VIOLENŢA ÎN FAMILIE

COORDONATOR: STUDENTE:
Drd. RUSU DELIA FILIP ANDREEA
GAVRILEȚ ALICIA
MIHAELA MOISII
HULUŢĂ OANA
PETRUŢ REBECA
MUNTEANU SABINA
VIOREL
Asistență socială – anul II – Grupa IV
 CUPRINS

CAPITOLUL 1. INTRODUCERE..........................................................................................3
CAPITOLUL 2.CONCEPTUL DE VIOLENȚĂ INTRAFAMILIALĂ.............................4
CAPITOLUL 3. TIPURI DE VIOLENȚĂ ÎN FAMILIE.....................................................5
3.1. Clasificare........................................................................................................................5
3.2. Cauzele violenței în familie.............................................................................................5
CAPITOLUL 4. EFECTELE VIOLENȚEI DOMESTICE.................................................8
4.1. Modalități de prevenire....................................................................................................8
4.2. Caracterul ciclic al violenţei în familie............................................................................9
4.3. Mituri şi realităţi despre violenţa în familie...................................................................10
CAPITOLUL 9. CONCLUZII:.............................................................................................12
BIBLIOGRAFIE.....................................................................................................................13

2
 CAPITOLUL 1. INTRODUCERE
Familia este un cuplu căsătorit sau necăsătorit, descendenții acestora, ascendenții lor,
descendenții sau colateralii celorlalți și orice copil, atâta timp cât ei trăiesc împreună sau
continuă să aibă relații rezultând din coabitare.

Membru de familie. Soțul sau ruda apropiată, dacă aceasta sau din urmă locuiește și
gospodărește împreună cu înfăptuitorul (Legea 197/2000). În prezent se fac demersuri pentru
completarea legii, în sensul de a considera ca membri de familie orice persoane, legate
consanguin sau nu, între cele care există relații similare celor de familie (se iau în calcul și
concubinii ), chiar în condițiile în care nu locuiesc și nu gospodăresc împreună ( cazul copiilor
care locuiesc separat de părinți, a soților aflați în proces de separare etc. ).

Violența în familie este un act sau un ansamblu de acte la săvârșirea cărora se

folosește un anumit grad de forță fizică realizată în cadrul unui grup ce îndeplinește funcții
familiale.

În anul 2010, în România, s-au înregistrat 11.232 de cazuri de violență în familie,

abuzul fizic și cel emoțional fiind cele mai întâlnite (la peste 1.000 de situații), au fost
raportate peste 3.000 de sesizări la numărul unic 983, dintre acestea 2.419 se refereau la
neglijarea si 543 la abuz fizic, potrivit datelor Ministerului Muncii, Familiei și Protecției
Sociale (MMFPS), furnizate ONG-ului

În anul 2011, numai în primul trimestru, s-au înregistrat aproape 2.900 de cazuri de
abuz, neglijare și exploatare a copilului, potrivit Ministerului Muncii.

3
 CAPITOLUL 2.CONCEPTUL DE VIOLENȚĂ INTRAFAMILIALĂ
Termenul de violență intrafamilială desemnează o agresare fizică între membrii
aceleași familii determinată de o stare conflictuală ce își are sorgintea în disfuncționalități,
neînțelegeri sau alte împrejurări negative ce pot interveni relațiile de familie.

Conceptul de „violența în familie” este definit în Dicţionar de Sociologie [Oxford,

2003, p. 647] drept violență specific masculină (fizică sau psihologică) la adresa femeilor.
Termenul a fost popularizat de feministe în anii ’70 – unele dintre acestea au înființat
adăposturi pentru femeile agresate –, ele argumentând că violența casnică ar fi un reflex al
inegalităților de sex în privința puterii, ca și al asupririi femeii. În sens mai larg, termenul
cuprinde orice violență apărută în cadrul familiei, deși violența exercitată asupra copiilor
este descrisă în mod obișnuit drept abuz asupra copiilor. De obicei, poliția ezită să intervină
în incidente de violență casnică, preferând să considere familia drept domeniu privat.

Cercetătorii în domeniu delimitează noțiunile de violență normală și violență abuzivă

[Strauss A. M., Gelles J.R., Steinmetz K.S., 1980: 20–21 apud Rădulescu, 2001: 19], în
funcție de caracteristicile principale ale acestor forme de violență. Astfel, violența normală
se referă la actele care urmăresc deliberat suferința fizică a victimei, dar beneficiază de o
largă aprobare socială, așa cum este cazul unei palme date copiilor [Rădulescu, 2001: 19–
20], iar violența abuzivă se referă la acte care au un înalt grad de risc în ceea ce privește
rănirea sau uciderea victimei, așa cum este cazul utilizării unor obiecte contondente, al
maltratării cu pumnii, înjunghierii, împușcării, incendierii etc. [Ibidem: 20]. Ambele forme
de violență sunt nocive, atât pentru că determină suferința fizică și morală a victimei, cât și
pentru faptul că violența induce violența ca reacție de răspuns sau apărare [Ibidem].

Violența este un abuz de putere, fiind legată, aproape întotdeauna, de o poziție de

putere și de impunerea acestei puteri asupra celorlalți. Această caracterizare definește, cel
mai bine, situația bărbatului în raport cu cea a femeii, copilului sau vârstnicului [Rădulescu,
2001: 21]. Dar, există și cazuri în care tocmai lipsa de putere determină violența. De exemplu,
conștiința lipsei de putere, a impotenței, creează, în multe cazuri, o nevoie de afirmare atât
de puternică, încât devine agresivitate destructivă, care, în ultimă instanță, conduce la
violență [Roy M., 1982: 3 apud Rădulescu, 2001: 21]. Aceasta poate explica, în mare
măsură, frustrările care caracterizează numeroși bărbați agresori, dar și actele de violență
comise de femeile agresoare.

4
 CAPITOLUL 3. TIPURI DE VIOLENȚĂ ÎN FAMILIE
3.1. Clasificare

Violența fizică activă, prin care se provoacă celuilalt membru de familie o serie de
vătămări (împingerea, lovirea cu pumnul sau piciorul, plesnirea, tragerea de păr,
trântirea, ciupirea, utilizarea armei,sugrumare, etc.)

 Violența fizică pasivă, care impune victimei izolare, inclusiv refuzul de a-și vizita
copii.
 Violența psihologică activă, reprezentând agresiuni verbale periodice și susținute
la adresa victimei, inclusiv poreclirea acesteia (umiliri şi înjurături, batjocorire,
criticarea opiniilor sau sentimentelor, ameninţări, folosirea copiilor pentru a trezi
sentimente de vină, neglijare, distrugerea demonstrativă a obiectelor, manipulări
psihologice sau izolarea forţată de prieteni, familie, copii, şcoală, serviciu etc.)
 Violența psihologică pasivă care constă în întreruperea sau insuficiența relațiilor
sociale și sexuale, oprirea accesului la bani
 Violența sexuală, reprezentând forțarea la activitatea sexuală nedorită, realizarea
unor lucruri cu conotații sexuale
 Violenţa spirituală, de exemplu limitarea sau interzicerea practicării unui cult
religios sau a unui mod de viaţă

3.2. Cauzele violenței în familie

Cauzele violenței în familie sunt de ordin:

 Social – înrădăcinarea tradiției potrivit căreia „ Bărbatul este capul familiei ” și el

decide în toate problemele legate de aceasta, la care se adaugă obiceiul educației
copilului „ prin bătaie ”.
 Economic – situarea a mai mult de jumătate dintre familii sub pragul minim de
sărăcie duce la amplificarea stress-ului cotidian. Nu trebuie uitat însă că violența
domestică se manifestă la fel de des și în familii cu un nivel ridicat de educație și
bunăstare, în egală măsură în familii de muncitori sau intelectuali, în familii sărace
sau bogate. Sărăcia este cel mai adesea coroborată cu consumul băuturilor
alcoolice, care constituie condiție favorizantă pentru producerea violențelor.

5
  Politic-legislativ – considerarea (multă vreme), a familiei și a spațiului său de
viețuire ca fiind tabu, de „ neviolat ” chiar și pentru organele legii și inexistența,
până în 2000, a unor prevederi de lege de violența domestică în Codul Penal.
 Individual – personalitatea, temperamentul și caracterul indivizilor sunt factorii
psihologici ai violențelor în familie. De regulă, în condițiile existenței unei
personalități dezechilibrate, cel puternic își descarcă agresivitatea asupra celui
slab, părinții asupra copiilor, tinerii asupra vârstnicilor. Gelozia, de asemenea,
rămâne o cauză principală a agresivității în familie, în 2001 reprezentând 15,42%
din totalul infracțiunilor domestice.
 Deficiențele existente în sistemul educațional;
 Criza de autoritate în familie și în școală ;
 Existența unor medii de subcultură violentă și multele imperfecțiuni ale
legislației în vigoare ;

Violențele în familie sunt, de cele mai multe ori, apanajul puterii bărbatului. Acesta
dornic de a deține în orice moment putere și controlul în familie, recurge ca ultime argumente
(în loc de a utiliza comunicarea și negocierea) la bătăi, ciupituri, îmbrânciri, lovirea victimei
cu capul de pereți, sugrumări etc. îndreptate împotriva acelor membri de familie care nu-i
recunosc autoritatea. Violențele psihice (amenințarea, insulta), în familie sunt folosite în
scopul intimidării acestora, urmărindu-se, atât în cazul violențelor fizice cât și a celor psihice,
reducerea insubordănării și adoptarea comportamentului agreat de abuzator.

Mult timp în istorie bărbatul a avut drept de posesie asupra soției, aceasta fiind tratată
ca o proprietate a soțului. Simplul demers al căsătoriei a însemnat dreptul incontestabil al
bărbatului asupra trupului femeii, drept înrădăcinat în tradiție și cutume. Relația sexuală dintre
tată și copil (naturali sau vitregi) își are originea într-o personalitate dezechilibrată a
abuzatorului (boală psihică), comportament deviant (infractor recidivist) sau în cauze de
natură socială cum ar fi divorțul părinților, înlocuirea mamei în menaj de către fată etc.

6
 Autorii violențelor în familie nu sunt, așa cum consideră mulți și așa cum doresc chiar
ei să se creadă – de multe ori – bolnavi mintal. Numărul mic al celor cu afecțiuni psihice
(1,36% - Poliția Judiciară) care au comis violențe domestice ne îndreptățesc să afirmăm acest
lucru. Alta este ponderea agresorilor cu trecut penal: 17,28% (conform datelor furnizate de
Poliția Judiciară) din totalul autorilor violențelor în familie.

Această cifră evidențiază de ideea că violențele de acest tip sunt ciclice, iar victimele
sunt prinse în capcana agresiunilor repetate comise asupra lor.
Conform Barometului de gen din 2000, 53% dintre persoanele chestionate, cunosc
bărbați care și-au bătut soțiile sau partenerele de viață, iar 18% dintre femei recunosc că au
fost cel puțin odată bătute de soț sau de partener, pe când doar 1% din bărbați răspund
afirmativ. În ce privește niște publicații din SUA, relevă că bărbații constituie 99% dintre cei
ce comit violuri, 88% dintre cei arestați pentru crimă, 92% dintre cei arestați pentru jaf si 87%
pentru jaf armat, 83% dintre vinovați de violență în familie, 82% dintre cei care provoacă
dezordine în locuri publice, 90% dintre cei care comit omucideri. Asta arată că în ceea ce
privește diferențierea, comportamentele umane în funcție de gen, violența este clar o „ calitate
” masculină(.Kimmel[2000] apud Maria Roth-Szamoskozi, pag 270). La Conferința
Europeană a Femeilor din Lisabona(2000), comisionarul european Ana Diamantopoulou
declară că între vârsta de 15 si 44 de ani mai multe femei sunt schilodite sau omorâte prin acte
de violență de gen, decât in războaie.

7
 CAPITOLUL 4. EFECTELE VIOLENȚEI DOMESTICE
 Copiii, femeile și victimele vârstnice ale violențelor în familie sunt, de regulă,
incapabile să se apere singure, sunt lipsite de ajutor și dependente de agresor.
 Aproximativ 20% din totalul bolilor de care suferă femeile și fetele cu vârsta
cuprinsă între 15 și 44 de ani din țările industrializate ale lumii sunt rezultatul
violenței intrafamiliale
 Abuzul împotriva fetelor însărcinate este cauza principală a malformațiilor
congenitale ale copilului și a mortalității infantile.
 Cel puțin jumătate dintre bărbații care-și agresează soțiilor își agresează și copii.
 Dacă unul dintre părinți absentează din cămin sau între ei există conflicte
permanente, copilul va minți frecvent, va adopta comportamente predelincvente
(fuga de acasă, absenteism, școlar, vagabondaj) și chiar delincvente. Pe de altă
parte, copiii abuzați în familie tind, la rândul lor, ca adulți, să-și abuzeze proprii
copii sau chiar părinții.
 Dintre copiii agresați sexual se întâlnește un număr semnificativ care, ca adulți,
practică pedofilia, abuzând sexual de alți copii. Riscul este de câteva ori mai mare
în situația în care copilul a fost abuzat sexual în propria familie de origine, de către
tată sau de una dintre rude.

4.1. Modalități de prevenire

Ce este prevenirea?

 Prevenirea violențelor în familie este „ ansamblul de politici, măsuri și tehnici

care, în afara cadrului justiției penale, vizează reducerea incidenței diferitelor
tipuri de comportamente agresive ce antrenează prejudicii – familiei și societății –
considerate de stat ca fiind ilicite ”.
 Prevenirea este completară cu formele de control și integrare socială și are ca scop
mobilizarea mai rațională și mai eficientă a resurselor de combatere a
comportamentelor deviante.
 Prevenirea are ca scop, pe lângă ajutorarea victimei prin consiliere juridică și
psihologică, măsuri de protecție anti-violentă adresate agresorilor, precum și
măsuri la nivel macrosocial și macroeconomic.

8
 Unde se realizează prevenirea?

 Prevenirea violențelor în familie se realizează în școli, în comunități, identificate

ca fiind violente, în mass-media, prin medierea unor cazuri punându-se accent nu
pe spectaculos, ci pe efectele sociale, economice ale violențelor domestice și pe
descurajarea potențialilor agresori, prin mediatizarea consecințelor penale pe care
le au aceste acte pentru individ.

Cum se realizează prevenirea?

 Prevenirea violențelor domestice se realizează antefactum (înaintea de producerea

lor), prin acțiuni în medii cunoscute ca fiind violente, prin măsuri de protecție
socială a familiilor cu risc crescut de victimizare și postfactum (după producerea
violențelor) prin evitarea reiterării actelor violente (programe de protecție pentru
victime și agresori)
 Prevenirea se realizează în parteneriat social poliție-comunitate, prin acțiuni
informativ-educative continue, în teritoriu determinant, la nivelul grupurilor-țintă
identificate anterior.

Conform codului deontologic al asistentului social, asistentul social, trebuie să acorde

sprijin persoanelor care sunt victime ale violenței asigurând „servicii profesionale în situaţii
de urgenţă, în condiţiile legii şi a normelor privind exercitarea profesiei..” și înţelegerea
importanţei fundamentale a relaţiilor interumane şi să le promoveze în practica profesională,
încurajând relaţiile dintre persoane cu scopul de a promova, reface, menţine şi/sau îmbunătăţi
calitatea vieţii.

4.2. Caracterul ciclic al violenţei în familie

Violenţa în familie are un caracter ciclic, care nu se opreşte de la sine. După „explozii
de violenţă” vine o perioadă de împăcare, momente în care agresorul promite că „ nu se va
mai întâmpla”, după care vine o altă „furtună”, cu timpul, actele de violenţă devin tot mai
frecvente şi mai grave, iar perioadele blânde devin tot mai scurte sau dispar cu totul şi ciclul
de violenţă tot continuă.

9
 4.3. Mituri şi realităţi despre violenţa în familie

Dacă violenţa în familie a fost un tabu nu înseamnă ca nu a existat. A existat din

totdeauna, dar nu s-a discutat despre ea sau a fost acceptată ca ceva normal într-o căsnicie.
Violenţa în familie nu este un mit, este o realitate cu care s-au întâlnit femeile aproape
dintotdeauna în relaţiile familiale şi pe care au acceptat-o vrând-nevrând, pentru că nimeni nu
le credea sau nu le ajuta într-un fel,

Miturile şi prejudecăţile despre violenţa în familie învăţate de mici ne împiedică să

realizăm faptul că violenţa în familie este un act cu conotaţie criminală îndreptat împotriva
unei persoane şi încălcând dreptul său fundamental la protecţie şi libertate.

MIT: femeile provoacă violenţa şi o merită!

REALITATE : Violenţa nu este o cale de rezolvare a conflictelor. Bărbaţii nu

au nici un drept să abuzeze în vreun fel o femeie, indiferent de „ provocare ” !

MIT : Nu este violenţă, ci doar ciondăneală!

Realitate : Exită o diferenţă clară între ceartă şi violenţă : în timp ce în ceartă

nivelul puterii este aproximativ egal, în acţiune de violenţă raporturile de forţă şi
putere nu sunt la fel, căci unul are categoric mai multă putere decât celălalt.

MIT : Violenţa se întâmplă numai în familiile sărace sau cu un nivel

scăzut de educaţie!

Realiatate : Toate cercetările arată că frecvenţa şi gradul de manifestare al

violenţei nu depind nici de nivelul socio-economic, nici de cel educaţional, căci
violenţa apare în straturile sociale şi la toate nivelele economice şi de educaţie.

MIT : Violenţa domestică este o problemă privată, nimeni nu ar trebui să

se amestece!

REALITATE : Extinderea fenomenului demonstrată statistic şi complexitatea

consecinţelor asupra femeilor, copiilor şi relaţiilor între adulţi fac din acest fenomen
social o problemă care ne priveşte pe toţi, societatea în ansamblul ei.

10
 MIT : Alcoolul este cauza violenţei domestice!

Realitate : Realitatea arată că doar în jumătate din cazurile de violenţă,

bărbatul este sub influenţa alcoolică.

MIT : Violenţa se va opri odată şi-odată!

Realiate : Studiile arată că odată ciclul violenţei pornit, sunt realmente şanse
minime ca violenţa să se oprească.

11
CAPITOLUL 9. CONCLUZII:

12
 BIBLIOGRAFIE

 Grațiela Văduva, Marina Roman – Ghid practic de prevenire și intervenție în

violențele intrafamiliale
 Broșură de la Campania de prevenire și combatere a violenței în familie inițiată
de Inspectoratul de Poliție Județean Botoșani

13