Temă – Câmpean Casian

Elaborați, în aproximativ două pagini, un eseu despre romanitatea

românilor în viziunea istoricilor, având în vedere:
-precizarea unui secol în care a fost abordată ideea romanității
românilor
-prezentarea a doua cauze a implicării istoricilor în abordarea
romanității românilor
-menționarea a doi istorici din perioade diferite care au abordat
problema romanității românilor
-formularea unui punct de vedere referitor la rolul ideii romanității
românilor în scrierile istoricilor și susținerea acestuia
-menționați o deosebire între cele două teorii istoriografice care
abordează romanitatea românilor.
-argumentați, printr-un fapt istoric, afirmația conform căreia în secolul al
XVIII-lea abordarea romanității românilor a fost politizată.

Ideea romanității românilor este una fundamentală pentru istoria

noastră, fiind elementul care ne definește indentitatea lingvistică și
culturală. La baza acestei idei stau câteva elemente demonstrate de
studiile istorice : că românii au o descendenţă romană, că pe teritoriul
fostei Dacii a existat o continuitate a daco-romanilor şi apoi a românilor,
că indiferent unde au locuit a existat o unitate de neam şi limbă a
românilor.
Românii au avut conştiinţa romanităţii lor încă din primele secole de
după etnogeneză, dovadă fiind faptul că îşi spun la început romani, apoi
români. Şi popoarele cu care vin în contact sesizează latinitatea limbii
vorbite de români. Astfel , germanii le spun vlahi, valahi , termeni cu care
erau desemnate de aceştia toate popoarele romanice, iar Constantin
Porfirogenetul le spune chiar romani.
Ideea romanităţii românilor este menţionată apoi în secolul al XV-
lea de către umaniştii italieni (Poggio Bracciolini, Enea Silvio Piccolomini)
care încercau astfel să arate moştenirea civilizaţiei antice, dar şi în secolul
al XVI-lea, odată cu răspândirea ideilor umaniste în spaţiul românesc.
Acestea determină apariţia tiparului şi a scrisului în limba română, ceea
ce arată conştiinţa romanităţii la români.
O cauză a implicării istoricilor în abordarea romanității românilor ar
fi că fiecare popor este interesat să afle cât mai multe despre modul în
care a luat naştere. Fiecare naţiune doreşte să cunoască în mod cât mai
precis cine au fost strămoşii săi şi cum a apărut pe scena istoriei. Datorită
acestui interes, discuţiile despre originea popoarelor au primit, în
decursul vremii, şi o importanţă de natură politică.
Primii autori români care și-au pus problema originii poporului din
care făceau parte au fost cronicarii din secolul al XVII-lea, Grigore
Ureche, Miron Costin și Stolnicul Constantin Cantacuzino. Grigore
Ureche, în „Letopisețul Țării Moldovei” și Miron Costin vorbesc despre
originea noastră latină. Odată cu cronicarii moldoveni şi munteni,
cunoscători ai scrierilor umaniste, chestiunea unanimităţii este
transferată din sfera tradiţiei în cea a istoriografiei, pentru ca Şcoala
Ardeleană să facă din aceasta o armă în lupta de emancipare naţională şi
socială a românilor transilvăneni. Până în secolul al XVIII-lea,
continuitatea românilor în ţinuturile carpato-dunărene era considerată
un fapt normal şi logic. A fost elaborat Supplex Libellus Valachorum
(1791), memoriu prezentat Curţii de la Viena, în care se subliniază că
românii sunt cei mai vechi locuitori ai Transilvaniei, fiind urmaşi ai
coloniştilor lui Traian.
În această atmosferă a fost lansată “teoria imigraţionistă” a lui Franz
Sulzer, din Istoria Daciei Transalpine, potrivit căreia românii nu se trag
din coloniştii romani din Dacia, aceasta fiind părăsită în întregime odată
cu retragerea aureliană. Prin urmare, românii s-au născut ca popor la sud
de Dunăre, undeva între bulgari şi albanezi, de la care au preluat
influenţe în limbă, precum şi credinţa ortodoxă. De aici, ei au emigrat
către mijlocul secolului al XIII-lea din sudul Dunării în Transilvania, unde îi
vor găsi stabiliţi pe unguri şi pe saşi. Prin teoria sa, Sulzer sfida părerea
unanimă din cultura şi ştiinţa istorică europeană care îi considera pe
români urmaşi ai romanilor lui Traian. Netemeinicia afirmaţiilor lui Sulzer
a fost reliefată de reprezentanţii Şcolii Ardelene (S. Micu, Gh. Şincai, P.
Maior, I. Budai-Deleanu). Mai târziu, după realizarea dualismului austro-
ungar (1867), imigraţionismul este readus cu şi mai multă tărie în
dezbaterile istoricilor de către un geograf austriac, Robert Roesler. Teoria
lui Sulzer este reluată şi îmbogăţită în lucrarea „Studii româneşti.
Cercetări asupra istoriei vechi a românilor” şi va fi denumită roesleriană.
Ideile principale susţinute de aceasta caută să demonstreze
exterminarea dacilor în urma războaielor cu romanii, cauză care a
contribuit şi la dispariţia vechilor toponimii dacice; romanizarea nu se
putea efectua în cei 165 de ani de stăpânire romană, iar, pentru că dacii
rămaşi în viaţă traiau izolati, Dacia a rămas pustie la retragerea aureliană;
poporul român şi limba română s-au format în sudul Dunării.
Scopul acestor teorii era limpede: anularea argumentelor istorice ale
românilor în lupta politică din Transilvania şi justificarea poziţiei
privilegiate deţinute de către maghiari, saşi şi secui. Teoria roesleriană a
fost combătută cu succes de lucrările istoricilor români B.P. Haşdeu şi A.
D. Xenopol.
Ideea romanității are și acum un rol foarte important în scrierile
istorice. Înainte de anii 1989 însă, nu a fost tratat ca un lucru cert, mai
ales începând cu secolul al XVIII-lea, când Ardealul era sub conducere
maghiară. În această perioadă Școala Ardeleană a fost cea care susținea
drepturile naționale ale românilor ardeleni, prin reprezentanți ca
Inocențiu Micu-Klein, Gheorghe Șincai sau Petru Maior. Secolul al XIX-lea
este cel în care s-a consolidat conștiința românilor, iar opere care ajutau
la înțelegerea fenomenului au apărut după anii 1918. Pe perioada
comunistă, datorită sovietizării culturii și a naționalismului agresiv,
problema romanității a cunoscut denaturări și exagerări, însă după 1989
acesta s-a echilibrat, romanitatea românilor fiind acceptată ca un lucru
cert, care nu mai necesită alte demonstrații.