Tema I.

Etimologia, sensurile şi accepţiunile termenului “drept”.

Cuprins: Studiul etimologiei termenului “drept” şi sensurile variate în care poate fi înţeles şi utilizat, atât în
limbaj juridic, cât şi în limbajul specific altor ştiinţe: sensul originar şi evoluţia spre accepţiunea filosofico-juridică.
Distincţia dintre accepţiunea filozofică şi accepţiunea juridică a termenului “drept”. Drept obiectiv. Drept subiectiv.
Drept pozitiv. Drept material sau substanţial. Drept procesual sau procedural. Drept intern. Drept internaţional. Drept
public şi drept privat – definiţii şi trăsături caracteristice.

A. Etimologia şi sensurile termenului “drept”

Pentru explicarea noţiunii de “drept”, trebuie clarificată etimologia acesteia şi stabilirea unor sensuri de
la care se poate încerca găsirea unui răspuns la întrebarea: Ce este dreptul?, ținând cont și de elementele pe care
le considerăm inseparabile noțiunii de ”drept”.
1. Sub aspect etimologic termenul sau cuvântul „drept” îşi are originile în cuvântul latinesc
„directum”– „directus” al cărui sens originar, exprima însă ideea de rectiliniu, în înţeles material sau fizic de
linie dreaptă, unghi drept, de ceva direct etc. O asemenea accepţiune a cuvântului „drept” este şi în prezent
utilizată atât în vorbirea curentă cât şi în limbajul unor domenii cum ar fi tehnica, matematica, fizica etc.
2. La originile termenului „drept” a stat şi cuvântul latinesc „dirigo” care însemna a cârmui, a dirija
sau orienta, a conduce. Prin evoluţie şi combinarea acestor termeni, cuvântul „drept” a început a exprima
ideea de conducere sau cârmuire dreaptă a oamenilor, de a-i dirija pe linia dreaptă a conduitei sau
faptelor stabilite prin norme sau legi, de a decide în mod corect, în baza legilor.
3. În limbajul curent, în limba română mai este uneori folosit termenul drept cu sensul de adevăr, ceva
conform adevărului. (Ex. a spune drept – a spune ceva adevărat; spune drept cum a fost – spune adevărul).

De la înţelesul originar, termenul drept a primit încă din antichitate şi alte două accepţiuni: una
filosofică şi cealaltă juridică.
4. În accepţiunea filosofică termenul a fost utilizat încă de Aristotel, Platon şi alţi filosofi antici pentru a
exprima ideea de echitate, de justeţe, de dreptate, în înţeles preponderent etic (drept-nedrept, just-injust, a
da fiecăruia ceea ce i se cuvine, de a fi corect etc.).
5. În accepţiunea juridică termenul a fost consacrat pentru a exprima un alt conţinut: prin „drept” a
început a se înţelege ansamblul de legi şi norme considerate “drepte”, “juste”, “corecte” care guvernau viaţa şi
activitatea de stat a unei societăţi, norme sau legi instituite şi aplicate de autorităţile puterii statale având
caracter obligatoriu fiind asigurate în aplicarea lor prin forţa de constrângere a statului. Termenul „drept” a mai
fost utilizat şi pentru a exprima activitatea de aplicare a legilor în înţelesul de „a face dreptate”, de „a înfăptui
justiţia, dreptatea”. („Dreptul este - afirmau unii jurisconsulţi romani - arta binelui şi a dreptăţii” - jus est ars
boni et aecqui).

Trebuie observat în acelaşi timp faptul că în antichitate Romanii au creat un corespondent semantic al
termenului „drept”, şi anume, termenul „jus” - „jusum” (care la origini însemna „poruncă”, „a porunci”) şi care, în diferite
formulări şi asocieri cu alţi termeni, putea exprima existenţe distincte din sfera dreptului, ca de exemplu : un ansamblu de
norme sau legi dintr-un anumit domeniu – („jus gentium” = “dreptul ginţilor” sau „jus publicae” = “drept public” sau „jus
privatum” = “dreptul privat” etc.); sau, putea exprima activitatea de înfăptuire a dreptului („justiţia”, „jurisprudentia” etc.);
sau, exprima denumirea unor instituţii sau persoane legate de aplicarea sau interpretarea dreptului - „jurisconsult”, „juris”,
„justiţia” etc. (Tot de la Romani vine şi cuvântul Lex = lege, în înţelesul ei de normă supremă de drept.
În limba română termenii „drept” şi respectiv „juridic” (de origine latină) au dobândit mai multe
accepţiuni sau sensuri, după cum sunt utilizaţi în limbaj curent, de nespecialitate sau de specialitate juridică (A se vedea în
acest sens şi accepţiunile termenului în Dicţionarul explicativ a limbii române).

Page 1 of 82
 B. Sensurile şi accepţiunile termenului „drept” în limbaj juridic
În limbajul juridic de specialitate termenul “drept” este utilizat ca termen singular, de sine stătător, fie
în asociere cu alţi termeni sau expresii exprimând astfel conţinuturi informaţionale diferite.

1. În sens juridic, prima distincţie se face între drept obiectiv şi drept subiectiv.
Cel mai larg şi mai răspândit sens al termenului „drept” este acela de drept obiectiv

a) Prin drept obiectiv se înţelege ansamblul normelor juridice dintr-o societate, ca ansamblu de norme
elaborate, instituite, sancţionate şi aplicate de organe competente ale statului, a căror respectare este
obligatorie (sau general obligatorie) fiind garantate, la nevoie, prin forţa de constrângere a puterii de stat.
[Istrate Micescu: Drept obiectiv – ”ansamblul preceptelor, regulilor sau legilor care guvernează
activitatea omenească în societate și a căror observare este sancționată, la nevoie, prin constrângere socială, în
altfel numită forța publică” (Istrate MICESCU, Curs de drept civil, 2000, p. 42)].

b) Un alt sens al termenului „drept”, din perspectiva înţelesului de drept obiectiv, este cel de drept
pozitiv.
Prin drept pozitiv se înţelege ansamblul normelor juridice în vigoare la un moment dat într-un anumit stat.

c) O altă accepţiune, cu totul diferită, este exprimată prin termenul sau expresia de drept subiectiv.
Prin drept subiectiv se înţelege prerogativa (îndreptăţirea, îndrituirea) unei persoane, subiect al unui
raport juridic concret de a deţine un bun, de a săvârşi un fapt sau acţiune, de a pretinde unui alt subiect (sau
celuilalt subiect al raportului juridic) să dea, să facă sau să nu facă ceva (sau s nu facă nimic de natură a
aduce atingere drepturilor sale), în virtutea normelor dreptului obiectiv.

***
În accepţiunea generică (juridico-filosofică) termenul „drept” s-a răspândit treptat şi în alte limbi, cu
adaptările semantico-fonetice corespunzătoare, ca de exemplu : în limba italiană – diritto, în limba franceză –
droit ; în germană – Recht, în limba română – drept ş.a.
În limba engleză distincţia e mai clară, astfel : - right – pentru dreptul subiectiv şi - law – pentru
dreptul obiectiv.
***
2. O altă distincţie – în ceea ce priveştea accepţiunea termenului « drept » din perspectivă juridică – este
reprezentată de noțiunile de drept substanţial (sau drept material) şi, respectiv, drept procesual (sau drept
procedural).
a) Prin drept substanţial (sau material) se înţelege ansamblul acelor categorii de norme juridice care
au un conţinut normativ propriu-zis, adică „normează”, stabilesc conduite, fapte, acţiuni ale subiecţilor într-un
raport juridic.
b) prin drept procesual (sau procedural) este exprimată categoria normelor juridice care cuprind în
conţinutul lor proceduri, modalităţi, mijloace prin care se aplică normele dreptului substanţial sau material.

3. O a treia distincţie în ceea ce priveşte sensurile termenului drept se face între drept intern şi drept
internaţional.
a) Dreptul intern cuprinde ansamblul de norme juridice care reglementează raporturile juridice care
iau naştere între persoanele juridice şi/sau fizice ale aceluiaşi stat. Dreptul intern cuprinde atât norme de drept
public, cât şi norme de drept privat.
b) Dreptul internaţional cuprinde ansamblul normelor juridice care reglementează raporturi juridice în
care este prezent un element de extraneitate.
La rândul lui, dreptul internaţional se divide în:
- Drept internaţional public reglementează relaţiile dintre state (tratate, acorduri, convenţii
internaţionale).
- Drept internaţional privat reglementează raporturile juridice dintre persoanele fizice şi/sau juridice
care aparţin unor state diferite.

Page 2 of 82
 4. O a patra distincţie în ceea ce priveşte sensurile termenului drept se face între drept public şi drept
privat.
Când spunem drept public şi drept privat, acoperim prin cele două noţiuni dreptul în ansamblul său.
Distincţia drept public - drept privat nu poate opera tranşant şi riguros, deoarece sferele “public” şi
“privat” rămân conexe şi interdependente.

a) Dreptul public cuprinde ansamblul normelor juridice, instituţiile şi ramurile dreptului care au ca
obiect reglementarea raporturilor dintre guvernanţi (autorităţile statului) cu persoanele fizice şi/sau juridice
particulare, private.
Trăsături ale dreptului public:
- normele de drept public sunt imperative, în sensul că nici una dintre părţile raportului juridic de drept
public nu poate deroga de la prevederile ei în mod unilateral sau prin convenţie între ele (excepție fac normele
din sfera dreptului internaţional public);
- în raporturile de drept public, întotdeauna, cel puţin unul dintre subiecte este organ sau agent al autorităţii
de stat, care acţionează în această calitate a sa;
- conţinutul specific al raporturilor de drept public situează subiectele sau părţile acelui raport pe poziție de
subordonare (în sfera dreptului public raporturile se desfăşoară pe verticală);
- prin normele dreptului public se asigură interesul general public;
- prin normele dreptului public sunt reglementate acele raporturi sociale în care există – de regulă – o singură şi
unilaterală manifestare de voinţă, aceea a autorităţii;
- normele dreptului public au un grad de generalitate mai largă, reglementând conduita tuturor cetăţenilor sau
străinilor aflaţi în spaţiul de suveranitate al statului.
În sfera dreptului public intră ramuri de drept cum sunt: dreptul constituţional, dreptul penal, dreptul
financiar, dreptul administrativ, dreptul mediului, dreptul internaţional public.

b) Dreptul privat cuprinde ansamblul normelor juridice care reglementează raporturile care se
stabilesc între persoane fizice şisau juridice, luate ca particulari, ca titulari de drepturi şi obligaţii subiective.
Trăsături ale dreptului privat:
- raporturile de drept privat izvorăsc din voinţa părţilor sau subiectelor;
- subiectele se află pe poziție de egalitate juridică (în sfera dreptului privat raporturile se desfășoară pe
orizontală);
- subiecte ale dreptului privat pot fi persoane fizice sau juridice private, precum și organe ale statului care, în
acel raport, nu acţionează în calitate de “autoritate”, ci de titular al unor drepturi şi obligaţii subiective;
- prin normele dreptului privat se asigură interesele proprii ale particularilor, realizarea unor drepturi şi obligaţii
subiective ale părţilor;
- prin normele dreptului privat sunt reglementate raporturile care au la bază acordul de voinţă al părţilor; -
normele dreptului privat au o sferă de aplicabilitate mai restrânsă, vizând, de regulă, anumite categorii de
persoane, titulare ale unor drepturi şi obligaţii subiective determinate.
În sfera dreptului privat intră ramuri ale dreptului cum sunt: dreptul civil, dreptul comercial, dreptul
familiei, dreptul muncii, dreptul procesual civil, dreptul internaţional privat etc.

Page 3 of 82
 Întrebări și teste de autoverificare:

1. Definiți și analizați noțiunea de drept obiectiv.

2. Dreptul obiectiv este (notaţi cu “x” răspunsul corect):

( ) ansamblul normelor care reglementează raporturi patrimoniale;
( ) ansamblul normelor care reglementează raporturi din sfera existenţei sociale obiective;
( ) ansamblul normelor sancţionate, instituite şi aplicate de organele statului, norme care au un caracter obligatoriu şi care, dacă nu sunt
respectate, atrag forţa de constrângere a statului.

3. Determinaţi variantele corecte:

Dreptul obiectiv:
( ) include dreptul pozitiv;
( ) include dreptul material şi procedural;
( ) este ansamblul de norme juridice a căror respectare este obligatorie, fiind garantate la nevoie de forţa coercitivă a statului;
( ) este ansamblul normelor juridice procedurale care se află în vigoare la un moment dat într-un stat determinat;
( ) reprezintă ansamblul normelor juridice care au ca obiect reglementarea raporturilor juridice dintre guvernanţi şi guvernaţi;
( ) reprezintă ansamblul normelor juridice care au ca obiect reglementarea raporturilor juridice dintre persoane fizice şi juridice privite
ca particulari.

4. Definiți și analizați noțiunea de drept pozitiv.

5. Dreptul pozitiv este (notaţi cu “x” răspunsul corect):

( ) ansamblul normelor juridice care reglementează raporturi (conduite, acţiuni, fapte etc.) care sunt
în concordanţă cu interesele şi valorile sociale ale acelei societăţi;
( ) ansamblul normelor juridice în vigoare la un moment dat într-un anumit stat;
( ) ansamblul normelor juridice care obligă sau impun anumite conduite pozitive.

6. Determinaţi variantele corecte:

Dreptul pozitiv:
( ) este parte a dreptului obiectiv şi a dreptului subiectiv;
( ) este conceptul de drept in sens filozofic;
( ) poate fi sursa drepturilor subiective şi a obligaţiilor juridice;
( ) este format din ansamblul normelor juridice materiale si procedurale în vigoare la un moment dat într-un stat determinat;
( ) este determinat exclusiv de cadrul economic şi de contextul politic;
( ) este format din principiile generale ale dreptului public.

7. Definiți și analizați noțiunea de drept subiectiv.

8. Dreptul subiectiv este (notaţi cu “x” răspunsul corect):

( ) prerogativa sau îndrituirea unui subiect concret într-un raport juridic concret,
respectiv ceea ce poate pretinde de la celălalt/ceilalţi subiecţi din cadrul aceluiaşi raport
juridic, în virtutea dreptului __________;
( ) ansamblul normelor juridice care reglementează raporturile patrimoniale şi/sau
nepatrimoniale dintre subiectele persoane fizice sau juridice;
( ) ansamblul normelor juridice prin care se stabilesc drepturile şi obligaţiile subiectelor
unui raport juridic.

9. Determinaţi variantele corecte:

Dreptul subiectiv:
( ) poate reprezenta posibilitatea unui subiect de drept de a pretinde altui subiect de drept să se abţină de la o anumită conduită
prejudiciabilă;
( ) este posibilitatea unei persoane juridice de a pretinde respectarea dreptului la integritate fizică;
( ) se valorifică în cadrul unui raport juridic;
( ) majoritatea drepturilor subiective sunt consacrate de normele juridice din dreptul procedural;
( ) este consacrat de dreptul obiectiv;
( ) este consacrat doar de către principiile dreptului.

10. Ce este dreptul public şi prin ce se caracterizează? Care sunt ramurile de drept cuprinse în sfera dreptului public?

11. Ce este dreptul privat şi prin ce se caracterizează? Care sunt ramurile de drept cuprinse în sfera dreptului privat?

Page 4 of 82
 Tema II. 2013
Conceptul şi definiția dreptului.

Dreptul a apărut atât ca un produs al experienţei şi practicii social-istorice anonime, cât şi al creaţiei şi elaborărilor
teoretice a diferiţilor legiuitori, jurişti sau doctrinari ai timpului.
Conceptualizarea şi definirea dreptului ca demers al cunoaşterii ştiinţifice implică o abordare mai largă şi mai
complexă a : condiţiilor şi factorilor determinativi ai existenţei fenomenului juridic în viaţa socială, a conexiunilor şi
interferenţelor acestuia cu ansamblul celorlalţi factori şi condiţii ai existenţei social-istorice dintre care mai relevanţi ar fi:
- specificul normativităţii juridice în contextual normativităţii sociale;
- factorii direcţi şi indirecţi de influenţare a dreptului;
- conexiunile şi interferenţele dreptului cu valorile sociale;
- conexiunile dreptului cu morala etc.

Cuvântul ”drept” are o sferă semantică extinsă, putând căpăta, după cum am văzut, în funcție de contextul în care este
utilizat, mai multe accepțiuni.
Din perspectivă filosofică, ”drept” este un concept dezvoltat în operele lui Platon și Aristotel, cu sensul de justiție,
echitate, îndatorire de a trăi onest și de a da, de a recunoaște fiecăruia ceea ce i se cuvine. Romanii exprimau acest sens
astfel: honeste vivere, neminem laedere, suum quique tribuere”.
Din perspectivă juridică, cuvântului ”drept” i se atribuie mai multe sensuri. În afară de sensurile, distincţiile şi
diviziunile din Tema I, prin drept se mai poate înţelege şi: știința despre drept – ca ansamblul de idei, noțiuni, categorii,
principii ce exprică domeniul social al dreptului și prin intermediul cărora acesta poate fi modelat teoretic, așadar explicat.
Construirea domeniului social al dreptului, fiind operă umană, poate fi socotită tehnică și artă. Ca ansamblu de
norme care organizează viața în comun, dreptul este o tehnică a conviețuirii sociale. ( - Radu MOTICA, Gheorghe MIHAI,
Teoria generală a dreptului, 2001, pp. 31-32).
Potrivit unor autori, dreptul:
- reprezintă o generalizare a experienței umane într/un anumit sector de activitate;
- conține o serie de date verificate și sistematizate;
- este un complex de noțiuni, categorii, concepte și principii;
- posedă un ansamblu metodologic pe baza căruia fenomenele pot fi studiate. ( Nicolae POPA, Mihail-Constantin
EREMIA, Daniel-Mihai DRAGNEA, Teoria generală a dreptului. Sinteze pentru seminar, 2005, p. 4).
Au fost formulate mai multe definiţii ale dreptului, în funcţie de perspectiva din care acesta a fost cercetat:
filozofic, formal-normativist, sociologic etc.
În conturarea unei definiţii a dreptului unii au considerat că “o definiţie expresivă trebuie să cuprindă şi idealul şi
fundamentul dreptului” (D. Volanski), pe când alţii susţin că o asemenea definiţie ar trebui să menţioneze “numai
elementele permanente şi esenţiale care constituie dreptul” (Alexandru Văllimărescu).
Ca în multe alte domenii ale cunoaşterii şi generalizării teoretice şi în cel al definirii dreptului opiniile sunt
controversate, neajungându-se la formularea unei definiţii general sau qvasi-unanim acceptate. Diversificarea definiţilor
dreptului este considerabil stimulată de noile abordări inter sau multidisciplinare. În definirea dreptului se confruntă nu
numai opticile şi opiniile strict juridice ci şi cele formulate din optica sau perspectiva unor alte domenii ale cunoaşterii —
filosofia, sociologia, politologia, istoria, economia, etica, psihologia, morala, axiologia, antropologia etc., precum şi cele
formulate din perspectivă inter sau multidisciplinară (Andrei Sida).
La începutul secolului al XX-lea erau subliniate trei orientări de definire a dreptului obiectiv, pornind de la criterii
diferite de abordare (Al. Văllimărescu, Tratat de enciclopedia dreptului), şi anume:
1. definiţii care pleacă de la conţinutul ideii şi/sau idealului de drept, aşadar cele care postulează o anumită concepţie
asupra problemei fundamentului dreptului;
2. definiţii care pornesc de la izvoarele dreptului;
3. definiţii formale, şi anume cele care nu ţin seama decât de forma pe care o îmbracă regulile sociale când devin juridice.
În contextul modern şi contemporan al marii diversificări doctrinare s-a încercat o sistematizare sau grupare a
definiţiilor date dreptului din perspectiva cel puţin a următoarelor orientări (Andrei Sida, Teoria generală a dreptului,
2004):
1. cea filosofică (inclusiv cea morală);
2. cea formal-normativistă (de inspiraţie sau origine juridică);
3. cea de orientare sociologică.
În realitate, ambele sistematizări sunt aproximative întrucât unele definiţii nu pot fi întotdeauna încadrate exclusiv
într-una sau alta dintre acestea. Întrucât clasificarea realizată la începutul secolului al XX-lea răspunde mai bine raportării
la o perioadă mai îndelungată de timp, şi luând în considerare faptul că definiţia dreptului o abordăm din perspectiva

Page 5 of 82
Teoriei generale a dreptului, care urmăreşte să aducă în atenţie esenţa fenomenului juridic, ceea ce există ca permanenţă a
acestuia, prezentăm în cele ce urmează câteva definiţii ale dreptului conturate astfel:
1. Definiţii care pleacă de la conţinutul ideii de drept.
2. Definiţia dreptului după izvoare.
3. Definiţia formală a dreptului.

1. Definiţii care pleacă de la conţinutul ideii şi/sau idealului de drept:

1.a) Definiţiile formulate în dreptul roman:

În Digeste, definiţia jurisconsultului Ulpian: “Juris praecepta sunt haec: honeste vivere, neminem laedere, suum
cuique tribuere” (a trăi cinstit, a nu face rău nimănui, a atribui fiecăruia ce este al său) – nu deosebeşte dreptul de morală!
Definiţia atribuită lui Celsus: “Jus est ars boni et aequi” (dreptul este arta binelui şi a echităţii)
(bonum = cinste, onestitate; aequum = egalitate, proporţionalitate, atribuirea fiecăruia ce-i aparţine).
ATENŢIE!
La romani, noţiunile de honestum, bonum cuprindeau, printre alte virtuţi, justiţia şi dreptul (Al. Văllimărescu).
1.b) Definiţia dreptului formulată de Thoma De Aquino (în Summa theologiae):
“Proporţia între două lucruri. Această proporţie are drept scop de a stabili egalitatea, care este obiectul justiţiei”.
Neajunsul definiţiei lui Toma De Aquino constă în faptul că pleacă de la o concepţie subiectivă a dreptului – ideea de
egalitate – care poate fi aplicată doar în sistemele juridice bazate pe egalitate, excluzând sistemele care consacră
inegalitatea (sistemul castelor din India, sclavia cunoscută la toate popoarele din antichitate, diferenţa de clasă – admisă
înainte de revoluţia franceză).
1.c) O definiţie a filosofului Emmanuel Kant (în Fundamentele metafizice ale doctrinei dreptului):
”Dreptul este știința care limitează libertățile, pentru a le pune de acord” (preluată din Istrate MICESCU, Curs de
drept civil, 2000, p. 42, care consideră că nu definește noțiunea, ci precizează problema).
“Dreptul este noţiunea care se desprinde din condiţiile în care facultatea de a se dezvolta a fiecăruia se acordă cu
facultatea de a se dezvolta a aproapelui, în baza unei legi universale de libertate”,
sau, într-o altă traducere:
“Dreptul este totalitatea condiţiilor în care voinţa liberă a fiecăruia poate coexista cu voinţa liberă a tuturora, în
conformitate cu o lege universală a libertăţii”.
Această definiţie este o expresie a doctrinei liberale şi se bazează pe ideea de autonomie a voinţei sau libertate, dreptul
fiind un ansamblu de norme care determină libera dezvoltare a fiecăruia. Exclude din sfera dreptului instituţiile bazate pe
încătuşarea libertăţii.
1.d) O definiţie ce postulează doctrina dreptului natural bazat pe raţiune este formulată de Cuq (în
Instituţiile juridice ale romanilor): “Dreptul este o totalitate de reguli fondate pe raţiune, care au ca scop de a păstra şi
garanta drepturile naturale şi imprescriptibile ale omului şi care se impun popoarelor ca şi indivizilor”.
1.e) Definiţii cu nuanţă sociologică, care au în vedere dreptul bazat pe fenomenele sociale, având drept scop
binele societăţii, făcându-se abstracţie de drepturile individului. Baza acestui drept este solidaritatea socială. Asemenea
concepţii sunt întălnite la Auguste Comte, Durkheim, Leon Duguit.
Definiţia din perspectivă sociologică formulată de Leon Duguit (în Tratat de drept constituţional): “Dreptul
obiectiv sau regula de drept este linia de conduită care se impune indivizilor în societate, respectul căreia este considerat la
un moment dat de către societate ca o garanţie a interesului comun şi a cărei violare antrenează o reacţie colectivă
împotriva autorului acestei violări”.
Definiţia formulată de Jean Dabin (în Filosofia ordinii juridice pozitive), de pe o poziţie intermediară: “Dreptul
pozitiv este totalitatea regulilor de comportament emise mai dinainte de societate sub sancţiunea unei forţe coercitive ... Cu
scopul de a realiza în reprezentările umane ordinea cea mai favorabilă binelui comun”,
sau, într-o altă traducere:
“dreptul poate fi definit ca ansamblul regulilor de conduită edictate sau cel puţin primite şi consacrate de societatea civilă,
sub sancţiunea constrângerii publice, urmărind să realizeze în raporturile dintre membrii unui grup, o anumită ordine care
postulează scopul societăţii civile, precum şi menţinerea societăţii ca instrument în slujba acestui scop”.
Definiţia din perspectivă sociologică a lui Eugeniu Speranţia: “Dreptul este un sistem deductiv de norme
sociale destinate ca printr-un maximum de justiţie realizabilă să asigure un maximum de socialitate într-un grup social
determinat”.
1.f) Definiţia marxistă a dreptului: “Dreptul este voinţa clasei dominante ridicate la rangul de lege, voinţă a cărei
conţinut este dat în condiţiile materiale de existenţă ale acestei clase”.
1.g) O altă definiţie care pleacă de la conţinutul ideii de drept este cea formulată de Jellinek, prin care
asimilează dreptul cu morala: “Dreptul este un minimum de etică”.
1.h.) Definiţia cu nuanţă filozofică a juristului neokantian Mircea Djuvara: “regula de drept... este norma
necondiţionată de conduită raţională referitoare la faptele externe ale persoanelor în contact cu alte persoane”.
Page 6 of 82
 Sau
„Dreptul reprezintă … tendinţa de realizare a unui concept absolut, acela al libertăţii conştiente.” (Mircea Djuvara,
Teoria generala a dreptului sau Enciclopedia dreptului, Ed. All beck, Bucureşti, 1994, p. 32.

2. Definiţia dreptului după izvoare,

a fost formulată şi luată în considerare mai ales de autorii francezi ai secolului al XIX-lea, mai precis primii
comentatori ai Codului Napoleon. Aceştia făceau abstracţie de conţinutul şi forma dreptului, identificând dreptul cu legea,
fiind susţinători ai definirii dreptului ca “o totalitate de legi”, ignorând alte surse ale dreptului.
Printre susţinătorii marcanţi ai acestei orientări se numără: Marcadé (unul dintre comentatorii cei mai celebri ai
Codului Napoleon), care definea dreptul ca “totalitatea sau mai bine zis rezultatul general al dispoziţiilor legale, la care
omul este supus”; Carré de Malberg – care nu vedea dreptul decât prin stat; Hans Kelsen – profesorul vienez care a
rezumat teoria etatistă la formula: “Orice drept este un drept de stat, orice stat este un stat de drept”.

3. Definiţia formală a dreptului

- defineşte forma pe care o prezintă dreptul în mod permanent, fără a se include elementele lui trecătoare. Aceste
elemente esenţiale, permanente au fost considerate a fi (Al. Văllimărescu):
a) normele de conduită (de purtare);
b) aceste norme sunt sociale, cârmuind raporturile oamenilor în societate;
c) pot fi aduse la îndeplinire la nevoie prin constrângere sau forţă materială.
Câteva exemple de definiţii formale ale dreptului:
- Levy Ullmann – “Dreptul este totalitatea normelor de purtare sociale, care cârmuiesc raporturilor oamenilor în
societate şi care pot fi aduse la îndeplinire prin forţă materială la nevoie”.
- Colin & Capitant (în Curs de drept civil): “Dreptul este totalitatea preceptelor, regulilor şi legilor care cârmuiesc
pe oameni în societate şi a căror observare este sancţionată la nevoie prin constrângere, sau mai bine zis prin forţa publică”.
-Aubry & Rau (în Curs de drept civil francez): “Dreptul este totalitatea preceptelor sau regulilor de purtare la a
căror ascultare poate fi forţat omul printr-o constrângere exterioară sau fizică”.

O definiţie aparte a dreptului – după conţinut – formulată la începutul secolului al XX-lea:

- Istrate Micescu: Dreptul este știința drepturilor și teoria obligațiilor (Istrate MICESCU, Curs de drept civil, Editura
ALL Beck, Seria Juridica, Colecția Restitutio, București, 2000, pp. 36; 49-54).

Câteva definiţii ale dreptului formulate de juriști români către sfârşitul secolului XX:
- Gheorghe Boboş (1999): “Dreptul este un ansamblu de norme de conduită, instituite sau sancţionate de stat, a
căror respectare este obligatorie, încălcarea lor atrăgând după sine aplicarea forţei de constrângere a statului”.
- Ioan Ceterchi; Ion Craiovan (1993): “Dreptul este sistemul normelor de conduită, elaborate sau recunoscute de
puterea de stat, care orientează comportamentul uman în conformitate cu valorile sociale ale societăţii respective, stabilind
drepturi şi obligaţii juridice a căror respectare obligatorie este asigurată, la nevoie, de forţa coercitivă a puterii publice (de
stat)”.
- Radu I. Motica; Gheorghe Mihai (2001): “Dreptul este ansamblul regulilor sociale instituite sau sancţionate de
către o autoritate publică recunoscută de comunitate, de obicei statul, care exprimă voinţa şi interesele generale, asigurate,
în aplicarea lor, de forţa de constrângere a acestei autorităţi, de obicei a statului”.
- Nicolae Popa (1998): “Dreptul este ansamblul regulilor asigurate şi garantate de către stat, care au ca scop
organizarea şi disciplinarea comportamentului uman în principalele relaţii din societate, într-un climat specific manifestării
coexistenţei libertăţilor, apărării drepturilor esenţiale ale omului şi statornicirii spiritului de dreptate”.
- Carmen Popa (2001): “Dreptul este ansamblul de norme elaborate sau recunoscute etatic, prin care se
orientează şi disciplinează conduita umană, prin care se urmăreşte atingerea valorilor şi scopurilor societăţii civile şi a căror
respectare este asigurată la nevoie prin forţa coercitivă a statului”.
- Sofia Popescu (2000): „Dreptul (obiectiv) este ansamblul normelor de conduită care guvernează, într-o societate
organizată, raporturile sociale şi a căror respectare este asigurată, dacă este necesar, de constrângerea publică”.
- Andrei Sida: “Dreptul este sistemul normelor elaborate şi/sau consacrate de către puterea de stat, norme care
orientează comportamentul uman în conformitate cu valorile societăţii respective, stabilind drepturi şi obligaţii, principii
şi definiţii, structuri şi relaţii de organizare şi activitate socială a căror respectare este obligatorie, fiind asigurată, la
nevoie, de forţa coercitivă a puterii publice”. (Teoria generală a dreptului, 2004, p. 43).
- Costică Voicu (2002): „Dreptul reprezintă totalitatea normelor juridice elaborate sau recunoscute de puterea de
stat, care au ca scop organizarea şi disciplinarea comportamentului cetăţenilor în cadrul celor mai importante relaţii din
societate, conform valorilor sociale ale societăţii respective, stabilind drepturi şi obligaţii juridice a căror respectare este
asigurată, la nevoie, de forţa coercitivă a statului”.

Page 7 of 82
 - Romul-Petru Vonica (2000): “Dreptul (obiectiv) este sistemul regulilor juridice cu caracter general şi
obligatoriu, instituite sau recunoscute de stat în scopul reglementării şi garantării relaţiilor sociale, a căror respectare este
asigurată e autoritatea publică prin sancţiuni sau prin alte măsuri legale”.

Pe scurt, potrivit unuia din primii comentatori ai Codului Napoleon, Massé-Vergé,

Dreptul este unul din acele lucruri ”care se pricep mai bine decât se pot defini”! (Apud I. Micescu, Curs de
drept civil, 2000, p. 40).

Exercitiu de reflecţie personală asupra înţelesului conceptului de drept:

Alegeti una dintre definiţiile dreptului din materialul de mai sus, cea care vi se pare că este cea mai apropiată
înţelesului conceptului de drept şi încercaţi să argumentaţi alegerea.
Această temă va fi unul dintre subiectele unei lucrari pe parcursul semestrului.

Tema III.
Ştiinţa dreptului sau ştiinţele juridice.
Locul Teoriei generale a dreptului în sistemul ştiinţelor juridice.
Evoluţia istorică şi trăsăturile Teoriei generale a dreptului;
Termenul drept este utilizat în mod frecvent şi în accepţiunea de ştiinţă a dreptului sau de ştiinţe juridice. Prin
ştiinţa dreptului se înţelege acea ramură a ştiinţelor socio-umaniste care are ca obiect cercetarea, explicarea şi
interpretarea ansamblului de norme juridice precum şi ale activităţii legate de elaborare şi aplicarea dreptului. În mod
frecvent pentru expresia „ştiinţa dreptului” se utilizează ca sinonim „ştiinţe juridice”. Ținând seama de distincţia dintre
normele dreptului substanţial şi cele ale dreptului procesual, în limbajul de specialitate juridică se consideră uneori că prin
termenul ştiinţa dreptului s-ar avea în vedere doar ramura ştiinţei ce are ca obiect sfera sau categoria normelor dreptului
substanţial (material) iar prin termenul de ştiinţe juridice s-ar avea în vedere ştiinţa fenomenului juridic în ansamblul său
avînd ca obiect de studiu atât ansamblul normelor dreptului material cât şi al dreptului procesual, precum şi ansamblul de
activităţi şi instituţii din sfera dreptului cum ar fi, de exemplu, ansamblul instituţiilor şi activităţilor legate de elaborarea
şi aplicarea sau realizarea dreptului.
Ca existenţă social-istorică „dreptul” — înţeles în sens larg ca totalitate a normelor juridice, împreună cu
instituţiile şi activitatea de elaborare şi aplicare a normelor juridice — a avut şi are o dublă origine şi determinare: pe de o
parte, dreptul s-a format ca o acumulare de-a lungul timpului a normelor şi practicilor juridice impuse de experienţa
social-politică de organizare şi exercitare a puterii de stat în viaţa socială şi, pe de altă parte, ca o creaţie umană bazată pe
cunoaşterea şi generalizarea teoretică, doctrinară a normelor, a activităţii de elaborare, interpretare şi aplicare a acestora în
viaţa socială. Cu alte cuvinte, dreptul a apărut atât ca un produs al experienţei şi practicii social-istorice anonime, cât şi al
creaţiei şi elaborărilor teoretice a diferiţilor legiuitori, jurişti sau doctrinari ai timpului.
În acest context ştiinţa dreptului sau, în înţeles larg, ştiinţele juridice s-au constituit într-un proces evolutiv, de-a
lungul mileniilor, în strânsă legătură cu practica şi cu progresul în cunoaşterea şi reflectarea fenomenului juridic la nivelul
spiritualităţii epocilor istorice de civilizaţie parcurse de omenire. Din cele mai vechi timpuri gândirea umană a fost
sensibilă şi receptivă la existenţa şi evoluţia fenomenului juridic, tocmai datorită profundelor sale implicaţii asupra
indivizilor şi societăţii.
Ştinţa dreptului sau ştiinţele juridice s-au constituit evolutiv, în funcţie de obiectul şi metodele de cercetare ale
dreptului, acumulându-se treptat un volum însemnat de cunoştinţe teoretice constituite în teorii, doctrine sau ştiinţe ale
dreptului în înţelesul deplin al termenului.
Ca știință explicativă, știința dreptului studiază: - natura juridicului; caracteristicile structurale ale juridicului;
raporturile sale cu alte științe; legăturile interne ale sistemului juridic. (Nicolae POPA, Mihail-Constantin EREMIA,
Daniel-Mihai DRAGNEA, Teoria generală a dreptului. Sinteze pentru seminar, 2004, p. 4).
Câteva caracteristici ale ştiinţelor juridice conturate în literatura de specialitate (Andrei SIDA, Introducere în
Teoria generală a dreptului, 2006, pp. 14-15):
- știinţa dreptului are o istorie proprie a cărei particularitate principală constă în aceea că este o istorie integrată
şi nu doar conexă istoriei statului; ştiinţa despre drept şi ştiinţa despre stat nu pot fi separate, tot aşa cum statul şi dreptul,
nu pot fi concepute decât în organică legătură sau interdependenţă;
- știinţa dreptului având ca principal obiect de studiu ansamblul normelor juridice (dreptul obiectiv), ştiinţa acestui
obiect va avea în mod virtual un pronunţat caracter normativ, fiind în esenţă o „ştiinţă a normelor”;
- Ca orice ştiinţă şi ştiinţa dreptului (ştiinţele juridice) operează în demersul cunoaşterii cu noţiuni, definiţii,
concepte şi categorii proprii ca de exemplu: normă de drept, lege, act normativ, fapt ilicit, răspundere juridică, raport
Page 8 of 82
juridic, subiect de drept, capacitate juridică etc., etc. Cu alte cuvinte, dispune de un aparat conceptual propriu
(terminologia juridică) ;
- Spre deosebire de celelalte ştiinţe - cu deosebire faţă de ştiinţele naturii - ştiinţa dreptului foloseşte conceptul de
„lege” sau „legitate” într-un înţeles propriu. Dacă în sfera ştiinţelor naturii prin lege sau legitate se înţelege esenţa
fenomenului care trebuie descoperit, cunoscut şi utilizat în scopuri umaniste şi ale progresului, în sfera ştiinţelor juridice
„legea” exprimă - în sens larg - norma de drept, norma obligatorie instituită şi aplicată de organe competente ale statului
sau, în sens restrâns, exprimă norma juridică cu cea mai înaltă forţă care se situează ierarhic deasupra tuturor celorlalte
categorii de norme de drept. Cu alte cuvinte, legea este izvorul de drept cu cea mai înaltă forţă juridică.
- ştiinţa dreptului se caracterizează, în principal în funcţie de obiectul pe care îl cercetează - adică fenomenul
juridic în ansamblul său, în care însă locul central îl ocupă ansamblul normelor de drept (dreptul obiectiv). Acest
ansamblu de norme nu este însă o existenţă în sine, izolată de restul contextului social. Dimpotrivă, dreptul este prin natura
şi destinaţia sa un fenomen cu multiple şi profunde conexiuni şi interferenţe sociale şi umane. De aceea, ştiinţa dreptului îşi
va extinde în mod necesar sfera de cunoaştere şi asupra acestor zone de interferenţă în care un loc important îl ocupă
practica juridică în toată complexitatea sa, scopul şi finalitatea dreptului.
Trebuie observat însă că probleme cum sunt, de exemplu, stabilirea scopului sau finalităţii dreptului sau,
realizarea procesului de elaborare sau aplicare a dreptului ş.a. nu constituie funcţii nemijlocite ale ştiinţei dreptului, ci şi
ale altor domenii ale acţiunii sau cunoaşterii cum sunt, bunăoară, domeniul politicii şi/sau ideologiei, ori cel al filosofiei
dreptului. De aceea, de exemplu, politica legislativă a unui parlament în elaborarea unei legi poate să ţină seama mai mult
sau mai puţin de concluziile şi teoriile ştiinţifice din doctrina juridică, legiferarea fiind o funcţie a unei instituţii politice
(parlamentul) cu activitate juridică. Deci, ştiinţa dreptului nu are implicit şi funcţia nemijlocită de „a face şi/sau aplica”
dreptul ci de a-l cerceta, studia, generaliza.
- O importantă caracteristică a ştiinţelor juridice rezultă şi din metodologiile proprii ale cercetării fenomenului
juridic.

Este evident că obiectul ştiinţei dreptului nu constituie un monopol exclusiv al acesteia ci, este studiat şi de alte
ştiinţe - din unghiuri şi cu metodologii proprii - cum sunt: filosofia, sociologia, politologia, economia, istoria, psihologia,
antropologia etc. Prin aceasta ştiinţa dreptului va dezvolta legături complexe şi cu aceste categorii de ştiinţe socio-
umaniste.
Până recent, (anul 2010) în dezvoltarea ştiinţei dreptului se puteau distinge trei mari direcţii sau tendinţe:
- cea a constituirii şi dezvoltării ştiinţelor de sinteză, teoretice, fundamentale;
- cea de diversificare şi compartimentare a ştiinţelor pe noi ramuri şi subramuri de specialitate. În prezent (anul 2013),
observăm şi o regrupare a unor reglementări din diferite ramuri ale dreptului într-un singur act normativ;
- cea a apariţiei de noi categorii ale ştiinţelor de contact sau de graniţă, care se formează prin interferenţa sferelor de
cunoaştere ale ramurilor sau subramurilor de specialitate.
Din anul 2011, când a intrat în vigoare Noul cod civil, ne punem întrebarea dacă mai pot fi considerate distincte
unele dintre ramurile de drept care cu un secol (dreptul comercial) sau cu jumătate de secol (dreptul familiei) înainte se
desprinseseră din dreptul civil, prin adoptarea unor reglementări specifice, sub formă de cod, iar în prezent reglementările
respective fiind concentrate în Noul cod civil, codurile la care făceam referire fiind abrogate, iar Noul cod civil fiind
considerat ca dreptul comun.

Ştiinţa dreptului apare ca un întreg, ca un sistem în care ştiinţele diferitelor domenii, ramuri sau subramuri
reprezintă componente relative distincte dar inseparabile ale sistemului, completându-se în mod reciproc.

Clasificarea ştiinţelor juridice:

- ştiinţele teoretice, fundamentale (ex. Teoria generală a dreptului, Filosofia dreptului, Enciclopedia
dreptului etc.)
- ştiinţele juridice istorice (ex. Istoria dreptului românesc, Istoria dreptului constituţional etc.)
- ştiinţele de specialitate sau de “ramură” (ex. Drept civil, Dept penal, Drept administrativ, Dreptul mediului
etc.).
- ştiinţele de graniţă (sociologia juridică, logica juridică, psihologia juridică, antropologia juridică, medicina
legală);
- ştiinţe juridice interdisciplinare, sau auxiliare, sau de graniţă (statistica judiciară, informatica juridică,
criminologia). Unii autori denumesc științele juridice de graniță și științele juridice auxiliare ca științe
participative sau ajutătoare (Nicolae POPA, Mihail-Constantin EREMIA, Simona CRISTEA, Teoria generală
a dreptului, Ediţia 2, 2005, pp. 5, 7; )

Page 9 of 82
 Atenţie la delimitarea şi corelaţia dintre noţiunile de:
- “ramură de drept” (cuprinde o grupare mai largă de norme care reglementează relaţii sociale relativ
distincte ale unui anumit domeniu din ansamblul relaţilor sociale; ex. Drept civil, Drept penal etc.)
şi, respectiv, de
- “ramură a ştiinţei dreptului” (are ca principal obiect de studiu ramura sau subramura de drept; se
concretizează în lucrările ştiinţifice, monografiile, studiile în legătură cu şi despre normele de drept care
alcătuiesc ramura respectivă de drept).

Locul Teoriei generale a dreptului în sistemul ştiinţelor juridice.

Teoria generală a dreptului este o ramură a ştiinţelor juridice al cărei obiect propriu îl constituie dreptul în
ansamblul său, având o metodologie proprie de cercetare şi un aparat conceptual propriu.
Teoria generală a dreptului este o ştiinţă fundamentală şi de sinteză raportată la celelalte categorii sau ramuri ale
ştiinţei dreptului întrucât noţiunile, conceptele, categoriile, principiile, definiţiile pe care le formulează sunt urilizate de
toate celelalte ştiinţe ale dreptului.
Teoria generală a dreptului nu reprezintă o teorie în sine, nu rămâne la nivelul abstracţiilor pure, ci serveşte ca
bază teoretică, metodologică şi conceptuală pentru ştiinţele de ramură şi pentru practica juridică în general.
Teoria generală a dreptului se poate conncentra pe aspectele normative ale dreptului – situaţie în care poate fi
denumită şi teoria normativă a dreptului (studiată, de regulă, in anul I la Facultăţile de drept sau sub denumirea de
Introducere în studiul dreptului), sau se poate concentra pe analiza fenomenului juridic sub toate aspectele sale, a
fundamentelor dreptului, factorilor de influenţare a dreptului, funcţiilor dreptului, esenţei dreptului etc., situaţia în care
poate fi denumită ca teorie analitică a dreptului.
Printre aspectele caracteristice Teoriei generale a dreptului, care subliniază totodată și rolul pe care îl are în
cadrul științelor juridice, se numără (Nicolae POPA, Mihail-Constantin EREMIA, Daniel-Mihai DRAGNEA, Teoria
generală a dreptului. Sinteze pentru seminar, 2005, p. 8):
- elaborează concepte, ca instrumente esențiale prin care dreptul este gândit în ansamblul său, cu scopul de a atribui
realității juridice o ordine și o structură;
- elaborarea conceptelor se fundamentează pe datele furnizate de științele juridice de ramură și științele juridice
istorice;
- cuprinde setul conceptual prin care știința dreptului explică realitatea juridică;
- surprinde caracterele proprii și permanente ale fenomenului juridic, definindu-i și conturându-i spațiul în cadrul
sistemului socio-istoric din care face parte.
Scopul Teoriei generale a dreptului este de a îmbogăți cunoașterea și practica dreptului.

În ipostaza de disciplină de învăţământ universitar, Teoria generală a dreptului are o dublă funcţie:
- funcţie introductivă în studiul dreptului, oferind cadrul teoretic general, noţiunile de bază, conceptele şi
categoriile fundamentale ale limbajului şi demersului de cunoaştere necesare, motiv pentru care este studiată în anul I de
studiu la Facultăţile de drept;
- funcţie concluzivă, când studiul acesteia se realizează ca o încheiere, ca o generalizare şi abstractizare a
cunoaşterii noţiunilor şi datelor specifice ramurilor şi subramurilor de specialitate ale dreptului şi când ar trebui să se
bazeze pe cunoştinţele juridice însuşite de studenţi pe parcursul anilor de studiu.

Tema IV.
Metode de cercetare științifică a dreptului
Limbajul şi procesul de cunoaştere în științele juridice

Cercetarea științifică a dreptului apelează la o serie de metode care sunt adecvate investigării fenomenului juridic.
Metodele de cercetare cel mai frecvent utilizate sunt:
- metoda abstractizării – operație logico-semantică (prin înlăturarea unora dintre notele unui concept, se creează
posibilitatea extensiunii acelui concept; generalizarea este rezultatul abstractizării)
- metoda determinării – operație logico-semantică care adaugă noi note unui concept, însițită de restrângerea
extensiunii conceptului; particularizarea este rezultatul determinării.
Alte metode utilizate şi de alte ramuri ale ştiinţei:

Page 10 of 82
 - metoda logică (reflectarea şi formularea datelor şi concluziilor despre aspectele supuse cercetării pe baza legilor
raţionamentului corect)
- metoda istorică (se realizează cunoaşterea fenomenului juridic pe baza evoluţiei sale istorice)
- metoda comparaţiei (sau a comparatismului; procesul de cunoaştele se bazează pe studiul comparat al
diverselor sisteme sau subsisteme de drept trecute sau prezente)
- metoda sociologică (studiul fenomenului juridic utilizând metodologiile şi tehnicile cercetării sociologice)
- metoda analizei sistemice (cunoaşterea fenomenului juridic pe baza studierii relaţiei dintre parţi şi întreg, a
interacţiunii dintre elementele sistemului etc.)
- metoda prospectivă sau de prognozare (prin observarea şi interpretarea fenomenului juridic din perspectivă
tendenţială).
Metode concrete:
- metode de analiză cantitative (calcul matematic, statistică, evidenţa contabilă, prelucrarea şi înmagazinarea
computerizată a datelor etc.)
- metode experimentale, de laborator.(ex. în criminalistică).
Au fost propuse (Ion CRAIOVAN, Tratat elementar de teoria generală a dreptului, 2001, pp. 196-204).
câteva metode și tehnici de muncă intelectuală, alături de cele deja menționate, care pot contribui la un studiu eficient al
dreptului, astfel:
a) metoda carteziană, cu cele patru reguli ale sale;
b) studiul de caz;
c) instruirea programată; eroarea, ca resursă a cunoașterii; autointerogația și problematizarea;
d) producția de idei;
e) lectura - contactul cu cartea prin lectură înseamnă de fapt contactul cu valorile umanității;
f) asumarea rolului de judecător ca exercițiu util, studierea tehnicii acuzării și apărării din procese celebre;

Formele cunoaşterii:
- ostensivă – când receptorul ia cunoştinţă despre caracteristicile unui obiect în mod direct, prin intermediul
propriilor simţuri;
- discursivă – când cunoaşterea se realizează prin intermediul altor persoane.
Științele juridice se bazează în special pe cunoașterea discursivă, fără a exclude în totalitate şi cunoaşterea
ostensivă în anumite situaţii.

Limbajul juridic specific științelor juridice poate fi abordat din perspectiva:

- limbajului normativ - utilizat în actele normative (legi, hotărâri de guvern etc.);
- limbajului judiciar – utilizat în documentele instanţelor de judecată (sentinţe, decizii);
- limbajului doctrinar – articole, studii, cursuri universitare ş.a..

Intrebări de autoverificare
1. Analizați fiecare metodă de cercetare științifică.
2. Care sunt formele cunoașterii? Care este forma cunoașterii frecventă în științele juridice?
3. Notați cu ”x” răspunsul/răspunsurile corecte:
Metodele dreptului:
( ) sunt procedee sau mijloace de investigare a științei dreptului;
( ) pot fi generale și concrete;
( ) cele generale au o aplicabilitate limitată;
( ) sunt utilizate, de regulă, în mod individual pentru cercetarea fenomenului juridic.

Temă de reflecție
Căutați exemple de limbaj normativ, de limbaj judiciar, de limbaj doctrinar și analizați-le.

Page 11 of 82
 Tema V.
Factorii de determinare a dreptului
Funcţiile dreptului
Finalităţile dreptului

Factorii de determinare a dreptului (izvoarele materiale ale dreptului) - un ansamblu de

factori care îşi pun amprenta, direct sau indirect, cu pondere variabilă, asupra procesului de
configurare a dreptului atât în conţinutul, cât şi în forma sa.
Cei mai importanţi factori de determinare a dreptului sunt consideraţi a fi:
1. Cadrul natural de existenţă şi evoluţie istorică a comunităţii respective (factorul geografic, biologic,
demografic);
2. Contextul istoric de evoluţie şi specificul etnic-naţional (omogenitatea sau eterogenitatea etnică,
particularităţile contactelor sau relaţiilor interetmice ale comunităţilor limitrofe; marile evenimente istorice ale
unei comunităţi);
3. Cadrul sau factorul economic (ansamblul de relaţii şi condiţii ale vieţii şi activităţii materiale);
4. Particularităţile sistemului politic (factorul politic decantează, cristalizează şi exprimă voinţa comunităţii
statale ale acelei societăţi);
5. Cadrul sau factorul cultural-spiritual şi ideologic (cultura spirituală, nivelul de şcolarizare, religia, morala,
ideologia, tradiţiile)
6. Contextul internaţional (războaie, ocupaţie străină, anexiuni şi divizări statale, alianţe, procese integratoare
etc.)
7. Cadrul de valori ale culturii şi civilizaţiei comunităţii respective şi a celor universale.
Prin valoare se înţelege însuşirea sau calitatea unor lucruri, fapte, idei, obiecte fenomene de a corespunde unor
trebuinţe sau idealuri speciale generate de existenţa socială. Valoarea privită sub diferitele ei aspecte şi din
perspectiva diferitelor norme sociale, cu accent pe valorile ocrotite prin intermediul normelor juridice. Măsura
în care valorile juridice se suprapun sau coincid cu valorile ocrotite prin alte tipuri de norme sociale. Prin
cultură se înţelege ansamblul valorilor materiale şi spirituale create de omenire în procesul practicii social
istorice, precum şi instituţiile necesare pentru crearea şi comunicarea acestor valori.
Prin civilizaţie se înţelege nivelul de dezvoltare materială şi spirituală al unei societăţi într-o etapă sau epocă
istorică dată.

Funcţiile dreptului
Funcţiile dreptului sunt acele (direcţii) orientări fundamentale ale acţiunii mecanismului juridic, la
îndeplinirea cărora participă întregul sistem al dreptului (normele juridice, instituţiile juridice, ramurile
dreptului), precum şi instanţele sociale special abilitate, cu atribuţii în domeniul realizării dreptului.(N.Popa ş.a.,
2005, p. 115).
Diferite opinii privind funcţiile dreptului (preluate din I.Craiovan, TGD, 1999, p. 45):

V. Ferrari, dreptul realizează:

a) funcţia de reglementare socială;
b) funcţia de tratare a conflictelor declarate;
c) funcţia de legitimare a puterii.
T. Parsons: funcţia primară a sistemului juridic este funcţia integrativă.

Friedman:
a) atenuarea conflictelor;
b) soluţionarea controverselor;
c) controlul social;
d) ingineria socială;
e) schimbarea comportamentelor.

Page 12 of 82
 N. Bobbio:
a) funcţia represivă;
b) funcţia stimulativă.

Nicolae Popa, Mihail-Constantin Eremia, Simona Cristea, TGD, 2005, pp. 115-120:
a) Funcţia de instituţionalizare sau formalizare juridică a organizării social-politice. Dreptul asigură cadrul de
funcţionare legală a întregului sistem.
b) Funcţia de conservare, apărare şi garantare a valorilor fundamentale ale societăţii. Ca instrument al
controlului social, dreptul previne dezorganizarea, asigură coeziunea interioară a colectivităţilor prin
programarea şi tipizarea unor conduite socialmente utile, defineşte cadrul general de desfăşurare a
proceselor sociale şi sancţionează conduitele deviante.
c) Funcţia de conducere a societăţii. Dreptul este o tentativă de regularizare a raporturilor inter- şi intra sociale;
aspiră să stabilească în avalanşa de interese o armonie în virturea ideii de valoare.
d) Funcţia normativă (funcţie de sinteză, care implică toate celelalte funcţii). Normativitatea juridică este parte a
normativităţii sociale.

Finalităţile dreptului
Finalităţile dreptului, ..., desemnează un model dezirabil de evoluţie a realităţilor juridice care să
satisfacă nevoile şi aspiraţiile individului uman, cerinţele progresului social în acord cu valorile unui timp
istoric, model care să contribuie la promovarea specificităţii dreptului dar şi la evitarea denaturării sale ca
mijloc al reglementării sociale, la maximizarea prestaţiei sale în raport cu individul şi societatea, la concentrarea
sa cu alte sisteme de norme sociale (I. Craiovan, Tratat elementar de TGD, 2001, p. 125).

Câteva opinii privind finalităţile dreptului (I. Craiovan, TGD, 1999, pp. 47-56):

P. Roubier – distinge trei categorii de doctrine referitoare la finalităţile dreptului:

a) cele care pun dreptul în serviciul individului, pe linia filosofiei nominaliste (Bentham, Hobbes) – persoana
umană constituie pentru drept finalitatea supremă;
b) cele care consideră că societatea este valoarea supremă (Hegel, Comte, Durkheim), în particular statul ca
centru al vieţii sociale, dreptul având misiunea de a organiza societatea, de a apăra coeziunea socială;
c) cele ale dreptului transpersonal, care susţin că atât individul cât şi societatea, prin urmare şi dreptul, trebuie
să fie în slujba civilizaţiei, a progresului acesteia.

R. Ihering: dreptul fiind creat de lege, rolul legii fiind utilitatea, rezultă o teorie a echilibrului
scopurilor şi intereselor individului, statului şi ale societăţii.

Fr. Geny: dincolo de preceptele elementare de a nu face rău, a nu dăuna altuia, de a-i da fiecăruia ceea
ce i se cuvine, implică gândul mai profund al stabilirii unui echilibru între interesele conflictuale, în vederea
asigurării ordinii esenţiale, a menţinerii progresului societăţii umane.

Ion Craiovan, (TGD, 1999, p. 54; Tratat elementar de TGD, 2001, p. 129):
Prin prisma finalităţilor sale, la nivel macro şi micro social în mod interdependent şi cu planuri ce se
întrepătrund, dreptul poate fi abordat ca factor ce are rol în:
a) asigurarea coerenţei, funcţionalităţii şi autoreglării sistemului social;
b) configurarea, desfăşurarea, ordonarea, orientarea relaţiilor sociale fundamentale;
c) soluţionarea conflictelor relaţiilor interumane, a realizării justiţiei unui anumit timp istoric;
d) represiunea şi prevenirea faptelor antisociale;
e) apărarea demnităţii umane, a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului;
f) apărarea şi promovarea valorilor sociale;
g) realizarea unui proiect social dezirabil.

Page 13 of 82
 Tema VI. 2013
Principiile dreptului
Principiile sunt expresia cea mai generală, mai sintetică a cunoştinţelor şi experienţelor umane decantate într-un
domeniu pe care se întemeiază existenţa şi evoluţia acestora.
Principiile dreptului sunt acele idei generale, cu caracter călăuzitor sau director, care orientează elaborarea şi
aplicarea normelor juridice într-o ramură de drept sau nivelul întregului sistem de drept dintr-o ţară sau chiar pe plan
internaţional.
Principiile generale ale dreptului sunt, pe de o parte, rezultatul experienţei societăţii şi, pe de altă parte, reflectă
cerinţele obiective ale evoluţiei societăţii. Numai în măsura în care sunt astfel recunoscute, respectarea lor poate asigura
sistemului juridic în care sunt formulate unitate, echilibru, coerenţă şi, totodată, şi “primenirea sa permanentă”.
Principiile generale dau măsura sistemului de drept, lor subordonându-se întreaga tehnică juridică, cu activităţile
de normare, interpretare şi realizare a dreptului. Principiile concrete decurg din principiile generale şi constituie suportul de
materializare a acestora.

O delimitare a principiilor dreptului constă în: principii ale sistemului dreptului intern şi principii ale sistemelor de
drept internaţional. În planul dreptului internaţional, o categorie aparte o constituie principiile generale şi concrete ale
dreptului conturate la nivelul Uniunii Europene.

Un alt aspect care trebuie avut în vedere în ceea ce priveşte principiile dreptului este forma pe care acestea o pot
îmbrăca:
- consacrarea expresă într-un text normativ;
- doctrinare, deduse prin interpretarea sistemului respectiv de reglementări juridice;
- desprinse din tabloul de valori al societăţii respective.

De aici derivă şi forţa de obligativitate juridică a acestora: imperativitatea principiilor se desprinde fie direct din
“litera” normei, când sunt expres formulate într-un act normativ, fie indirect din “spiritul” actelor normative, prin
analizarea raţiunii, scopului ori finalităţii normelor de drept.

Principiile dreptului prezintă grade diferite de generalitate, în funcţie de sfera de cuprindere a domeniului de
referinţă. Cea mai accesibilă delimitare a principiilor, din acest punct de vedere, este în:
- principii generale, sau fundamentale - reflectări abstracte care sintetizează sfere aplicabile unor întregi ramuri
ale ştiinţei sau domenii mai largi aflate în atenţie, um sunt cele constituţionale: principiul supremaţiei legii, principiul
răspunderii juridice, principiul garantării libertăţii, a vieţii şi integrităţii persoanei, principiul buneicredinţe în exercitarea
drepturilor şi obligaţiilor etc.;
- principii comune pentru mai multe ramuri ale dreptului - principiul prezumţiei de nevinovăţie, principiul
dreptului la apărare, principiul egalităţii părţilor în faţa instanţei, principiul autorităţii de lucru judecat, principiul potrivit
căruia legea specială derogă de la cea generală, principiul potrivit căruia legea nouă are prioritate faţă de legea veche
etc.),
- principii specifice unei ramuri de drept (principiul legalităţii incriminării şi al pedepsei – în ramura dreptului
penal; principiul libertăţii contractuale, principiul analogiei – în ramura dreptului civil; principiul conservării biodiversităţii
– în dreptul mediului etc.).

O altă clasificare are în vedere sistemul dreptului intern şi sistemele de drept internaţional:
- în planul dreptului intern al dreptului (principii generale, principii comune pentru mai multe ramuri ale dreptului,
principii specifice unei ramuri de drept);
- în planul dreptului internaţional (principii inerente oricărui sistem juridic; principii generale comune sistemelor
juridice ale statelor membre ale Uniunii Europene; principii deduse din natura Comunităţilor europene – principii de drept
comunitar – de exemplu, principiul subsidiarităţii, principiul integrării -, principii conturate în relaţiile internaţionale – de
exemplu, principiul bunei vecinătăţi, principiul lex loci - ş.a.).

Page 14 of 82
 Tema VII. 2013

Constantele dreptului

Dificultatea formulării unei definiţii complete sau general-acceptate a dreptului a determinat pe unii
autori să insiste nu atât pe elaborarea unor definiţii clasice — în înţelesul propriu al termenului — ci, să
identifice şi să stabilească elementele sau trăsăturile definitorii ale acestuia. Dintr-o asemenea perspectivă aceste
trăsături sau elemente au fost denumite prin termenul generic de „constante” sau „permanenţe” ale dreptului şi
exprimă, în esenţă, ceea ce este mereu, întotdeauna, permanent prezent în existenţa şi evoluţia fenomenului
juridic.
Conceptul de permanenţe juridice a fost pentru prima dată utilizat de juristul belgian Edmond Picard 1,
(în lucrarea „Le droit pur. Les Permanences juridiques. Les Constantes juridiques”), exprimând ceea ce este
mereu persistent în orice relaţie juridică.
La o analiză mai profundă a fenomenului juridic, se poate constata ceva care subzistă în orice sistem de
drept, anumite elemente care nu pot lipsi din nicio relaţie juridică şi care fac, de altfel, obiectul de studiu şi
analiză a enciclopediei juridice formale (sau teoriei dreptului, cum ne-am pronunţa în contemporaneitate).
Aceste permanenţe nu sunt doar nişte identităţi juridice (norme, instituţii, legislaţii etc.) identice pentru
toate statele sau toate etapele istorice de evoluţie a dreptului. Ceea ce există însă şi poate fi exprimat prin
noţiunea de constante sau permanenţe sunt câteva elemente sau trăsături esenţialmente comune ale dreptului
indiferent de conţinutul şi forma concret-naţională, geografică sau istorică a acestuia.
În funcţie de criteriile diferite avute în vedere, asemenea constante (permanenţe) ale dreptului au fost
identificate de diferiţi autori în mai multe planuri ale existenţei şi evoluţiei istorice a dreptului, astfel:

a) în planul sau sfera conţinutului normelor juridice există asemenea constante. Se porneşte de la
accepţiunea de drept obiectiv.
De exemplu, orice normă juridică, indiferent de epoca istorică sau sistemul naţional - concret în care a fost
elaborată are câteva trăsături de esenţă comune şi anume:
- în primul rând, reflectă, exprimă existenţa unui raport juridic reglementat a se desfăşura între
anumite subiecte, ca având un anumit conţinut (drepturi şi obligaţii) şi referitor la un anumit obiect
al acelui raport sau relaţii;
- în al doilea rând, reflectă existenţa unei răspunderi juridice, indiferent de conţinutul sau forma
concretă a acesteia, răspundere care antrenează de regulă existenţa şi aplicarea unei sancţiuni de
către factorii autorităţii publice.

b) din perspectiva relaţiei juridice (a raportului juridic), juristul român Mircea Djuvara, sublinia
existenţa următoarelor elemente formale:
- “ideea de obligaţie” – prezentă întotdeauna când suntem în faţa unui raport juridic (de a face, de a se
abţine de la o anumită conduită, de a da etc.);
- prezenţa “subiectelor” – pentru a lua naştere un raport juridic trebuie să existe cel puţin două subiecte
care intră în acel raport, unul dintre ele având obligaţia, celălalt un drept. În majoritatea situaţiilor, însă, ambele
subiecte au drepturi şi obligaţii corelative în raportul juridic ale cărui subiecte sunt;
- orice relaţie juridică (raport juridic) are un “obiect” – scopul pentru care subiectele intră în acel raport
juridic;
- existenţa în relaţiile juridice a unei “tendinţe ideale spre sancţiune juridică” - pentru nerespectarea
“obligaţiei” pe care o are fiecare dintre subiectele raportului juridic, în majoritatea situaţiilor există posibilitatea
aplicării unei sancţiuni.
În această abordare, se porneşte de la accepţiunea dreptului subiectiv.

1
Apud Mircea DJUVARA, Teoria generală a dreptului, Ed. All, Colecţia Restitutio, Bucureşti, 1995, pp. 7-9.
Page 15 of 82
 c) în planul sau sfera aşa-numitului „dat” al dreptului sunt, de asemenea, identificabile o serie de
constante ale dreptului. Prin „dat” sau „date” ale dreptului unii autori înţeleg realităţile date, adică ansamblul
unor premise şi condiţii care, dincolo de variabilitatea lor concret istorică se manifestă ca permanenţe sau
constante ale dreptului, indiferent de diversitatea sistemelor concrete ale acestuia. Asemenea „date” şi, prin
urmare, constante ale dreptului sunt considerate a fi în principal :
- relaţiile sociale : Aceasta deoarece, indiferent de conţinutul şi forma lor concretă (relaţii de natură
economică, politică, familială etc.), indiferent de epocile istorice sau situaţia geografică, de specificul naţional,
cultural etc., relaţiile sociale înţelese în ansamblul marii lor diversităţi, au constituit şi constituie un dat
fundamental al dreptului, o constantă a sa deoarece, normele juridice au reglementat şi reglementează oriunde şi
oricând relaţii sau raporturi sociale dintre subiecţii umani ;
- omul – ca fiinţă bio-psiho-socială - ca subiect al relaţiei sociale reglementată prin drept constituie un
al doilea „dat” al dreptului. Aceasta deoarece relaţiile sociale reglementate de drept sunt întotdeauna raporturi
interumane, omul fiind purtătorul, subiectul acestor relaţii indiferent de determinările existenţei sale social-
istorice concrete;
- legităţile obiective ale existenţei sunt considerate ca un al treilea „dat” al dreptului în sensul că legile
juridice — ca legi subiective — nu pot face abstracţie şi nu pot contraveni legităţilor obiective ale naturii,
legităţi independente de voinţa sau dorinţa legiuitorului, a oamenilor în general. Numai în măsura în care există
o justă corelaţie a legilor juridice cu legităţile obiective ale existenţei dreptul are şansa de a contribui la evoluţia
firească, progresistă a acelei societăţi.

d) în planul aparatului logic-conceptual, în limbajul juridic perpetuat de-a lungul istoriei diferitelor
sisteme de drept. Astfel sunt conceptele sau noţiunile: lege, raport juridic, pedeapsă, închisoare, contract,
familie, obligaţie, drept, stat etc. au avut de-a lungul mileniilor şi până astăzi relativ aceeaşi semnificaţie
informaţională, acelaşi înţeles.

În acelaşi timp, şi unele principii generale ale dreptului ar putea fi considerate „constante” ale acestuia.

Tema VIII. 2013

Etimologia şi sensurile termenului „stat”.
Interdependenţa dintre drept şi stat.
Constantele statului.
Termenul „stat” a fost studiat din mai multe perspective, potrivit cărora şi interpretarea lui a fost diferită. Cele mai
noi accepţiuni ale termenului „stat” sunt cea istorico-geografică şi cea politico-juridică, ambele vizând statul, dar punând
accentul pe alte elemente constitutive ale statului.
Noţiunile de bază ale dreptului nu pot fi înţelese şi explicate în afara conexiunii lor cu noţiunile definitorii ale
statului. Statul şi dreptul sunt produse ale evoluţiei istorice a omenirii care s-au cristalizat ca valori fundamentale ale
civilizaţiei şi care se intercondiţionează reciproc.
Cuvântul „stat” provine din latinescul „status” care iniţial nu avea un înţeles sau sens strict determinat, exprimând
ideea generică de ceva „stabil” — „stabilitate”, în înţeles de poziţie, stare, situaţie stabilă, fel de a fi etc. Cu timpul, prin
asociere cu alţi termeni sau atribute cuvântul „status” primeşte treptat în limbajul roman antic şi o semnificaţie politică în
expresii ca, de exemplu, „status civitas” (care desemna starea sau felul de a fi a guvernării cetăţii) sau,”status rei romanae”
(în înţelesul de „stat”, „stare”, situaţie a lucrurilor, a „treburilor” romane), sau „status rei publicae” („situaţia” treburilor
publice) etc.
Prin evoluţie, cuvântul „status” a dobândit valoarea unei expresii de sine stătătoare. Sensul pe care îl dăm astăzi
acestui termen, a fost fundamentat în secolul al XVI-lea de către Nicolo Machiavelli – părintele ştiinţei politice moderne –
odată cu publicarea lucrării „Il Principe”, în care spune că „toate stăpânirile care au avut putere asupra oamenilor sunt
state, sunt Republici sau principate” (Tutti sono stati e sono o Republiche o Principati). Una dintre insuficienţele doctrinei
lui Machiavelli constă în aceea că nu detaşează noţiunea de „stat” de realitatea oamenilor care îl constituie. Astfel,
Machiavelli a legat statul de persoana „Principelui”, personalizând statul. Important este că începând cu Machiavelli
cuvântul „stat” începe să desemneze instituţia autorităţii într-o formă de organizare socială a societăţii.

Page 16 of 82
 Ca organizaţie politică a puterii, statul apare ca un ansamblu sau sistem articulat de instituţii sau organisme, ca un
mecanism de organe şi instituţii investite cu autoritate, prin care se realizează organizarea şi conducerea societăţii, ordinea
socială.

Accepţiunile termenului “stat” în limbajul politico-juridic contemporan (formulate de

juristul român Gheorghe Boboş):
1. În accepţiunea sau sensul istorico-geografic , prin stat se înţelege populaţia organizată pe un anumit
teritoriu, delimitat prin frontiere, precum şi relaţiile economice, politice, culturale ale acesteia. În această accepţiune
noţiunea „stat” are înţeles larg, fiind sinonimă cu aceea de „ţară” sau „patrie”. În această accepţiune statul are ca elemente
definitorii: populaţia, organizarea politică a populaţiei şi, respectiv, teritoriul (delimitat prin frontiere), adică limitele
geografice ale extinderii organizării politice a acelei populaţii.

2. Sensul politico-juridic al termenului „stat” este mai restrâns ca sferă, dar mai relevant pentru conţinutul pe
care îl exprimă. În acest sens, prin stat se înţelege organizaţia politică de pe un anumit teritoriu, formată din totalitatea
organelor, mecanismelor sau instituţiilor autorităţii publice prin intermediul cărora se realizează organizarea şi conducerea
generală a societăţii. Aşadar, în accepţiune sau sens politico-juridic prin „stat” se înţelege doar una din laturile sensului
istorico-geografic. Pentru sensul politico-juridic al noţiunii sau termenului „stat” se utilizează în mod curent termeni
diferiţi10), ca de exemplu „putere de stat”, „putere publică”, „autoritate publică”, „forţă publică”, „aparat de stat”, „organe
de stat”, „mecanism de stat” etc.
Pornind de la cele două sensuri sau accepţiuni ale termenului „stat”, o posibilă definire a acestuia ar putea fi totuşi
formulată astfel: „Statul este o organizaţie politică formată din reprezentanţi ai populaţiei de pe un anumit teritoriu, care
sunt investiţi cu atribuţii de putere care constau în posibilitatea de a lua decizii obligatorii, în numele întregii populaţii,
decizii concretizate în norme de drept sau în acte de aplicare a dreptului care, dacă nu sunt respectate de bună-voie, sunt
aduse la îndeplinire prin forţa de constrângere”2.

Legătura dintre stat şi drept.

Statul şi dreptul sunt produse ale evoluţiei istorice a omenirii care s-au cristalizat ca valori fundamentale ale
civilizaţiei. Marea diversitate şi contradictorialitate a concepţiilor şi teoriilor care explică originea, conţinutul şi formele
statului şi dreptului, a raportului stat-drept, de-a lungul istoriei şi până în prezent, ar putea fi grupate în trei mari orientări :
a) Cele care susţin preeminenţa (preexistenţa) dreptului asupra statului — în sensul că normele fundamentale ale
dreptului s-ar fi constituit înainte de apariţia statului, că „nu statul creează dreptul ci îl consacră doar în forme juridice
concrete”. De exemplu, şcoala dreptului natural susţine că omul s-a născut liber cu o serie de drepturi inerente fiinţei
umane sau, conform teoriei contractului social, dreptul nu este altceva decât emanaţia voinţei naţiunii ;
b) Cele care susţin că dreptul este un produs al statului, un rezultat al creaţiei acestuia, că statul ar fi preexistent
dreptului, că dreptul este doar un instrument al puterii de stat, o emanaţie a acesteia. De exemplu, în doctrina germană,
Jellinek susţine că „dreptul este o emanaţie a statului” ;
c) Cele care explică interacţiunea şi interdependenţa stat-drept, dintre care unele merg chiar până la identificarea
statului cu dreptul. De exemplu, H. Kelsen susţine că „statul este ordinea de drept”, „personificarea normelor juridice în
societate”.

Constantele statului3
Întrucât nu există un consens în ceea ce priveşte definiţia statului, numeroşi autori în materie de teorie a statului şi
dreptului formulează nu atât „definiţii” în înţelesul clasic al termenului cât insistă pe elementele sau trăsăturile definitorii,
caracteristice ale statului care, aşa ca şi în cazul dreptului, au fost exprimate prin termenul generic de „constante” sau
„permanenţe” ale statului adică, trăsături de maximă perenitate, de stabilitate în existenţa şi evoluţia istorică a fenomenului
„stat”.
Asemenea constante sunt identificate în ambele accepţiuni ale noţiunii de stat:
a) Constantele statului în sensul istorico-geografic sunt considerate a fi: teritoriul, populaţia (naţiunea) şi
puterea publică.
Teritoriul — condiţie naturală de existenţă a unei populaţii — este o constantă definitorie a statului, fie şi numai
pentru faptul că nu a fost şi nu este de conceput un stat fără un teritoriu propriu.

2
Gh. BOBOŞ, Teoria generală a dreptului, 1999, p. 27, preluat şi de Andrei SIDA, Teoria generală a dreptului, 2004, p. 73.
3
- Gheorghe BOBOȘ, Corina BUZDUGAN, Veronica REBREANU, Teoria generală a statului și dreptului, Editura ”Argonaut”, Cluj-
Napoca, 2008, 2009, 2010; Andrei SIDA, Teoria generală a dreptului, 2004, p. 74 şi urm.
Page 17 of 82
 Sub aspect politico-juridic, prin teritoriu se înţelege nu numai spaţiul terestru, ci şi întinderile de apă, inclusiv
apele teritoriale, subsolul şi spaţiul aerian cuprins în limitele unor graniţe (frontiere) înăuntrul cărora statul îşi exercită
puterea suverană.
Din punct de vedere economic, teritoriul constituie sursa de existenţă a acelei populaţii. Mediul geografic,
calităţile solului, conţinutul în zăcăminte minerale al subsolului, mediul ambiant în general, au reprezentat factori
importanţi în stabilirea populaţiei pe un anumit teritoriu şi renunţarea la nomadism. Clima şi relieful şi-au pus, de
asemenea, amprenta pe specificul modului de trai şi al obiceiurilor, tradiţiilor, spiritualităţii popoarelor.
La rândul lor, toate aceste elemente ce dau contur noţiunii de teritoriu se reflectă mai mult sau mai puţin şi asupra
organizării statale şi cultural-spirituale ale popoarelor respective, conferindu-le un anumit specific naţional.
Populaţia — reprezintă un alt element de constantă a statului, în sens istorico-geografic, desemnând factorul
uman atât sub aspectul totalităţii membrilor acelei comunităţi statale, cât şi ale raporturilor economice, politice, cultural-
spirituale, etnice etc., care stau la baza comunităţii respective. Categoriile de „societate”, „popor” şi „naţiune” exprimă, în
limbajul ştiinţelor socio-umaniste, principalele forme de comunitate umană, în succesiunea lor istorică, proprii organizării
statale. Cele trei concepte sau categorii au conţinuturi determinate. Astfel, „societatea” este termenul cel mai larg
desemnând populaţia sub aspectul ei relaţional şi instituţionalizat de pe un anumit teritoriu; prin „popor” se înţelege o
comunitate umană anterioară naţiunii, caracterizată printr-o comunitate şi continuitate de limbă, de viaţă şi activitate
materială, de etnicitate, factură psihică şi de cultură; „naţiunea” desemnează comunitatea umană modernă şi contemporană
în care trăsăturile specifice formei de comunitate umană anterioare se ridică la un nivel calitativ mai înalt având ca suport
spiritual conştiinţa naţională de sine, iar ca suport material — comunitatea de viaţă economică bazată pe economia de piaţă.
Puterea publică — este acea constantă a definirii statului prin care se exprimă în mod concentrat esenţa statului
însuşi, adică organizarea politică a puterii care cuprinde întreaga populaţie existentă pe un anumit teritoriu şi care poate
aplica la nevoie (în cazul nerespectării normelor pe care le instituie) constrângerea. Ca expresie a unei asemenea organizări
politice, puterea publică îmbracă forma instituţionalizată a unor organisme ale puterii. În accepţiunea sa modernă şi
contemporană, puterea publică ne apare ca o structură de organizare a puterii într-un sistem conex a trei categorii
fundamentale de organe sau instituţii fundamentale: legislative, executive şi judecătoreşti. Puterea publică nu este altceva,
în ultimă înstanţă, decât expresia acestui macro-sistem de organe ale puterii politice a căror raţiune de a fi constă în a
legifera, a administra şi a înfăptui legalitatea în viaţa şi activitatea socială. În acest context şi noţiunea de „organ” sau
„organe” ale statului — termeni cu o largă utilizare în sfera ştiinţelor juridice — comportă câteva precizări ale sensului sau
accepţiunii lor. Astfel prin organ al statului sau de stat se înţelege o structură organizată, o instituţie constituită şi investită
prin lege cu anumite atribuţii sau funcţii, cu anumite competenţe în exercitarea cărora poate emite acte sau dispoziţii cu
caracter obligatoriu, susceptibile de a fi aduse la îndeplinire, la nevoie, prin constrângere.
De exemplu, sunt în acest sens „organe” ale statului: Instituţiile puterii legislative (Senatul, Camera Deputaţilor,
comisiile acestora), Guvernul, ministerele, autorităţile locale, organele judecătoreşti ş.a. Într-un alt sens, noţiunea de „organ
de stat” desemnează grupuri de persoane sau anumite persoane investite, în baza legilor, cu competenţe care le conferă
posibilitatea de a emite acte, dispoziţii sau decizii cu caracter obligatoriu, a căror respectare este garantată prin forţa de
constrângere. În această categorie sunt cuprinşi, de exemplu, senatorii, deputaţii, comisiile parlamentare, preşedintele de
republică, miniştrii, primarii, prefecţii, judecătorii, procurorii, ofiţerii etc.
b) Constantele statului în sensul politico-juridic . În sensul politico-juridic constantele statului pot fi
urmărite, la rândul lor, pe mai multe planuri, completând sau întregind trăsăturile sau constantele istorico-geografice,
oferind astfel un ansamblu mai relevant de elemente definitorii ale fenomenului „stat”. Între aceste constante politico-
juridice mai importante sunt :
— Constituirea şi exercitarea puterii, a autorităţii ca „putere” sau „autoritate publică”, ca putere oficială,
instituţionalizată şi exercitată asupra întregii populaţii din teritoriu ;
— Constituirea şi funcţionarea organelor statului pe principiul „separaţiei puterilor”. (Aceasta, în toate statele
moderne şi contemporane democratice, indiferent de varietatea modalităţilor şi formelor concret-istorice în care este aplicat
acest principiu) ;
— Formele de guvernământ de bază ale tuturor statelor se concentrează, în ultimă instanţă, în jurul a două
categorii: forma de guvernământ republicană sau forma de guvernământ monarhică ;
— În toate categoriile sau formele de organizare statală, structura fundamentală a organelor statului cuprinde cele
trei categorii de organe: legislative, executive (administrative) şi judecătoreşti — indiferent de particularităţile modului şi
formelor lor de constituire şi funcţionare ;
— Constantele politico-juridice ale statului pot fi identificate şi în aparatul conceptual logic şi în cel al unei
terminologii prin care se exprimă un conţinut asemănător sau identic. De exemplu, expresii sau categorii cum sunt: sistem
electoral, parlament, deputat, senator, guvern, ministru, lege, impozit etc. exprimă, indiferent de limba naţională în care
sunt formulate, acelaşi conţinut, având aproximativ acelaşi înţeles.

Page 18 of 82
Întrebări şi repere de autoverificare

1. Explicaţi etimologia şi accepţiunile termenului “stat”.

2. Comentaţi problematica definiţiei noţiunii de stat şi formulaţi definiţia mai larg acceptată a statului.
3. Argumentaţi legătura stat-drept din perspectiva logico-istorică şi a complementarităţii definiţiilor statului şi dreptului.
4. Formulaţi definiţia dreptului şi definiţia statului; explicaţi legătura dintre drept şi stat din perspectiva definişţiilor pe care
le-aţi ales:

Dreptul este: _____________________________________________________________________________________

Statul este:_______________________________________________________________________________________

Legătura dintre drept şi stat constă în: _______________________________________________________________

5. Analizaţi elementele constante, prezente în cazul fiecărui stat, în sensul istorico-geografic.

6. Analizaţi elementele constante, prezente în cazul fiecărui stat, statului în sensul politico-juridic.
7. Există vreo legătură între constantele statului în sensul istorico-geografic şi constantele statului în sensul politico-
juridic?

Bibliografie selectivă:
- Gheorghe BOBOȘ, Corina BUZDUGAN, Veronica REBREANU, Teoria generală a statului și dreptului, Editura
”Argonaut”, Cluj-Napoca, 2008, 2009, 2010
- Veronica REBREANU, Teoria generală a dreptului. Suport pentru seminarii, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2009,
2010.
- Gheorghe BOBOŞ, Teoria generală a dreptului, Ed. Argonaut, Cluj-Napoca, 1999, pp. 24-45.
- Radu MOTICA, Gheorghe MIHAI, Teoria generală a dreptului, Ed. ALL BECK, Colecţia Juridica, Seria Curs universitar,
Bucureşti, 2001, pp. 63-78.
- Nicolae POPA, Teoria generală a dreptului, Ed. ALL BECK, Bucureşti, 2002, pp. 90-103.
- Andrei SIDA, Introducere în teoria generală a dreptului, “Vasile Goldiş” University Press, Arad, 2004, pp. 71-90.

Page 19 of 82
 Tema IX. Nov. 2013
Normativitatea juridică.

Societatea este o existenţă supusă unei mari complexităţi de norme: morale, etice, estetice, religioase,
economice, politice, ecologice, sanitare, sportive etc., inclusiv cele juridice. In cadrul acestei complexe
“normativităţi sociale”, normativitatea juridică (adică reglementarea prin drept a raporturilor sociale) ocupă un
loc aparte şi are un specific al ei.

Normativitatea juridică (preluat din Andrei SIDA, TGD, 2004, pp. 27-30, şi adaptat).
Viaţa socială, relaţiile şi activitatea prin care ea se desfăşoară a fost şi este guvernată de norme şi reguli
de o mare varietate şi complexitate: morale, religioase, etice, economice, ecologice, politice, sanitare, sportive
etc. şi nu în ultimul rând juridice. Ansamblul acestor norme conferă societăţii acea caracteristică de a fi o
existenţă supusă normativităţii sociale fără de care societatea nu ar putea exista. Ansamblul normelor juridice
din societate - care formează dreptul - conferă societăţii şi acea caracteristică de a fi normată juridic. Altfel spus,
normativitatea juridică constituie o dimensiune sau componentă importantă a normativităţii sociale de care se
delimitează prin specificul reglementărilor sale, astfel :

În primul rând, dacă normativitatea socială în general are ca scop şi finalitate normarea (reglementarea)
conduitelor şi acţiunilor umane în ansamblul raporturilor sociale, normativitatea juridică vizează prin
specificul ei nu „toate” sau „orice” categorii de raporturi sociale ci, în principal, acea categorie largă şi
complexă de raporturi care se desfăşoară direct sau indirect între indivizi sau grupuri umane, raporturi care
implică „alteritatea” (ad alterum), adică raporturile individului cu semenii, cu „alţii”, indiferent dacă „alţii”
sunt un alt individ, grupuri sau structuri socio-umane ori societatea în ansamblul ei.

În al doilea rând, specificul normativităţii juridice constă în caracterul, de principiu imperativ,

obligatoriu, al reglementărilor sale. Aceasta înseamnă că dreptul — spre deosebire de celelalte forme ale
normativităţii sociale — are obligativitate generală asupra tuturor persoanelor sau indivizilor umani ai societăţii.
Aceasta în înţelesul larg că „toţi” indivizii umani sunt obligaţi să respecte prescripţiile dreptului, iar
nerespectarea acestora atrage, într-o formă sau alta, sancţiunea statală. Caracterul imperativ al dreptului
semnifică şi faptul că subiecţii sociali ai raporturilor juridice nu au facultatea de a opta în faţa categoriilor de
norme onerative sau prohibitive (care obligă sau interzic o anumită conduită sau acţiune) ci sunt obligaţi a se
conforma prescripţiilor acestora.

În al treilea rând, specificul normativităţii juridice, spre deosebire de celelalte forme ale normativităţii
sociale, se distinge prin conţinutul şi forma distinctă a normelor sale. Astfel, în conţinutul dreptului se
îmbină de fapt două dimensiuni ale acestuia: conţinutul normativ propriu-zis – prin care se prescriu conduite şi
acţiuni în limitele unor drepturi şi obligaţii – şi conţinutul social, adică cel care exprimă scopul, interesele şi
voinţa legiuitorului formulate şi consacrate prin normele de drept. Conţinutul dreptului exprimă în ultimă
instanţă voinţa legiuitorului care, la rândul său nu este altcineva decât deţinătorul puterii în stat. Sub aspectul
formei sale, dreptul nu este „uniform”, adică un ansamblu amorf de norme de aceeaşi formă. Normele dreptului
îmbracă forme diferite şi poartă denumiri diferite în funcţie de mai mulţi factori,cum ar fi: în funcţie de organul
de stat emitent sau a ierarhiei acestuia în structurile sistemului de putere; în funcţie de domeniul de
reglementare sau de tehnica juridică de elaborare şi adoptare a normei etc.

Page 20 of 82
 Tema X. nov.2013.
Sistemul dreptului

Precizări generale
La modul general, noţiunea de „sistem” este definită astfel: “un ansamblu de obiecte şi un ansamblu de relaţii
între aceste obiecte şi atributele lor”. Fără a stabili o dispunere valorică sau exhaustivă a lor, proprietăţile generice ale
sistemului pot fi relevate ilustrativ şi din perspectiva câtorva asemenea proprietăţi considerate a fi principale, esenţiale sau
fundamentale (A. SIDA, TGD, 2004, pp. 48-52):
a) Una din cele mai generale şi incontestabile proprietăţi ale oricărui sistem este aceea de a exista ca un
întreg (obiect, fenomen, proces) integrator de elemente sau părţi componente. Deci, „întregul” nu este o simplă sumă de
elemente şi însuşiri ale „părţilor” deoarece „întregul” are propriile însuşiri pe care părţile nu le au dacă sunt luate în mod
separat.
b) Elementele sau părţile care compun sistemul sunt entităţi specifice integrate a căror individualizare
trebuie făcută şi concepută în limitele sistemului respectiv. În funcţie de complexitatea structurii sale interne, partea,
elementul sau componentul unui sistem poate fi în acelaşi timp "subsistem" — în raport cu sistemul în care se integrează
— şi "sistem" în raport cu propria-i structură şi componenţă.
c) Structuralitatea — ca proprietate universală a existenţei — constituie implicit şi una din proprietăţile generice
ale oricărui sistem. „Structura” nu este direct perceptibilă ci inteligibilă ; structura nu este obiect sau element ci relaţie
sau raport dintre elementele unui întreg în funcţie de care elementul respectiv ocupă un loc şi îndeplineşte o anumită
funcţie în componenţa acelui sistem. Desigur, în viziunea structurală, elementul nu poate fi disociat de relaţia în şi prin
care există ; nici relaţia nu poate fi concepută fără elementul care constituie suportul de existenţă al acelei relaţii.
d) Fiecare sistem şi în cadrul său fiecare componentă structurală (subsistem) îndeplineşte anumite funcţii
caracteristice prin realizarea unor categorii specifice de conexiuni, dependenţe sau interdependenţe, de roluri sau finalităţi
determinate. În esenţa lor, funcţiile sistemice apar ca raporturi de o anumită ordine care pot fi: de subordonare şi/sau de
coordonare funcţională, adică de realizare a funcţiilor respective atât pe verticala cât şi pe orizontala configuraţiei
sistemului respectiv.
e) Orice sistem are calitatea şi capacitatea specifică de organizare şi — în anumite limite — de auto-
organizare internă, de reglare şi auto-reglare, adică de adaptare la impulsurile exterioare. Prin această proprietate a
sa, sistemul se autoconservă asigurându-şi stabilitatea şi funcţionalitatea, se adaptează în mod specific dinamicii factorilor
evolutivi din interiorul şi din afara sa.
f) În orice sistem este inevitabilă prezenţa conexiunii dintre element — structură — funcţie, conexiune ce se
constituie ca o veritabilă axă coordonatoare a înţelegerii conceptului de sistem.
În existenţa şi manifestarea sa concretă, orice sistem îmbină cele două categorii de proprietăţi sau caracteristici :
generale şi specifice.

Conceptul de sistem al dreptului

Orice comunitate statală se bazează pe existenţa unui ansamblu de reguli juridice care, deşi prezintă o mare
diversitate ca obiect şi metodă de reglementare, precum şi ca şi diversitate formală, alcătuiesc un sistem – un ansamblu
unitar şi intercondiţionat de norme având o structură bine determinată.
Potrivit unei lucrări recente, sistemul dreptului este definit ca “totalitatea normelor juridice în vigoare la un
moment dat în cadrul unui stat, aflate într-o strânsă unitate şi interdependenţă, grupate după anumite criterii, având la bază
o cauzalitate comună, fiind subordonate aceloraşi princiii şi având o omogenitate a formelor (izvoarelor) de exprimare”
(Ioan SANTAI, Teoria generală a dreptului, Editura “Alma Mater”, Sibiu, 2011).

Particularităţi ale sistemului drept (avem în vedere înţelesul conceptului de drept ca „drept obiectiv”)
Caracterul sistemic al dreptului rezultă:
a) din faptul că normele juridice reglementează raporturi sociale care ele însele au un caracter sistemic, ştiut fiind că
societatea însăşi nu este o sumă de relaţii sau raporturi ci, un sistem de asemenea relaţii. Prin consecinţă, normele care vor
reglementa asemenea raporturi, vor avea în mod virtual, implicit, un caracter sistemic;
b) din conţinutul şi caracterul ştiinţific al elaborării şi adoptării reglementărilor juridice, ştiut fiind că în acest proces
ştiinţa şi practica juridică şi politică realizează nu doar o sumă sau cantitate de material normativ ci, un ansamblu de norme
coerente corelative, interdependente, deci, un sistem normativ. Aşadar, caracterul sistemic al dreptului este determinat şi de
substanţa cunoaşterii ştiinţifice pe care se întemeiază elaborarea, dezvoltarea şi aplicarea dreptului.

Page 21 of 82
 Particularităţile sistemului drept sunt cel mai frecvent abordate din perspectiva componentelor structurale, a
conexiunii sistemice a acestor elemente, adică a configuraţiei structurale şi funcţionale a sistemului. În acest sens, o qvasi-
majoritate de opinii acceptă că sistemul dreptului este constituit din elementele structurale:
- norma juridică — instituţia juridică — ramura de drept -,
criteriile principale ale delimitării acestor componente fiind obiectul de reglementare şi metoda de reglementare.
Unii autori consideră metoda de reglementare drept criteriu principal – cum ar fi A. SIDA, alţi autori o consideră un
criteriu auxiliar – cum ar fi Gh. BOBOŞ, I. SANTAI.
Această abordare este considerată a fi de natură a permite o mai nuanţată evidenţiere a particularităţilor structural-
funcţionale ale dreptului ca tip distinct de sistem în care proprietăţile generice ale sistemului îşi găsesc, în esenţa lor, o
reflectare adecvată.
Înţelegerea dreptului ca sistem nu trebuie să conducă la confundarea acestuia cu „sistematizarea”
dreptului prin care se înţelege operaţiunea metodologică şi de „tehnică juridică”, de ordonare, grupare, clasificare,
inventariere etc. a normelor juridice după anumite criterii logico-formale şi de cunoaştere a acestora.
Aşadar, specificul sau particularitatea sistemului drept este posibil a fi reflectată în modul cel mai adecvat în
funcţie de conţinutul specific al elementelor sale structurale : norma juridică — instituţia juridică — ramura de drept.
Normele juridice reprezintă o anumită unitate în ansamblul lor, fiind legate între ele şi grupate într-un sistem.
Pe baza anumitor criterii, în cadrul acestei unităţi, majoritatea normelor juridice sunt grupate în mod distinct, sub
forma instituţiilor juridice şi a ramurilor dreptului.

Componentele sistemului dreptului

Sistemul dreptului reprezintă unitatea elementelor sale structurale:
a) norma juridică,
b) instituţia juridică
şi
c) ramura de drept,
astfel:
a) Norma juridică, reprezintă elementul de bază al oricărui sistem de drept. Parte integrantă a normelor sociale,
norma juridică este o regulă de conduită cu caracter obligatoriu, instituită sau sancţionată de puterea publică, a cărei
aplicare este asigurată fie prin conştiinţa juridică - de bună-voie, fie prin forţa coercitivă a statului în caz de nerespectare
(Gh. BOBOŞ, T.G.D., 1999, p. 254.).
Normele juridice stau la baza instituţiei juridice.

b) Instituţia juridică. Termenul de instituţie juridică, în funcţie de criteriul de abordare, poate avea două
semnificaţii diferite.
Astfel, în limbaj curent, prin instituţie juridică se înţelege o structură de organizare socială publică, constituită în
temeiul normelor de drept, şi având ca obiect desfăşurarea unor activităţi cu caracter juridic ( SIDA, 1997, p. 54), fie în
ceea ce priveşte latura normativă, fie sub aspectul intervenţiei forţei de constrângere a statului (Parlamentul, Ministerul
Public, Ministerul Justiţiei, instanţele de judecată, organele de urmărire şi cercetare penală etc.).
În limbaj juridic de specialitate, şi care este sensul care ne interesează în demersul nostru ştiinţific, luată ca
element component al sistemului dreptului, instituţia juridică desemnează o grupare unitară, relativ distinctă de norme
juridice, prin care se reglementează o anumită categorie de raporturi juridice.
De exemplu:
- instituţia proprietăţii - prin care se desemnează grupajul de norme prin care sunt reglementate raporturile de
proprietate;
- instituţia familiei - grupează normele care reglementează raporturile de familie;
- instituţia contractelor - grupează normele care reglementează raporturile de natură contractuală, condiţiile de formă
şi de fond ale contractelor, executarea acestora etc.;
- instituţia succesiunii - care reglementează raporturile de moştenire (succesiune) care iau naştere ca urmare a
decesului unei persoane.

Unele dintre aceste instituţii cuprind o categorie mai largă de norme juridice care, în baza anumitor criterii
juridice, datorită marii diversităţi de norme incidente, pot fi, la rândul lor, delimitate pe subgrupe în cadrul aceleiaşi
instituţii juridice. De exemplu, în cadrul instituţiei proprietăţii:

Page 22 of 82
 - după criteriul titularului proprietăţii există distincţia între instituţia proprietăţii private şi instituţia proprietăţii
publice;
- după criteriul bunurilor care fac obiectul proprietăţii, există distincţia între instituţia proprietăţii mobiliare şi
instituţia proprietăţii imobiliare etc.

Delimitarea riguroasă a unor instituţii juridice strict după criteriul naturii raporturilor juridice pe care le
reglementează nu este întotdeauna posibilă deoarece, de cele mai multe ori, instituţiile juridice se constituie pe structura
unor raporturi sociale conexe sau complementare, care ar aparţine unor tipuri diferite de asemenea raporturi.
(De exemplu, instituţia familiei grupează: norme prin care sunt reglementate raporturi patrimoniale; norme care
reglementează raporturi nepatrimoniale; norme cu conţinut procedural etc.).

Mai multe instituţii de acelaşi gen, datorită asemănărilor existente, constituie o ramură de drept unitară.

c) Ramura de drept reprezintă o entitate structurală relativ distinctă, constituită dintr-un ansamblu mai larg de
norme şi instituţii juridice, care sunt legate între ele prin obiectul lor comun de reglementare, prin anumite principii
comune care stau la baza lor, precum şi prin metoda folosită în reglementare anumitor relaţii sociale, potrivit intereselor
din societatea respectivă delimitate într-o. (Gh. BOBOŞ, C. BUZDUGAN, V. REBREANU, T.G.S.D., 2008, 2009, 2010,
p. 129; A. SIDA, T.G.D., 1997, p. 55).
Aşadar, prin ramură de drept se înţelege un ansamblu relativ distinct de norme juridice, legate organic între ele,
care reglementează relaţii sociale ce au acelaşi specific, folosesc aceeaşi metodă sau acelaşi complex de metode (Gh.
BOBOŞ, C. BUZDUGAN, V. REBREANU, T.G.S.D., 2008, 2009, 2010, p. 130).

Delimitarea normelor juridice şi a instituţiilor juridice în ramuri de drept se realizează după mai multe criterii,
astfel:
- criterii principale:
a) obiectul supus reglementării - complexul sau sfera relativ unitară şi distinctă de relaţii sociale reglementate
juridic; caracterul relaţiilor sociale reglementate prin ramura de drept respectivă sau specificul raporturilor dintr-un anumit
domeniu care au primit consacrarea normativă.
Este considerat un criteriu obiectiv în formarea şi delimitarea instituţiilor juridice şi a ramurilor de drept, fiind
dominat de conţinutul relaţiilor sociale respective (patrimonial, financiar, represiv, de familie, de protecţie a mediului etc.),
situaţie ce determină reunirea normelor juridice comune unor raporturi asemănătoare sau învecinate, ca expresie a unor
nevoi sociale similare care determină interesul general şi voinţa juridică corespunzătoare pentru consacrarea, promovarea
şi apărarea lor. (I. SANTAI, TGD, 2011, p. 75).
Pornind de la criteriul obiectului de reglementare, ramura de drept reprezintă sfera cea mai largă de grupare a
normelor juridice şi de cuprindere a instituţiilor de drept.

b) metoda de reglementare - reprezintă modul în care legiuitorul, prin intermediul normelor juridice, prevede
desfăşurarea relaţiei sociale, şi, totodată, derularea raportului juridic, pornind de la gradul de autonomie acordat
subiectelor acestuia, şi care poate fi deplin, limitat ori suprimat, fapt ce diferenţiază regulile cu acelaşi obiect de
reglementare.
Astfel, după modul în care este reglementat domeniul de relaţii sociale există:
- metoda autoritarismului sau a subordonării – prin intermediul normelor imperative (norme onerative sau prohibitive
a căror nerespectare, indiferent de consecinţele nerespectării, atrage aplicarea unei sancţiuni specifice ramurii de drept
căreia îi aparţine norma încălcată);
- metoda autonomismului sau a egalităţii părţilor – prin intermediul normelor permisive (sau dispozitive), lăsând la
latitudinea părţilor alegerea conduitei).

Page 23 of 82
 - metoda recomandării – prin intermediul normelor de recomandare, care reprezintă modalitatea de orientare prin
reglementarea statală a modului de derulare a unor raporturi juridice, pe care cei vizaţi şi le pot însuşi (între limitele
prevăzute de lege) sau nu (fără a atrage aplicarea vreunei sancţiuni);
- metoda stimulării sau a recompensării - prin acordarea unor beneficii celor vizaţi, urmărindu-se formarea şi
derularea raporturilor juridice prin cointeresarea subiectelor vizate astfel încât acestea să adopte benevol conduita
prevăzută de lege.

- criterii complementare:
a) principii comune care stau la baza reglementării în acel domeniu al relaţiilor sociale (exemplu: dreptul la apărare în
dreptul procesual;
b) calitatea şi poziţia subiecţilor în raporturile juridice din acel domeniu;
c) caracterul sau natura sancţiunilor aplicate pentru încălcarea sau nerespectarea prevederilor normative (pedepse
penale – privarea de libertate (în dreptul penal); sancţiuni pecuniare sub forma amenzilor contravenţionale (în dreptul
administrativ) sau sub forma despăgubirilor (în dreptul civil) ş.a.
d) scopul sau finalitatea;
e) interesul social-politic al acelei reglementări.

În sistemul dreptului românesc, cele mai importante ramuri ale dreptului sunt considerate a fi următoarele
(A. SIDA, T.G.D., 2004):
a) Ramura dreptului constituţional, sau dreptul constituţional - totalitatea normelor şi instituţiilor care reglementează
raporturile sociale care se formează în procesul constituirii, organizării şi exercitării puterii de stat. În principal, se referă la
organizarea şi desfăşurarea raporturilor de putere: stabilirea orânduirii şi a formei de stat; a regimului politic;
reglementează cetăţenia, drepturile, libertăţile şi obligaţiile fundamentale ale cetăţenilor, precum şi sistemul electoral etc.
(Izvoare formale: Constituţia şi alte legi fundamentale).
b) Dreptul penal - cuprinde normele şi instituţiile prin care sunt stabilite faptele care constituie infracţiuni, condiţiile
tragerii la răspundere penală, pedepsele penale, modalităţile de executare a pedepselor. (Izvoare formale: Codul penal şi
alte legi care cuprind reglementări penale).
c) Dreptul procesual penal - cuprinde ansamblul normelor şi instituţiilor prin care este reglementată activitatea organelor
de urmărire penală, a parchetelor şi instanţelor penale pentru descoperirea, judecarea, stabilirea şi executarea pedepselor.
(Izvoare formale: Codul de procedură penală şi alte legi speciale cu caracter procesual penal).
d) Dreptul administrativ - este ramura dreptului care cuprinde ansamblul normelor şi instituţiilor juridice prin care se
reglementează raporturile din domeniul administraţiei de stat centrale şi locale, raporturi administrative care iau naştere
între aceste organele administraţiei de stat şi cetăţeni, precum şi între diferitele structuri ale organelor administraţiei
publice. (Izvoare formale: Constituţia, Legea administraţiei publice locale nr. 215/2001, Legea contenciosului administrativ
nr. 544/2004 şi alte acte normative care cuprind reglementări de natură administrativă).
d) Dreptul financiar - cuprinde normele juridice şi instituţiile prin care se reglementează formarea, repartizarea şi
întrebuinţarea fondurilor băneşti, în principal, activitatea şi raporturile bugetare, cele din sfera finanţelor publice şi ale
societăţilor comerciale, sistemul bancar, impozitele şi taxele etc. (Izvoare formale: Constituţia, Codul fiscal adoptat prin
Legea nr. 571/2003, Legea nr. 273/2006 privind finanţele publice locale şi alte acte normative care reglementează exclusiv
domeniul finanţelor publice şi/sau acte normative al căror obiect de reglementare excede problematica strictă a finanţelor
publice).
e) Dreptul civil - cuprinde normele juridice şi instituţiile juridice prin care sunt reglementate raporturile patrimoniale
şi cele personal nepatrimoniale, raporturi care iau naştere între persoanele fizice şi/sau juridice, şi în care părţile se
situează pe poziţie de egalitate juridică. (Izvoare formale: Codul civil (intrat în vigoare la 01.10.2011) şi o multitudine de
alte acte normative cu caracter civil).
f) Dreptul procesual civil - cuprinde ansamblul normelor juridice şi al instituţiilor juridice care se reglementează
competenţa instanţelor de judecată civile, procedura de desfăşurare a activităţilor instanţelor civile, a desfăşurării
dezbaterii, deliberării, pronunţării şi executării hotărârilor judecătoreşti în cauzele civile, căile de atac etc. (Izvoare
formale: Codul de procedură civilă, alte legi procesual civile).

Page 24 of 82
g) Dreptul funciar - ramură nouă a dreptului, cuprinde normele şi instituţiile juridice care reglementează raporturile
de proprietate, administrare şi folosire a terenurilor (pământului), organizarea şi evidenţa fondului funciar, regimul juridic
al terenurilor. (Izvoare formale: Constituţia, Legea 18/1991 a fondului funciar, Legea 7/1996 a cadastrului, Codul civil
(intrat în vigoare la 01.10.2011) etc.).
h) Dreptul muncii (completat, mai nou, cu “şi al securităţii sociale”) - cuprinde din totalitatea normelor juridice şi a
instituţiilor juridice referitoare la raporturile de muncă şi cele derivate din aceste raporturi, cu accent pe contractul de
muncă, disciplina muncii, timpul de lucru şi timpul de odihnă, asigurările sociale, protecţia şi tehnica securităţii muncii,
şomaj etc. (Izvoare formale: Codul muncii, Legea conflictelor colective de muncă, Legea şomajului etc.).
i) Dreptul familiei - s-a desprins relativ recent din trunchiul dreptului civil, reglementează totalitatea raporturilor
patrimoniale şi nepatrimoniale care iau naştere între membrii familiei, precum şi unele raporturi dintre aceştia şi terţi
adopţia, tutela etc.. (Izvoare formale: Codul civil (intrat în vigoare la 01.10.2011), Legea adopţiilor etc.).
j) Dreptul comercial - desprins tot din trunchiul dreptului civil către sfârşitul sec. al XIX-lea, cuprinde ansamblul
normelor şi instituţiilor juridice prin care sunt reglementate raporturile de natură comercială dinre diferite categorii de
persoane fizice şi/sau juridice. (Izvoare formale: Codul civil (intrat în vigoare la 01.10.2011), Codul comercial, Legea
Registrului comerţului, Legea concurenţei neloiale etc.).
d) Dreptul internaţional public - cuprinde normele care se formează ca urmare a exprimării acordului de voinţă al
statelor suverane şi egale în relaţiile reciproce dintre ele; reglementează atât raporturile dintre state, cât şi raporturile dintre
acestea şi alte subiecte de drept internaţional decât statele (organizaţii internaţionale)
d) Dreptul internaţional privat - este constituit din ansamblul normelor şi procedurilor prin care se reglementează
soluţionarea conflictelor dintre legi în reglementarea raporturilor de drept privat dintre persoanele fizice şi/sau juridice cu
cetăţenie diferită (proprietatea, succesiunea, regimul juridic al bunurilor, al obligaţiilor, căsătoria, adopţia) (Izvoare
formale: Codul civil (intrat în vigoare la 01.10.2011), ce a mai rămas in vigoare din Legea nr. 105/1992).
e) Dreptul mediului – una dintre cele mai noi ramuri ale sistemului de drept din România – reprezintă acea ramură a
sistemului juridic din România care înmănunchează normele juridice prin care sunt reglementate relaţiile dintre persoane,
formate în legătură cu protecţia mediului. (Izvoare formale: Legea-cadru privind protecţia mediului este O.U.G. nr.
195/2005 privind protecţia mediului, la care se adaugă numeroase acte normative speciale prin care este reglementată
protecţia diferitelor elemente ale mediului – cum ar fi: apa, atmosfera, fondul silvic, flora, fauna ş.a. - sau aspecte generale
privind mediul, împletindu-se uneori cu reglementări care intră sub incidenţa mai multor ramuri ale dreptului – cum ar fi:
accesul la informaţie, participarea publicului la luarea deciziei, accesul la justiţie in probleme de mediu; eliberarea
avizelor, acordurilor, autorizaţiilor de mediu ş.a.).
ş.a.
Din izvoarele menţionate mai sus la principalele ramuri de drept recunoscute în sistemul dreptului românesc, se
poate desprinde faptul că legiuitorul român poate reglementa prin intermediul unui act normativ fie exclusiv un
anumit domeniu (situaţie în care reprezintă izvor de drept specific unui anumite ramuri de drept - exemplu: dreptul penal,
dreptul mediului), fie mai multe domenii ale vieţii social-economice (situaţie în care acelaşi act normativ poate
reprezenta izvor de drept pentru mai multe ramuri de drept – exemplu: Codul Civil din 2011, pentru ramurile: drept civil,
dreptul familiei, drept comercial, drept internaţional privat).

Page 25 of 82
 Tema XI. Nov. 2013
Norma juridică.

Prin conţinutul şi finalitatea lor, normele juridice constituie suportul normativ al “ordinii de drept” în societate.
Norma de drept este elemental fundamental al sistemului dreptului. Normele juridice, făcând parte din marea categorie a
normelor sociale, au caracteristici comune tuturor normelor sociale dar şi trăsături caracteristici proprii. Structura logico-
juridică a normei juridice cuprinde, la modul general: ipoteza, dispoziţia şi sancţiunea.
(Gheorghe BOBOȘ, Corina BUZDUGAN, Veronica REBREANU, Teoria generală a statului și dreptului, Editura
”Argonaut”, Cluj-Napoca, 2009; Elena-Mihaela FODOR, Norma juridică parte integrantă a normelor sociale, Ed.
ARGONAUT, Cluj-Napoca, 2003; Andrei SIDA, Introducere în teoria generală a dreptului, “Vasile Goldiş” University
Press, Arad, 2004)
Normele sociale fiind extreme de diverse, în funcţie de diferitele criterii adoptate, se înregistrează mai multe
clasificări ale acestora, astfel: - după criteriul domeniului de referinţă: morale, religioase, etice, economice, ştiinţifice,
politice, ecologice, juridice ş.a.; - după criteriul sferei lor de cuprindere: norme sociale interne - norme sociale externe;
norme cu caracter general – norme cu caracter particular; - după criteriul istoric: norme nescrise (cutumiare) – norme
scrise; norme apărute spontan în evoluţia istorică – norme create, elaborate ş.a.

1. Definirea noţiunii de normă juridică

Normele juridice au un loc distinct în categoria diversificată a normelor sociale şi, în funcţie de
aspectele luate în considerare au primit definiţii diferite.
Astfel, normele juridice:
- „reprezintă reguli de conduită instituite sau sancţionate de stat, a căror aplicare este asigurată prin conştiinţa
juridică, iar la nevoie prin forţa coercitivă a statului” (Gh.Boboş) ;
- ... “reprezintă acea categorie a normelor sociale instituite sau recunoscute de stat, obligatorii în raporturile
dintre subiectele de drept şi aplicate sub garanţia forţei de constrângere a statului, în cazul încălcării lor” ( Ioan
Humă; Ioan Santai) ;
- norma juridică „este o regulă generală şi obligatorie de conduită, al cărui scop este acela de a asigura ordinea
socială, regulă ce poate fi adusă la îndeplinire pe cale statală, în caz de nevoie prin forţa de constrângere”
(Nicolae Popa) ;
- „Norma juridică, ca element constitutiv al dreptului este o regulă de conduită, instituită de puterea publică sau
recunoscută de aceasta, a cărei respectare este asigurată, la nevoie, prin forţa coercitivă a statului” (Ioan
Ceterchi, Ion Craiovan, 1993).

Important este de a observa că în toate aceste definiţii apar în mod constant cel puţin următoarele
elemente comune:
— norma juridică este o normă socială ;
— este o regulă generală instituită, recunoscută şi aplicată de către organele competente ale statului ;
— are un caracter prescriptiv (stabilind, impunând, dispunând, prescriind o anumită conduită, acţiune sau
inacţiune, un comportament uman), obligatoriu ;
— garanţia aplicabilităţii ei constă fie în respectarea de bună-voie a prescripţiilor ei de către subiecţii
sociali fie, la nevoie, prin forţa de constrângere a statului.
Prin conţinutul şi finalitatea lor, normele juridice constituie suportul normativ al „ordinii de drept” în
societate care, la rândul ei se constituie ca element central, cel mai eficient al „ordinii sociale” în ansamblul ei.
Norma juridică este elementul fundamental al sistemului dreptului, „este celula de bază a dreptului, este
sistemul juridic elementar” (Nicolae Popa).
Acceptând definirea generică a normei juridice prin expresia sintetică de „regulă de conduită” —
aceasta pentru că în imensa lor majoritate normele juridice au caracter prescriptiv, cu referire la comportament,
acţiuni, inacţiuni, exercitarea de drepturi şi obligaţii etc. — totuşi, nu toate normele juridice au, în mod exclusiv,
un asemenea caracter. Astfel, prin anumite norme juridice se consacră principii sau valori generale, se definesc
structuri sau funcţii, caracteristici sau însuşiri ale unor obiecte, acte, fapte etc., se descriu sau precizează
anumite noţiuni, termeni, raporturi etc. Toate asemenea prevederi ale normei juridice nu sunt stricto sensu
„conduite”, şi de aceea cuprinderea lor în categoria „regulilor de conduită” este convenţională. Aceasta şi pentru
că ele nu au o existenţă şi raţiune în sine, autonomă, ci sunt conexe şi subordonate, în ultimă instanţă, scopului
normei juridice de conduită (Gh. Boboş).
Page 26 of 82
 Norma de drept este elementul fundamental al sistemului dreptului.
Normele juridice, făcând parte din marea categorie a normelor sociale, au caracteristici comune tuturor
normelor sociale dar şi trăsături caracteristice proprii.

2. Caracteristicile normelor juridice

(Gheorghe BOBOȘ, Corina BUZDUGAN, Veronica REBREANU, Teoria generală a statului și dreptului,
Editura ”Argonaut”, Cluj-Napoca, 2008, 2009, 2010; Andrei SIDA, Introducere în teoria generală a dreptului, “Vasile
Goldiş” University Press, Arad, 2004; Veronica REBREANU, Teoria generală a dreptului. Suport pentru seminarii,
Editura ”Argonaut”, Cluj-Napoca, 2009, 2010).
Dintre caracteristicile normelor juridice amintim câteva care sunt relevante demersului nostru, astfel:

a) normele juridice au caracter general şi impersonal - această caracteristică reiese din faptul că norma
juridică prescrie un model generic de conduită în care dispoziţiile, drepturile şi obligaţiile prescrise de normă au
aplicabilitate repetată, la un număr nelimitat de persoane, în toate situaţiile de acelaşi gen. De aceea regula de
conduită prescrisă de norma juridică este regula tipică, un model sau standard al unui „tip” generic de conduită
în care dispoziţiile, drepturile şi obligaţiile prescrise de normă au aplicabilitate repetată, la un număr nelimitat
de persoane şi pentru toate situaţiile de acelaşi gen. Prin caracterul general şi impersonal al normelor juridice se
mai înţelege că norma de drept se constituie o ca unitate de măsură egală pentru „toţi”, subiecţii acelei conduite,
chiar dacă aceştia sunt diferiţi ca indivizi.
Caracterul impersonal al normei juridice, la rândul său, poate avea mai multe aspecte decurgând din
gradul de generalitate al acestei norme. Astfel :
- unele norme se adresează tuturor persoanelor (cetăţeni, străini, apatrizi) de pe teritoriul statului;
- unele norme se adresează doar cetăţenilor statului indiferent de funcţia acestora, domiciliu, stare civilă ş.a., prin expresii
cum sunt : „toţi”, „nimeni”, acela care” ... etc., sau, acest caracter rezultând din contextul formulării acelei norme. De
exemplu, normele constituţionale privind dreptul la viaţă, la integritate fizică şi psihică, inviolabilitatea persoanei, a
domiciliului etc., vizează prin conţinutul lor toate fiinţele umane, având astfel un caracter impersonal şi general de maximă
cuprindere ;
- anumite norme juridice se adresează numai anumitor categorii de persoane (tineret, minorităţi naţionale, pensionari,
studenţi, militari, funcţionari de stat etc.);
- anumite norme se referă numai la organele de stat sau organele obşteşti (legile organice). Ele îşi păstrează caracterul
general şi impersonal deoarece nu nominalizează persoane sau indivizi ci structuri de organizare socială ;
- aceleaşi trăsături le au şi normele care privesc obligaţii, atribuţii, drepturi ale unor organe unipersonale (ministru,
procuror general, preşedinte de republică, prim-ministru etc.).

b) normele juridice au un caracter volitiv, ceea ce înseamnă că reflectă voinţa legiuitorului, care nu este
una arbitrară, ci trebuie să ţină cont de existenţa şi cerinţele legilor obiective ale naturii şi societăţii, de
realităţile existenţei sociale pentru ca prin activitatea de elaborare a normelor juridice să poată crea un echilibru
în societate.

c) normele juridice pot crea sau determina apariţia unor raporturi sau relaţii sociale, care altfel
nu ar apărea în sfera relaţiilor sociale. Exemplu: normele de drept financiar sau administrative;

d) normele juridice pot să prevadă şi să reglementeze apariţia, modificarea sau stingerea unor
raporturi sau efecte juridice, care sunt consecinţa unor evenimente ce se produc independent
sau relativ independent de voinţa oamenilor. Asemenea evenimente por fi: naşterea, decesul, calamităţile
naturale, accidentele, trecerea timpului ş.a.;
Evenimentele – în sensul afirmaţiei de mai sus – sunt acele împrejurări care se petrec independent sau relativ
independent de voinţa omului şi care produc efecte juridice atunci când legea prevede în mod expres.
Când ne referim la efecte juridice, acestea pot fi naşterea, modificarea sau stingerea unui raport juridic.
Exemplu: decesul unei persoane poate avea următoarele efecte juridice:
- naşterea raportului de succesiune;
- modificarea unor contracte în care era subiect, prin înlocuirea defunctului de către succesorii acestuia;
- stingerea raportului de muncă, în situaţia în care era angajat cu contract individual de muncă.
Page 27 of 82
e) normele juridice se pot realiza doar trecând prin conştiinţa oamenilor. Normele juridice se
adresează persoanelor care au discernământ (adică au conştiinţă, raţiune şi voinţă, neafectate sau viciate de
cauze independente de persoana respectivă), care pot trece prin filtrul propriei conştiinţe şi să prevadă
consecinţele propriilor fapte.

f) normele juridice au un caracter general obligatoriu, respectarea lor nefiind lăsată la liberal arbitru al
subiecţilor sociali, ci au caracter obligatoriu pentru toţi cei cărora li se adresează, această obligativitate
manifestânmdu-se între limitele imperativităţii şi limitele permisivului;

g) normele juridice au o aplicare imediată, directă, continuă, necondiţionată , între limitele de timp
ale intrării lor în vigoare şi cel al încetării acţiunii lor în timp;

h) normele juridice reglementează raporturi de alteritate întrucât un raport juridic are întotdeauna cel
puţin doi subiecţi – persoane fizice şi/sau persoane juridice.

3. Structura logico-juridică a normei juridice

Norma juridică este celula de bază a dreptului.
Prin conţinutul şi finalitatea lor normele juridice constituie suportul normativ al „ordinii de drept” în societate.
La modul general, structura logico-juridică a normei juridice include trei elemente:
ipoteza - dispoziţia – sancţiunea.
Există însă şi situaţii în care unele dintre aceste elemente pot lipsi din structura logico-juridică a normei
juridice.
În funcţie de diferite criterii, luând în calcul şi diferitele tipuri de ipoteze, dispoziţii sau sancţiuni, ca şi
prezenţa sau nu a acestora în cuprinsul unei norme juridice, există mai multe clasificări ale normelor juridice,
după cum vom vedea în cele ce urmează.
Ca expresie sintetică, concentrată a unei reglementări, norma juridică apare - sub aspectul
conţinutului şi al formei sale - ca un text normativ (articol sau grupaj de articole concis redactate sau
formulate), având atât o alcătuire logico-internă cât şi o anumită formă exterioară prin care îşi face
perceptibilă existenţa şi conţinutul pe care îl exprimă.
Înţelegând prin structură, în acest context, modul de alcătuire, de existenţă specifică a conţinutului şi a
formei normei juridice, structura acesteia poate fi identificată în două planuri ale analizei:
- primul plan are în vedere structura (alcătuirea) internă a normei — denumită şi structura “logico-juridică”
în care sunt conexate cele trei elemente: ipoteza - dispoziţia – sancţiunea.
- planul al doilea, al alcătuirii sau formulării propriu-zise, exterioare, denumit şi forma „tehnico-juridică”,
adică modul sau forma de elaborare a normei juridice.

4. Prezentarea şi clasificarea elementelor normei juridice

Structura logico-juridică a normei este formată din cele trei elemente ale acesteia, şi anume:
4.1. Ipoteza
- formulează condiţiile, împrejurările, situaţiile, categoria de subiecte, starea subiectivă a subiectelor,
locul, timpul, modalitatea etc. în care se desfăşoară conduita, fapta, acţiunea, inacţiunea, dreptul, obligaţia etc.
reglementate prin norma respectivă.
a) circumstanţiază fapta, constituind circumstanţe atenuante sau agravante, după caz;
b) ajută organul de aplicare să califice gravitatea faptei şi să stabilească (să determine) cuantumul exact al
sancţiunii ce se aplică la cazul dat;
c) poate lipsi din formularea unui text-articol de lege;
d) poate lipsi din conţinutul unei norme juridice;
e) ipoteza poate stabili:
- împrejurări sau condiţii de timp, de loc (pe timp de noapte, în loc public);
- mijloacele, modalitatea desfăşurării conduitei (cu arma sau cu alte obiecte contondente dure);
- calitatea celor cărora li se adresează (militari, studenţi, pensionari, turore, successor, soţ, soţie, mamă,
Page 28 of 82
 copil, rudă, sex, vârstă etc.);
- starea subiectivă a celor cărora li se adresează
- consecinţele săvârşirii conduitei prescrise ca dispoziţie (cu provocare de leziuni; având ca urmare
decesul victimei).

În funcţie de gradul de precizie a formulării, ipoteza poate fi:

a) ipoteză determinată este cea care stabileşte exact condiţiile de aplicare a dispoziţiei (când este
prezentă, fiind expres formulată precizată de legiuitor);
La rândul ei, ipoteza determinată poate fi:
- simplă (o singură împrejurare);
sau
- complexă (mai multe împrejurări).
În cazul ipotezei determinate în care sunt prevăzute mai multe împrejurări, legiuitorul va preciza
întotdeauna dacă acestea pot fi întrunite:
- cumulativ
sau
- alternativ.
b) ipoteză nedeterminată (unii autori o denumesc subînţeleasă sau relativ determinată) - când
lipseşte o asemenea precizare din formularea normei juridice.

4.2. Dispoziţia
- Formulează conduita propriu-zisă care trebuie respectată în ipoteza dată, ea fiind considerată ca cea
mai importantă structură sau element al normei juridice - „miezul normei juridice”.
Dispoziţia normei juridice poate impune o anumită conduită, poate să prevadă obligaţia de abţinere de
la săvârşirea unei fapte, poate formula anumite recomandări, poate să stimuleze anumite acţiuni umane.
- nu poate lipsi din conţinutul unei norme juridice;
- poate lipsi din formularea unui text-articol de lege.

A. În funcţie de conduita prescrisă, dispoziţiile normelor juridice se clasifică astfel:

a) Dispoziţii onerative — sunt cele care prevăd obligaţia de a săvârşi anumite acţiuni. De cele mai
multe ori în formularea acestei categorii de dispoziţii se utilizează termeni sau expresii: „trebuie”, „este
obligat”, „este dator să...”, „este necesar...” etc.

b) Dispoziţii prohibitive — sunt cele care interzic săvârşirea unor acţiuni. De cele mai multe ori, în
formularea acestei categorii de dispoziţii se utilizează în mod frecvent termeni sau expresii ca: „este interzis”,
„este oprit”, „nu poate”, „nu trebuie” etc.

Atât dispoziţiile onerative, cât şi cele prohibitive sunt în mod expres formulate, impunând o
anumită conduită (fie obligaţia de a o executa, fie abţinerea de la săvârşirea ei), în caz contrar urmând a se
aplica o sancţiune. De aceea, dispoziţiile onerative şi cele prohibitive mai poartă denumirea de dispoziţii
„imperative” sau „categorice”, întrucât încălcarea lor atrage întotdeauna aplicarea unei sanţiuni juridice.

c) Dispoziţii permisive — sunt cele care nici nu impun obligaţia de a executa, nici nu interzic
săvârşirea unei acţiuni, lăsând la latitudinea părţilor să aleagă conduita pe care doresc să o urmeze. Pentru
formularea acestei categorii de dispoziţii se folosesc termeni sau expresii, ca de exemplu: „... pot să...”, „... sunt
liberi să ...”, „se pot învoi” etc.

Dispoziţiile supletive — sunt o variantă a celor permisive, lăsând la latitudinea părţilor interesate să
aleagă conduita pe care doresc să o urmeze. Dacă însă ele nu se hotărăsc asupra conduitei, voinţa lor va fi
suplinită de către organul de stat abilitat în acest sens.

Page 29 of 82
 d) Dispoziţii de recomandare — sunt cele care prevăd, de regulă, o anumită conduită pe care statul
o recomandă persoanelor fizice sau organizaţiilor neguvernamentale. Pentru ca aceste dispoziţii să fie realizate,
trebuie să fie însuşite de către cei cărora li se adresează. Ele deci nu se impun ca obligatorii.

e) Dispoziţii de stimulare – sunt cele care prevăd recompensarea unei conduite sau activităţi
deosebite. Se întâlnesc mai frecvent în dreptul muncii şi activităţii de creaţie. De exemplu, Codul muncii
prevede: „Pentru îndeplinirea în cele mai bune condiţii a sarcinilor ce le revin, precum şi pentru realizări
deosebite în îndeplinirea angajamentelor individuale şi colective, persoanele încadrate în muncă pot primi,
potrivit dispoziţiilor legale, următoarele recompense: acordarea de trepte sau gradaţii de salarizare, cu reducerea
vechimii prevăzute de lege, gratificaţii, premii, alte recompense materiale şi morale (titluri de onoare, înscrierea
în cartea de onoare, mulţumire verbală sau în scris etc.).

B. În funcţie de gradul lor de generalitate şi a sferei lor de aplicare , dispoziţiile se clasifică

în dispoziţii generale, speciale şi de excepţie:

a) dispoziţii generale - sunt dispozitiile cu sfera sau gradul de generalitate cel mai larg şi se aplică la
un întreg domeniu sau ramură a dreptului constituind ceea ce se mai numeşte şi „dreptul comun” al acelui
domeniu sau ramuri. Ele sunt formulate, de regulă, în partea introductivă a unei legi sau a altui act normativ mai
amplu. De exemplu, Partea generală a Codului penal, ce cuprinde norme cu caracter de „principii generale”;
b) dispoziţiile speciale sunt cuprinse în normele prin care se reglementează un domeniu determinat
de raporturi sociale. Ele devin şi se numesc „speciale” pentru că se referă la o categorie distinctă de raporturi
juridice (de ramură sau subramură, ori dintr-un anumit domeniu distinct al dreptului). Normele juridice cu
dispoziţii „speciale” au, aşadar, o sferă de aplicabilitate (şi de generalitate) mai restrânsă pentru categorii de
raporturi determinate din sfera acelui domeniu sau ramuri. Mai sunt numite „speciale” şi actele normative care
intervin ulterior în reglementarea acelei categorii de raporturi. De exemplu, Partea specială a Codului penal
grupează în cele 11 titluri normele „speciale” prin care sunt reglementate cele mai importante categorii
determinate de infracţiuni.
c) dispoziţiile de excepţie sunt dispoziţiile care derogă fie de la dispoziţiile generale, fie de la cele
speciale, completându-le. Întrucât prevăd o exceptare sau derogare de la dispoziţiile generale sau speciale,
dispoziţiile de excepţie mai sunt cunoscute şi ca „dispoziţii derogatorii”.

4.3. Sancţiunea
- formulează consecinţa încălcării dispoziţiei, a conduitei prescrise, în ipoteza dată. Ea este măsura luată
împotriva voinţei celui care încalcă dispoziţiile normelor de drept şi este aplicată de organe special abilitate în
acest sens. Sancţiunea materializează răspunderea juridică a autorului încălcării normei de drept, asigurând
eficienţă dreptului în general. Aplicarea sancţiunii urmăreşte, în principal: repararea prejudiciului şi restabilirea
ordinii încălcate, îndreptarea celui vinovat şi reintegrarea lui în societate, prevenirea săvârşirii de fapte
antisociale pe viitor.
- poate să lipsească din formularea unui text-articol concret, singular;
- poate lipsi din conţinutul unei norme juridice.

Sancţiunile pot fi clasificate după mai multe criterii, dintre care cele mai întâlnite sunt:
a) După natura raporturilor sociale reglementate sau criteriul domeniului (al ramurii de
drept) de aplicare, şi ţinând seama de pericolul social al actelor de încălcare a dreptului, se pot
distinge următoarele categorii de sancţiuni :

- Sancţiuni penale – se aplică pentru săvârşirea faptelor care constituie infracţiuni.

Sancţiunile penale poartă denumirea de pedepse.
După gravitatea lor, pedepsele se pot împărţi în diferite categorii (conform art. 53 Cod penal), astfel:
- principale (detenţiunea pe viaţă; închisoare - între 30 zile şi 30 ani; sau amendă penală);
- complementare (interzicerea unor drepturi de la 1 la 10 ani ; degradarea militară, confiscarea parţială sau
totală a averii; închiderea societăţii sau a unui punct de lucru, interzicerea participării la licitaţii etc.);
Page 30 of 82
- accesorii, care constau în interzicerea unor drepturi anume prevăzute de lege din momentul în care hotărârea
de condamnare (cu executarea pedepsei în închisoare) a rămas definitivă şi până la terminarea executării
pedepsei.

- Sancţiuni civile –
- de regulă, constau în despăgubirile care trebuiesc plătite de autorul producerii unor daune în patrimoniul altor
persoane;
- nulităţile sunt o altă categorie de sancţiuni civile prin care se anulează actele încheiate fără respectarea unor
condiţii de fond sau de formă;
- amenda civilă – atunci când legea prevede expres (exemplu: Noul Cod Civil, art. 163 - încetarea tutelei).

- Sancţiuni contravenţionale – sunt aplicate pentru săvârşirea de contravenţii.

La rândul lor, sancţiunile contravenţionale pot fi:
- principale (avertismentul; amenda; sau munca în folosul comunităţii);
- complementare (blocarea contului bancar, retragerea unor avize/autorizaţii etc.).

- Sancţiuni disciplinare – se aplică pentru abateri disciplinare, pentru nerespectarea obligaţiilor de

serviciu; sunt specifice dreptului muncii. Pot fi aplicate doar persoanelor angajate cu contract de muncă. Printre
sancţiunile disciplinare aplicabile se numără: diminuarea salariului, retrogradarea în funcţie, cea mai gravă
fiind desfacerea disciplinară a contractului de muncă.

b) După criteriul gradului de generalitate sancţiunile se clasifică în:

- sancţiuni absolut determinate - precizate în mod expres de legiuitor, fără ca organul de aplicare a
sancţiunii să le poată modifica.
- sancţiuni relativ determinate - prevăzute în lege între un cuantum minim şi unul maxim, urmând ca
organul de aplicare a sancţiunii să stabiliească cuantumul exact între aceste limite.
În această categorie intră: sancţiunile penale – pedepsele - prevăzute de legiuitor sub forma închisorii,
care întotdeauna sunt stabilite între o limită minimă şi una maximă, instanţa de judecată urmând să stabiliească
cuantumul exact al pedepsei cu închisoare între cele două limite; ; .

În acelaşi fel, relativ determinat, este stabilit de regulă şi cuantumul amenzilor, fie că sunt aplicate ca
urmare a săvârşirii unei infracţiuni, fie ca urmare a săvârşirii unei contravenţii, organul de aplicare a sancţiunii
urmând să stabilească cuantumul exact între aceste limite, în funcţie de gravitatea faptei şi de alte aspecte ce
trebuiesc luate în calcul.

c) După după numărul lor, sancţiunile se clasifică în: (I. Santai, TGD, 2007, p. 56).
- sancţiuni unice – când pentru săvârşirea unei fapte ilicite se prevede o singură sancţiune;
- sancţiuni multiple – când sunt prevăzute mai multe sancţiuni pentru săvârşirea unei fapte ilicite.
La rândul lor, sancţiunile multiple pot fi:
- sancţiuni alternative - legiuitorul prevede pentru săvârşirea unui fapte mai multe sancţiuni, dintre
care, în funcţie de circumstanţele atenuante sau agravante, organul de aplicare a sancţiunii va opta pentru
aplicarea uneia dintre acestea. (exemplu : închisoare sau amendă penală).
Se pot recunoaşte după conjuncţia “sau”.
- sancţiuni cumulative - legiuitorul prevede, pentru săvârşirea unei fapte, mai multe sancţiuni, toate
acestea trebuind aplicate de către organul de aplicare a sancţiunii. (exemplu: închisoare şi interzicerea unor
drepturi). Se pot recunoaşte după conjuncţia “şi”.

Atenţie :
- Pentru săvârşirea unei fapte ilicite, legiuitorul poate să prevadă cumulativ sau alternativ aplicarea mai multor
sancţiuni, după caz. Dintre sancţiunile principale, organul de aplicare a sancţiunii poate aplica doar una dintre
cele prevăzute (alternativ) de legiuitor şi una sau mai multe complementare.
Page 31 of 82
- Pentru săvârşirea unei fapte ilicite, autorul acesteia va putea fi sancţionat doar o singură dată.

d) După conţinutul lor, sancţiunile pot fi:

- sancţiuni patrimoniale sau materiale (pecuniare) – vizează bunurile şi veniturile celui sancţionat
(amenda, confiscarea unor bunuri, penalităţile de întârziere etc.)
- sancţiuni nepatrimoniale (personale) – vizează în mod nemijlocit şi exclusiv persoana celui vinovat de
săvârşirea faptei ilicite (închisoarea, avertismentul, interdicţia exercitării drepturilor electorale, decăderea din
drepturile părinteşti etc.).

***
Atenţie :
Din cuprinsul unei norme juridice pot lipsi ipoteza şi sancţiunea.
Dispoziţia nu poate lipsi niciodată întrucât este miezul normei juridice – fără dispoziţie nu există
norma juridică.
În schimb, din cuprinsul unui text-articol normativ pot lipsi toate trei elementele de structură –
ipoteza, dispoziţia şi sancţiunea - întrucât se pot regăsi în alte texte-articol normative.
Din punctul de vedere al prezenţei celor trei elemente ale normei juridice într-un singur articol, normele
dreptului penal se pretează cel mai uşor unei asemenea structurări, faţă de normele celorlalte ramuri ale
dreptului, unde desluşirea şi dezvăluirea acestora este mai dificilă şi complicată (de exemplu, normele dreptului
constituţional, majoritatea normelor dreptului civil, normele dreptului procesual, normele dreptului internaţional
etc.).
***

Înţelese în unitatea şi conexiunea lor, ipoteza, dispoziţia şi sancţiunea conturează ceea ce se înţelege
prin structura internă sau logico-juridică a normei.
Forma sau structura ei exterioară de exprimare ţine de procesul complex al elaborării, creării şi
formulării normei juridice, operaţiune denumită în mod frecvent ca „tehnică normativă” ori, „tehnică
legislativă” sau, atunci când sunt avute în vedere, alături de elaborarea dreptului, atât interpretarea dreptului, cât
şi procesul de aplicare sau de organizare instituţională a sistemului juridic denumirea este cea de "tehnică
juridică", având o sferă mai largă decât cea de „tehnică legislativă” sau „tehnică normativă”.

5. Clasificări ale normelor juridice

(Andrei SIDA, Teoria generală a dreptului, 2004, pp. 110-112).
Dintre cele mai larg acceptate şi utilizate clasificări ale normelor juridice pot fi amintite :
a) După criteriul ramurii de drept sau al domeniului supus reglementării , normele juridice
se clasifică în: norme constituţionale, administrative, financiare, penale, civile, de dreptul muncii, de dreptul
familiei etc.

b) După criteriul forţei juridice a actului normativ în care sunt cuprinse , adică al ierarhiei şi
formelor actului normativ ca izvor de drept, normele juridice pot fi: norme-legi, norme-decrete, norme-hotărâri,
norme-instrucţiuni, norme-decizii etc.

c) După criteriul sferei de aplicare şi al gradului de generalitate normele juridice se pot

clasifica în norme generale, norme speciale şi norme de excepţie. Această clasificare are la bază criteriul
gradului de generalitate al „dispoziţiei” din structura normei juridice respective despre care s-a vorbit la punctul
anterior.
Normele speciale derogă de la cele generale (specialia generalibus derogant). Normele speciale au
prioritate faţă de normele generale, fiind de strictă interpretare şi aplicabilitate, ceea ce înseamnă că în cazul
concurenţei celor două categorii de norme în reglementarea unui raport juridic se va aplica norma specială.
Normele de excepţie - aşa cum s-a menţionat şi la „dispoziţia de excepţie” - completează normele
generale sau speciale prin derogare de la prevederile acestora.

Page 32 of 82
 d) După criteriul structurii logice şi al tehnicii juridice de redactare , normele juridice se pot
clasifica în norme complete şi norme incomplete, după cum cuprind sau nu în mod cumulativ în aceeaşi normă
(articol sau grupaj de articole) cele trei structuri sau elemente: ipoteza-dispoziţia-sancţiunea.
Normele incomplete pot fi, la rândul lor:
- norme de trimitere. Sunt norme de trimitere cele care îşi completează structura cu elementele normelor la
care fac trimitere, norme care se găsesc fie în acelaşi act normativ fie în alte acte normative ale dreptului pozitiv
(în vigoare);
- norme în alb. Normele în alb sunt cele care îşi vor completa structura cu prevederi din acte normative ce
urmează să apară în completarea lor.

e) După criteriul modului de reglementare a conduitei sau al naturii, al caracterului

conduitei, respectiv al gradului de generalitate a dispoziţiilor normele juridice se pot clasifica în:
- norme onerative,
- norme prohibitive
(ambele denumite şi „imperative” sau categorice),
- norme permisive (cu varianta lor - norme supletive),
- norme de recomandare,
- norme de stimulare,
respectiv
- norme generale, speciale şi de excepţie.
(A se vedea explicaţiile de la punctul referitor la clasificarea „dispoziţiei” ca element al normei juridice).

f) După criteriul conţinutului lor de referinţă normele juridice se pot clasifica în următoarele
categorii:
- Norme de tip-conduită sau prescriptive . Acestea constituie categoria cea mai largă a normelor juridice,
conţinutul lor de referinţă fiind în principal conduita, acţiunea, inacţiunea, drepturile şi obligaţiile subiecţilor
umani în diversele raporturi sociale ;

- Norme-principii, constituie importanta categorie de norme care, prin conţinutul lor de referinţă nu prescriu
conduite, acţiuni, drepturi sau obligaţii subiective etc. ci, consacră, proclamă sau enunţă anumite scopuri,
idealuri, valori, realităţi, principii etc., în funcţie de care toate celelalte categorii de norme care sunt cuprinse
sub incidenţa lor de referinţă îşi vor stabili reglementările în limitele prevederilor acestor norme-principii. Ele
au deci rolul de a stabili sau oferi cadrul juridic general în care se înscriu celelalte norme (generale, speciale, de
excepţie etc.).

- Normele definiţii — sunt şi ele o categorie de norme, cu referinţă distinctă, în conţinutul cărora nu sunt
cuprinse reglementări de conduite etc. ci, definesc, descriu sau conferă — cu caracter obligatoriu — un anumit
înţeles sau sens unor lucruri, fapte, fenomene sau termeni ai limbajului juridic. Ele au deci rolul de a da precizie
şi înţeles clar lucrurilor la care se referă, uşurând înţelegerea, interpretarea şi aplicarea normelor juridice.

- Norme-atribuţii, competenţe sau sarcini, respectiv norme organizatorice — constituie categorii

relativ distincte de norme care se referă la structuri şi funcţii, la moduri de organizare instituţională în sfera
dreptului public sau privat.

Page 33 of 82
 Tema XII. - 2013
Izvoarele dreptului
- prezentare succintă -

În limbaj juridic, termenul de „izvor”, în asociere cu termenul drept sugerează ideea de sursă sau de origine a
dreptului. Izvoarele sau sursele dreptului sunt manifestări ale relaţiilor sociale care generează norma juridică, indiferent de
natura ei. (Gheorghe BOBOȘ, Corina BUZDUGAN, Veronica REBREANU, Teoria generală a statului și dreptului,
Editura ”Argonaut”, Cluj-Napoca, 2008, pp. 255-275; Corina-Adriana DUMITRESCU, Introducere în teoria
izvoarelor dreptului, Editura Paideia, Colecţia Paideia – Ştiinţe, Seria Drept, Bucureşti, 1999).
Sunt luate în considerare două tipuri de izvoare, şi anume: „izvoare materiale” şi „izvoare formale”.
(Andrei SIDA, Teoria generală a dreptului, 2004, p. 128 şi urm.).
Prin „izvoare materiale” se înţelege, la modul general, ansamblul factorilor şi condiţiilor de configurare, de
determinare a dreptului: social-politici, istorici, economici, materiali şi spirituali, inclusiv faptele, acţiunile, relaţiile
interumane etc.
Prin noţiunea de „izvor formal al dreptului” sau “izvor al dreptului” se înţelege forma pe care o îmbracă norma
juridică elaborată şi instituită de anumite autorităţi competente, respectiv, forma în care este exprimată norma juridică
respectivă. Factorii care influenţează forma normelor juridice pot fi: organul de stat care o emite şi competenţa acestuia,
domeniul pe care îl reglementează, ierarhia forţei juridice a actului normativ respectiv, procedura sau tehnica legislativă
prin care este elaborată etc.
Totalitatea izvoarelor formale ale dreptului din România constituie un sistem unitar în care sunt cuprinse o mare
varietate de forme dispuse într-o anumită ordine şi ierarhie. În cadrul acestui sistem al izvoarelor dreptului, dreptul scris
reprezintă forma principală şi determinantă, a cărui unică modalitate de exprimare o constituie actul normativ (Ioan
SANTAI, Teoria generală a dreptului, Editura „Risoprint”, Cluj-Napoca, 2007, p. 72). Actele normative poartă diferite
denumiri în funcţie de autoritatea competentă să le elaboreze şi să le instituie. Toate aceste acte normative poartă
denumirea generică de „izvoare ale dreptului”.
În evoluţia lor istorică, normele juridice au îmbrăcat diferite forme de exprimare, în funcţie de sistemul de drept în
care au fost instituite, în funcţie de importanţa lor în ierarhia izvoarelor de drept, în funcţie de autorităţile competente să le
instituie.

Clasificarea izvoarelor dreptului: (Santai, 2011)

a) După locul şi rolul lor în ştiinţele juridice: izvoare materiale şi izvoare formale;
b) după sursa de cunoaştere a dreptului: izvoare scrise şi izvoare nescrise;
c) după ramura de drept pentru care se constituie izvoare de drept:
d) după locul în care produc efecte: izvoare interne sau naţionale, izvoare regionale (UE, continent) şi izvoare externe
sau internaţionale;
e) după conţinutul lor: izvoare de drept material şi izvoare de drept procesual;
f) după modul de sistematizare: izvoare sistematizate (coduri, statute) şi izvoare nesistematizate sau necodificate
(dreptul mediului, dreptul electoral).
g) după caracterul sursei normei: izvoare directe (imediate) ale dreptului (actele normative) şi izvoare indirecte
(obiceiul, regulile de convieţuire socială, principiile generale ale dreptului, uzurile profesionale) la care izvoarele directe
fac trimitere.

1. Clasificarea izvoarelor formale ale dreptului

În sistemul de drept românesc izvoarele formale au fost clasificate după diferite criterii. Criteriile cel mai frecvent
invocate în clasificarea izvoarelor dreptului sunt:
- ierarhia sau forţa juridică a actelor normative. Potrivit acestui criteriu, se disting: izvoarele sau actele normative cu
caracter de lege (Legile constituţionale, legile organice, legile ordinare; ordonanţele şi ordonanţele de urgenţă ale
Guvernului); izvoarele sau actele normative subordonate legii (hotărârile Guvernului; ordinele miniştrilor sau ale
conducătorilor altor autorităţi centrale); izvoare cu caracter subsidiar (contractul normativ; statutele sau regulamentele de
organizare ale unor organizaţii nestatale);
- ierarhia autorităţilor emitente. Potrivit acestui criteriu, se disting: izvoare sau acte normative ale puterii legislative; acte
normative ale puterii executive centrale; acte normative ale autorităţilor locale.
Se observă că forţa juridică a actelor normative se stabileşte în funcţie de autoritatea competentă să le emită.
Ierarhia forţei juridice a actelor normative vizează raportul de subordonare dintre actele normative respective, şi nu gradul
lor de obligativitate, toate având caracter obligatoriu, indiferent de autoritatea competentă să le emită.

Page 34 of 82
 Clasificarea actelor normative:
- după însemnătate şi forţa juridică (art. 73 Constituţie): legi fundamentale sau constituţionale, legi organice, legi
ordinare;
- după conţinutul lor: materiale sau procesuale-procedurale
- după sfera de cuprindere: generale, speciale, de excepţie;
- după ramura de drept: civile, penale, administrative, de dreptul mediului
- în statele federale : legi federale şi legile statelor componente
- după cunoaşterea duratei de aplicare în timp: legi cu durata nedeterminată şi legi temporare sau cu termen;

2. Scurtă prezentare a unor izvoare ale dreptului românesc:

A. Actele normative
a) Legea.
Noţiunea de lege este cunoscută în sub două accepţiuni. Una în sens larg, potrivit căreia prin lege se înţelege orice
normă de drept sau regulă cu caracter obligatoriu, provenind de la un organ de stat şi exprimată într-un act normativ.
Potrivit accepţiunii juridice în sens restrâns, prin lege este desemnat actul normativ al puterii legislative, care
reglementează cele mai importante raporturi sociale şi are forţa juridică superioară tuturor celorlalte acte normative.

b) Ordonanţa Guvernului (conform art. 108 al. (3) din Constituţia României). Ordonanţele de urgenţă ale
Guvernului (conform art. 115 al. (4) din Constituţia României). Atât ordonanţele, cât şi ordonanţele de urgenţă ale
Guvernului au putere de lege, dar pentru ca această putere să fie deplină, ele trebuie să fie aprobate de Parlament.

c) Hotărârile de Guvern (conform art. 108 al. (2) din Constituţia României). Tot prin hotărâre de Guvern se
realizează aprobarea, aderarea sau acceptarea unor tratate internaţionale pentru care este cerută această formulă în vederea
producerii de efecte juridice, conform Legii nr. 590/2003 privind tratatele.

d) Actele internaţionale. Prin tratat se înţelege actul juridic, indiferent de denumire sau de forma, care consemnează
în scris un acord la nivel de stat, la nivel guvernamental sau la nivel departamental, avand scopul de a crea, de a modifica ori de a
stinge drepturi şi obligaţii juridice sau de alta natură, guvernat de dreptul international public şi consemnat într-un instrument unic
ori în două sau în mai multe instrumente conexe [conform art. 1 lit. a) din Legea nr. 590/2003 privind tratatele]. Pentru ca acestea
să devină izvoare ale dreptului românesc, după caz, unele trebuie să fie ratificate printr-o lege de către Parlament, altele trebuie să
fie aprobate, acceptate sau să se adere la ele printr-o hotărâre de Guvern. (Constituţia României, art. 11, 20).

e) Actele normative comunitare

 Legislaţia primară - tratatele constitutive, cu modificările ulterioare;
 Legislaţia secundară:
o regulamentul – obligatoriu în toate elementele sale;
o directiva – obligatorie numai cu privire la scopul final propus, lăsând la dispoziţi a statelor membre să aleagă
formele şi mijloacele de îndeplinire;
o decizia – obligatorie pentru destinatarii desemnaţi;
o recomandarea şi avizul – au doar rol orientativ;
o
f) Ordinele, instrucţiunile şi alte acte ale conducătorilor ministerelor şi ai altor organe ale administraţiei publice
centrale de specialitate sau de autorităţile administrative autonome se emit numai pe baza şi în executarea legilor, a
hotărârilor şi a ordonanţelor Guvernului (conform art. 75 din Legea nr. 24/2000, republicată). Doar acele ordine constituie
izvor de drept care reglementează conduite, drepturi, obligaţii la modul generic.

g) Actele normative ale autorităţilor administraţiei publice locale, cuprind hotărârile, dispoziţiile şi ordinele, şi
constituie izvor de drept fiind emise sau adoptate pentru reglementarea unor activităţi de interes local, în limitele stabilite
prin Constituţie şi prin lege.

B. Contractul normativ, recunoscut ca izvor de drept cu caracter subsidiar, este doar acela prin intermediul
căruia părţile stabilesc conduite, acţiuni, drepturi şi obligaţii cu caracter generic, nu concret determinate. În această
categorie intră, de exemplu, contractul colectiv de muncă la nivel de ramură.

Page 35 of 82
 C. Statutele, regulamentele de organizare interioară ale unor organizaţii neguvernamentale (sindicate,
asociaţii, fundaţii etc.) constituie izvor de drept cu caracter subsidiar.

D. Jurisprudenţa, sau practica judiciară, constă în totalitatea soluţiilor date de instanţele de judecată în cauzele
soluţionate, având ca obiect raporturile juridice dintr-un anumit domeniu (de exemplu, succesiuni, divorţuri, omucideri,
furturi etc.). Dreptul contemporan românesc nu recunoaşte jurisprudenţei româneşti calitatea de izvor de drept.
Jurisprudenţa poate constitui sursă de inspiraţie pentru judecarea altor cauze similare, dar nu are caracter obligatoriu.
Cu toate acestea, atunci când practica judiciară înregistrează o interpretare şi o aplicare diferenţiată de la instanţa
la instanţă pentru cauze similare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, întrunită în secţiuni reunite, are sarcina de a îndruma
instanţele în aplicarea uniformă şi unitară a legii, înlăturând posibilităţile de interpretare diferită a aceloraşi prevederi
legale.
Au caracter obligatoriu pentru instanţele româneşti jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie şi ale Curţii Europene
a Drepturilor Omului.

E. Cutuma sau „obiceiul juridic”. Norma cutumiară poate avea valoarea unui izvor de drept numai dacă legea
civilă face trimitere expresă la această normă (la obiceiul respectiv) ) - Codul civil. Art. 1 alineatul (3) . Aşadar, cutuma
este obiceiul consacrat juridic sau „obiceiul juridic” (Andrei SIDA, Teoria generală a dreptului, 2004, p. 136).
F. Principiile generale ale dreptului.
Noul Cod civil, în art. 1, alineat (1) prevede ca izvoare ale dreptului civil, alături de lege, uzanţele şi principiile
generale ale dreptului.
Sunt recunoscute ca izvoare de drept doar acele uzanţe care sunt conforme ordinii publice şi bunelor moravuri -
Codul civil. Art. 1 alineatul (4).
În Art. 1 alineatul (6), Noul Cod civil precizează înţelesul dat de lege uzanţelor, şi anume: cutuma şi uzurile
profesionale.

G. Analogia
Conform Noului Cod civil [art. 1, alineat (2)], în cazurile neprevăzute de lege se aplică uzanţele, iar în lipsa
acestora dispoziţiile privitoare la situaţii asemănătoare şi doar când nu există asemenea dispoziţii se recurge la
principiile generale ale dreptului.
Art. 10 al Codului civil interzice analogia în cazul legilor care derogă de la o dispoziţie generală.

H. Doctrina
Prin doctrină se înţelege ansamblul opiniilor exprimate în ştiinţa juridică având ca obiect de studiu fenomenul
juridic sub toate aspectele sale de manifestare. Se concretizează în opiniile, teoriile, interpretrile dreptului exprimate n
articole, studii, monografii, cursuri universitare, alte materiale care nu au caracter oficial, nu emană de la o autoritate
statală, nu au caracter imperativ. Cei mai mulţi neagă caracterul de izvor de drept al doctrinei, alţii, însă, îi recunosc această
funcţionalitate (Gheorghe BOBOŞ, Teoria generală a dreptului, Ed. Argonaut, Cluj-Napoca, 1999, p. 193).

Întrebări şi repere de autoverificare

- Explicaţi înţelesul noţiunii de “izvor “ de drept şi categoriile de izvoare ale dreptului.
- Explicaţi principalele caracteristici ale izvoarelor dreptului care au putere de lege.
- Ce este legea – ca izvor de drept?
- Prezentaţi celelalte izvoare de drept, şi precizaţi-le caracteristicile.
- Enumerați și analizați succint izvoarele dreptului în sistemul nostru juridic.

- Notați cu ”x” răspunsul/răspunsurile corecte din următorul enunț:

Dintre izvoarele dreptului:
( ) legea este cea mai întâlnită în sistemul românesc;
( ) precedentul judiciar este întâlnit în sistemul nostru de drept, mai ales in dreptul penal;
( ) cutuma reprezintă, la fel ca și regulile de conviețuire socială, un izvor de drept secundar;
( ) izvoarele secundare se aplică prioritar izvoarelor principale.

Temă de reflecţie
De ce consideraţi că doctrina şi jurisprudenţa nu sunt acceptate ca izvoare de drept în sistemul dreptului
românesc?

Page 36 of 82
Page 37 of 82
 Tema XIII. 2013
Acţiunea normei juridice în timp, spaţiu şi asupra persoanei
- prezentare succintă –

I. Acţiunea normei juridice în timp

Expresia „acţiune a normei juridice” are în acest context înţelesul juridic de „a produce efecte de drept”
sau acela de „a fi aplicabilă”, cu alte cuvinte, perioada de timp în care norma juridică produce efecte de drept.

A. Principiile acţiunii normei juridice în timp:

Principii generale:
- norma juridică acţionează atâta timp cât este în vigoare, adică din momentul în care intră în vigoare, până în
momentul în care intervine una dintre formele de încetare a acţiunii normei juridice în timp;
- norma juridică se aplică numai pentru viitor (conform art. 15 alineatul (2) din Constituţia României).

Principii conexe:
- principiul aplicării imediate a normei juridice – norma juridică se aplică la data stabilită ca moment al intrării
ei în vigoare, produce efecte juridice imediat după intrarea sa în vigoare;
- principiul neretroactivităţii normelor juridice, respectiv principiul neultraactivităţii normelor juridice: norma
juridică nu se aplică faptelor săvârşite anterior momentului intrării în vigoare a normei juridice şi norma juridică
nu se aplică faptelor săvârşite după ieşirea din vigoare a normei juridice respective.

Excepţii de la principiul neretroactivităţii normelor juridice:

- retroactivitatea legii penale sau contravenţionale mai favorabile (conform art. 15 al. (2) din
Constituţia României). Ea constă în situaţia în care noua lege penală sau contravenţională mai
blândă se aplică unor fapte săvârşite anterior intrării ei în vigoare când acţiona o lege penală sau
contravenţională mai aspră. Noua lege penală sau contravenţională mai favorabilă se va aplica
acelei fapte indiferent de stadiul sau faza de procedură în care se găseşte.

[- retroactivitatea legilor interpretative – extrem de rar utilizată, în prezent nefiind prevăzută de Constituţie -
situaţia de excepţie în care legiuitorul putea emite acte normative prin care însă nu reglementa conduite sau
raporturi sociale ci realiza o interpretare a unor acte normative emise anterior, cu scopul de a clarifica sau
preciza conţinutul ori modul lor de aplicare;
- prevederea expresă a legii – în România nu mai este posibilă în prezent; era prevăzută în anterioara
Constituţie, până în anul 1991.]

Excepţii privind ultraactivitatea normelor juridice:

- ultraactivitatea legii penale mai favorabile - situaţia în care legea penală mai blândă deşi abrogată şi
înlocuită cu o lege mai aspră, „supravieţuieşte” abrogării aplicându-se faptei săvârşite dar nesoluţionate cât era
în vigoare;
- ultraactivitatea legii penale temporare (conform art. 16 Cod penal) - efectele acestor legi se extind şi
după împlinirea termenului lor de acţiune în timp, aplicându-se faptelor săvârşite dar nesoluţionate cât timp au
fost în vigoare.

B. Trei aspecte importante trebuie avute în vedere privind acţiunea normei juridice în timp:
1. Intrarea în vigoare
2. Perioada în care norma juridică se aplică
3. Încetarea acţiunii normei juridice în timp

Page 38 of 82
 1. Intrarea în vigoare a normei juridice – momentul de la care începe acţiunea în timp a normei juridice,
de când norma juridică respectivă produce efecte juridice.
În vederea intrării în vigoare este obligatorie îndeplinirea condiţiei de publicitate a actului normativ,
astfel:
a) legile şi celelalte acte normative adoptate de Parlament, hotărârile şi ordonanţele Guvernului, deciziile
primului ministru, actele normative ale autorităţilor administrative autonome, precum şi ordinele, instrucţiunile
şi alte acte normative emise de conducătorul organelor administraţiei publice centrale de specialitate se publică
în Monitorul Oficial al României, Partea I;
b) publicitatea actelor normative ale administraţiei publice locale se realizează prin afişare la sediul autorităţii
sau prin publicare într-un cotidian de circulaţie locală.

1.1. Câteva reguli privind momentul de intrare în vigoare a normei juridice în România:
a) Legile intră în vigoare la trei zile de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, sau la
o dată ulterioară prevăzută în textul ei (conform prevederilor art. 78 din Constituţie şi art. 11, alineatul
(1) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative 4);
b) Ordonanţele emise de Guvern în baza unei legi speciale de abilitare, intră în vigoare la trei zile de la
data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, sau la o dată ulterioară prevăzută în textul lor
(conform art. 11 alineatul 1 din Legea nr. 24/2000);
c) Ordonanţele de urgenţă ale Guvernului intră în vigoare la data publicării în Monitorul Oficial al
României, Partea I, dacă în cuprinsul lor nu este prevăzută o dată ulterioară (conform art. 11, al. (2) din
Legea nr. 24/2000);
d) Deciziile primului-ministru (care nu sunt clasificate), actele normative ale autorităţilor administrative
autonome, precum şi ordinele, instrucţiunile şi alte acte normative emise de conducătorii organelor
administraţiei publice centrale de specialitate intră în vigoare la data publicării în Monitorul Oficial al
României, Partea I, dacă în cuprinsul lor nu este prevăzută o dată ulterioară. Atunci când nu se impune
ca intrarea în vigoare să se producă la data publicării, în cuprinsul acestor acte normative se va preciza
data ulterioară la care vor intra în vigoare (conform art. 11, al. (3) din Legea nr. 24/2000);
e) Actele normative prin care se stabilesc şi se sancţionează contravenţii intră în vigoare în termen de 30
de zile de la data publicării, iar în cazul hotărârilor consiliilor locale sau judeţene punerea în aplicare se
face cu respectarea regulilor privind afişarea sau publicarea într-un cotidian de circulaţie locală. În
cazuri urgente se poate prevedea intrarea în vigoare într-un termen mai scurt, dar nu mai puţin de 10
zile (conform art. 4 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor 5).

2. Perioada de valabilitate a normei juridice:

2.1. nedeterminată – este cunoscut doar momentul intrării în vigoare, nu şi cel al încetării acţiunii în
timp a respectivei norme juridice;
2.2. determinată :
- legile cu termen (termenul la care încetează să producă efecte juridice este expres prevăzut în
cuprinsul actului normativ);
- legile temporare (adoptate pentru situaţii a căror dată finală nu este cunoscută).

3. Încetarea acţiunii în timp a normei juridice :

Formele de încetare a acţiunii în timp a normei juridice sunt:
- abrogarea (ieşirea din vigoare);
- împlinirea termenului prevăzut de legiuitor în cazul normelor cu termen sau temporare;
- căderea în desuetudine.
3.1. abrogarea sau ieşirea din vigoare – este un act de dispoziţie ce se realizează printr-o menţiune
distinctă în finalul unui alt act normativ decât cel abrogat, actul normativ abrogator trebuind să fie
de acelaşi nivel sau de nivel superior, (de aceeaşi valoare juridică sau superior celui abrogat), act ce
4
Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative a fost Republicată, cu modificări şi
completări, în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 453 din 4 iulie 2007.
5
O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor a fost aprobată, cu modificări şi completări, prin Legea nr. 180/2002,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 268 din 22 aprilie 2002..
Page 39 of 82
 poate fi emis de aceeaşi instituţie juridică emitentă a actului normativ abrogat sau superioară
acesteia. (Conform art. 62 din Legea nr. 24/2000).
Clasificare:
a) după întinderea sau conţinutul abrogării, aceasta poate fi:
- abrogare totală – se abrogă un întreg act normativ;
- abrogare parţială – se abrogă doar părţi dintr-un act normativ: articole, capitole.
b) după modalitatea în care se realizează:
- abrogare expresă, care , la rândul ei, este de două feluri:
- abrogare expresă direct - sunt precizate în mod expres articolele, capitolele sau întregul
act normativ ce se abrogă);
- abrogare expresă indirect - se utilizează formula: “dispoziţiile contrare prezentei reglementări
se abrogă” sau “orice dispoziţie contrară se abrogă”;
- abrogare tacită - noul act normativ nu abrogă în mod expres acte normative anterioare dar
reglementează în alt fel acele raporturi sociale, noile prevederi fiind incompatibile cu vechile
reglementări, fără ca această schimbare de reglementare să fie enunţată în mod expres în noua normă ce
intră în vigoare. Se aplică principiul potrivit căruia legea nouă are prioritate faţă de legea veche.

3.2. împlinirea termenului prevăzut de legiuitor în cuprinsul actului normativ - în cazul legilor cu
termen; încetarea situaţiei pentru care au fost adoptate – în cazul legilor temporare;

3.3. desuetudinea sau căderea în desuetudine – normele nu-şi mai găsesc teren de aplicare, nu mai au
obiect, sunt învechite. Desuetudinea nu este un act de abrogare.

II. Acţiunea normelor juridice în spaţiu şi asupra persoanelor

A. Accepţiunea juridică a noţiunii de teritoriu. 6
Acţiunea normelor juridice în spaţiu şi asupra persoanelor decurge din principiul suveranităţii puterii de
stat manifestată, în special, sub aspectul suveranităţii teritoriale şi al legăturii dintre stat şi persoane prin
cetăţenie, sau a legăturii dintre stat şi străinii aflaţi pe teritoriul său.
Noţiunea de teritoriu din punct de vedere juridic are o semnificaţie mai largă decât noţiunea geografică
de teritoriu. În sens juridic, prin teritoriu se înţeleg întinderile de uscat (solul şi subsolul), apele interioare
(stătătoare şi curgătoare), marea teritorială şi spaţiul aerian corespunzător acestora, asupra cărora statul
respectiv îşi extinde suveranitatea şi deci, jurisdicţia. Limitele teritoriului sunt stabilite prin frontierele de stat.

B. Principiul aplicabil acţiunii normei juridice în spaţiu şi asupra persoanelor este principiul
teritorialităţii — derivat din cel al suveranităţii — denumit frecvent şi „principiul supremaţiei teritoriale”. În
virtutea acestui principiu, toate persoanele (cetăţeni sau străini), nave, aeronave, vehicule de orice fel se supun
jurisdicţiei statului pe teritoriul căruia se află; toate actele normative ale organelor de stat au o aplicabilitate
efectivă pe întreg teritoriul statului, dacă în cuprinsul actului normativ nu este vreo menţiune referitoare la
aplicabilitatea actului normativ respectiv doar în anumite regiuni.

De la aplicarea acestui principiu, care nu este absolută, există derogări cunoscute sub denumirea
generică de „excepţiile extrateritorialităţii”.
Excepţiile de la principiul teritorialităţii (de extrateritorialitate):
1. imunitatea diplomatică - constă în exceptarea personalului corpului diplomatic şi a persoanelor asimilate
acestora de la jurisdicţia statului în care au fost trimişi în misiune. Printre altele, prin imunitatea diplomatică se
înţelege imunitate de jurisdicţie, inviolabilitatea personală, inviolabilitatea clădirilor reprezentanţei diplomatice
şi a mijloacelor de transport etc. Prin “statut diplomatic” se înţelege ansamblul exceptărilor de la legislaţia
statului pe teritoriul căruia îşi desfăşoară activitatea agenţii diplomatici;
2. imunitatea consulară - — include înlesniri, privilegii şi imunităţi, în beneficiul consulilor şi ale oficiilor
consulare stabilite pe bază de reciprocitate, toate acestea fiind cunoscute sub denumirea te “statut consular”;

6
Andrei SIDA, Teoria generală a dreptului, 2004, p. 145 şi urm.
Page 40 of 82
3. regimul juridic al unor categorii de străini (necetăţeni ai statului pe al căror teritoriu se află). La rândul lui,
regimul juridic aplicabil străinilor poate fi:
a) regimul naţional - statul recunoaşte pentru străini aceleaşi drepturi de care se bucură propriii săi
cetăţeni. În România se aplică regimul naţional. A se vedea în acest sens art. 18. Cetăţenii străini şi apatrizii şi
art.57. Exercitarea drepturilor şi a libertăţilor, din Constituţia României;
b) regimul special - cetăţenilor străini le sunt acordate numai acele drepturi prevăzute în mod expres în
legi interne sau tratate internaţionale;
c) regimul clauzei naţiunii celei mai favorizate - străinilor aflaţi pe teritoriul unui stat li se acordă
drepturile conferite cetăţenilor unui stat terţ, considerat favorizat.

Tema XIV.
Elaborarea normelor juridice. Tehnica legislativă
1. Precizări preliminare
Ajunse la un anumit stadiu de dezvoltare, relaţiile economice, politice, de familie etc., determină substanţa din
care se constituie normele juridice, acestea fiind inserate în ordinea de drept prin intermediul tehnicii juridice 7 normative.
În acest fel, normele juridice reflectă realitatea social-istorică, neavând o existenţă apriorică acesteia 8. Fiind un produs
istoric, trebuie admis faptul că, la un moment dat, şi reglementările juridice pot fi depăşite de evoluţia unor fenomene
sociale.
Acest aspect a fost subliniat în literatura de specialitate 9 prin precizarea necesităţii intervenţiei legislative, şi
anume: fie reglementările în vigoare nu mai sunt compatibile cu cerinţele actuale sau de perspectivă; fie prezenţa unor
norme juridice este reclamată de existenţa unui gol legislativ în anumite domenii ale relaţiilor sociale.
De asemenea, obiectul unei norme juridice a fost precizat cel puţin din două perspective, şi anume: în plan
sociologic, “să dea o soluţie determinată la o cerinţă socială, reală sau prezumată, născută la un moment dat”; în plan
juridic, să modifice ordinea juridică existentă, prin modificarea, înlocuirea sau completarea normei în vigoare sau prin
crearea de norme, de relaţii într-o materie nereglementată10.
În ceea ce priveşte scopul tehnicii juridice, au fost exprimate mai multe concepţii 11, dintre care ne raliem şi noi
celei care susţine ideea de siguranţă, ca element esenţial al ordinii juridice. Pentru atingerea acestui scop, norma de drept
trebuie să prezinte precizie, certitudine, uniformitate, caractere ce pot fi asigurate doar prin respectarea unor norme tehnice,
prin intermediul cărora cerinţele vieţii sociale îmbracă forma specifică a reglementărilor legale 12.
Oricare ar fi necesitatea unei intervenţii de elaborare a unor noi norme juridice, sau oricare ar fi obiectul normei
juridice, aceasta trebuie să satisfacă idealul de justiţie al societăţii respective 13. Pentru atingerea unui asemenea deziderat,
este luată în calcul existenţa a două mari momente în cadrul procesului de legiferare, şi anume: constatarea situaţiilor
sociale care reclamă reglementare juridică; desprinderea idealului juridic aplicabil acestor situaţii în funcţie de conştiinţa
juridică a societăţii14.

7
Gheorghe BOBOŞ, Teoria generală a dreptului, Editura „Argonaut”, Cluj-Napoca, 1999, p. 210.
Pentru înţelesul şi obiectul noţiunii de “tehnică juridică”, a se vedea Infra,Precizări terminologice.
Definiţia consacrată a noţiunii de “tehnică”, este aceea de “totalitate a procedeelor întrebuinţate în practicarea unei meserii, a unei
ştiinţe”. Conform Dicţionarului Explicativ al limbii române (DEX), Editura „Univers enciclopedic”, Bucureşti, 1998, p. 1079.
8
Andrei SIDA, Teoria generală a dreptului, Editura “Vasile Goldiş” University Press, Arad, 2004, p. 116.
9
Lidia BARAC, Elemente de teoria dreptului, Editura „All Beck”, Bucureşti, 2001, p.132.
10
J. MASQUELIN, La formation de la regle de droit, (în studii publicate de Ch. Perolman, Bruxelles, 1971, p. 24), citat de Lidia
BARAC în Elemente de teoria dreptului, 2001, p.132.
11
Cel puţin trei se conturau la începutul secolului al XX-lea: unele care susţineau ca scop al tehnicii juridice realizarea dreptului prin
aplicarea regulilor abstracte la cazurile concrete; alţii considerau ca scop siguranţa pe care trebuia să o prezinte dreptul; a treia categorie
considera tehnica juridică drept opera de adaptare, sincronizare a individualului cu socialul. Apud Alexandru VĂLLIMĂRESCU,
Tratat de enciclopedia dreptului, Editura „Lumina Lex”, Bucureşti, 1999, pp. 315-316.
12
Nicolae POPA, Teoria generală a dreptului, Editura “Actami”, Bucureşti, 1998, p. 221.
13
Ion CRAIOVAN, Tratat elementar de teoria generală a dreptului, Editura “All Beck”, Bucureşti, 2001, p. 263.
14
Apud Nicolae POPA, Teoria generală a dreptului, 1998, p. 227.
Page 41 of 82
 Activitatea15 de normare, adică de creare şi instituire de reguli juridice, reprezintă, potrivit unei opinii, una dintre
funcţiile esenţiale şi exclusive ale puterii de stat 16, potrivit altei opinii, una dintre modalităţile de exercitare a puterii de
stat17. Urmărind promovarea anumitor relaţii sociale, puterea de stat, prin intermediul organelor specializate, abilitate prin
Constituţie, legi sau regulamente cu competenţă normativă 18, transpune relaţiile de pe plan social pe planul dreptului 19,
consfinţindu-le prin lege20. Cu ajutorul legilor, statul coordonează, disciplinează şi reglează ansamblul de procese social-
economice21.
Activitatea creatoare de drept trebuie să se realizeze potrivit necesităţilor dictate de evoluţia societăţii, în limitele
unor atribuţii sau competenţe, de către organe ce poartă denumirea de organe legiuitoare 22 (cunoscute şi sub denumirea de
„autorităţi legiuitoare” sau „legiuitor” sau „legislator” 23), îndreptăţite să reglementeze primar şi originar relaţiile sociale
fundamentale dintr-o societate, să organizeze ordinea juridică a unei naţiuni sau a unei comunităţi de naţiuni 24, cu
respectarea unor proceduri, principii, metode, etape, artificii de limbaj, modalităţile practice de construcţie normativă etc. 25
specifice şi potrivit scopurilor generale, impuse de buna funcţionare a mecanismului social, de coexistenţă a libertăţilor
sociale26. În general, în constituţiile statelor moderne sunt instituite organe legiuitoare speciale, care sunt investite cu
competenţe privind „producerea normelor generale ce trebuie aplicate de tribunale şi administraţii” 27. Aşadar, actele
normative nu pot fi redactate la întâmplare 28, în mod arbitrar29, procesul de creare a dreptului reprezentând o acţiune de
mare rezonanţă socială, cu adânci implicaţii în derularea normală a raporturilor esenţiale dintre oameni 30.
Elaborarea actelor normative este un demers subordonat unor comandamente ale conştiinţei şi raţiunii factorilor
care creează norma juridică şi unor reguli specifice de modelare a lor, demers care pentru a asigura un echilibru între
reflectarea realităţii şi reglementarea realităţii trebuie să se bazeze cel puţin pe două condiţii esenţiale, şi anume: pe de o
parte, cunoaşterea realităţii şi a necesităţilor sociale supuse normării, cunoaştere întemeiată pe datele furnizate de diferite
ştiinţe, în special de ştiinţele juridice; pe de altă parte, se impune aplicarea adecvată a normelor de tehnică legislativă 31.
Determinarea şi condiţionarea socială a dreptului nu pot fi privite a fi limitate la nivelul configurării soluţiilor de
fond ale dreptului, ci trebuie urmărite şi sub aspectul influenţei lor asupra soluţiilor de ordin tehnic. Din perspectiva
construcţiei tehnice a dreptului, aceasta înseamnă “stabilirea unui cât mai bun raport de adecvare a hainei exterioare a

15
Prin activitate se înţelege „ansamblul de acte fizice, intelectuale şi morale făcute în scopul obţinerii unui anumit rezultat... participare
activă şi conştientă la ceva...”. Conform Dicţionarului Explicativ al limbii române (DEX), Editura „Univers enciclopedic”, Bucureşti,
1998, p. 10.
16
Ion CRAIOVAN, Tratat elementar de teoria generală a dreptului, 2001, p. 263; Andrei SIDA, Introducere în teoria generală a
dreptului, Editura “Risoprint”, Cluj-Napoca, 1999, pp. 135.
17
Romul-Petru VONICA, Introducere generală în drept, Editura “Lumina Lex”, Bucureşti, 2000, p. 338.
18
Ion CRAIOVAN, Tratat elementar de teoria generală a dreptului, 2001, p. 263; Nicolae POPA, Mihail-Constantin EREMIA,
Simona CRISTEA, Teoria generală a dreptului, Ediţia 2, Editura „All Beck”, Bucureşti, 2005, p. 182.
19
Gheorghe BOBOŞ, Teoria generală a dreptului,1999, p. 210.
20
Potrivit unei definiţii, legea este o creaţie de ordin tehnic ce cuprinde norme de drept - cu caracter general şi abstract - impuse de
evoluţia socială şi formulate de autoritatea de stat. Apud Vladimir HANGA, Dreptul şi tehnica juridică, Editura „Lumina Lex”,
Bucureşti, 2000, p. 65. Potrivit unei alte definiţii şi dintr-o altă perspectivă, „legea este o normă juridică generală cu caracter obligatoriu
şi permanent, prescrisă de o autoritate publică de stat, eventual sub sancţiunea forţei publice”. Apud Mircea DJUVARA, Teoria
generală a dreptului. Drept raţional. Izvoare şi drept pozitiv, Editura „All Beck”, Bucureşti, 1999, p. 316.
21
Ilariu MREJERU, Tehnica legislativă, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1979, p. 19.
22
Ion CRAIOVAN, Tratat elementar de teoria generală a dreptului, 2001, p. 263.
23
Nicolae POPA, Teoria generală a dreptului, Editura “All Beck”, Bucureşti, 2002, p. 198; Romul-Petru VONICA, Introducere
generală în drept, Editura “Lumina Lex”, Bucureşti, 2000, p. 338.
24
Nicolae POPA, Teoria generală a dreptului, 1998, p. 220.
25
Nicolae POPA, Teoria generală a dreptului, 2002, p. 199; Andrei SIDA, Introducere în teoria generală a dreptului, 1999, pp. 135-
136.
26
Nicolae POPA, Mihail-Constantin EREMIA, Simona CRISTEA, Teoria generală a dreptului, Ediţia 2, 2005, p. 182.
27
Hans KELSEN, Doctrina pură a dreptului, Editura „Humanitas”, Bucureşti, 2000, p. 275.
Potrivit teoriei lui Hans Kelsen privind „construcţia în trepte a ordinii de drept”, instituirea organelor legiuitoare reprezintă treapta
constituantei, urmată de treapta legiferării adică elaborarea actelor normative, căreia îi urmează treapta procedurilor judecătoreşti şi
administrative.
28
Victor-Dan ZLĂTESCU, Introducere în legistica formală, Editura „Rompit”, Bucureşti, 1995, p. 11.
29
Anita NASCHITZ, Teorie şi tehnică în procesul de creare a dreptului, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1969, p. 205; Victor-
Dan ZLĂTESCU, Introducere în legistica formală, 1995, p. 22.
30
Nicolae POPA, Teoria generală a dreptului, 2002, p. 199.
31
Andrei SIDA, Teoria generală a dreptului, 2004, p. 117.
Page 42 of 82
dreptului cu substanţa şi structura sa intimă” 32 (dintre conţinut şi formă sau tehnică 33), aşadar a soluţiilor tehnice cu
soluţiile de fond, respectiv cu substanţa şi structura fenomenelor sociale, cărora, la rândul lor, soluţiile de fond ale dreptului
le dau exprimare. Între fondul şi forma de exprimare a legii există un raport de implicare reciprocă, întrucât forma trebuie
să fie expresia corectă a fondului, împreună constituind un tot inseparabil. Fondul reglementării este redat printr-o anumită
formă de exprimare care, în limbajul uzual, este denumită textul legii34. După cercetarea datelor complexe care constituie
materialul brut al regulilor de drept, acestea vor fi traduse în instrumente potrivite scopului urmărit, şi anume realizarea
justiţiei şi ordinii în raporturile sociale35.
Luând în considerare legătura strânsă dintre fenomenele sociale şi normele juridice, primenirea şi perfecţionarea
legislaţiei trebuie privite ca procese neîntrerupte 36. Procesul de elaborare a dreptului este unul dinamic, este un proces
deschis, influenţat de evoluţia factorilor care condiţionează dreptul în diferite etape istorice ale aceleiaşi societăţi 37.
Elaborarea38 normelor juridice constituie o operaţie de ordin logic, implicând domeniul cunoaşterii, al evaluării şi
al determinării39.
La începuturile constituirii dreptului 40 a predominat activitatea de preluare şi consacrare în plan juridic a
diverselor norme sociale41 cu caracter cutumiar42. În epoca modernă şi în contemporaneitate normele juridice reprezintă un
produs aproape exclusiv al activităţii de normare prin elaborarea acestora de către factorii de putere competenţi 43, sunt
generale şi abstracte, de unde rezultă caracterul lor de universalism44. Apariţia dreptului, ca un ansamblu de norme prin
intermediul cărora conduita umană este reglementată la modul general şi impersonal, a cunoscut o evoluţie Chiar dacă în
istoria dreptului latura teoretică a procesului legislativ ocupă un loc însemnat în preocuparea gândirii juridice doar de la
începutul secolului al XIX-lea45, şi chiar dacă destul de recent este folosit termenul de tehnică în procesul de elaborare a
actelor normative, considerăm că în toate timpurile a existat o tehnică (mai mult sau mai puţin elaborată), fără de care
dreptul nu ar fi putut exista.

32
Anita NASCHITZ, Teorie şi tehnică în procesul de creare a dreptului, 1969, p. 205.
33
Romul-Petru VONICA, Introducere generală în drept, 2000, p. 339.
34
Apud Ilariu MREJERU, Tehnica legislativă, 1979, p. 26.
35
Alexandru VĂLLIMĂRESCU, Tratat de enciclopedia dreptului, 1999, p. 296.
36
Apud Ilariu MREJERU, Tehnica legislativă, 1979, p. 23.
37
Andrei SIDA, Teoria generală a dreptului, 2004, p. 117.
38
În sfera noţiunii de „elaborare” sunt cuprinse şi exprimate uneori şi acţiuni subsecvente şi complementare acesteia, cum ar fi
„amendarea” – completarea unor acte normative anterioare, sau „modificarea” – schimbarea parţială a conţinutului unui act normativ.
Apud Radu I. MOTICA, Gheorghe MIHAI, Teoria generală a dreptului, Editura “All Beck”, Bucureşti, 2001, p. 145; Andrei SIDA,
Teoria generală a dreptului, 2004, p. 118.
39
Apud Vladimir HANGA, Dreptul şi tehnica juridică, 2000, pp. 5, 25.
40
Avem în vedere, la modul general, evoluţia cronologică a omenirii, căci este relativ a ne referi la asemenea începuturi întrucât
constituirea a ceea ce considerăm azi prin drept nu s-a realizat în toate timpurile şi în toate locurile de pe glob în acelaşi timp, în acelaşi
ritm şi în acelaşi fel, şi chiar în aceleaşi spaţii s-a realizat uneori în salturi. Putem lua în considerare „fascinantul edificiu juridic roman”,
care a fost realizat utilizându-se elemente ale tehnicii juridice, cum ar fi: precizia şi claritatea definiţiilor; conturarea unor principii
specifice dreptului public şi dreptului privat; construirea unor instituţii juridice, unele dintre ele regăsindu-se în dreptul modern;
utilizarea unor procedee logice de demonstraţie etc. Apud Costică VOICU, Teoria generală a dreptului, Editura „Lumina Lex”,
Bucureşti, 2002, p. 197. Din această perspectivă, se consideră că una din moştenirile incontestabile ale dreptului roman o reprezintă
„crearea alfabetului juridic şi progresul în domeniul tehnicii juridice”. Apud Nicolae POPA, Teoria generală a dreptului, 2002, p. 199.
În alte locuri de pe glob, la vremea conturării dreptului roman, existau de mai bine de două milenii legi promulgate, cum ar fi cele din
Mesopotamia, oraşele-state dintre Tigru şi Eufrat fiind considerate „patria celor dintâi codificări”. Apud Vladimir HANGA, Mari
legiuitori ai lumii. Hammurapi. Iustinian. Napeleon, Editura „Lumina Lex”, Bucureşti, 1993, p. 18. Cu toate acestea, în antichitate,
legile priveau numai „cazuri”, „speţe”, fiind insuficiente, fapt subliniat şi de juriştii Romei. Apud Vladimir HANGA, Dreptul şi tehnica
juridică, 2000, p. 65. Secole mai târziu după crearea dreptului roman, încă existau comunităţi care se bazau pe cutume. Pentru o trecere
în revistă a evoluţiei dreptului, în funcţie de complexitatea normelor juridice putându-se deduce şi existenţa sau nu a unor elemente de
tehnică juridică, a se vedea şi: Gheorghe BOBOŞ, Corina BUZDUGAN, Teoria generală a dreptului, Editura „Argonaut”, Cluj-Napoca,
2005, pp. 171-176; Gheorghe BOBOŞ, Statul şi dreptul în civilizaţia şi cultura universală, Editura „Argonaut”, Cluj-Napoca, 2006;
Nicolae POPA, Teoria generală a dreptului, 1998, p. 228.
41
În categoria normelor sociale consacrate în plan juridic au intrat cele morale, religioase, etice, familiale, comerciale, maritime etc.
42
A se vedea, de exemplu, „Marele cutumiar al Franţei”, o compilaţie de la sfârşitul secolului al XIV-lea, ce reprezintă o sursă
importantă pentru cunoaşterea cutumelor Parisului din acea vreme. Apud Gheorghe BOBOŞ, Statul şi dreptul în civilizaţia şi cultura
universală, 2006, p. 153.
43
Andrei SIDA, Teoria generală a dreptului, 2004, p. 116.
44
Apud Vladimir HANGA, Dreptul şi tehnica juridică, 2000, p. 66.
45
Nicolae POPA, Teoria generală a dreptului, 2002, p. 199; Costică VOICU, Teoria generală a dreptului, 2002, p. 197¸ Victor-Dan
ZLĂTESCU, Introducere în legistica formală, 1995, p. 12.
Page 43 of 82
 Literatura de specialitate46 face referire cam la aceiaşi autori care au avut preocupări şi reale contribuţii în acest
sens, gândirea lor fiind sursă de inspiraţie şi în prezent, cum ar fi: Savigny, Jean Dabin, Rudolf von Ihering, François Geny,
Nicolae Titulescu, Istrate Micescu, Mircea Djuvara şi alţii.
Dintre cei care şi-au consacrat opera studiului procesului de creare a dreptului se desprinde, fiind de referinţă,
concepţia omului de ştiinţă francez Fr. Gény, în special prin conturarea raportului dintre “dat” şi “construit” în drept, chiar
dacă unele dintre concluziile acestui model sunt oarecum depăşite 47. În concepţia autorului francez, “dat”-ul este cercetat
de ştiinţă48, însemnând acea realitate socială exterioară dreptului pozitiv, oferindu-i celui din urmă substanţialitatea
necesară existenţei49. Potrivit aceluiaşi autor, “construitul” este rezultatul tehnicii 50, adică normele juridice, construcţia
artificială a “dat”-ului.
Pornind de la concepţia lui Geny şi recunoscând existenţa unui “dat” al activităţii de legiferare, ca o condiţie fără
de care activitatea creatoare de drept ar rămâne expusă subiectivismului şi arbitrariului, Anita Naschitz considera că “dat”-
ul dreptului înseamnă, într-o caracterizare generală, factorii de configurare a dreptului. Din această perspectivă, “dat”-ul
este înţeles ca un izvor infra-pozitiv al dreptului pozitiv, ca o totalitate de factori anteriori şi posteriori operei de
reglementare juridică, existenţa cărora înscrie “acţiunea legiuitorului în anumite limite determinate, o plasează pe terenul
unei activităţiu ştiinţifice, condiţionează şi determină, prin influenţa exercitată asupra acestei activităţi, elementele de bază
ale viitoarelor reglementări juridice”51.
Totodată, s-a subliniat faptul că, în “construcţia juridică”, “dat”-ul dreptului nu aparţine exclusiv cunoaşterii
ştiinţifice, ci acesteia i se adaugă şi celelalte forme de reflectare a realităţii extra-ştiinţifice, cum ar fi: cele politice (cu cea
mai mare influenţă), morale, tradiţii, sentimente, ideologii, valori sociale, elemente de ordin subiectiv-voliţional ale
legiuitorului52. Cu toate acestea, considerăm că nu este diminuat caracterul ştiinţific al elaborării actelor normative,
dimpotrivă, se îmbogăţeşte conţinutul noilor reglementări, conturând acel “spirit al legii” care se adaugă “literei legii”,
conferind armonie normei juridice. “Construitul”, adică norma juridică elaborată, odată inclusă în dreptul pozitiv, la rândul
ei, constituie un “dat” pentru viitoarele construcţii juridice.
Într-o opinie formulată recent, modelul bazat pe simplitate şi recurs exclusiv la “dat” în drept considerându-se
depăşit, s-a subliniat că, pentru elaborarea unor reglementări viabile este necesar: pe de o parte, să se apeleze la
investigarea sociologică a relaţiilor sociale, să se democratizeze procesul de creare a dreptului prin participarea directă sau
indirectă a electoratului; pe de altă parte, procesul de creare a dreptului să fie ridicat la standardele secolului al XXI-lea
prin situarea procesului legislativ pe suportul ştiinţific şi normative al legisticii formale, prin elimibnarea amatorismului şi
a abuzurilor voluntare53.

46
Printre autorii care au în vedere şi un istoric al gândirii teoretice legate de elaborarea normelor juridice se numără: Vladimir HANGA,
Dreptul şi tehnica juridică, Editura “Lumina Lex”, Bucureşti, 2000; Ilariu MREJERU, Tehnica legislativă, Editura Academiei R.S.R.,
Bucureşti, 1979, pp. 24-26; Anita NASCHITZ, Teorie şi tehnică în procesul de creare a dreptului, Editura Academiei R.S.R.,
Bucureşti, 1969; Nicolae POPA, Teoria generală a dreptului, 2002, p. 198-202; Andrei SIDA, Teoria generală a dreptului, Editura
“Vasile Goldiş” University Press, Arad, 2004, p. 117; Alexandru VĂLLIMĂRESCU, Tratat de enciclopedia dreptului, Editura
„Lumina Lex”, Bucureşti, 1999, pp. 297-315; Ioan VIDA, Manual de legistică formală. Introducere în tehnica şi procedura legislativă,
Editura „Lumina Lex”, Bucureşti, 2000; Costică VOICU, Teoria generală a dreptului, 2002, p. 198; Victor-Dan ZLĂTESCU,
Introducere în legistica formală, 1995, p. 12-24 şi alţii.
47
Ioan VIDA, Manual de legistică formală. Introducere în tehnica şi procedura legislativă, 2000, p. 26 şi urm.
48
Pe bună dreptate, s-a afirmat că
49
Potrivit autorului francez, ar exista patru feluri de “dat” la baza oricărui sistem juridic: un “dat” real sau natural al dreptului (constând
în condiţiile fundamentale ce stau la baza umanităţii:climă, sol, constituţia anatomică şi psihologică a omului, aspiraţii morale,
sentimente religioase ş.a.); un “dat” istoric este considerat ca un “dat” natural consolidat de istorie, vag şi universal în linii mari, dar
particular în detalii şi susceptibil de modificări; un “dat” raţional al dreptului, reprezentat de regulile de conduită pe care raţiunea le
extrage din natura omului şi legăturile acestuia cu lumea; un “dat” ideal pentru a cărui explicare trebuie luată în considerare ideea de
justiţie, înţeleasă ca virtute ce tinde spre just, considerat aici ca principiu esenţial ce include ideea de ordine, de echilibru. Prezentate de
Ioan VIDA, în Manual de legistică formală. Introducere în tehnica şi procedura legislativă, 2000, pp. 27-28.
Referitor la justiţie şi lege, a se vedea, exprimată în contemporaneitate, şi ideea potrivit căreia „justiţia este prima virtute a instituţiilor
sociale, aşa cum adevărul este pentru sistemele de gândire”. De aceea, oricât de eficiente şi de bine întocmite ar fi legile, dacă sunt
injuste, acestea trebuiesc modificate sau abrogate. John RAWLS, A Theory of Justice, Oxford University Press, Revised edition, 1999, p.
3
50
În literatura de specialitate, normele pe care se bazează activitatea de elaborare a actelor normative au primit denumirea de reguli
constructive (ca reguli de mijloace), pentru a face distincţia acestora de regulile normative (ca reguli de scop), adică cele care impun o
anumită conduită sau o abţinere de la o anumită conduită. Apud Alexandru VĂLLIMĂRESCU, 1999, pp. 300-301, citându-i pe Leon
Duguit şi pe Jean Dabin. .
51
Anita NASCHITZ, Teorie şi tehnică în procesul de creare a dreptului, 1969, p. 21.
52
Andrei SIDA, Teoria generală a dreptului, 2004, p. 117.
53
Ioan VIDA, Manual de legistică formală. Introducere în tehnica şi procedura legislativă, 2000, pp. 39-40.
Page 44 of 82
 La începutul secolului al XX-lea erau semnalate trei grupuri de autori ale căror teorii aveau la bază idei
asemănătoare cu privire la relaţia dintre tehnică şi ştiinţă în elaborarea actelor normative: grupul tehnicienilor puri, care,
prin teoria lor, susţineau că tot ce este regulă de drept pozitiv constituie partea tehnică a dreptului; grupul sociologilor
puri, care considerau dreptul pozitiv ca fiind traducerea fidelă a realităţilor sociale, în acest context tehnica neavând decât
rolul de a completa şi dezvolta regulile formulate de ştiinţă; grupul juriştilor sociologi, care acordau un rol relativ egal
tehnicii şi ştiinţei, considerând regulile şi principiile dreptului fie opera ştiinţei, fie a tehnicii juridice 54.
Ne raliem punctului de vedere al ultimului grup, considerând că tehnica nu poate exista în sine, fără a ţine cont de
conţinutul căruia i se aplică şi care este asigurat printr-un ansamblu de cunoştinţe ce fac parte din ştiinţă. În procesul de
elaborare a actelor normative, măsura în care legiuitorul valorifică rezultatele ştiinţei depinde de gradul de cunoaştere
ştiinţifică a realităţilor. Prin cunoaştere se mijloceşte procesul de reflectare, legând obiectul cunoaşterii de rezultatul
cunoaşterii, dreptul devenind astfel o expresie a realităţilor înconjurătoare. Este motivul pentru care cunoaşterea ştiinţifică
a realităţilor sociale reprezintă una dintre condiţiile fără de care nu putem vorbi de o legiferare 55 eficientă56.
În procesul de elaborare a actelor normative nu există o graniţă fixă între tehnică şi ştiinţă, aşa cum nu există
graniţe fixe nici între diferitele ramuri ale ştiinţei57. Separarea ştiinţei şi tehnicii în procesul de creare a dreptului presupune
identificarea unui element raţional – care domină procesul de cunoaştere -, şi a unui element artificial – care domină
voinţa58.
Chiar dacă terminologia utilizată nu este una unitară 59, s-a statuat că suntem în faţa unei ştiinţe a elaborării actelor
normative sau o ştiinţă a legiferării 60, ştiinţă juridică de sine-stătătoare consacrată deja sub denumirea de legistică
formală61.
Legislaţia unui stat reprezintă un sistem, sistemul de drept naţional – unul dintre elementele de cea mai mare
însemnătate ce particularizează un stat 62. Funcţionarea bună a sistemului depinde, în mare măsură, de armonia şi buna
corelare a părţilor sale componente, a reglementărilor anterioare cu cele posterioare, a reglementărilor generale cu cele
speciale, a reglementărilor cu forţă juridică superioară cu cele aflate pe trepte inferioare ale ierarhiei normative 63. Pentru
integrarea dispoziţiilor legale în sistemul dreptului este necesară o tehnică, adică folosirea unor procedee, metode,
construcţii, artificii prin care soluţiile de fond dobândesc practicabilitate, “capacitate de inserare” în viaţa socială 64.
Respectarea normelor de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative este şi o garanţie a respectării lor
de bunăvoie65, dar şi a autorităţii lor. (forţei lor juridice şi credibilităţii actelor respective). Ele se impun prin rigoarea cu
care au fost elaborate, ţinându-se cont, pe de o parte, de respectarea procedurilor, metodelor, principiilor elaborării
normelor juridice, care să le confere un caracter ştiinţific, clar şi coerent 66, scoţând în evidenţă măiestria şi spiritul 67
legiuitorului, şi, pe de altă parte, avându-se în vedere ca actele juridice normative să răspundă nevoilor reale ale societăţii
(de ordin social, economic, moral, istoric etc. 68) şi să corespundă sistemului de valori, fiind, într-un anume sens, o
rezultantă a acestui sistem69. Şi aceasta, în condiţii în care complexitatea şi volumul actuale ale contactelor inter şi intra-
54
Apud Alexandru VĂLLIMĂRESCU, Tratat de enciclopedia dreptului, 1999, pp. 301-315, Secţiunea a II-a, Concepţiile asupra
noţiunii de tehnică juridică.
55
Pentru înţelesul şi obiectul noţiunii de “legiferare”, a se vedea Infra,Precizări terminologice.
56
Apud Gheorghe BOBOŞ, Corina BUZDUGAN, Teoria generală a dreptului, Editura „Argonaut”, Cluj-Napoca, 2005, p. 124.
57
Gheorghe BOBOŞ, Teoria generală a dreptului, Editura „Argonaut”, Cluj-Napoca, 1999, p. 7.
58
Ioan VIDA, Manual de legistică formală. Introducere în tehnica şi procedura legislativă, 2000, p. 29.
59
Pentru a acoperi acelaşi domeniu, mai sunt utilizate şi noţiunile de “ştiinţa legislativă şi sociologia legislaţiei”, respectiv “ştiinţa
legislativă şi etimologia legislaţiei”, sau “ştiinţa legislaţiei”. Apud Nicolae POPA, Teoria generală a dreptului, 1998, pp. 221, 227;
Nicolae POPA, Teoria generală a dreptului, 2002, pp. 198, 203.
60
Apud Gheorghe BOBOŞ, Corina BUZDUGAN, Teoria generală a dreptului, Editura „Argonaut”, Cluj-Napoca, 2005, p. 124; Ioan
VIDA, Manual de legistică formală. Introducere în tehnica şi procedura legislativă, pp. 6-7.
61
Pentru înţelesul şi obiectul noţiunii de “legistică formală”, a se vedea Infra,Precizări terminologice.
62
Victor-Dan ZLĂTESCU, Introducere în legistica formală, 1995, p. 11.
63
Apud Anita NASCHITZ, Teorie şi tehnică în procesul de creare a dreptului, 1969, p. 202.
64
Apud Anita NASCHITZ, Teorie şi tehnică în procesul de creare a dreptului, 1969, p. 199.
65
În sprijinul afirmaţiei noastre, precizăm că, Nicolae POPA, în Teoria generală a dreptului, 2002, p. 187, aminteşte observaţia lui
Lucian Blaga potrivit căreia ambiţia nemărturisită a oricărui legiuior ar fi aceea de a promulga “legi cu prestigiu de legendă şi cu
eficacitate de legi nescrise”.
66
Ion CRAIOVAN, Tratat elementar de teoria generală a dreptului, 2001, p. 263; Sorin POPESCU, Victoria ŢĂNDĂREANU,
Probleme actuale ale tehnicii legislative, Editura “Lumina Lex”, Bucureşti, 2003, p. 34.
67
Radu I. MOTICA, Gheorghe MIHAI, Teoria generală a dreptului, 2001, p. 145.
68
Romul-Petru VONICA, Introducere generală în drept, 2000, p. 339..
69
Nicolae POPA, Teoria generală a dreptului, Editura “Actami”, Bucureşti, 1998, p. 228.
Page 45 of 82
sociale amplifică sarcinile organelor legislative, determinând creşterea capacităţii lor de receptare a comandamentelor
sociale, de apreciere proprie a acestor comandamente, de perfecţionare a tehnicii de elaborare a normelor juridice, ca şi a
conţinutului acestor norme70. Activitatea organelor cu atribuţii normative prezintă astfel o incontestabilă valoare teoretică,
dar, mai ales, practică71. Intervenţia activă a legiuitorului prin prisma unor preocupări specifice de utilitate şi
practicabilitate se realizează şi la nivelul raporturilor dintre factorii de configurare (determinare) a dreptului şi soluţiile de
tehnică legislativă72. Subscriem afirmaţiei73 potrivit căreia a legifera, în înţelesul larg al noţiunii, este o ştiinţă 74, o artă75 şi
o tehnică76.

2. Precizări terminologice
Fără a fi diminuate importanţa şi rolul activităţii de elaborare a normelor juridice, pentru modelarea conţinutului
regulilor de drept şi pentru exprimarea lor într-o formă specifică 77, sunt utilizate mai multe noţiuni, cu un înţeles mai larg
sau mai restrâns78, dintre care ne vom opri doar la câteva în rândurile care urmează.
A. Unii autori se referă la tehnica normativă, având în vedere ansamblul de principii, metode,
proceduri etc. care reprezintă rigori specifice normativităţii juridice şi care stau la baza elaborării
tuturor categoriilor de norme sau acte juridice normative 79. Este o denumire generică pe care o putem
utiliza pentru a desemna ceea ce se înţelege, la modul general, prin întreg procesul de normare.
B. Alţi autori utilizează noţiunea de tehnică legislativă. O asemenea denumire, dacă nu i se
precizează corect conţinutul, poate duce la confuzii, întrucât poate avea o dublă semnificaţie 80.
Unii autori, când se referă în sens restrâns la această noţiune, în alternanţă cu aceea de legiferare81, vizează
procesul de elaborare sau creare a legilor 82 – ca actul juridic normativ cu cea mai mare forţă juridică în ierarhia izvoarelor

70
Dumitru MAZILU, Teoria generală a dreptului, Editura “All Beck”, Bucureşti, 1999, p. 199.
71
Dumitru MAZILU, Teoria generală a dreptului, 1999, p. 198; Anita NASCHITZ, Teorie şi tehnică în procesul de creare a dreptului,
1969, p. 205; Nicolae POPA, Mihail-Constantin EREMIA, Simona CRISTEA, Teoria generală a dreptului, Ediţia 2, 2005, p. 182.
72
Anita NASCHITZ, Teorie şi tehnică în procesul de creare a dreptului, 1969, p. 205.
73
Victor-Dan ZLĂTESCU, Introducere în legistica formală, 1995, p. 11.
74
De asemenea, Nicolae POPA, în Teoria generală a dreptului, 1998, p. 227, se referă la “ştiinţa legislaţiei” care formulează ideile,
principiile călăuzitoare ale dreptului pozitiv.
Primul care a făcut distincţie între ştiinţă şi tehnică a fost Ihering, preluată de aproape toţi autorii care i-au urmat şi au avut preocupări
referitoare la elaborarea actelor normative. Apud Alexandru VĂLLIMĂRESCU, Tratat de enciclopedia dreptului, 1999, p. 297.
75
A fost emisă şi opinia potrivit căreia în conţinutul variat şi complex al noţiunii de tehnică legislativă, delimitându-se de procedeele
fundamentale de tehnică legislativă, anumite practici şi metode ţin „oarecum nu de „arta” ci de „meşteşugul” legiferării (cum ar fi modul
de redactare a textelor de lege, modul de prezentare exterioară a actelor normative, modul de structurare şi sistematizare interioară a
acestor acte normative)”. Apud Anita NASCHITZ, Teorie şi tehnică în procesul de creare a dreptului, 1969, p. 199. A se vedea şi
Alexandru VĂLLIMĂRESCU, Tratat de enciclopedia dreptului, 1999, p. 296, potrivit căruia unii văd în drept „o artă sau o tehnică,
bazată pe sociologie”.
76
Abordând relaţia dintre „ştiinţă” şi „tehnică” din punctul de vedere al activităţii constructive a legiuitorului, Anita Naschitz afirma că
o distincţie între ele este relativă, dar dacă tot este să se facă o asemenea distincţie, propunea ca aceasta să fie făcută între „activitatea de
elaborare a soluţiilor de fond şi cea de elaborare a soluţiilor tehnice”. Anita NASCHITZ, Teorie şi tehnică în procesul de creare a
dreptului, 1969, p. 205.
Se pare că Savigny ar fi fost primul care a utilizat expresia de tehnică în drept, distingând în drept un aspect politic – opera spontană a
conştiinţei populare -, şi un aspect tehnic – reprezentat de elaborarea ştiinţifică a dreptului de către jurisconsulţi. Apud Alexandru
VĂLLIMĂRESCU, Tratat de enciclopedia dreptului, 1999, p. 297.
77
Gheorghe BOBOŞ, Teoria generală a dreptului, 1999, p. 213.
78
Pentru o analiză a semnificaţiei şi întinderii noţiunilor de tehnică legislativă, tehnică legislativă propriu-zisă, tehnică juridică, “tehnică
legislativă externă” şi “tehnică legislativă internă” etc., a se vedea şi Anita NASCHITZ, Teorie şi tehnică în procesul de creare a
dreptului, 1969, pp. 195-206.
79
Andrei SIDA, Teoria generală a dreptului, 2004, p. 116.
80
Ion CRAIOVAN, Tratat elementar de teoria generală a dreptului, 2001, p. 265; Victor-Dan ZLĂTESCU, Introducere în legistica
formală, 1995, p. 11.
81
Ion CRAIOVAN, Tratat elementar de teoria generală a dreptului, 2001, p. 263; Andrei SIDA, Teoria generală a dreptului, 2004, p.
116-117.
82
A se vedea şi Constituţia României, Titlul III. Autorităţile publice, Capitolul I. Parlamentul, Secţiunea 3. Legiferarea, art. 73-79.
Constituţia României a fost republicată, cu completări, modificări, reactualizarea denumirilor şi renumerotarea textelor, în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 767 din data de 31 octombrie 2003. Conform Constituţiei României, art. 73. Categorii de legi,
Parlamentul României adoptă legi constituţionale, legi organice şi legi ordinare.
Page 46 of 82
formale ale dreptului, deci activitatea de legiferare a puterii legislative în stat. În cadrul acestui proces, legea asigură
reglementarea relaţiilor esenţiale pentru buna funcţionare a mecanismului social83.
Considerăm că ar trebui să facem o distincţie, pe de o parte, între înţelesul pe care Constituţia îl conferă
„legiferării”, şi anume etapele modelării actului normativ, respectiv: iniţiativa, elaborarea, dezbaterea, adoptarea,
promulgarea etc., legilor şi hotărârilor privind regulamentele Camerelor Parlamentului, şi, pe de altă parte, înţelesul
“activităţii de legiferare” stabilit în Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor
normative84, când în categoria de lege este considerat orice act normativ, în înţelesul larg de izvor formal de drept pozitiv 85.
Pentru clarificarea problemei, trebuie pornit de la înţelesul şi scopul pe care însuşi legiuitorul român le-a stabilit
referindu-se la activitatea de legiferare şi la tehnica legislativă în Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă
pentru elaborarea actelor normative, republicată.
Potrivit Legii nr. 24/2000 activitatea de legiferare reprezintă principala modalitate de implementare a politicilor
86
publice , asigurând instrumentele necesare pentru punerea în aplicare a soluţiilor de dezvoltare economică şi socială,
precum şi pentru exercitarea autorităţii publice87. Prin respectarea principiilor generale de legiferare proprii sistemului
dreptului românesc, se realizează reglementarea relaţiilor sociale prin lege şi prin celelalte categorii de acte normative.
Potrivit Legii nr. 24/2000, activitatea de legiferare are în vedere sensul generic al legii, avându-se în vedere toate
categoriile de acte normative (incluzând legile, şi nelimitându-se doar la acestea), care se iniţiază, se elaborează, se adoptă
şi se aplică în conformitate cu prevederile Constituţiei României 88, cu dispoziţiile Legii nr. 24/2000 şi cu principiile ordinii
de drept89.
Astfel, noţiunea de “legiferare” poate avea un înţeles restrâns (când este vorba de legile adoptate de Parlament)
sau unul larg (când este vorba de toate categoriile de acte juridice normative, indiferent de organul abilitat să le
adopte/emită etc.), aşadar în funcţie de categoria de acte normative şi organe abilitate să le elaboreze. Legiferarea constituie
un fenomen juridic ce se deosebeşte atât de relaţia juridică, cât şi de dreptul pozitiv90.
Referindu-se la tehnica legislativă, legiuitorul român precizează că aceasta asigură sistematizarea, unificarea şi
coordonarea legislaţiei, conţinutul şi forma juridică adecvate pentru fiecare act normativ, prin intermediul normelor de
tehnică legislativă fiind definite: părţile constitutive, structura, forma şi modul de sistematizare a conţinutului unui act
normativ; procedeele tehnice privind modificarea, completarea, abrogarea, publicarea şi republicarea actelor normative, la
care se adaugă şi limbajul şi stilul actului normativ91.
În activitatea de studiere şi analiză a noţiunii de tehnică legislativă au fost formulate mai multe definiţii 92 dintre
care ne vom opri doar la câteva: potrivit unor autori 93, tehnica legislativă constituie un ansamblu de operaţii şi procedee
folosite în activitatea de elaborare a proiectelor de legi şi a altor acte normative, care contribuie, pe de o parte, la
determinarea unor soluţii legislative judicios alese – potrivit cerinţelor sociale – şi, pe de altă parte, la modul de exprimare
al acestora în texte corespunzător redactate, reprezentând o parte constitutivă a tehnicii juridice 94. O altă definiţie, este cea
potrivit căreia tehnica legislativă „este alcătuită dintr-un complex de metode şi procedee menite să asigure o formă

83
Victor-Dan ZLĂTESCU, Introducere în legistica formală, 1995, p. 11.
84
Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative a fost republicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 453 din data de 4 iulie 2007.
85
Apud Mircea DJUVARA, Teoria generală a dreptului. Drept raţional. Izvoare şi drept pozitiv, 1999, p. 316.
86
Politicile publice reprezintă totalitatea activităţilor desfăşurate de administraţia publică centrală de specialitate în scopul soluţionării
problemelor de politici publice identificate şi pentru asigurarea dezvoltărilor necesare într-un anumit domeniu. Obiectivul politicii
publice este reprezentat de situaţia pe care Guvernul se angajează să o realizeze prin iniţierea unor măsuri într-un anumit domeniu de
politici publice. Conform Glosarului şi Capitolului II. Direcţii de acţiune, 1.1.1. Definirea şi structura documentelor de politici publice,
din Hotărârea Guvernului nr. 870 din 28 iunie 2006 privind aprobarea Strategiei pentru îmbunătăţirea sistemului de elaborare,
coordonare şi planificare a politicilor publice la nivelul administraţiei publice centrale, publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 637 din data de 24 iulie 2006.
87
Conform art. 1. Activitatea de legiferare, al. (3) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea
actelor normative.
88
Cu toate că, aşa cum subliniam anterior, secţiunea din Constituţie referitoare la legiferare se referă exclusiv la actele juridice normative
ale Parlamentului.
89
Conform art. 1. Activitatea de legiferare, al. (1) şi (2) din Legea nr. 24/2000.
90
Apud Radu I. MOTICA, Gheorghe MIHAI, Teoria generală a dreptului, Editura “All Beck”, Bucureşti, 2001, p. 143.
91
Conform art. 2. Tehnica legislativă din Legea nr. 24/2000.
92
Gheorghe BOBOŞ, Teoria generală a dreptului; Nicolae POPA, Teoria generală a dreptului, 1998; Andrei SIDA, Introducere în
teoria generală a dreptului, 1999; Victor-Dan ZLĂTESCU, Introducere în legistica formală, 1995 ş.a.
93
Radu I. MOTICA, Gheorghe MIHAI, Teoria generală a dreptului, Editura “Alma Mater” Timişoara, 1999, p. 217.
94
Radu I. MOTICA, Gheorghe MIHAI, Teoria generală a dreptului, Editura “All Beck”, Bucureşti, 2001, p. 145.
Page 47 of 82
corespunzătoare conţinutului (substanţei) reglementărilor juridice” 95. Remarcăm că, deşi în formule diferite, definiţiile
amintite subliniază că tehnica legislativă are în atenţie atât forma, structura exterioară a normelor juridice, prin modul
formal-juridic96 de alcătuire redacţională a conţinutului normei juridice, cât şi conţinutul (substanţa) normelor
reglementate.
Tehnica legislativă este parte constitutivă a tehnicii juridice 97, limitată la procedeele ce vizează doar elaborarea
dreptului98, respectiv a normelor cuprinse în actele normative.
C. Tehnica juridică. Tehnica juridică a căpătat diferite semnificaţii şi întinderi în concepţia
diferiţilor autori care au abordat tema elaborării normelor juridice. Toate definiţiile tehnicii juridice,
chiar dacă sunt diferit formulate, reflectând, totodată, şi concepţii sensibil diferite, teoretic se aseamănă
prin considerarea acestei tehnici ca fiind “opera artificială a omului de drept modelând fondul dreptului,
conform necesităţilor pur juridice”99.
Au existat unii autori care au considerat ca sinonim termenul de tehnică legislativă cu cel de tehnică juridică 100.
Autorii care suprapuneau cei doi termeni, pornind de la poziţia centrală pe care o ocupă tehnica legislativă (sau, pe scurt,
legiferarea) în procesul de elaborare, de creare a actelor normative, nu au separat elaborarea actelor normative de
realizarea101 acestora în practică.
Majoritatea autorilor însă fac o distincţie între tehnica juridică şi tehnica legislativă. Tehnica legislativă este, după
cum am văzut, o noţiune cu o sferă mai restrânsă cuprinzând aspectele tehnice în procesul de elaborate a dreptului, pe când
tehnica juridică este o noţiune mai largă, ce cuprinde atât elaborarea dreptului, cât şi aplicarea lui 102. Una dintre primele
definiţii largi date tehnicii juridice, care nu pun semnul de egalitate între aceasta şi tehnica legislativă este aceea formulată
la începutul secolului al XX-lea de J. Bonnecase 103, potrivit căruia tehnica juridică reprezintă „totalitatea mijloacelor cu
ajutorul cărora se elaborează, apar, se transformă, se aplică şi se sting regulile de drept”. Potrivit unor definiţii recente,
tehnica juridică este „un proces complex care desemnează anumite reguli, principii, metode, procedee, operaţii folosite
pentru elaborarea, realizarea, aplicarea şi interpretarea normelor juridice” 104, în scopul asigurării eficienţei sociale depline a
acestora105, făcându-le aplicabile la varietatea şi complexitatea vieţii sociale 106. Potrivit altor definiţii, tehnica juridică
reprezintă “ansamblul mijloacelor, procedeelor, artificiilor prin care necesităţile pe care le înfăţişează viaţa socială capătă
formă juridică (se exprimă în conţinutul normei de drept) şi se realizează apoi în procesul convieţuirii umane” 107, sau
„aspectele tehnice legate atât de procesul de elaborare a normelor juridice, cât şi cel de aplicare a lor” 108. Pe scurt, tehnica
juridică înglobează toate etapele şi procedeele de elaborare a normei juridice, limbajul şi stilul actelor normative,
procedeele de interpretare, precum şi realizarea ei în practică - prin respectarea de bunăvoie sau prin aplicare de către
organele abilitate, atât caracterele formale ale legii şi ale obiceiului, cât şi cadrul hotărârilor judecătoreşti şi metodele de
expunere ale doctrinei.
Aşadar, se conturează existenţa a trei componente ale tehnicii juridice: tehnica legislativă, prezentată anterior,
celelalte două componente ale tehnicii juridice fiind interpretarea normelor juridice şi realizarea dreptului. Făcându-se
referire la tehnica juridică în totalitatea ei, cuprinzând cele trei componente, aceasta a mai fost denumită şi tehnica
dreptului109.
95
Nicolae POPA, Teoria generală a dreptului, 2002, p. 203.
96
Andrei SIDA, Introducere în teoria generală a dreptulu, 1999, p. 135.
97
A se vedea şi: Radu I. MOTICA, Gheorghe MIHAI, Teoria generală a dreptului, 2001, p. 145; Nicolae POPA, Teoria generală a
dreptului, 2002, p. 203; .
98
Ioan SANTAI, Teoria generală a dreptului, Editura „Risoprint”, Cluj-Napoca, 2007, p. 123.
99
Apud Alexandru VĂLLIMĂRESCU, Tratat de enciclopedia dreptului, 1999, p. 300.
100
A se vedea precizări în acest sens în: Radu I. MOTICA, Gheorghe MIHAI, Teoria generală a dreptului, 1999, p. 217; N. POPA,
Teoria generală a dreptului, 1998, p. 226; Andrei SIDA, Introducere în teoria generală a dreptului, 1999, p. 136.
101
Pentru realizarea dreptului, a se vedea Infra, Capitolul XV. Aplicarea normelor juridice.
102
Romul-Petru VONICA, Introducere generală în drept, 2000, p. 343. Potrivit acestui autor, noţiunea de tehnică juridică poate fi
înţeleasă în sens larg (elaborarea, interpretarea şi aplicarea dreptului) şi în sens restrâns (procedeele prin care prin care normele juridice
sunt elaborate, formele prin care politica legislativă a unui stat este exprimată în drept).
103
J. BONNECASE, citat de Dumitru MAZILU, 1999, p. 228 şi de Alexandru VĂLLIMĂRESCU, Tratat de enciclopedia dreptului,
1999, p. 300.
104
Ion CRAIOVAN, Tratat elementar de teoria generală a dreptului, 2001, p. 263.
105
Ioan SANTAI, Teoria generală a dreptului, 2007, p. 122.
106
Dumitru MAZILU, 1999, p. 229.
107
Nicolae POPA, Teoria generală a dreptului, 1998, p. 226.
108
Gheorghe BOBOŞ, Teoria generală a dreptului, 1999, p. 213, citându-i pe Traian IONAŞCU şi Eugen BARASCH.
109
Ioan SANTAI, Teoria generală a dreptului, 2007, p. 122.
Page 48 of 82
 Pentru a face distincţie între procesul de elaborare a normelor juridice care intră în tehnica legislativă, ca parte a
tehnicii juridice, şi celelalte două componente ale tehnicii juridice, a fost utilizată şi noţiunea de tehnică juridică
normativă110.
Când Jean Dabin preciza că tehnica juridică se poate referi atât la conţinutul reglementării, cât şi la forma
acesteia, făcând distincţia între “tehnica juridică materială” - care se referă la fondul reglementării, şi “tehnica juridică
formală” - care se referă la forma reglementării din perspective utilizării procedeelor tehnice, logice, sistematice, filologice
-, cu scopul asigurării unei cât mai bune percepţii a comandamentului juridic în ordinea socială 111, avea în vedere tehnica
legislativă.
Într-o altă formulare, tehnica juridică reprezintă un aspect de execuţie al elementului raţional, constând în metode
care au menirea de a transforma socialul în juridic, regulile de conduită în reguli de drept cu caracter obligatoriu, cu scopul
de a asigura aplicarea dreptului112.
D. Legistica formală este o altă denumire pe care unii autori au considerat-o identică tehnicii
legislative, pe de o parte, pentru că acesta din urmă poate avea o dublă semnificaţie, după cum se
desprinde din cele anterior prezentate, şi, pe de altă parte, pentru că a fost deja consacrat în literatura
occidentală113. Considerându-se că termenul de legistică formală exprimă cât se poate de bine procesul
de transformare a materialului brut ce urmează a fi prelucrat în texte de lege 114, a fost propus termenul
de “legistică formală” în locul celui de “tehnică legislativă”.
Alţi autori însă au mers mai departe cu analiza, argumentând că cele două noţiuni nu se confundă întrucât
“legistica formală” are un conţinut mai larg, cuprinzând atât normele metodologice de redactare a actelor normative, cât şi
regulile de procedură legislativă, ambele categorii de norme având caracter formal şi reprezentând condiţii faţă de care nu
se poate face abstracţie la elaborarea actelor normative115.
Legistica formală este considerată a reprezenta un domeniu de vârf al ştiinţei dreptului, ridicând numeroase
probleme alimentate atât de variabilitatea procedeelor tehnice, cât şi de caracterul schimbător al acestora 116. Legistica
formală, datorită caracterului ei complex, este considerată în doctrină atât ramură distinctă de drept, cât şi o ştiinţă juridică
de sine stătătoare, pe lângă faptul că a fost introdusă ca disciplină de studiu în unele instituţii de învăţământ superior 117.
În considerarea legisticii formale ca ramură de drept au fost luate în calcul: obiectul de reglementare - ansamblul
de norme juridice care reglementează procesul de elaborare a actelor normative, cuprinse în diverse izvoare: Constituţia
României, legi organice şi ordinare, ordonanţe, regulamentele şi cutumele parlamentare, hotărâri ale Guvernului; metoda
de reglementare - autoritar-descriptivă: normele juridice elaborate potrivit acestei metode sunt descriptive prin conţinutul
lor şi autoritare prin modul în care sunt impuse participanţilor; existenţa unor principii de drept specifice: principiul
fundamentării ştiinţifice a actelor normative; principiul asigurării echilibrului între dinamica şi statica dreptului; principiul
corelării actelor normative; principiul accesibilităţii şi economiei de mijloace în elaborarea actelor normative. Chiar dacă
unele dintre aceste norme fac parte dintr-o altă ramură a dreptului (de exemplu, regulile procedurii legislative care sunt
studiate în cadrul dreptului constituţional), având în vedere scopul acestor norme, se consideră că ar putea fi grupate şi într-
o altă ramură a dreptului, legistica formală, alături de normele tehnicii legislative care nu aparţin nici unei alte ramuri de
drept118.
De asemenea, se pledează pentru considerarea legisticii formale printre ştiinţele juridice de ramură, chemată fiind
să propună soluţii pentru simplificarea, armonizarea şi sistematizarea legislaţiei, având totodată menirea de a releva
regulile jocului politic în procesul de elaborare, adoptare şi intrare în vigoare a legii.119
Din cele expuse mai sus se desprinde faptul că, deşi sunt propuse mai multe denumiri pentru a desemna activitatea
de creare a dreptului, acoperind un domeniu mai larg sau mai restrâns al acesteia, pentru o abordare completă trebuie avute
110
A se vedea şi Andrei SIDA, Teoria generală a dreptului, 2004, p. 116.
111
Despre distincţia dintre “tehnica juridică materială”, şi “tehnica juridică formală”, propusă de către unul dintre părinţii tehnicii
legislative, Jean Dabin, în Theorie generale du droit, Bruxelles, 1953, citat de Victor-Dan ZLĂTESCU, în Introducere în legistica
formală, 1995, p. 12.
112
Apud Vladimir HANGA, Dreptul şi tehnica juridică, 2000, p. 26.
113
Victor-Dan ZLĂTESCU, Introducere în legistica formală, 1995, p. 7. De asemenea, cel care, iniţial, a propus această denumire, I.
Byvoet, în Legistique formelle (Technique legislative), a limitat-o la tehnica legislativă. Apud Ioan VIDA, Manual de legistică formală.
Introducere în tehnica şi procedura legislativă, Ed. „Lumina Lex”, Bucureşti, 2000, p. 6.
114
Victor-Dan ZLĂTESCU, Introducere în legistica formală, 1995, p. 13.
115
Ioan VIDA, Manual de legistică formală. Introducere în tehnica şi procedura legislativă, 2000, p. 6.
116
Victor-Dan ZLĂTESCU, Introducere în legistica formală, 1995, p. 7.
117
Este vorba despre Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative (SNSPA) din Bucureşti. Ioan VIDA, Manual de legistică
formală. Introducere în tehnica şi procedura legislativă, 2000, p. 5, .
118
Apud Ioan VIDA, Manual de legistică formală. Introducere în tehnica şi procedura legislativă, 2000, pp. 7-12.
119
Apud Ioan VIDA, Manual de legistică formală. Introducere în tehnica şi procedura legislativă, 2000, pp. 12-16.
Page 49 of 82
în vedere atât normele metodologice privind redactarea actelor normative (a se vedea Legea nr. 24/2000 privind normele de
tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative), cât şi procedurile aplicate acestora în vederea adoptării sau
aprobării (de exemplu, Hotărârea Guvernului nr. 1226/2007 pentru aprobarea Regulamentului privind procedurile, la
nivelul Guvernului, pentru elaborarea, avizarea şi prezentarea proiectelor de documente de politici publice, a proiectelor de
acte normative, precum şi a altor documente, în vederea adoptării/aprobării 120), pentru a dobândi forţă juridică. Cele două
aspecte ale activităţii de creare a dreptului sunt reglementate în România prin acte normative diferite, care se completează
reciproc.
***
În cele ce urmează, vom puncta câteva aspecte mai importante din activitatea de elaborare a actelor normative,
având în vedere atât unele norme de tehnică legislativă cât şi unele proceduri, urmând să amintim principiile tenicii de
elaborare a actelor normative, etapele tehnicii de elaborare a actelor normative, părţile constitutive şi structura formală a
actelor normative. De asemenea, vom utiliza termenul de „legiuitor” pentru a desemna toate tipurile de autorităţi investite
cu atribuţia de a elabora acte normative. Reamintim că prin noţiunea de „elaborare” înţelegem atât elaborarea unor noi
reglementări juridice, cât şi modificarea sau completarea celor deja existente. Unde nu se precizează altfel, noţiunea de
„lege” este considerată în sensul ei generic, înţelegând orice act normativ.

3. Principiile tehnicii de elaborare a actelor normative

Modelarea normei juridice, atât sub aspectul structurii interne, cât şi al formei exterioare este
subordonată unor principii specifice. Cu toate că nu toţi autorii au în vedere aceleaşi principii 121, sau formularea
lor diferă uneori, majoritatea autorilor se opresc cu aproximaţie la următoarele principii a căror respectare este
obligatorie în activitatea de elaborare a actelor normative:

A. Principiul fundamentării ştiinţifice a activităţii de elaborare a normelor juridice implică din partea
legiuitorului cunoaşterea ştiinţifică a realităţilor, necesităţilor şi implicaţiilor normării juridice 122.
Fundamentarea noii reglementări trebuie să aibă ca punct de pornire dezideratele sociale prezente şi de
perspectivă, luând în calcul şi insuficienţele legislaţiei în vigoare. Elaborarea unor noi reglementări trebuie
fundamentată atât pe evaluarea impactului legislaţiei specifice aflate în vigoare la momentul elaborării
proiectului de act normativ, cât şi pe evaluarea impactului politicilor publice implementate de noul act
normativ123. Fundamentarea adecvată a iniţiativelor legislative este asigurată printr-o evaluare preliminară 124 a
impactului proiectelor de lege, a propunerilor legislative şi a celorlalte proiecte de acte normative, care se
realizează printr-un set de activităţi şi proceduri privind identificarea şi analizarea efectelor economice, sociale,
de mediu, legislative şi bugetare.
În funcţie de importanţa şi complexitatea proiectelor de acte normative, elaborarea acestora trebuie
precedată: de o activitate de documentare şi analiză ştiinţifică pentru cunoaşterea temeinică a realităţilor
economico-sociale, a evoluţiei şi tendinţelor fenomenelor şi relaţiilor sociale ce urmează a forma obiectul
reglementării juridice125; de o trecere în revistă a istoricului legislaţiei domeniului aflat în atenţie, precum şi a
reglementărilor similare din legislaţia străină, în special din ţările membre ale Uniunii Europene 126, dar şi din
legislaţia internaţională când este cazul. Pentru documentarea legislativă informaţiile pot fi obţinute de la
Consiliul Legislativ127 ori de la alte autorităţi ori instituţii cu atribuţii de informare în materia respectivă. În
activitatea de documentare pentru fundamentarea proiectelor de acte normative mai sunt avute în vedere atât

120
Hotărârea Guvernului nr. 1226/2007 penru aprobarea Regulamentului privind procedurile, la nivelul Guvernului, pentru
elaborarea, avizarea şi prezentarea proiectelor de documente de politici publice, a proiectelor de acte normative, precum şi a
altor documente, în vederea adoptării/aprobării a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 716 din 23 octombrie
2007.
121
În afară de principiile pe care le amintim aici, au mai fost conturate şi un principiu al planificării şi prognozei legislative, precum şi
principiul unităţii reglementărilor juridice. Apud Ioan SANTAI, Teoria generală a dreptului, 2007, pp. 121-122.
122
Andrei SIDA, Teoria generală a dreptului, 2004, p. 118.
123
Conform art. 6 al. (2) din Legea nr. 24/2000, republicată.
124
Conform art. 61 din Legea nr. 24/2000, republicată.
125
Gheorghe BOBOŞ, Teoria generală a dreptului, 1999, p. 214.
126
Conform art. 19 al. (1) din Legea nr. 24/2000, republicată.
127
Conform art. 79 din Constituţia României, republicată, Consiliul Legislativ este un organ consultativ de specialitate al Parlamentului,
care avizează proiectele de acte normative în vederea sistematizăeii, unificării şi coordonării întregii legislaţii, ţinînd totodată şi evidenţa
oficială a legislaţiei României.
Page 50 of 82
jurisprudenţa – practica Curţii Constituţionale în domeniul supus reglementării, practica instanţelor de judecată
în aplicarea reglementărilor în vigoare –, cât şi doctrina juridică în materie 128.
Pentru o cunoaştere cât mai fidelă a unui domeniu supus reglementării se apelează la specialişti, la
institute de cercetare, universităţi, societăţi comerciale sau organizaţii neguvernamentale, care, pe baza unui
contract de prestării servicii, vor realize evaluarea preliminară a impactului proiectului de act normativ, la
cererea iniţiatorului acestuia129. Mai mult, în cadrul autorităţilor publice care, conform atribuţiilor şi domeniului
lor de activitate, potrivit legii, au dreptul să iniţieze proiecte de acte normative, se constituie grupuri de lucru în
componenţa cărora sunt desemnaţi jurişti, specialişti în domeniul afacerilor europene, specialişti în domeniul
politicilor publice, specialişti din compartimentele corespunzătoare profilului propunerilor de reglementare 130.
Rezultatele studiilor de cercetare şi referirile la sursele de informaţii suplimentare relevante pentru
dezbaterea proiectelor de acte normative trebuie să fie incluse în instrumentele de prezentare şi de motivare ale
proiectului de act normativ131. Instrumentul de prezentare şi motivare include conţinutul evaluării impactului
actului normativ propus, cuprinzând, printre altele 132: motivul emiterii actului normativ, cu referire specială la
insuficienţele şi neconcordanţelor reglementărilor în vigoare; principiile de bază şi finalitatea reglementărilor
propuse; concluziile studiilor, lucrărilor de cercetare, evaluărilor statistice; referiri la documente de politici
publice; impactul socio-economic; impactul financiar asupra bugetului general consolidat pe termen scurt şi
lung; impactul asupra sistemului juridic; compatibilitatea cu reglementările comunitare în materie, precum şi
măsurile viitoare de armonizare care se impun; consultările derulate în vederea elaborării proiectului de act
normativ; activităţile de informare publică privind elaborarea şi implementarea proiectului de act normativ şi ale
secţiunii prevăzute de lege.

B. Principiul respectării unităţii de sistem a dreptului şi principiul supremaţiei legii. Principiul

respectării unităţii de sistem a dreptului înseamnă să fie avută în vedere cerinţa ca noul act normativ să se
integreze organic în sistemul dreptului respectiv, ceea ce presupune ocuparea unui loc şi rol determinant în
angrenajul sistemului legislativ pentru a avea eficienţă şi finalitate 133. Trebuie asigurată cerinţa corelării
sistemului de acte normative pentru obţinerea unui echilibru şi a unei mobilităţi a sistemului de drept. Luând în
considerare dreptul ca sistem, trebuie avute în vedere trăsăturile sistemului pentru ca actele normative nou
elaborate să poate deveni elemente integrate ale sistemului 134.
Proiectul de act normativ trebuie să instituie reguli necesare, suficiente şi posibile care să asigure o cât
mai mare stabilitate şi eficienţă legislativă. Soluţiile din proiectul de act normativ trebuie să fie temeinice,
îmbinând interesul social, politica legislativă a statului român şi, nu în ultimul rând, corelarea noului act
normativ cu ansamblul reglementărilor interne, armonizarea legislaţiei naţionale cu legislaţia comunitară şi cu
tratatele internaţionale la care România este parte 135.
În vederea integrării organice a actului normativ în sistemul legislaţiei trebuie respectate următoarele
reguli: proiectul de act normativ să fie corelat cu prevederile actelor normative de nivel superior sau de acelaşi
nivel, cu care se află în conexiune; proiectul de act normativ, dacă este întocmit pe baza unui act de nivel
superior, nu poate depăşi limitele competenţei instituite prin acel act şi nici nu poate contraveni principiilor şi
dispoziţiilor acestuia; proiectul de act normativ va fi corelat atât cu reglementările comunitare, cât şi cu tratatele
internaţionale la care România este parte136.
Actele normative se elaborează în funcţie de ierarhia lor, de categoria lor şi de autoritatea publică
competentă să le adopte. Din punctul de vedere al tehnicii legislative, la baza iniţierii, elaborării, adoptării şi
aplicării proiectelor de acte normative trebuie ţinut cont de: Constituţia României, republicată; Legea nr.
24/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare; Legea nr. 90/2001 privind organizarea şi
funcţionarea Guvernului României şi a ministerelor, cu modificările şi completările ulterioare; Hotărârea

128
Conform art. 20 din Legea nr. 24/2000, republicată.
129
Conform art. 6 al. (4) din Legea nr. 24/2000, republicată.
130
Conform art. 7 din H.G. nr. 1226/2007.
131
Conform art. 19 al. (3) din Legea nr. 24/2000, republicată, şi art. 8 din H.G. nr. 1226/2007.
132
Conform art. 30 din Legea nr. 24/2000, republicată.
133
Andrei SIDA, Teoria generală a dreptului, 2004, p. 119.
134
Despre trăsăturile sistemului, a se vedea Andrei SIDA, Teoria generală a dreptului, 2004, pp. 49-54.
135
Conform art. 6 al. (1) din Legea nr. 24/2000, republicată.
136
Conform art. 12 din Legea nr. 24/2000, republicată.
Page 51 of 82
Guvernului nr. 1361/2006 privind conţinutul instrumentului de prezentare şi motivare a proiectelor de acte
normative supuse aprobării Guvernului; Hotărârea Guvernului nr. 1226/2007 pentru aprobarea Regulamentului
privind procedurile, la nivelul Guvernului, pentru elaborarea, avizarea şi prezentarea proiectelor de documente
de politici publice, a proiectelor de acte normative, precum şi a altor documente, în vederea adoptării/aprobării;
principiile ordinii de drept137.
Potrivit principiului supremaţiei legii, legea, ca act juridic al Parlamentului, se bucură de o forţă
juridică supremă în ierarhia izvoarelor de drept, iar în cadrul acestora Constituţia, ca lege fundamentală, ocupă
locul cel mai înalt138. Se ştie că însuşi legiuitorul constituant a stabilit o ierarhie a legilor - legi constituţionale,
legi organice şi legi ordinare139.
Există autori care consideră acest principiu ca fiind distinct, de sine-stătător 140, alţii însă îl integrează în
principiul respectării unităţii de sistem a dreptului 141. Indiferent care ar fi abordarea acestui principiu, nu trebuie
uitat faptul că legea, în sensul ei restrâns, reglementează relaţiile esenţiale din societate şi are valoarea juridică
cea mai înaltă.
Mai mult, referindu-ne atât la principiul unităţii de sistem a dreptului, cât şi la cel al supremaţiei legii,
ştim că izvoarele dreptului nu se află pe paliere distincte fără vreo legătură între ele. Din contră, există legături
complexe, atât pe verticală cât şi pe orizontală între actele normative cu valori juridice diferite sau cu aceeaşi
valoare juridică, fapt care este reflectat şi în modul de adoptare a acestora.
Legea nu exclude acţiunea de reglementare a altor categorii de acte normative ci chiar o presupune.
Astfel, hotărârile Guvernului sunt norme de executare, fiind emise pentru organizarea executării legilor 142;
ordonanţele Guvernului se adoptă numai în temeiul unei legi speciale de abilitare a Guvernului, în limitele şi în
condiţiile prevăzute de aceasta143; ordonanţele de urgenţă pot fi adoptate de Guvern numai în situaţii
extraordinare a căror reglementare nu poate fi amânată, având obligaţia de a motiva urgenţa 144; la rândul lor,
ordinele cu caracter normativ, instrucţiunile şi alte asemenea acte ale conducătorilor ministerelor şi celorlalte
organe ale administraţiei publice centrale de specialitate ori ale autorităţilor administrative autonome se emit
numai pe baza şi în executarea legilor, a hotărârilor şi a ordonanţelor Guvernului 145. La aceasta se adaugă şi
prevederea potrivit căreia iniţiativa legislativă potrivit Constituţiei este exercitată de Guvern, prin însuşirea
proiectelor de lege elaborate de ministere sau de alte autorităţi ale administraţiei publice şi transmiterea acestora
spre dezbatere şi adoptare Parlamentului 146.
După cum se desprinde din cele mai sus expuse, la elaborarea actelor normative se are în vedere ca
acestea să nu fie izolate în sistemul dreptului, să nu pară lipite, să nu facă notă discordantă, domeniul supus
reglementării să fie armonios integrat. Aşadar, când se propune un nou act normativ, legiuitorul va ţine cont de
corelaţiile dintre diferitele acte normative deja existente, de modificările subsecvente, de domeniile afectate prin
adoptarea noii reglementări, ca şi de conflictele de reglementări 147. De aceea, normele de tehnică legislativă
prevăd, printre altele şi: unicitatea reglementării în materie148 - reglementările de acelaşi nivel şi care au acelaşi
obiect de reglementare sunt cuprinse, de regulă, într-un singur act normativ; evitarea paralelismelor149 –
interzicând instituirea aceloraşi reglementări în mai multe articole din acelaşi act normativ ori în două sau mai
multe acte normative; asanarea legislaţiei150 – prin abrogarea expresă a dispoziţiilor legale desuete ori care sunt
contradictorii reglementării propuse.

137
Conform art. 4 din Legea nr. 24/2000, republicată, şi art. 5 din H.G. nr. 1226/2007.
138
Radu I. MOTICA, Gheorghe MIHAI, Teoria generală a dreptului, 2001, p. 148.
139
Conform art. 73. Categorii de legi din Constituţia României, republicată.
140
Andrei SIDA, Teoria generală a dreptului, 2004, p. 119.
141
Radu I. MOTICA, Gheorghe MIHAI, Teoria generală a dreptului, 2001, p. 148; Nicolae POPA, Teoria generală a dreptului, 2002,
p. 208.
142
Conform: art. 108 al. (2) din Constituţia României, republicată; art. 6 al. (2) din H.G. nr. 1226/2007.
143
Conform: art. 108 al. (3) şi art. 115 al. (2) şi (3) din Constituţia României, republicată; art. 6 al. (3) din H.G. nr. 1226/2007.
144
Conform art. 115 al. (4) din Constituţia României, republicată; art. 6 al. (4) din H.G. nr. 1226/2007.
145
Conform art. 75 din Legea nr. 24/2000, republicată.
146
Conform art. 74 din Constituţia României, republicată; art. 6 al. (5) din H.G. nr. 1226/2007.
147
Nicolae POPA, Teoria generală a dreptului, 2002, p. 208.
148
Conform art. 13 din Legea nr. 24/2000, republicată.
149
Conform art. 15 din Legea nr. 24/200, republicată.
150
Conform art. 16 din Legea nr. 24/2000, republicată.
Page 52 of 82
 Doar ţinând cont de cele de mai sus fiecare act normativ îşi găseşte locul în cadrul sistemului,
contribuind la funcţionarea armonioasă şi la atingerea finalităţilor acestuia.

C. Principiul accesibilitatăţii şi al economiei de mijloace în elaborarea normativă151.

Principiul accesibilitatăţii actelor normative se referă la asigurarea unei receptări uşoare a actului
normativ de către cei cărora li se adresează. Pentru a fi respectate, normele juridice trebuie înţelese. Potrivit
legii152, redactarea actului normativ este subordonată dezideratului înţelegerii cu uşurinţă a textului de către
destinatarii acestuia. Poate părea exagerată des-citata 153 afirmaţie a lui Ihering - că legiuitorul trebuie să
gândească profund ca un filosof şi să se exprime ca un ţăran -, dar exprimă arta, măiestria de care trebuie să
dispună legiuitorul pentru ca textul legii să fie înţeles, să transmită scopul şi obiectivele acelei reglementări
astfel încât conduita prescrisă destinatarului să fie însuşită de acesta de bunăvoie. De aceea, se acordă atenţie
coerenţei, preciziei, logicii şi adecvării ideilor în funcţie de conexiunile şi de raportul firesc dintre ele 154, ca şi
utilizării unui anumit stil sau limbaj clar şi precis, alături de o metodă de reglementare adecvată domeniului.
Conduita prescrisă în norma juridică poate fi cel mai bine exprimată în cuvinte simple, acestea putând fi uneori
mai eficiente decât o exprimare pretenţioasă dar a cărei înţelegere să fie greu accesibilă destinatarilor.
Pentru asigurarea accesibilitatăţii şi economiei de mijloace în elaborarea normativă, au fost subliniate 155
câteva cerinţe esenţiale care trebuie îndeplinite, dovedind că activitatea de modelare normativă cu caracter
juridic include, pe lângă activitatea de cunoaştere, şi o acţiune de apreciere, de opţiune şi decizie:
a) Alegerea formei exterioare a reglementării. Forma exterioară pe care legiuitorul o alege pentru
reglementarea unor relaţii sociale se răsfrânge şi asupra valorii şi forţei juridice a actului normativ. Forma
exterioară de reglementare este aleasă în funcţie: de materia reglementată; de natura relaţiilor supuse
reglementării; de autoritatea în competenţa căreia intră iniţierea actului normativ propus; de forma actului
normativ din care face parte, care poate fi: lege, hotărâre sau ordonanţă a Guvernului, ordin al unui ministru etc.
b) Alegerea modalităţii reglementării juridice se referă la opţiunea legiuitorului privind modul prin care
alege să impună conduita prescrisă în norma juridică. Legiuitorul optează pentru un gen de conduită sau altul,
pentru o metodă de reglementare sau alta ţinând cont de specificul relaţiei sociale reglementate, de calitatea
subiecţilor participanţi, de natura intereselor ocrotite, de semnificaţia valorică a reglementării.
Actul normativ, prin modul de exprimare, trebuie să asigure dispoziţiilor sale un caracter obligatoriu.
După caz, dispoziţiile cuprinse într-un act normativ pot fi: imperative (onerative sau prohibitive), permisive,
supletive, de recomandare, de stimulare, alternative, derogatorii, facultative, tranzitorii, temporare 156.
c) Alegerea procedeelor de conceptualizare şi a unui limbaj adecvat. Dreptul nu se reduce numai la
constatarea unor fapte, ci cuprinde şi judecăţi de valoare apărute în procesul de prelucrare a datelor 157. Astfel,
norma juridică este rezultatul unui proces de abstractizare 158 ce rezultă în urma unor operaţiuni complexe de
evaluare şi valorificare a relaţiilor sociale 159 ce se concretizează în conceptele, categoriile şi noţiunile cuprinse
în normele juridice. Pentru a individualiza aceste concepte, tehnica legislativă a recurs la definiţii, clasificări,
enumerări, ficţiuni juridice, prezumţii şi alte procedee tehnice, precum şi a unui limbaj adecvat 160. Pe lângă
aspectele legate de limbajul juridic, acest principiu include şi aspecte referitoare la construcţia normei juridice:
includerea în aceasta a elementelor structurale, fixarea tipului de conduită 161.

151
A se vedea în acest sens: Radu I. MOTICA, Gheorghe MIHAI, Teoria generală a dreptului, 2001, pp. 147-148; Nicolae POPA,
Teoria generală a dreptului, 2002, pp. 208-213.
152
Conform art. 34 al. (3) din Legea nr. 24/2000, republicată.
153
De exemplu, Radu I. MOTICA, Gheorghe MIHAI, Teoria generală a dreptului, 2001, p. 147; Nicolae POPA, Teoria generală a
dreptului, 2002, p. 208 şi alţii.
154
Conform at. 33 din Legea nr. 24/2000, republicată.
155
Apud Radu I. MOTICA, Gheorghe MIHAI, Teoria generală a dreptului, 2001, pp. 147-148; Nicolae POPA, Teoria generală a
dreptului, 2002, pp. 208-210;
156
Conform art. 7 al. (2)-(3) din Legea nr. 24/2000, republicată.
157
Apud Gheorghe BOBOŞ, Teoria generală a dreptului, 1999, p. 213.
158
Mai multe despre abstractizare şi tehnica juridică, a se vedea Romul-Petru VONICA, Introducere generală în drept, 2000, pp. 346-
352.
159
Apud Nicolae POPA, Teoria generală a dreptului, 2002, p. 210.
160
Romul-Petru VONICA, Introducere generală în drept, 2000, p. 369.
161
Apud Radu I. MOTICA, Gheorghe MIHAI, Teoria generală a dreptului, 2001, p.148.
Page 53 of 82
 D. Principiul asigurării unui raport între dinamica şi statica dreptului 162. Sistemul dreptului este un
sistem deschis şi, ca orice sistem, are şi capacitatea de autoreglare care se realizează prin existenţa unui
echilibru dinamic între tendinţele de conservare a valorilor permanente ale dreptului şi de schimbare ale
elementelor determinate de cerinţele noi ale vieţii sociale. Astfel, normele de drept nu sunt imuabile, ele pot fi
modificate sau înlocuite (abrogate). Sigur, regulile de drept adoptate trebuie să corespundă schimbărilor în
formă şi conţinut ale relaţiilor sociale, mobilitatea impulsionând multiplicarea conduitelor şi acţiunilor sociale.
Pe de altă parte însă, trebuie asigurată şi o stabilitate a regulilor de drept, condiţie necesară a existenţei unei
ordini de drept, prin care se poate asigura conservarea acelor norme juridice prin care sunt ocrotite şi garantate
valorile supreme ale societăţii. O dinamică prea mare a modificărilor şi abrogărilor poate duce la o lipsă de
interes din partea destinatarilor, în special în cazul modificărilor prea dese şi la interval mic ale aceloraşi acte
normative. O stabilitate prea rigidă a normelor poate constitui chiar o frână în dezvoltarea societăţii. De aceea se
cere din partea legiuitorului atenţie în adoptarea noului act normativ astfel încât, pe baza evaluării impactului al
cărui conţinut este cuprins în instrumentul de prezentare şi motivare, să anticipeze efectele pe care le va avea
aplicarea acelui act şi să nu fie nevoit a-l modifica prea curând doar pentru că nu au fost luate în calcul toate
aspectele sau evaluarea nu a fost completă.

4. Etapele tehnicii de elaborare a actelor normative

În devenirea actelor normative de la stadiul de propunere la cel de aplicare, acestea parcurg mai multe
etape stabilite de lege în funcţie de: autorităţile competente a iniţia şi pregăti proiectul actului normativ
respectiv şi de categoria de izvoare ale dreptului din care actul normativ respectiv face parte. Cu câteva
diferenţe pe care le vom preciza la momentul oportun, toate categoriile de acte normative parcurg aceleaşi etape
dar la nivele diferite; aceste etape pot fi cel mai bine desprinse din Constituţie 163 ca fiind: iniţierea proiectului de
act normative; dezbaterea proiectului actului normative; votarea şi adoptarea actului normative; promulgarea –
care este specifică doar legii; publicitatea actului normativ.
a) iniţierea actelor normative. Proiectele de legi se elaborează ca urmare a exercitării dreptului de
iniţiativă legislativă, potrivit Constituţiei164. Proiectele celorlalte categorii de acte normative se elaborează de
autorităţile competente să le iniţieze, potrivit legii 165. Proiectele de acte normative trebuie să fie însoţite de
documente de motivare166 care poartă denumiri diferite, în funcţie de categoria de acte normative pe care le
însoţesc, astfel: expuneri de motive - în cazul proiectelor de legi şi al propunerilor legislative; note de
fundamentare – în cazul ordonanţelor şi al hotărârilor Guvernului; referate de aprobare – pentru celelalte acte
normative; studii de impact – în cazul proiectelor de legi de importanţă şi complexitate deosebită. În
documentele de motivare se face o prezentare succintă a actului normativ pe care îl însoţesc, şi se arată
considerentele ce au determinat intervenţia normativă, precum şi scopul urmărit prin adoptarea acelui act
normativ.
Trebuie precizat faptul că, în faza de elaborare a proiectelor de acte normative, iniţiatorul proiectelor de
acte normative are obligaţia supunerii acestora procedurii de consultare şi procedurii de avizare, în funcţie
de obiectul reglementării167. Supunerea proiectului de act normativ procedurii de consultare înseamnă
transmiterea, de către iniţiator, a proiectului însoţit de documentul de prezentare şi motivare instituţiilor ce
urmează a fi consultate. Potrivit legii, iniţiatorul are obligaţie de a se consulta, după caz, cu următoarele
ministere şi instituţii publice: Ministerul Economiei şi Finanţelor, Secretariatul General al Guvernului,
Ministerul Afacerilor Externe, Departamentul pentru Afaceri Europene, Curtea de Conturi, Consiliul
Concurenţei, aparatele de lucru ale miniştrilor de stat, ministere sau alte autorităţi publice în funcţie de
domeniul supus reglementării.

162
Pentru dezvoltarea acestui principiu, a se vedea Radu I. MOTICA, Gheorghe MIHAI, Teoria generală a dreptului, 2001, pp.146-
147; Nicolae POPA, Teoria generală a dreptului, 2002, p. 207. Pentru acest principiu este cunoscut şi ca principiul asigurării
echilibrului dintre dinamica şi statica dreptului. Apud Ioan VIDA, Manual de legistică formală. Introducere în tehnica şi procedura
legislativă, 2000, pp. 9-10; Romul-Petru VONICA, Introducere generală în drept, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000, pp. 366-367.
163
Conform Constituţiei României, republicate, Titlul III. Autorităţile publice, Capitolul I. Parlamentul, Secţiunea a 3-a. Legiferarea.
164
Conform art. 74 din Constituţia României, republicată.
165
Conform art. 5 din Legea nr. 24/2000, republicată.
166
Conform art. 29 din Legea nr. 24/2000, republicată.
167
Conform art. 8 al. (1) din Legea nr. 24/2000, republicată.
Page 54 of 82
 Dacă în urma consultării niciuna dintre autorităţile publice consultate nu a avut observaţii sau
propuneri, iniţiatorul transmite proiectul de act normativ, însoţit de instrumental de prezentare şi motivare, spre
avizare instituţiilor publice avizatoare prevăzute de lege. După obţinerea tuturor avizelor autorităţilor publice
interesate în aplicare, proiectul de act normative este transmis Ministerului Justiţiei, care îl va aviza exclusiv din
punctul de vedere al legalităţii, încheind operaţiunile din etapa de avizare 168.
Pentru a se asigura integrarea proiectului de act normativ respectiv în sistemul dreptului, acesta va fi
supus în mod obligatoriu avizării Consiliului Legislativ 169. Avizul Consiliului Legislativ este un aviz de
specialitate170, are caracter consultativ şi are scopul de a asigura sistematizarea, unificarea şi coordonarea
întregii legislaţii a ţării171.
b) dezbaterea proiectelor de acte normative se realizează în formele prevăzute de Constituţie 172 şi de
Regulamentele Camerelor Parlamentului pentru legi, sau în formele prevăzute în hotărâri ale Guvernului pentru
celelalte categorii de acte normative. În cazul legilor, dezbaterea propunerii legislative se realizează, pe rând, în
cele două camere, după ce, în prealabil, au fost examinate şi avizate de comisiile parlamentare care, la rândul
lor, au redactat rapoarte privind adoptarea, cu sau fără amendamente, sau respingerea proiectului.
Dezbaterea proiectelor de hotărâri ale Guvernului se realizează, pe articole, în cadrul şedinţelor de
Guvern, iar dezbaterea celorlalte proiecte de acte normative se realizează în cadrul autorităţilor competente să le
adopte, adică la nivelul factorilor de decizie implicaţi în elaborarea proiectului 173.
c) adoptarea proiectului de act normativ are loc în mod diferit, după anumite proceduri, după cum
este vorba despre o lege, o hotărâre de Guvern sau o ordonanţă a Guvernului.
Promulgarea – este specifică doar legii – îi aparţine Preşedintelui României. Promulgarea nu este un
act legislativ propriu-zis. Promulgarea este un act cu dublă consecinţă: se recunoaşte de şeful statului care este
conţinutul autentic al actului normativ votat de cele două Camere ale Parlamentului ; se dispune publicarea
actului normative adoptat în Monitorul Oficial al României, Partea I 174.
d) realizarea publicităţii oficiale. În vederea intrării lor în vigoare, legile, hotărârile Guvernului,
ordonanţele şi ordonanţele de urgenţă ale Guvernului, deciziile primului-ministru, actele normative ale
autorităţilor administrative autonome, precum şi ordinele, instrucţiunile şi alte acte normative emise de
conducătorii organelor administraţiei publice centrale de specialitate se publică în Monitorul Oficial al
României, Partea I175.
Realizarea publicităţii actelor normative are un triplu efect 176: determină momentul intrării în vigoare a
legii; face ca legea să fie opozabilă publicului; stabileşte de o manieră autentică conţinutul legii. Data la care se
realizează publicitatea actului normativ este foarte importantă întrucât în funcţie de aceasta se stabileşte şi data
intrării în vigoare actului normativ respectiv.

5. Părţile constitutive, structura internă şi sistematizarea actelor normative

Părţile constitutive ale actelor normative177 sunt: titlul, preambulul (dacă este cazul), formula
introductivă, partea dispozitivă, formula de atestare a autenticităţii actului.
a) titlul actului normativ178 cuprinde denumirea generică a actului, în funcţie de categoria sa juridică şi
de autoritatea emitentă, precum şi obiectul reglementării exprimat sintetic. Titlul actului normativ reprezintă
elemental său de identificare şi trebuie să fie scurt şi sugestiv 179. Ca element de identificare, titlul se întregeşte,
după adoptarea actului normativ, cu un număr de ordine şi anul în care a fost adoptat. Denumirea proiectului
unui act normative nu poate fi aceeaşi cu cea a altui act normativ în vigoare.
168
Conform art. 33 al. (7) din H.G. nr. 1226/2007.
169
Conform art. 8 al. (2) din Legea nr. 24/2000, republicată şi art. 34 al. (6) lit. a) din H.G. nr. 1226/2007.
170
Conform art. 9 al. (3) din Legea nr. 24/2000, republicată.
171
Radu I. MOTICA, Gheorghe MIHAI, Teoria generală a dreptului, 2001, p.149.
172
Conform art. 75 din Constituţia României, republicată.
173
Andrei SIDA, Introducere în teoria generală a dreptului, 2004, p. 120.
174
Romul-Petru VONICA, Introducere generală în drept, 2000, p. 380.
175
Conform art. 10 din Legea nr. 24/2000, republicată.
176
Apud Romul-Petru VONICA, Introducere generală în drept, 2000, p. 381.
177
Conform art. 38 din Legea nr. 24/2000, republicată.
178
Conform art. 39 din Legea nr. 24/2000, republicată.
179
Nicolae POPA, Teoria generală a dreptului, 2002, p. 214.
Page 55 of 82
 b) formula introductivă180 indică temeiul constituţional sau legal al reglementării 181 şi constă într-o
propoziţie care cuprinde denumirea autorităţii emitente şi exprimarea hotărârii de luare a deciziei privind
emiterea sau adoptarea actului normativ respectiv, astfel: în cazul legilor – “Parlamentul României adoptă
prezenta lege”; în cazul actelor Guvernului – “În temeiul art. 108 din Constituţia României, republicată,
Guvernul României adoptă prezenta hotărâre” sau, după caz, “ordonanţă”, situaţie în care se va face referire şi
la legea de abilitare; în cazul ordonanţelor de urgenţă, formula introductivă este “În temeiul art. 115 alin. (4) din
Constituţia României, republicată, Guvernul României adoptă prezenta ordonanţă de urgenţă”. Pentru celelalte
categorii de acte normative, formula introductivă cuprinde autoritatea emitentă, denumirea generică a actului şi
temeiurile juridice pe baza şi în executarea cărora a fost emis actul normative.
c) preambulul182 actului normativ enunţă scopul şi, după caz, motivarea reglementării. În general,
includerea lui în cuprinsului actului normativ se apreciază de la caz la caz, dar în cazul ordonanţelor de urgenţă
este obligatoriu şi cuprinde prezentarea elementelor de fapt şi de drept ale situaţiei extraordinare ce impune
recurgerea la această cale de reglementare.

Exemplu:

Titlu: Ordonanţa de urgenţă nr. 195 din 22 decembrie 2005 privind protecţia mediului183
Preambul:
    Având în vedere necesitatea îndeplinirii angajamentelor asumate de ţara noastră în
procesul de integrare europeană, este imperios necesară adoptarea, în regim de urgenţă, a
prezentului act normativ, în baza căruia să poată fi adoptată legislaţia subsecventă în domeniul
protecţiei mediului şi
Ţinând cont de necesitatea creării cadrului unitar prin care se statuează principiile care
guvernează întreaga activitate de protecţie a mediului şi care trasează direcţiile de reglementare
a activităţilor economice în vederea atingerii obiectivelor d