Amintiri din copilărie-monografia satului moldovenesc

Opera lui Creangă are un caracter predominant realist, indiferent dacă ne situăm în lumea
poveștilor sau în cea a Amintirilor. Amintirile se structurează pe două planuri: pe de-o parte este
urmărit procesul de formare a lui Nică, precum și evoluția lui spirituală în contextul mediilor
sociale pe care le străbate; în planul al doilea se constituie, obiectiv, universul vieții tărănești.
Observația merge de la descrierea naturii, a casei părintești, a gospodăriilor megieșilor până la
instituțiile vremii, biserica, școala, armata (sistemul de luare la oaste, ,,când îl plângeau pe cel
dus ca pe mort”), întreaga atmosferă patriarhală a satului moldovenesc. Creangă fixează clar
locul și timpul: locul, cel în care s-a născut, satul moldovenesc, ,,sat mare și vesel, împărțit în trei
părți care se țin tot de una”, ,,sat vechi, răzășesc, întemeiat în toată puterea cuvântului” și
împrejurimile, le fel de familiare, ale acestuia ,,De la Neamț la Fălticeni și de la Fălticeni la
Neamț era atunci pentru noi o palmă de loc”; timpul: al copilăriei (,,Eu am altă treabă de făcut:
vreu să-mi dau samă despre satul nostru, despre copilăria petrecută în el, și atâta-i tot”)1
În introducerea primei părți accentul cade pe reconstituirea, din memorie, a satului natal și a
oamenilor săi, în timp ce începutul părții a doua are în centru casa și familia văzute exclusiv din
perspectiva copilului, care ține de locurile de joacă (,,stâlpul hornului unde lega mama o șfară cu
motocei la capăt, de crăpau mâțele jucându-se cu ei, (...) cuptiorul pe care mă ascundeam, când
ne jucam, noi, băieții, de-a mijoarca”, prezența rudelor apropiate (,,căci și părinții, și frații, și
sururile îmi erau sănătoși”) și a tovarășilor de joacă (,,și copiii și copilele megieșilor erau de-a
pururea în petrecere cu noi”).2
Familia, gospodăria țărănească este prezentată cu necazurile ei, cu idealurile ei de viață, care
presupun efort sau încercări ce trec în fantastic, pentru a-și atinge ținta: ca și Harap-Alb care
ajunge ginerele împăratului pentru că este ,,vrednic” și mânuiește inteligent forțele tovarășilor
lui, hotărâți să îl ajute, fata moșneagului, ca să se mărite cu un gospodar cumsecade, va trece și
ea prin multe încercări; Nică, Oșlobanu, Trăznea și ceilalți catiheți nu o duc ușor și pătrund
anevoios tainele învățăturii.
Personajele trec prin diferite medii sociale, reale sau fantastice, pregătindu-se pentru viață,
aceasta constituindu-se dintr-o suită de încercări: ,,Stau câteodată și-mi aduc aminte ce vremi și
1
Doina Băghină, Nicolae Constantinescu, Cezar Tabarcea, Comentarii literare, Editura Saeculum, București,
1991
2
Ion Creangă, Amintiri din copilărie. Povești. Povestiri, Editura Humanitas, București, 2013
ce oameni mai erau în părțile noastre.” Atât poveștile, cât și Amintirile ajung la deznodământ în
momentul în care eroul se realizează sau se află în pragul unei mari schimbări. În cazul
Amintirilor acest moment coincide cu plecarea definitivă a lui Nică din sat, ,,toamna anului
1855, când veni vremea să plec la Socola, după stăruința mamei”.
Nică, la fel ca personajele din povești, scrutează cu ascuțime lumea prin care trece, dar
asistăm și la o evoluție interioară a personajului, supus evenimentelor: ,,Și câte nu ne venea în
cap, și câte nu făceam cu vârf și îndesate”; unor evenimente le este reținută data cu
precizie:,,cinstita holeră de la 48” ori ,,ziua când s-a sfințit paraclisul spitalului din Târgul-
Neamțului și s-a deschis școala domnească de acolo”, în prezenșa domnitorului Ghica, la 1852.
Personajele trec din povești în Amintiri și povestiri; giganții au trăsături omenești (Gerilă, ca
și Mogorogea, este veșnic pus pe harță), iar personajele din Amintiri sunt gligani, meliani,
coblizani, hojmalăi; Nică Oșlobanu avea ciubotele dintr-o vacă și tălpile din alta.
Dimensiunea uriașă, vitalitatea personajelor implică eroii, prin atitudini și gesturi, în fabulos.
Astfel, praznicul de la hramul bisericii, care ținea câte o săptămână încheiată, ,,și numai să fi
avut pântece unde să pui bucatele”, nu este mai prejos decât ospățul de la curtea împăratului Roș
din Povestea lui Harap-Alb.
Imaginea vieții este una ideală, omul își poate depăși condiția întrând în fabulos, într-un tărâm
vesel și fericit, unde totul se desfășoară scenic și spectaculos, ușor, într-un proces fecund de
materialitate și vitalitate deosebită.
În partea a II-a și a IV-a evocarea este raportată la legăturile de familie și la întreg sistemul de
relații afective, cuprinse în perimerul vieții humuleștene.
Creangă evocă ritmul muncii, hărnicia și iscusința humuleștenilor, răzeși fără pământuri.
Humuleștenii mergeau la târg la Focșani, Bacău, Roman, Târgu-Frumos și vindeau sumane,
ițari, cămeșoaie, lăicere, ștergare de borangic. Îndeletnicirile se desfășoară în marea familie a
satului, la clacă sau șezători, când se dreg lucrurile sau se întrec, în torsul lânii, fetele dar și
băieții- Nică însuși era poreclit Ion Torcalău. Smaranda este surprinsă într-o aglomerare de
treburi ce țin de industria casnică, ale cărei produse urmau să fie vândute la târgul de la Fălticeni:
,,Într-o zi, pe aproape de Sânt Ilie, se grămădise, ca mai totdeauna, o mulțime de trebi pe
capul mamei: niște sumani să-i scoată din stative; alții să-i nividească și să-i înceapă a-i țese din
nou; un teanc de sumane croite, nalt până-n grindă, așteaptă cusutul; pieptănușii în laiță n-avea
cine-i ținea de coadă; roata ședea în mijlocul casei și canură toarsă nu era pentru bătătură!”3
La târg era mare vânzare de oi, porci, cai, sare, făină și păpușoi, lemne din pădure. Târgul
implică și o terminologie monetară: bani, lei, sorocoveți, icusari, irmilici, husăși. Meșteșugurile
sunt surprinse în ritmul desfășurării lor, cu o imensă enumerare de unelte: cazmale, tărăboanțe,
căruțe, covăți, drugi, fus, ciur etc. Alteori, cuvintele reprezintă personajul și ocupația acestuia: a
răbui, dohot, feleștioc (moș Chiorpec Ciubotariul), iar Pavăl Ciubotariul robotește zi și noapte
între șanuri, calupuri, astrăgaci, clește, ciocan, piele.
Alături de țăran, preot și dascăl sunt prezenți ,,doftorii” satului; moș Vasile Țandură și
tovarășul lui aduc cu ei o întreagă terminologie medicală: hoștine cu său, oțet de leuștean etc.
Deși satul este idealizat, particularitățile geografice, istorice și mai ales cele individuale dau
operei adâncime și autenticitate.
Produsele culinare sunt variate și abundente, așa că atunci când auzeau de masă ,,tăbăram pe
dânsa, și apoi țin-te gură”. Cu toate această revărsare de bunuri, intuim o existență modestă a
oamenilor: cămara nu este prea bogată la gazda catiheților sau la casa Irinucăi:,,Doi oameni cu
doi boi, la vreme de iarnă, abia își puteau scoate mămăliga.” Incursiunea în terminologia culinară
este însă crescută de imaginația copilului: covrigii, roșcovele, merele domnești, perele sâniliești
etc. imprimă evocării candoarea infantilă, înfrumusețând realitatea.
Cântecele și jocurile de sărbători, cântate din fluier, colorează timpul și locul: doina, măriuța,
corăbiasca, horodinca, țiitura, ca la ușa cortului.
Valoarea documentară a operei este întregită de prezentarea idealului de viață al eroilor, care
în concepția scriitorului înseamnă bunăstare și dorința de-a scăpa, cum spune moș
Vasile, ,,deasupra nevoii”; de aici strădania țăranilor de a căuta un rost în afara satului: plecatul
la șes, la pădure, negustoria, cărăuția ți mai ales învățătura de carte.
Profesiunea de preot, pentru avantajele ei materiale, este considerată de prim rang de tatăl lui
Trăznea: ,, Condacul umple sacul și troparul hambarul”, căci, cum spune moș Vasile ,,Picioare
de cal, gură de lup, obraz de scoarță și pântece de iapă se cer unui popă...” 4 David Creangă,
care și-a făcut băiatul preot, are o părere bună despre școală și despre profesorul ei: ,,Zău, mare
pomană și-a făcut Alecu Baloș cu școala ceea a lui, cine vrea să înțeleagă! Și, Doamne, peste ce
profesor înțelept și iscusit a dat!”. Râzând, invocând întâmplări pline de haz, Creangă critică însă
3
Ion Creangă, Amintiri din copilărie, Editura Litera, București, 2014, p. 98.
4
Biblioteca critică, Ion Creangă interpretat de..., Editura Eminescu, București, 1977
școala cu profesorii ei, autori de manuale, biserica cu fețele ei cuprinse de ,,evlavie”, armata și
tot sistemul administrativ al vremii.
Satul este ideal și mitic în ,,ritualitatea îndătinată a muncilor și a sărbătorilor”. O
caracteristică Amintirilor este evocarea lirică, menită să-l urmărească pe Nică în căutarea
rostului său, după ce se desprinde cu durere de satul, de vatra lui.