Corneliu Coposu (1914 – 1995)

Corneliu (Cornel) Coposu (n. 20 mai 1914, Bobota, Sălaj – d. 11 noiembrie 1995,
Bucureşti) a fost un politician român, liderul opoziţiei din România
postcomunistă. Absolvent de drept şi ziarist, om de încredere al liderului naţional-
ţărănist Iuliu Maniu, Coposu a fost membru al Partidului Naţional Ţărănesc până
la interzicerea acestuia în 1947, iar ulterior a fost deţinut politic în condiţii foarte
aspre timp de 17 ani, în faza stalinistă a regimului comunist din România.
După Revoluţia din 1989 a reîntemeiat oficial PNŢ sub numele de Partidul Naţional
Ţărănesc Creştin Democrat şi a fost preşedinte al PNŢCD-ului între 1990 şi 1995. În
această calitate, a fondat Convenţia Democrată Română, al cărei prim preşedinte a
fost. Corneliu Coposu a fost ales senator în Parlamentul României în 1992. După
decesul său, Corneliu Coposu a fost înlocuit de senatorul Ioan Bărbuş.
 
Biografie
Familia şi copilăria
Corneliu Coposu s-a născut la data de 20 mai 1914 în Bobota, comitatul Sălaj.
Tatăl său, Valentin Coposu, a fost preot român unit (greco-catolic) la Bobota,
asesor consistorial şi arhidiacon, iar din 1929 protopop al districtului Şamşud,
doctor în teologie, specialist în limba aramaică, prieten şi colaborator cu Iuliu
Maniu. Valentin Coposu a fost trimis în timpul primului război mondial ca preot al
armatei austro-ungare pe frontul din Galiţia. La 1 decembrie 1918 a reprezentat
cercul Şimleu Silvaniei la Adunarea de la Alba Iulia.
Valentin Coposu a murit în anul 1941 ca preot la Coşlariu, lângă Blaj, unde se
refugiase după Dictatul de la Viena.
„Bunicul meu dinspre tată se numea Grigore Coposu, era tot preot şi prieten bun de
familie şi de vecinătate cu Gheorghe Pop de Băseşti, preşedintele Partidului Naţional
Român din Transilvania… La alegerile din 1906, care s-au desfăşurat cu multă violenţă,
atît candidatul Partidului Naţional Român din Transilvania, cît şi bunicul meu din partea
tatălui, Grigore Coposu, au fost bătuţi straşnic de către oficialităţile maghiare”.
„Mama era fiică de preot; tatăl ei era protopopul Iulian Anceanu, paroh şi protopop în
Surduc, judeţul Sălaj. Bunicul dinspre mamă se trăgea dintr-o familie înnobilată, care
purta cu mîndrie titlul de Ciolt, deci Anceanu de Ciolt…Străbunicul meu dinspre mamă
era protopopul Gavril Vaida, care purta şi el titlul nobil de Glod, era văr primar cu
Alexandru Vaida-Voievod şi făceau parte dintre fruntaşii Partidului Naţional din epoca
aceea, fiind mare adept al pasivismului politic”.
La data de 15 septembrie 1919, la vârsta de 5 ani, Corneliu Coposu a fost înscris la
şcoala confesională română unită din Bobota, pe care a terminat-o la 28 martie
1923. A intrat la Liceul „Sfântul Vasile cel Mare” din Blaj doar după ce a urmat clasa
” a cincea în particular şi după ce a obţinut o dispensă de vârstă. La numai 16 ani a
intrat la Facultatea de Drept şi Ştiinţe de Stat, Universitatea din din Cluj. După
absolvire, în 1934, s-a înscris la doctorat, pe care l-a obţinut după 3 ani. În această
perioadă a devenit campion de haltere în cadrul Clubului Sportiv Universitar. În
1933 înfiinţează filiala Cluj a PNŢ iar în 1935 a fost ales preşedinte al Uniunii
Studenţilor Democraţi din Universitatea Cluj şi preşedinte al Tineretului Naţional
Ţărănesc.
 
Tinereţea
Una dintre dimensiunile fundamentale ale activităţii intelectuale şi politice ale lui
Corneliu Coposu a fost legată de activitatea sa jurnalistică. El a fost un ziarist
politic talentat; primii ani de jurnalism (1935-1940) au fost legaţi de cotidianul
ţărănist clujean România Nouă, condus de Zaharia Boilă; după cedarea Ardealului
de Nord-Vest către Ungaria horthystă, tînărul ţărănist s-a refugiat la Bucureşti,
fiind colaborator al ziarului refugiaţilor transilvăneni.
În 1937, în urma procesului Skoda în care Romulus Boilă a fost acuzat de corupţie
în cadrul unui contract de armament, „Corneliu Coposu a fost acuzat de posesia
unor documente; potrivit declaraţiilor sale ulterioare, acestea dovedeau că regele
Carol al II-lea a solicitat în mod expres ca în proces să fie implicat şi Maniu, drept
răzbunare pentru campania dusă de acesta împotriva «camarilei». Coposu a fost
condamnat la trei luni şi o zi de închisoare. Pedeapsa a fost ispăşită în condiţii
speciale: aşternut personal, îşi procura alimente de la restaurant, era servit de un
chelner iar uşa celulei nu era încuiată. În timpul detenţiei a cunoscut-o pe Ana
Pauker, închisă ca ilegalistă a PCR:
Păstrez despre ea amintirea unei persoane foarte inteligente, foarte instruite, cu o cultură
livrescă impresionantă, care suporta dialogul cu multă uşurinţă şi avea la îndemână
argumente pe care ştia să le valideze cu multă pricepere”. În 1945, aveau să se revadă în
cadrul unei recepţii de la Palat. Ana Pauker i-a spus: «Atunci eraţi condamnat pentru
lezmajestate, acum vă văd în anturajul suveranului. Să înţeleg că v-aţi schimbat
convingerile?» Corneliu Coposu a răspuns: «Nu, mi-am schimbat regele…».
La 17 noiembrie 1937 este reformat medical, în evidenţa regimentului 33 Artilerie,
pentru obezitate cu tulburări funcţionale. ”La o înălţime de 1,87, avea 130 kg,
perimetrul toracic e 118 cm şi cel abdominal de 132 cm”.
 
Începutul carierei politice
Corneliu Coposu şi-a făcut ucenicia politică pe lîngă liderul naţional-ţărănist Iuliu
Maniu: ”Iuliu Maniu m-a cunoscut de cînd m-am născut, Familiile erau prietene, se
întîlneau cel puţin o dată pe săptămînă pentru că Bobota, comuna mea, e la 13-14 km de
comuna lui Maniu, Bădăcin…Mi s-a întîmplat de multe ori ca, mergînd la Bădăcin, să
întîlnesc diverse delegaţii, diverşi reprezentanţi mai mult sau mai puţin importanţi ai
politicii româneşti din vremea aceea. Acolo i-am întîlnit pe Stere, pe Mihalache, pe
Costăchescu de la Iaşi, pe Iunian, nu numai fruntaşii de atunci ai Partidului Naţional
Ţărănesc, ci, în general fruntaşi ai vieţii sociale şi politice româneşti”.
 Corneliu Coposu impreuna cu mentorul sau Iuliu Maniu (24-octombrie-1942, la căsătoria dintre Arlette Marcoviciu și
Corneliu Coposu)  – foto: facebook.com

După cum povestea ”Seniorul”, Iuliu Maniu l-a luat şef de cabinet de pe vremea
cînd era student, în 1930, ”apoi am ajuns director de cabinet. Între 1937 şi pînă la
arestare, am fost secretar politic al lui Maniu şi, aş putea spune, umbra lui, pentru că nu
m-am despărţit niciodată de el, n-am lipsit de la nicio activitate desfăşurată de el în
perioada aceasta şi aş putea afirma că am fost persoana cea mai apropiată de Maniu
vreme de zece ani de zile”.
În 1945, tînărul Coposu a devenit preşedinte al filialei PNŢ Sălaj, iar apoi a fost
ales secretar general adjunct al PNŢ. Anterior, alături de Iuliu Maniu, Coposu a
învăţat cum se conduce un partid în condiţii de cvasiilegalitate, în timpul
dictaturii lui Carol al II-lea şi a regimului autoritar al generalului Antonescu. În
timpul dictaturii regale a lui Carol al II-lea, Corneliu Coposu a notat riguros toate
nemulţumirile, criticile şi întînirile dintre Iuliu Maniu şi regele dictator. În mai
multe rînduri, Coposu insistă pentru a afla detaliile legate de venirea ilegală în
ţară a prinţului Carol, pe care, în calitate de prim-ministru al guvernului
României, Iuliu Maniu ar fi putut să-l aresteze, şi vrea să afle motivele pentru care
nu s-a întîmplat acest lucru.
Iată cum îi explica Maniu lui Coposu această decizie: ”Puteam să-l arestez la 6 iunie.
Nu ar fi fost oportun. Ar fi fost chiar o greşeală politică pe care partidul ar fi plătit-o
scump. În anul 1930, lumea românească, în marea ei majoritate, nutrea o simpatie
evidentă pentru cel socotit atunci <<Prinţul sacrificat de liberali.>> Ţara îl dorea. El
era considerat o victimă a manevrelor lui Brătianu şi încarna multe nădejdi. Opinia
publică trecea, cu destulă uşurinţă, peste aventurile lui anterioare. Ba chiar îi apreciau
romantismul şi cavalerismul dovedit. Ţara era pornită contra liberalilor, uzaţi de o
guvernare prelungită şi destul de abuzivă, şi îmbrăţişa cu ostentaţie pe toţi adversarii
guvernanţilor şi în primul rînd pe prinţul moştenitor, prin a cărui îndepărtare din ţară
fusese întronat un copil, tutelat prin regenţă”.

Regele Carol al II-lea în 1938  – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Coposu explică în notele sale de ce lecţiile de politică şi istorie primite de la Iului

Maniu l-au ajutat să înţeleagă una dintre cle mai complicate periode din istoria
naţională. Datorită apropierii de Iuliu Maniu, Corneliu Coposu a fost martor
ocular şi participant la nenumărate evenimente politice importante (negocierile
lui Iuliu Maniu cu regele Carol al II-lea; pactele politice încheiate de Partidul
Naţional Ţărănesc cu alte partide din opoziţie pentru limitarea efectelor dictaturii
personale regale a lui Carol al II-lea; pregătirea actului de la 23 august 1944;
înscenările făcute de comunişti împotriva partidelor istorice, în particular
împotriva Partidului Naţional Ţărănesc), fapt care i-a permis ulterior să dea
informaţii inedite, să corecteze erori factuale ori istoriografice, interpretări greşite
sau tendenţioase ale istoriei şi politicii interbelice, din timpul celui de-al doilea
război mondial, din perioada postbelică şi din cea comunistă.
Astfel, o mărturie a lui Corneliu Coposu din perioada statului naţional legionar
arată că Partidul Naţional Ţărănesc a fost una dintre ţintele terorismului criminal
legionar. În notele inedite ale lui Corneliu Coposu, publicate abia în 2014,
”Seniorul” povesteşte că la zece minute după ridicarea de acasă a lui Madgearu,
care la vremea respectivă era secretarul general al Partidului Naţional Ţărănesc,
Iuliu Maniu a fost sunat de doamna Madgearu, care i-a povestit că soţul îi fusese
ridicat de acasă de către legionari. După ce Maniu şi Coposu s-au dus la locuinţa
lui Madgearu, iar preşedintele PNŢ l-a sunat pe secretarul general al Ministerului
de Interne, colonelul Rioşianu, care i-a explicat că autorităţile (nelegionare) nu
ştiau nimic despre acest caz. Maniu l-a trimis pe Coposu atît la Ministerul de
Interne, de unde a primit din partea lui Rioşianu două pistoale şi cartuşe, precum
şi instrucţiuni precise despre cum să procedeze dacă vin legionarii şi la Maniu:
”trageţi în ei, ca în cîini, pe răspunderea mea!”.
Ulterior, Coposu a mers în audienţă la Horia Sima, care a pretins că nu ştie nimic
despre acel caz. Seara pe la ora 18 s-a primit înştiinţarea oficială a asasinării lui
Virgil Madgearu. Maniu şi Coposu s-au deplasa de urgenţă la locul asasinatului,
unde ”cel care a fost profesorul Virgil Madgearu, economistul de prestigiu european,
dascălul atîtor generaţii de studenţi, strălucitul debater parlamentar, iscusitul ministru de
Finanţe, emeritul ideolog democrat al României postbelice, zace întins pe spate, mînjit de
sînge, cu fruntea spartă de gloanţe, purtînd pe corp urme de violenţă şi tortură”.

Virgil Madgearu (nume complet: Virgil Traian N. Madgearu; n. 14 decembrie 1887, Galați – d. 27 noiembrie 1940,
pădurea Snagov), economist român, sociolog, și politician de stânga, membru prominent și principal teoretician al
Partidului Țărănesc și al succesorului său, Partidul Național Țărănesc (PNȚ)
foto: ro.wikipedia.org

În jurnalul lui Corneliu Coposu se regăsesc detaliile privind rolul central jucat de
către Iuliu Maniu în organizarea loviturii de stat de la 23 august 1944, prin care
România ieşea din alianţa cu Germania lui Hitler şi intra în alianţă cu puterile
occidentale şi URSS, care a implicat partidele politice, grupuri din diplomaţie,
armată, casa regală; Iuliu Maniu l-a convins pe tânărul rege Mihai I să participe la
înlăturarea de la putere a mareşalului Antonescu, ceea ce a conferit legitimitate
politică actului de la 23 august 1944. Coposu povesteşte circumstanţele în care şi
motivele pentru care Iuliu Maniu a refuzat să prezideze guvernul instalat după 23
august 1944; acel guvern ar fi fost sabotat de către sovietici şi complicii lor
comunişti.
În acest sens, ziarista Doina Alexandru a povestit cum pe vremea comunismului,
în timp ce lucra la ”Radio Europa Liberă”, Coposu i-a trimis o scrisoare directorului
acestui post, istoricul Vlad Georgescu, datorită faptului că în opinia acestuia,
”Iuliu Maniu ar fi făcut în cariera sa trei greşeli politice: restauraţia din 1930, pactul cu
legionarii din 1937 şi refuzul de a prezida guvernul constituit după lovitura de stat de la
23 august. Domnul Coposu a protestat în scrisoarea sa împotriva acestei interpretări
tendenţioase venind cu precizările sale pentru stabilirea adevărului istoric”
 
Sub regimul comunist
După 1945, Corneliu Coposu a intrat în vizorul activiştilor comunişti, care mai
întîi au dus împotriva lui un război propagandistic, apoi au contribuit la
persecutarea sa de către autorităţile regimului totalitar. Astfel, după cum povestea
liderul ţărănist mai tîrziu despre Silviu Brucan, ”nu-i păstrez nici o ranchiună, deşi,
în calitate de redactor-şef adjunct la Scânteia, a cerut condamnarea mea la moarte în
faţa Tribunalului militar”.
Pe 14 iulie 1947 a fost arestat împreună cu întreaga conducere a PNŢ, în ceea ce s-
a numit Înscenarea de la Tămădău. Până în 1956 a fost ţinut în arest preventiv, fără
să fie judecat. În 1956 i s-a înscenat un proces pentru “înaltă trădare a clasei
muncitoare” şi pentru “crimă contra reformelor sociale“. A fost condamnat la muncă
silnică pe viaţă. Până în 1962 a fost închis într-un regim sever de izolare la
penitenciarul Râmnicu Sărat. În cei peste 17 ani de detenţie a fost mutat de la o
închisoare la alta, dintr-un penitenciar într-altul (arestul Ministerului de Interne;
închisoarea Malmaison, de pe Calea Plevnei, Bucureşti; penitenciarul Piteşti;
penitenciarul Văcăreşti, din Bucureşti; penitenciarul din Craiova; penitenciarul
Jilava, de lîngă Bucureşti; penitenciarul Bragadiru; Unitatea de muncă nr. 1 Cap
Midia, de fapt Canalul Dunăre-Marea Neagră; lagărul de triere din Ghencea,
Bucureşti şi muncă forţată la ferma Bragadiru; Unitatea Militară nr 4, Ocnele
Mari; din nou, penitenciarul Văcăreşti; penitenciarul Poarta Albă, Constanţa;
penitenciarul Sighetul Marmaţiei; penitenciarul Jilava; penitenciarul Râmnicu
Sărat; penitenciarul Gherla; penitenciarul Aiud; din nou, penitenciarul Râmnicu
Sărat).
 Înscenarea de la Tămădău sau Afacerea Tămădău (14 iulie 1947). Unui număr important de fruntași ai Partidului
Național Țărănesc le-a fost oferită ocazia de a se deplasa în străinătate. La aerodromul din Tămădău însă, autoritățile
comuniste i-au arestat pe acestiai și i-au pus sub acuzare pentru „încercare de fugă într-o țară străină”. Întreaga afacere a
fost o provocare organizată de Partidul Comunist pentru a justifica desființarea PNȚ, lucru care s-a și întâmplat ulterior, în
noiembrie 1947. Printre fruntașii țărăniști arestați la Tămădău s-au numărat Ion Mihalache, Ilie Lazăr, Nicolae Carandino
și alții – foto: historia.ro

A fost eliberat pe 9 iulie 1962 din penitenciarul Râmnicu Sărat, după care a fost
trimis pentru încă 24 de luni în domiciliu obligatoriu în comuna Rubla, judeţul
Brăila (împreună cu Ion Diaconescu, Ion Huiu, Virgil Solomon). După cum arată
Zarojanu, biograful lui Coposu, ”în momentul arestării, Corneliu Coposu cîntărea 114
kg, iar la eliberare – 51”. De menţionat faptul că în timp ce Corneliu Coposu era
întemniţat, soţia sa, Arlette Coposu, a fost închisă în mai multe penitenciare, iar
după eliberare a murit de cancer diseminat, pe 27 decembrie 1965.
În aprilie 1964 a fost pus în libertate, după 17 ani de detenţie. A fost angajat ca
muncitor necalificat la Întreprinderea de Construcţii-Montaj Bucureşti, atelierul de
tâmplărie mecanică. După eliberarea din lunga detenţie, Corneliu Coposu a fost
invitat la o întrevedere cu liderul comunist Gheorghe Gheorghiu-Dej, pe care îl
cunoştea din perioada interbelică şi care s-a scuzat ”pentru închisorile politice. <>
În compensaţie, îi propune să devină juristconsult al Consiliului de Stat, cu 4800
de lei pe lună (un inginer cîştiga cam 800 lei), cu condiţia să semneze o declaraţie.
Corneliu Coposu refuză, fără măcar să se uite pe declaraţie. De asemenea, Dej i-a
propus reabilitarea sa şi a lui Iuliu Maniu, la care a răspuns <>” . Între 1946 şi
1989 Corneliu Coposu a fost permanent urmărit de către poliţia politică
comunistă, Securitatea, iar dosarul său de urmărire informativă are 38 de volume,
circa 17.000-18.000 de file
 
Perioada postcomunistă
Încă din 1987, Corneliu Coposu a reuşit să înşele vigilenţa poliţiei politice,
Securitatea, şi să informeze lideri politici occidentali, din familia partidelor
creştin-democrate şi conservatoare europene, despre existenţa în ilegalitate în
România comunistă a unui nucleu care îşi asuma misiunea de continuitate
cu Partidul Naţional Ţărănesc, desfiinţat de comunişti. Mai mult, pentru a marca
afilierea la grupul partidelor creştin-democrate şi conservatoare, la Internaţionala
Creştin-Democrată, PNŢ şi-a completat denumirea şi identitatea, devenind Partidul
Naţional Ţărănesc Creştin Democrat, nume asumat public şi deja recunoscut pe plan
internaţional după schimbarea regimului politic. Pe 8 ianuarie 1990, Tribunalul
Municipiului Bucureşti a autorizat funcţionarea primului partid postcomunist,
PNŢCD. Între 1990 şi 1995, Coposu a fost preşedintele partidului.

Congres PNTCD 1991 – Corneliu Coposu, Ion Diaconescu, Ionut Gherasim, Horia Luputiu  – foto: corneliu-coposu.eu

Corneliu Coposu a dovedit calităţi de strateg politic atunci cînd i-a convins pe
liderii partidelor din opoziţie şi ai asociaţiilor civice că singura modalitate de a
învinge puterea hegemonică a preşedintelui Ion Iliescu şi a Frontului Salvării
Naţionale era cea a opoziţiei unite (de unde şi deviza ”Nu putem reuşi decît
împreună”). Pe 26 noiembrie 1991, s-a format coaliţia/alianţa electorală şi politică
cunoscută sub numele Convenţia Democratică (mai tîrziu Convenţia Democrată din
România/CDR), care cuprindea drept membrii fondatori paisprezece partide şi
asociaţiii civice (PNŢCD, Partidul Naţional Liberal, Pardidul Social Democrat Român,
Uniunea Democrată a Maghiarilor din România, Partidul Alianţei Civice, Partidul
Unităţii Democratice, Uniunea Democrat Creştină, Asociaţea Foştilor Deţinuţi Politici
din România, Alianţa Civică, Sindicatul politic ”Fraternitatea”, Uniunea Mondială a
Românilor Liberi, Solidaritatea Universitară, ”România viitoare”). Primul preşedinte
al Convenţiei Democratice a fost Corneliu Coposu.
În mai 1995 a fost numit Ofiţer al Legiunii de Onoare, cea mai înaltă distincţie
acordată de Republica Franceză cetăţenilor străini. Pe 6 octombrie 1995 a avut loc
la sediul Casa Oamenilor de Ştiinţă  din Bucureşti ceremonia înmînării acestei
distincţii din partea Ambasadei Franţei la Bucureşti.

Corneliu Coposu la primirea Legiunii de Onoare – foto – cotidianul.ro

Moartea sa, în noiembrie 1995, a generat un imens val de simpatie populară

pentru forţele politice anticomuniste din România. Deşi nu a beneficiat de
funeralii naţionale, la înmormântarea sa au participat sute de mii de oameni
veniţi din întreaga ţară. Acest curent de simpatie a contribuit la victoria Convenţiei
Democrate la alegerile generale din 1996.
Este înmormântat în Cimitirul Bellu Catolic. Numeroase locuri publice îi poartă
numele.
În Piaţa Revoluţiei din Bucureşti a fost dezvelit un monument în amintirea lui
Corneliu Coposu (realizat de către sculptorul Mihai Buculei), monument aşezat
faţă în faţă cu monumentul lui Iuliu Maniu, ale cărui idealuri le-a dus mai
departe. Anul 2014 a fost ”anul Corneliu Coposu”, anul centenarului naşterii celui
socotit drept cel mai important om politic din perioada postcomunistă. ”Fundaţia
Corneliu Coposu” (coordonată de surorile lui Corneliu Coposu – Flavia Bălescu,
Rodica Coposu, precum şi de Cristian Fulger şi Ionuţ Gherasim) au organizat de-a
lungul anului 2014 o serie de activităţi comemorative, precum şi publicarea ori
republicarea mai multor volume: Corneliu Coposu, File dintr-un jurnal interzis.
1936-1947, 1953, 1967-1983, ediţie îngrijită de Doina Alexandru ; Cristian Fulger,
Tudor Călin Zarojanu (editori), Seniorul Corneliu Coposu (volum care reuneşte
texte despre Corneliu Coposu sau dedicate acestuia, semnate, în ordinea
cuprinsului, de Cristian Fulger, T.C. Zarojanu, Regele Mihai, Claudiu Marcus,
Emil Constantinescu, Ana Blandiana, Doina Alexandru, Cardinalul Lucian,
Vladimir Tismăneanu, Marin Pop, Dan Pavel, Doina Cornea, Matei Gheboianu şi
Bogdan Murgescu, Ioan Stanomir, H.-R. Patapievici, Romulus Rusan, Paul
Lăzărescu, Cicerone Ioaniţoiu, Liviu Hagea, Nicolae Noica, Nicolae M.
Constantinescu, Răsvan Dobrescu, Mircea Popa-Zlatna, Ion-Andrei Gherasim,
Marilena Rotaru, Christian Mititelu, George Arion, Simina Mezincescu, precum şi
o nouă ediţie a volumului Viaţa lui Corneliu Coposu de T.C. Zarojanu); o nouă
ediţie din Corneliu Coposu, Confesiuni. Dialoguri cu Doina Alexandru’.
 
Publicaţii
Semnele timpului
Mărturisiri: Corneliu Coposu în dialog cu Vartan Arachelian
Confesiuni: Dialoguri cu Doina Alexandru
Dialoguri cu Vartan Arachelian
Armistiţiul din 1944 şi implicaţiile lui
Retrospective asupra istoriei contemporane
Ţara Sălajului
Din cele trecute vremii
Jurnal din vremuri de război
Plânge Ardealul!…- Mărturii de epocă despre Dictatul de la Viena, Emil Boşca-Mălin,
Corneliu Coposu, Constantin Hagea, Victor Papilian
Calendarul Ardealului 1943, Constantin Hagea, Iustin Ilieşi, Corneliu Coposu
 
Testamentul Seniorului
În momentele de răscruce, care învederează scadențele inevitabile și rigoarea fără
excepții a legilor firii, oamenii au deprinderea de a schița intenții sau dorințe care să
supraviețuiască dispariției lor.
Neavând nici o avere sunt scutit de obligația de a da destinație unor “bunuri”. Tot ce am,
aproape nimic, rămâne la dispoziția surorilor mele dragi, Flavia Bălescu și Rodica
Coposu, care vor ști cui și cum să facă parte de amintiri din obiectele ce mi-au aparținut.
Îmi reproșez că sub presiunea continuă a evenimentelor și obligațiilor, nu am reușit să
exhum osemintele tatălui meu de la Coșlar și să le reînhumez lângă mama, la București.
Deasemenea nu am reușit să organizez micro-cimitirul de lângă biserica din Bobota,
unde odihnesc strămoșii familiei. Sper că surorile mele vor reuși să facă față acestei
pioase obligații.
Doresc să fiu înmormântat fără pompă, fără cuvântări, în cimitirul din București.
Conducerea Partidului Național Țărănesc trece sub jurisdicția lui Ion Diaconescu,
primul vicepreședinte. Nădăjduiesc sincer ca toți prietenii politici să-i dea concursul, să-l
sprijinească și să contribuie la consolidarea Partidului. Blestemul lui Iuliu Maniu și al lui
Ion Mihalache se va abate asupra celor care, profitând de provizorat, vor încerca, prin
mijloace neloiale, să-și valorifice veleitățile.
Generația veche, din care fac și eu parte, și-a făcut cu prisosință datoria. Ultima ei
obligație este, ca prin seninătate și înțelepciune, să predea ștafeta generațiilor viitoare.
Îmi pare rău că nu am ajuns să conduc eu această operațiune firească. Sper că se va
realiza fără convulsiuni.
Frământările din trecut ale generațiilor apuse trebuie să ne servească drept învățământ.
Au fost mulți orgolioși care au experimentat desprinderea din Partid, în ideea că vor
realiza înfăptuirile visate (Vaida, Stere, Iunian, Lupu, Călinescu). I-a înghițit pe toți
istoria, iar partidul a rămas. Soarta dizidenților și a fripturiștilor e pecetluită. Din
păcate, oamenii nu țin seama de experiențele din trecut.
Am încredere că Partidul Național Țărănesc Creștin Democrat va fi cel mai puternic
partid politic al României de mâine.
Am încredere în viitorul României.
Cred că această catastrofă a ultimelor decenii, comunismul, s-a prăbușit iremediabil.
Cred că în România se vor instaura instituțiile democratice.
Cred că restaurarea monarhiei este salvarea noastră.
24/25/VII 1994
Corneliu Coposu
 Mă socotesc obligat să adaug câteva rânduri din inimă:
Recunoștiința mea fără margini pentru scumpii mei părinți, care m-au învățat să
deosebesc binele de rău, să fiu cinstit, să urăsc minciuna și fățărnicia, să lupt cu
onestitate pentru idealul ce mi-am propus, să înfrunt toate vicisitudinile pentru idealul pe
care-l servesc.
Gratitudine surorilor mele, care s-au sacrificat pentru mine, care mi-au fost suport
moral, care n-au precupețit nici osteneală, nici sacrificii, în interesul meu. O caldă și
fermă adiere de curaj de dincolo de mormânt pentru Uchi și Rodi.
Afecțiune deplină și prețuire pentru prietenul bun de bucurii și necazuri Nelu
Diaconescu. Îi urez norocul și prestigiul cu care îl îndreptățesc calitățile și onestitatea
lui.
Printre cei mai apropiați, mai sinceri și mai loiali prieteni, de care mă leagă un trecut
plin de afecțiune și sinceritate, cel dintâi este Bani Ghica, gentlemenul prezent în toate
momentele grele, omul de temei pe care te poți sprijini.
Nu poate fi uitat din însemnarea gratitudinii Mișu Barcan, prieten sincer și devotat care
mi-a făcut infinite servicii.
Doctorul Michael Baican din Germania a fost alături de mine în cele mai grele
împrejurări. Ajutorul lui este de neprețuit. Cred că a cheltuit o avere cu “reparațiile
capitale” spre care m-a îndrumat. Eternă recunoștiință.
Nu pot să nu menționez devotamentul sincer, corectitudinea și loialitatea celor de la
secretariat, oameni de temei, care m-au sprijinit efectiv, prin muncă, încredere și
afecțiune: Mihaela, Cristina, Cristinica, Nadia, Felicia, Mircea, Costică. Tuturor
recunoștiință.
Desigur că prietenia, aprecierea și simpatia mea se îndreaptă către zeci și sute de
persoane apropiate, pe care nu le mai enumăr.
Leg mari speranțe de activitate politică viitoare de tinerii mei prieteni, de a căror carieră
viitoare am încercat să fiu preocupat: Costin Borc, Ionuț Muntean, Ionuț Gherasim. Le
prevăd un viitor bun.
Simpatia mea pentru tânăra generație de parlamentari, a căror promovare a fost
benefică pentru Partid: Lepșa, Mureșan, Dunca, Ionescu, Opriș și ceilalți. Multă
încredere în rodajul și afirmarea supleanților noștri.
Cred că forțele partidului trebuie împrospătate prin integrarea unor valori de
necontestat, care vor fi benefice pentru dezvoltarea ulterioară a formației noastre. Mă
gândesc la Emil Constantinescu, George Șerban, Laurențiu Ulici, Doctor Nae
Constantinescu, Romulus Rusan.
Corneliu Coposu
 
EPILOG
S-ar putea ca intervenția chirurgicală să-mi fie fatală.
Câteva concluzii finale:
Cred că mi-am făcut datoria față de țară, față de conștiința mea. Nu cred că am să-mi
reproșez vinovății majore. Am căutat să-mi respect principiile, angajamentul ideologic și
toate acțiunile născute din dragoste de Patrie și de neamul românesc. Dacă ar fi să o iau
de la capăt, aș proceda la fel, chiar ținând seama de perspectiva anilor de pușcărie, de
suferințele îndurate.
Sunt convins că politica este o activitate morală și nu poate fi delimitată de etică și de
onestitate. Am prețuit întotdeauna oamenii cinstiți și leali și am avut strângere de inimă
atunci când prin forța împrejurărilor am fost obligat să lucrez sau să fiu în preajma
lichelelor și a oamenilor fără caracter. Am detestat pe cei care negociază principiile,
deoarece cred că nu este îngăduit să faci compromisuri care schimbă esența obiectivelor
pentru care militezi. Politica nu poate fi acceptată ca mijloc de promovare al intereselor
proprii. Serviciile pe care le aduce, dezinteresat, trebuie să servească poporul,
comunitatea, interesele generale. Am cunoscut și detestat, din prima tinerețe,
materialismul istoric și dialectic, concepțiile marxiste, tezele lui Engels, isprăvile lui
Lenin. Cred că era comunistă, impusă țării noastre după al doilea război mondial, a fost
cea mai mare catastrofă din istoria românească. Nu știu în câtă vreme vom recupera
stagnarea malefică pe care ne-a impus-o. Dacă aș fi întrebat în ziua judecății despre
urmele pe care le lasă străduințele mele de o viață, aș răspunde fără ezitare că mă socot
cel puțin co-ostenitor la supraviețuirea Partidului Național Țărănesc, peste cele aproape
cinci decenii de teroare; că mă felicit pentru integrarea (cu câte riscuri) Partidului în
Internaționala Creștin-Democrată (1987) într-o epocă de cumplită persecuție și
supraveghere polițienească; în noaptea Revoluției din decembrie am relegalizat Partidul,
scriptic desființat în iulie 1947 (în realitate funcționând clandestin chiar și în pușcării);
am redeschis, cu dificultate, ajutat de un mănunchi de oameni vrednici pe care suferințele
nu i-au descurajat, drumul lui Maniu și Mihalache , peste un hău de patruzeci și cinci de
ani, plin cu osemintele martirilor care au înfruntat cumplita viitură rusă-comunistă;
(Partidul Național Țărănesc, cu definiția pe care i-am adăugat-o “Creștin-Democrat” a
fost înscris primul, cu nr. 1 la Tribunalul București, în registrul formațiunilor politice);
prin eforturi susținute și osteneli necântărite, prin deplasări obositoare și demersuri
repetate, am reușit să integrez Partidul în conclavul formațiunilor politice respectate și
respectabile ale Occidentului, marcând o prezență europeană cu doi ani înaintea
încercărilor oficiale de adeziune la civilizația continentală; am stabilit legături de
colaborare cu cele mai importante personalități de decizie din apus și am obținut
prețuirea și ajutorul moral și material al acestora.
Partidul nostru este în prezent factor important în Uniunea Europeană Creștin
Democrată, în Internaționala Creștin Democrată, în Uniunea Partidelor Populare – iar
organizațiile noastre speciale (de tineret, muncitori, femei) fac parte din organismele
internaționale ale categoriilor respective. Am avut satisfacția de a fi invitat în capitalele
occidentale, de a lega dialoguri cu șefii de stat și prim-miniștrii statelor occidentale, cu
șefii electivi și exponenții de căpetenie ai țărilor democrate din Europa și Statele Unite.
În toate acțiunile întreprinse am militat nu numai pentru interesele subiective ale
Partidului pe care-l reprezentam, ci și pentru prestigiul și interesele țării.
Am fost întotdeauna mândru de calitatea mea de român, cu toate că nu mi-am etalat,
dintr-o decență explicabilă, patriotismul, nici nu am făcut paradă demagogică de
naționalism.
Am avut satisfacții și decepții. Îmi pare bine că decepțiile, cauzate de lichelismul, lipsa de
loialitate și incorectitudinea unor oameni apropiați nu m-au demoralizat. Permanentele
agresiuni fizice și morale ale căror țintă am fost vreme de o jumătate de secol, probabil
că mi-au consolidat rezistența și facultatea de a trece, cu oarecare înțelepciune, peste
dovezile de ingratitudine și “lucrăturile clandestine” încropite cu vicleșug împotriva
mea. Cred că am fost cel mai calomniat om politic din zilele post-revoluționare.
Intransigența mea, refuzul compromisurilor anti-morale și fermitatea unor atitudini
devotate intereselor țării, nu au făcut casă bună cu practica aproape generalizată a
poltroniei, a complexului relei credințe, a corupției și a politicianismului asiatico-
oriental. De aceea am fost identificat ca inamic de căpetenie al încercărilor de
“restaurare nostalgică a epocii de dinainte de evenimente.” Nu cred că acțiunea
viguroasă de demonetizare, întreprinsă pe toate planurile împotriva mea, a dat sau va da
rezultate. De altfel, ce le-aș putea reproșa celor pe care însăși existența mea îi
proiectează spre băncile acuzării? Reproș îndreptățit aș putea avea doar celor racolați
pentru această murdară deprindere, din rândul prietenilor proprii. Dacă până cândva se
va face procesul comunismului( înțeleg procesul celor care au contribuit, în concret, la
dezastrul țării, rândurile de față ar putea servi ca argument în instanță, în favorul celor
încriminați. Anume: oamenii (sau sub-oamenii) care s-au pretat la acțiunile degradante
ce li se vor pune în sarcină( teroare, asasinate, torționări, persecuții criminale) nu
trebuie să fie pedepsiți, ci internați în ospicii. Din partea-mi i-am iertat pe toți, inclusiv
pe cei care m-au chinuit prin toate metodele asiatice de teroare fizică și morală, de toate
crimele și păcatele pe care le-au făcut. I-am iertat și pe cei care s-au întrecut într-o
condamnabilă competiție a calomniei și defăimării. Sunt oameni cu sufletele corupte,
care nu mai pot fi recuperați de societatea onestă a României viitoare. Ispășirea acțiunii
lor mercenare se va solda cândva prin remușcări tardive.
Cred că am făcut tot ce mi-a stat omenește în putere să îndeplinesc legatul testamentar
primit în celula nr. 2 de la Malmaison, în octombrie 1947, de la Iuliu Maniu. (“Eu nu voi
supraviețui. Voi, care veți scăpa de iadul comunist, aveți datoria să duceți mai departe
drapelul glorios al Partidului nostru, în interesul României viitoare!“)
Cu sentimentul că am căutat să duc la îndeplinire acest legat, chiar și în condiții deosebit
de dificile, îl trec în sarcina generației tinere a Partidului Național Țărănesc Creștin
Democrat.