria persoană, cu suport şi căldură afectivă, îi face mai capabili să
înfrunte dificultăţile vieţii, în aceste condiţii ei progresând mai repede în cadrul
demersului psihoterapeutic. Deoarece mulţi dintre aceşti subiecţi au o nevoie
puternică de dragoste şi aprobare, credinţele lor iraţionale cu privire la faptul că cineva
trebuie neapărat să aibe grijă de ei şi să-i iubeasca, pentru că altfel se simt lipsiţi de
valoare, nu face decât să fie întărite în urma unui astfe1 de tratament, ei devenind
dependenţi de terapeut sau se produce fenomenul prin care terapeutul devine "un prieten
plătit", consecinţa acestui fenomen fiind prelungirea exagerată a terapiei.

9.1.2. Furnizarea de asigurări şi încurajări

Deoarece mulţi clienţi se simt neadecvaţi şi nu au încredere în posibilităţile lor de
succes şi din acest motiv se autoblamează, dacă terapeutul îi va adresa complimente în
legatură cu inteligenţa şi cu aspectul lor exterior, subiecţii se vor simţi mai bine si vor
putea obţine succese în profesie şi chiar în dragoste.
Această abordare însă le poate întări şi credinţa iraţională că ei trebuie întâi să
aibe succese şi abia apoi să se accepte pe ei înşisi.

21
 Aceast tehnic se poate lesne transforma într-un "bumerang", pentru că asigurările
şi încurajarile îi vor ajuta să acţioneze mai eficient, dar în momentul în care au eşuat din
nou, ei se vor întoarce la vechea lor imagine negativă în legatură cu ei înşisi.

9.1.3. Furnizarea de sfaturi şi rezolvarea de probleme

Clienţii, la psihoterapie, se vor simţi mai bine şi atunci când primesc sfaturi
inţelepte sau sunt ajutaţi să-şi rezolve prob1eme1e care îi frământă, probleme ce ţin de
şcoală, locul de muncă sau de sfera relaţională.
Este însă evident faptul că şi această tehnică nu va face decât să-i determine pe
clienţi să devină şi mai dependenţi de terapeut, în loc să-şi rezolve singuri problemele de
viaţă. Mai mult, aceştia se vor simţi bine, doar atunci când dificultaţile lor sunt rezolvate
şi vor recădea în nevroză, atunci câmd se confruntă cu situaţii care nu pot fi soluţionate.

9.1.4. Explicaţiile şi "insight"-ul legate de problemele trecute

Frecvent, psihoterapeuţii manifestă tendinţa de a explica pe scurt clienţilor
originea diverse1or trăiri pe care le manifestă aceştia. De pildă, le explică faptul că îşi
detestă partenerul, pentru că acesta s-a comportat aşa cum s-au comportat părinţii cu el
sau că modul abuziv în care s-a comportat mama sau tatal vitreg cu ei, îi determină să
se comporte brutal cu proprii copii.
Indiferent dacă aceste explicaţii sunt corecte sau eronate, pacienţii le iau ca atare
şi au impresia că ajung să se înţeleagă mai bine pe ei înşisi şi că ceva s-a modificat în
comportamentul lor dezaprobativ.
Aceste insight-uri (iluminări), chiar dacă au la baza fapte reale, nu arată clienţilor
de ce anume reuşesc ei să se dezorganizeze în asemenea măsură pentru nişte fapte
trecute, nu îi ajută să afle de ce au târât după ei în viaţa adultă neplăcerile copilăriei, cum
procedează să le menţină active şi cum îşi pot modifica, în prezent, atitudinile
autoperturbatoare. Din acest motiv, explicaţiile şi "insigh"-urile respective, deşi pot fi
productive pe termen scurt, nu produc efecte de durată în planul psihoterapiei.

9.1.5. Catharsis-ul si abreacţia

22
 Ajutarea clientului să intre în legătura cu propriile sentimente ascunse de
anxietate şi ostilitate va produce o descărcare a tensiunii emoţionale acumulate, şi acesta
se va simţi mai bine.
Dacă însă terapeutul nu are acces la ceea ce se ascunde în spatele acestor
sentimente reprimate, catharsis-ul nu va face decât să intensifice trăirile afective negative
(mai ales când este vorba de furie) sau, în cel mai bun caz, se va produce doar o
descărcare temporară, iar atitudinea clientului bazată pe anxietate sau pe agresivitate nu
se va modifica sau, dimpotrivă, va putea fi exacerbată.

9.1.6. Gândirea pozitivă şi imageria mentală

Încă de la autosugestiile prescrise de Coue, in 1923, mulţi terapeuţi au căutat să-i
ajute pe pacienţii lor, cultivându-le gândirea pozitivă şi imageria orientată spre sucees.
S-a dovedit că această metodă dă rezultate rapide, dar din nefericire, cu caracter
temporar, pentru că gândirea pozitivă dă subiectului speranţe în legătură cu obiective sau
performanţe adesea greu de atins. În acelaşi timp, tehnica întăreşte convingerea
disfuncţională a pacientului că el trebuie, cu orice preţ, să obţină performanţe înalte
pentru a se autoaccepta.

9.2. Tehnici de terapie scurtă care îi fac pe subiecţi să se vindece

Metodele care îl fac pe client doar să se simtă bine, fără să progreseze, nu produc
o schimbare atitudinală de durată, schimbare care să atingă concepţia filozofică despre
lume şi viaţă a clientului şi să dezvolte la acesta o capacitate de autoreglare a stărilor sale
psihice.
Ellis considera că tehnicile de vindecare pe care le propune sunt de fapt nişte
modalităţi de autoajutorare ("self-help").

9.2.1. Conştientizarea propriei auto-perturbări

23
 Pacienţii trebuie să înteleagă faptul că nu atât împrejurările exterioare, factorii
situaţionali actuali sau care au acţionat în copilărie produc perturbările emoţionale, ci
modul în care aceştia se raportează la împrejurările de viaţă reprezintă cauza reală a
perturbării psihice.
Oamenii sunt cei care se decid să interpreteze într-un mod negativ şi frustrant
evenimentele psihotraumatizante timpurii sau actuale, nefăcând altceva decât să se
autoperturbe. Autorul este de părere că fiinţa umană are capacitatea de a se autocontrola
emoţional, dar majoritatea oamenilor refuză cu încăpăţânare să facă acest lucru şi persistă
în eroarea lor.
În cazul în care terapeutul reuşeşte să-i faca pe pacienţi să înţeleagă faptul că ei se
perturbă singuri şi cş ei pot decide fără dificultate să nu o mai facă, acesta le poate arăta
calea pe care trebuie s-o urmeze pentru a se elibera de simptomele lor.

9.2.2. Înţelegerea modului dogmatic de gândire bazat pe "trebuie cu orice

preţ să..."
Psihoterapia raţional-emotivă (RET) postulează faptul că oamenii se autoperturbă
nu numai datorită unor percepţii şi judecăţi nerealiste şi negative, aşa cum subliniază
specialiştii în terapie cognitiv-comportamentală, ci şi prin formarea unor cerinţe şi
imperative absolutiste.
Psihoterapeutul specializat în terapie raţional-emotivă va sesiza rapid faptul că
subiecţii anxioşi, deprimaţi sau furioşi îşi fixează în mod conştient sau inconştient
imperative categorice ("trebuie neapărat să ....") odată ce au înţeles acest mecanism
autoperturbator, pacienţii primesc "cheia care poate deschide poarta" spre o schimbare
profundă a personalităţii.

9.2.3. Combaterea prin intermediul argumentării active a gândurilor iraţionale

şi a imperativelor categorice
Odată ce terapeutul l-a convins pe pacient că acesta se perturbă singur, nutrind
credinţe iraţionale şi având cerinţe nerealiste şi imperative faţă de sine, faţă de ceilalţi şi
faţă de viaţă, acesta îl poate învăţa să utilizeze modul stiinţific de gândire pentru a-şi

24
învinge convingerile dogmatice, autoperturbatoare. Astfel, pacienţii vor fi învăţaţi să-şi
adreseze întrebări cu caracter provocativ:
"De unde ştii că va fi un dezastru dacă nu vei avea doar note bune la facultate?"
"De ce ar trebui să ai doar note bune?"
"De ce prietenii tăi trebuie să fie neapărat draguţi cu tine, pentru că altfel va fi sfârşitul
lumii?"
"Unde scrie că, pentru faptul că ai fost respins de persoana iubită, eşti complet lipsit de
valoare şi nu meriţi să fii iubit de nimeni?" etc.
În felul acesta, clienţii vor învăţa să lupte împotriva gândurilor iraţionale, prin
intermediul cărora se autosabotează şi trag concluzii lipsite de sens, care le produc stări
afective negative şi tulburări nevrotice.

9.2.4. Tehnica reanalizării unor comportamente-problemă

Oamenii se perturbă pe ei înşişi, în special, pentu două motive principale:
• problemele ego-ului, care îl fac pe subiect să se denigreze în permanenţă, pentru că nu
are performanţe suficient de mari sau pentru că nu obţine suficienta aprobare de la
ceilalţi;
• toleranţa redusă la frustraţie, care îi face să dorească în mod absolut anumite lucruri şi
să considere că nu pot trăi dacă nu au ceea ce îşi doresc. Toleranţa scăzută la frustraţie îl
determină în acelaşi timp să solicite gratificaţii imediate, iar în absenţa acestora, subiecţii
se refugiază în comportamente dezaprobative compulsive, cum ar fi alcoolismul, bulimia
sau fumatul. Este evident că aceste deprinderi oferă o relaxare pe moment, însă cu efecte
negative pe termen lung.
O metodă simplă, specifică terapiei raţional-emotive, metodă ce îi ajută pe
subiecţi să abandoneze acest gen de comportamente adictive constă în a-i solicita pe
aceştia să noteze într-un jurnal cât mai multe dezavantaje ale comportamentului
compulsiv, precum şi avantajele renunţării la acesta. Apoi, aceştia trebuie să revadă zilnic
de 10-20 de ori aceste liste cu argumente pro şi contra unui comportament (de pildă,
fumatul) şi să reflecteze asupra lor.

9.2.5. Schimbarea sistemului de referinţă

25
 Această tehnica implică o schimbare de atitudine a subiectului. Sub îndrumarea
terapeutului, acesta învaţă să-şi privească în mod diferit situaţia, deplasând accentul de la
părţile negative spre cele pozitive (atitudinea "sticla este pe jumătate plină"). Astfel, de
pildă, unei persoane care a fost concediată i se pot arăta şi dezavantajele pe care le-a avut
locul de muncă pierdut: salariu prea mic, insuficient timp liber etc. Subiectului i se poate
explica, de asemenea, faptul că pierderea serviciului reprezintă o provocare a destinului,
provocare ce îi deschide calea evoluţiei personale şi găsirii unui serviciu mai bun, mai
bine plătit şi în care să se poata afirma din plin.

9.2.6. Invăţarea "acceptării necondiţionate"

Carl Roger considera că atitudinea pozitivă necondiţionată acordată clientului
care solicită psihoterapia reprezintă metoda cea mai bună ca acesta să înceteze să se mai
autodenigreze şi să tragă următoarea concluzie: "deoarece terapeutul meu mă acceptă,
deşi mă port rău, atunci ar trebui să mă accept şi eu". Ellis este de părere însă că aceasta
reprezintă o acceptare care este totuşi condiţionată, pentru că determină clientul să devină
dependent de terapeut.
Acceptarea necondiţionată ar însemna că pacientul să se accepte pe sine, chiar
dacă ceilalţi, inclusiv terapeutul, îl acceptă sau nu.
În cadrul terapiei raţional-emotive (RET), clienţilor nu numai că li se arăta, prin
intermediul tonului şi modului de comportare al terapeutului, că ei sunt acceptaţi aşa cum
sunt ci, mai mult, ei sunt învăţaţi să se autoaccepte, indiferent de comportamentul lor
negativ sau de dezaprobarea celorlalţi. Pentru atingerea acestui obiectiv, Ellis şi
colaboratorii săi îi învaţă următoarele:
• oamenii sunt fiinţe prea complexe pentru a primi o apreciere cu caracter global;
este mai indicat să ne ocupăm şi să evaluăm doar propriile noastre comportamente, nu şi
ale altora;
• obiectivul evaluării comportamentelor personale trebuie să fie reprezentat de obţinerea
bucuriei de viaţă şi nu de "punerea la încercare" a propriei persoane;
• în cazul în care subiecţii insistă să se autoevalueze ca persoane, ei sunt instruiţi să-şi
spună: "eu sunt o persoană valoroasă numai pentru faptul că traiesc şi nu pentru acţiunile
pe care le întreprind sau nu le întreprind".

26
9.2.7. Exerciţii de depăşire a sentimentului de jenă sau ruşine
Sentimentele de jenă, umilinţă, ruşine şi autodenigrare reprezintă punctul de
plecare al celor mai multe tulburări emoţionale.
Specialiştii în terapie raţional-emotivă (RET) utilizează exerciţii care să-i
desensibilizeze pe subiecţi de astfel de sentimente şi să-i determine să se comporte fără
jenă şi să se autoaccepte chiar dacă acţionează în mod stupid sau incompetent.
Pacienţilor li se recomandă să facă una sau mai multe acţiuni stupide în public, cu
precizarea că acestea sa nu conducă la probleme reale (de pildă, prejudicii altor
persoane). Astfel, li se poate cere să se îmbrace nepotrivit, să adreseze întrebări prosteşti,
să refuze sa facă altora servicii minore, să poarte o umbrelă pe o zi însorită etc. În acelaşi
timp, subiecţii sunt solicitaţi să combată gândurile negative care îi determină să se simtă
jenaţi. În scurt timp, subiecţii se vor obişnui să nu mai depindă in masură atât de mare de
aprobarea celorlalţi.

9.2.8. Tehnica imageriei rafional-emotive

În psihoterapie, prin termenul de imagerie se înţelege repetarea în plan mental, în
stare de veghe, relaxare sau hipnoză, a unei situaţii cu semnificaţie emoţională pentru
subiect. În cadrul terapiei raţional-emotive a fost aplicată, încă din anul 1971, tehnica
imageriei raţional-emotive (REI), tehnică pusă la punct de Mau1tsby. Tehnica îi ajută pe
pacienţi să transforme stările afective dezaprobative în stări afective pozitive.

9.2.9. Tehnica desensibilizării implozive în plan real ("in vivo")

Conform principiilor terapiei raţional-emotive, oamenii îşi pot modifica unele
comportamente disfuncţionale prin intermediul modificării gândurilor iraţionale. Ţinând
seama de faptul că gândurile, sentimentele şi comportamentele interacţionează reciproc,
este utilă şi modificarea gândurilor negative prin intermediul forţării subiecţilor,
indiferent cât de dificil pare, să renunţe la acţiunile compulsive sau de evitare.
Astfel, dacă aceştia se angajează în acţiuni de desensibilizare, desfăşurate în plan
real şi având un caracter imploziv li se cere să realizeze cât mai multe acţiuni pe care au

27
tendinţa să le evite, ci vor face foarte rapid modificări la nivelul convingerilor lor
iraţionale, perturbatoare (Holdevici, 2000, p. 43-53).

10. Modelul cognitiv al depresiei

În depresie, gândurile negative îşi au originea în atitudinile dobândite în prima

copilărie şi ulterior. Acest tip de model sugerează faptul că depresia poate fi tratată prin
identificarea şi modificarea gândurilor negative pe care le deţine pacientul. Unele
convingeri ale individului pot să fie stimulatoare, pot să dezvolte spiritul competitiv şi
dorinţa de a se dezvolta; însă pot totodată să facă individul vulnerabil, astfel formându-se
un cerc menit sa menţină depresia.
Alterările funcţionale ale capacităţii cognitive apar la trei niveluri, acestea fiind
cogniţiile, procesele cognitive şi schemele cognitive depresogene.
Cogniţiile sunt gândurile automate sau disfuncţionale care au o frecvenţă mare la
pacienţii cu depresie majoră. Acestea par a fi plauzibile, repetitive, spontane şi
involuntare iar individul nu le contestă deoarece sunt într-o relaţie strânsa cu credinţele
sale personale.
I. Dafinoiu (2005) prezintă cogniţiile deprimaţilor ca având ,,ca principale teme
autodeprecierea, sentimentul eşecului, respingerea de către ceilalţi, exagerarea
dificultăţilor hiperexigente faţă de sine.” (pag. 64)
În cadrul nivelului proceselor cognitive, gândurile negative apar ca fiind produsul
unor erori în procesarea informaţiei care duc la distorsiuni ale imaginii individului.
Aceste erori pot fi suprageneralizarea, abstracţia selectivă, inferenţa arbitrară,
personalizarea, maximizarea şi minimizarea.
Nivelul schemei cognitive depresogene stă la baza nivelurilor mai sus menţionate.
Schemele sunt nişte structuri sensibile care se pot activa de către anumite evenimente din
viaţa individului. Odată prin modificarea schemei, se modifica şi percepţia asupra
realităţii, depresivul interpretând situaţiile cu care se confruntă cu ajutorul acestor
scheme.
Beck si Weissman (1978) prezintă o scală de atitudini disfuncţionale pentru
identificarea schemelor. Aceasta cuprinde şapte clase de scheme depresogene: aprobarea,

28
dragostea, reuşita, perfecţionismul, exigenţa, omnipotenţa si autonomia (Dafinoiu,
(2005), p.62-67).

11. Bibliografie

Dafinoiu, D. (2005). Psihoterapii scurte. Iaşi: Ploirom, p. 62-81;

David, D. (2006). Tratat de psihoterapii cognitive şi comportamentale. Iaşi : Polirom, p.
70-104;
David, D. (2001) Ghid de terapie cognitivă în tratamentul depresiei. Cluj-Napoca:
Universitatea Babes-Bolyai, p. 120-140;
Holdevici, I. (2000). Psihoterapii scurte. Bucureşti: Ceres, p. 35-53.

29