Transmiterea căldurii

Transmiterea căldurii este domeniul termodinamicii care se ocupă cu schimburile de energie termică
între corpuri. Transferul de căldură are loc sub influența unei diferențe de temperatură. Principiul al
doilea al termodinamicii în formularea lui Clausius stipulează că acest transfer se face de la sine doar
de la temperatura mai înaltă la temperatura mai joasă.

Se cunosc trei mecanisme de transmiterea caldurii:

Transmiterea prin conducție, caracterizată prin lipsa mișcărilor macroscopice. Este modul curent de
transmitere a căldurii în corpurile solide și se bazează pe mișcările moleculare.
Transmiterea prin convecție, caracterizată prin existența mișcărilor macroscopice de curgere. Este modul
curent de transmitere a căldurii în corpurile lichide și gazoase, inclusiv la limitele lor, la contactul cu alte
faze. În funcție de natura mișcărilor macroscopice convecția poate fi:

Convecție liberă, caracterizată prin faptul că mișcările se fac sub acțiunea forțelor arhimedice,
determinate de diferențe de densitate.
Convecție forțată, caracterizată prin faptul că mișcările se fac sub acțiunea altor forțe.
Transmiterea prin radiație, caracterizată prin transferul termic prin radiație electromagnetică din gama
infraroșu. Acest transfer se poate face in vid sau în medii opticetransparente la radiația infraroșie.

Transferul de căldură între 2 corpuri sau printr-un corp poate avea loc în regim staţionar (căldura
schimbată este constantă în timp) sau în regim tranzitoriu.
În cazul regimului staţionar, temperatura unui punct oarecare din sistem este constantă în timp,
∂t
adică: =0
∂τ
∂t
În regim tranzitoriu: ≠ 0.
∂τ

Conducția termică

Este una din modalitățile de transmitere a căldurii între două medii aflate la o anumită diferență de
temperatură, la care, spre deosebire de convecție și radiație, transferul de energie are loc prin ciocniri
între particulele elementare învecinate, din aproape în aproape, în toată masa mediului.
Conducția termică este un fenomen de transport a energiei interne, datorate neomogenității
provocate de agitația termică la nivel molecular și este un fenomen ireversibil. În fluide se desfășoară
asemeni fenomenului de difuzie, iar în solide are loc datorită vibrației rețelei cristaline.
O mărime fizică ce caracterizează acest fenomen este conductibilitatea termică.

Flux de căldură. Legea lui Fourier. Coeficient de conducţie

Se numeşte flux de căldură cantitatea de căldură transmisă printr-o suprafaţă în unitatea de timp:
Q& =Φ= Q
τ
Se numeşte flux unitar de căldură fluxul de căldură transmis prin unitatea de suprafaţă:
& Φ
Q
q& = =
S S
Legea fundamentală a transmiterii căldurii prin conducţie, lege stabilită experimental, este legea lui
Fourier:
 ∂t
q& = − λ grad t = −λ ⋅
∂n
∂t
unde − reprezinta variaţia temperaturii de-a lungul direcţiei (sau direcţiilor) pe care se propagă
∂n
căldura.
Semnul minus apare deoarece propagarea căldurii are loc în sensul descrescător al temperaturilor,
adică de la suprafaţa ( t + ∆t ) la suprafaţa t .
Factorul de proporţionalitate λ , [W/mK], se numeşte coeficient de conducţie termică şi este o
proprietate fizică a materialului care se determină experimental.
Valoarea lui λ depinde în primul rând de material şi, pentru acelaşi material, de temperatură, starea
de agregare, presiune, porozitate, etc.
În funcţie de temperatură: λ = λ 0 (1 + b ⋅ t ) unde λ 0 este valoarea lui l la 0°C iar b este o constantă
care depinde de material.
Domenii de valori pentru λ :
λ gaze ∈(0,006÷ 0,6) W/mK;
λ lichide ∈ (0,1÷ 0,7) W/mK;
λ ∈(0,02 ÷3) W/mK pentru materiale termoizolante;
λ ∈(2 ÷414 ) W/mK pentru metale.

Conducţia termică în regim staţionar unidimensional

1. Perete plan

1.a. Perete plan omogen

Se consideră un perete plan omogen, de grosime δ, cu suprafaţa pe direcţia x foarte mare în

comparaţie cu cele din direcţiile y şi z.

Neglijând fluxul de căldură pe direcţiile y şi z,

rezultă că putem considera fluxul de căldură că se
transmite unidirecţional, adică doar în direcţia x.
Trecerea căldurii având loc în regim staţionar,
înseamnă că temperaturile t1 şi t2 ale celor 2 feţe
din direcţia x sunt constante în timp.

Reprezentarea temperaturilor într-o

secţiune prin peretele de grosime δ :
 dt
Din legea lui Fourier q& = −λ ⋅
dx
q& q&
Pentru λ =λ mediu =const. ⇒ dt = − ⋅ dx ⇒ t=− ⋅x +C
λ λ
Condiţiile la limită: x = 0; t = t1 ⇒ t1 = C
q& q&
x = δ; t = t 2 ⇒ t 2 = − ⋅ δ + t1 ⇒ t 2 − t1 = ⋅δ
λ λ
Rezulta relatia de calcul pentru fluxul unitar de caldura:

λ
q& = ⋅ (t1 − t 2 ) [W/m2]
δ
Aceasta relatie poate fi scrisa sub forma:
(t − t ) δ
q& = 1 2 , unde R c reprezinta rezistenta la conductia termica, R c = .
Rc λ
Fluxul de caldura prin suprafata S este:
Φ=Q & = q& ⋅ S = t1 − t 2 ⋅ S [W]
Rc

1.b. Perete plan neomogen

Se consideră un perete plan neomogen format din două straturi de grosimi δ1 şi δ2 având coeficienţii
de conducţie λ1 şi λ2 constanţi. Se cunosc temperaturile suprafeţelor exterioare t1 şi t3.

În regim staţionar, fluxul unitar de căldură q& este constant în fiecare strat (nu există surse de căldură
sau puncte de absorbţie a căldurii).
λ λ
q& = 1 ⋅ (t1 − t 2 ) = 2 ⋅ (t 2 − t 3 )
δ1 δ2
Din aceasta relatie rezulta:
δ
t1 − t 2 = q& ⋅ 1
λ1 δ δ  t −t t −t
⇒ t1 − t 3 = q& ⋅  1 + 2  ⇒ q& = 1 3 = 1 3
δ  λ1 λ 2  δ1 δ 2 R ech
t 2 − t 3 = q& ⋅ 2 +
λ2 λ 1 λ 2
Unde R ech reprezinta rezistenta termica echivalenta a peretelui neomogen.
Pentru un perete plan neomogen format din n straturi, fluxul termic unitar este dat de relatia:
t −t t −t
q& = 1 n n +1 = 1 n +1
δi R ech
∑ λ
i =1 i

2. Perete cilindric de lungime mare (conducte)

Transmiterea căldurii prin conducţie prin pereţi cilindrici omogeni sau neomogeni este un caz foarte
frecvent întâlnit în transportul fluidelor calde sau reci prin conducte.

2.a. Perete cilindric omogen, l >> d (conducte)

l = lungimea conductei,
d = diametrul conductei
r = raza curentă

În acest caz temperatura variază numai radial.

Fluxul de căldură transmis prin perete este:
Q & = − λ ⋅ S ⋅ dt ,
dr
unde S este aria suprafeţei laterale a cilindrului la raza curentă r: S = 2π ⋅ r ⋅ l .
&
⇒ Q & = −λ ⋅ 2π ⋅ r ⋅ l dt ⇒ dt = − Q ⋅ dr
dr 2π ⋅ l ⋅ λ r
Prin integrare rezulta:
& = 2π ⋅ l ⋅ λ ⋅ (t − t ) [W]
&
Q r &
Q d
t 2 − t1 = − ⋅ ln 2 ⇒ t1 − t 2 = ⋅ ln 2 ⇒ Q 1 2
2π ⋅ l ⋅ λ r1 2π ⋅ l ⋅ λ d1 d
ln 2
d1
Deoarece suprafeţele interioară şi exterioară sunt diferite, rezultă că şi fluxurile unitare de căldură vor
fi diferite:

& λ W & λ W

= (t1 − t 2 ) ⋅ = (t1 − t 2 ) ⋅
Q Q
q& 1 =  2 q& 2 = ≠ q& 1  2
2π ⋅ l ⋅ r1 r
r1 ⋅ ln 2 m  2π ⋅ l ⋅ r2 r2 ⋅ ln
r2 m 
r1 r1

Din această cauză, în cazul conductelor se introduce noţiunea de flux liniar de căldură:
& 2π W
⋅ (t1 − t 2 )  
Q
q& 1 = = - fluxul de căldură transmis printr-un metru de conductă
l 1 d2  m 
⋅ ln
λ d1
2.b. Perete cilindric neomogen

Este cazul conductelor care au izolaţie exterioară pentru micşorarea pierderii de căldură.

În regim staţionar, fluxul liniar de căldură este egal în cele 2 straturi cilindrice.

 d
 q& 1 ⋅ ln 2
d1
 t1 − t 2 =
2π 2π  2π ⋅ λ1
q& 1 = ⋅ (t1 − t 2 ) = ⋅ (t 2 − t 3 ) ⇒ 
1 d 1 d d
⋅ ln 2 ⋅ ln 3  q& 1 ⋅ ln 3
λ1 d1 λ2 d2  d2
t 2 − t 3 =
 2π ⋅ λ 2

 d2 d 
 ln ln 3 
1  d1 d2 
Adunând cele două relaţii: t1 − t 3 = q& 1 ⋅ ⋅ +
2π  λ1 λ2 
 
 
Rezultă:

π ⋅ (t1 − t 3 ) W
q& 1 =  m 
1 d 1 d
⋅ ln 2 + ⋅ ln 3
2 ⋅ λ1 d1 2 ⋅ λ 2 d2

Prin generalizare, pentru n straturi:

π ⋅ (t1 − t n +1 ) W
q& 1 = n  m 
1 d
∑ 2⋅λ ⋅ ln i +1
i =1 i di

Convecţia termică
Convecţia termică este procesul de transmitere a căldurii între peretele unui corp solid şi un fluid în
mişcare. Pentru transmiterea căldurii este necesară existenţa unei diferenţe de temperatură între fluid
şi perete.
Transferul de căldură prin convecţie, de exemplu, de la un perete mai cald la un fluid mai rece, are
loc în câteva etape. Iniţial, căldura trece de la perete la particulele de fluid din imediata apropiere prin
conducţie. Energia termică astfel transferată măreşte temperatura şi energia internă a acestor
particule de fluid. Stratul de fluid de lângă perete prin care căldura se transmite prin conducţie se
numeşte strat limită termic.
În continuare, aceste particule cu energie mai mare se deplasează către regiuni cu temperaturi mai
scăzute, unde prin amestec cu alte particule, transmit acestora o parte din energia lor, mărindu-le
temperatura.

Factorii care influenţează convecţia termică:

a. Cauza care produce mişcarea fluidului

Dacă mişcarea fluidului este cauzată doar de diferenţa de densitate produsă de diferenţa de
temperatură între particulele de fluid mai apropiate şi mai depărtate de perete, transmisia căldurii se
face prin convecţie liberă.
Dacă mişcarea fluidului este cauzată de un lucru mecanic din exterior (pompă, ventilator) transmisia
căldurii se face prin convecţie forţată.

b. Regimul de curgere al fluidului care este caracterizat prin criteriul Reynolds (Re).
Pentru curgerea fluidelor prin ţevi şi canale închise există următoarele regimuri:
convecţie în regim laminar (particulele de fluid nu se amestecă, liniile de curent fiind paralele):
Re < 2300;
convecţie în regim tranzitoriu: 2300 < Re <104;
convecţie în regim turbulent: Re >104.

Pentru curgerea fluidului peste corpuri în formă de placă plană, graniţa dintre laminar şi turbulent este
pentru Re ≈ 5×105 .
Deoarece în regim laminar particulele nu se amestecă, intensitatea transferului de căldură prin
convecţie este mai mare în regim turbulent decât în regim laminar.

c. Proprietăţile fizice ale fluidului

Convecţia este influenţată în principal de căldura specifică cp , coeficientul de conducţie λ al fluidului
(care intervine în stratul limită termic), difuzivitatea termică, densitatea, vâscozitatea dinamică,
proprietăţi care depind de temperatura fluidului şi care pot fi găsite în tabele termodinamice.

d. Forma şi dimensiunile suprafeţei de schimb de căldură

Geometria suprafeţei de schimb de căldură (plană, cilindrică, nervurată, etc.) şi orientarea acesteia
faţă de direcţia de curgere a fluidului afectează caracteristicile stratului limită, deci şi transferul de
căldură prin convecţie.

Relaţia generală de calcul a fluxului de căldură schimbat prin convecţie este relaţia lui Newton:
Q (
& = α ⋅S⋅ t − t
p f)
Unde: t p - temperatura peretelui în contact cu fluidul în mişcare, [grd.];
t f - temperatura fluidului, [grd.];
S - aria suprafeţei peretelui, [m2];
α - coeficientul de convecţie, [W/m2K].
Problema transmiterii căldurii prin convecţie se reduce de fapt, la determinarea coeficientului α de
convecţie. Dacă în calculele practice de transmitere a căldurii prin conducţie se poate lucra cu valorile
experimentale ale coeficientului λ luate din tabele termodinamice, în cazul convecţiei, coeficientul α
trebuie determinat pentru fiecare caz în parte şi depinde de cei 4 factori prezentaţi anterior.
Determinarea coeficientului de convecţie α se face pornind de la ecuaţiile diferenţiale care intervin în
procesul de transmitere a căldurii prin convecţie, tinând cont de faptul că procesul are loc datorită
mişcării fluidului: ecuaţia de continuitate, ecuaţiile Navier-Stockes (ecuaţiile de mişcare) şi ecuaţia de
contur (vezi cursul de mecanica fluidelor).
Ecuaţia de contur ţine cont de faptul că fluxul unitar de căldură transmis prin convecţie este egal cu
fluxul unitar de căldură transmis prin conducţie prin stratul limită de fluid de lângă perete:
( )
q& = α ⋅ t p − t f = − λ ⋅
∂t
∂n
- ecuaţia de contur

Rezolvarea teoretică a acestui sistem de ecuaţii diferenţiale nu este posibilă decât pentru cazuri
foarte simple, particulare.
Din această cauză, pentru determinarea coeficientului de convecţie α se face apel la teoria
similitudinii. Pe baza ecuaţiilor diferenţiale sus menţionate şi a teoriei similitudinii au fost deduse
mărimile adimensionale numite invarianţi sau criterii de similitudine sau numere.
Exemplu: Reynolds (Re), Grasshof (Gr), Nusselt (Nu), Prandtl (Pr).
Aceşti invarianţi se pot calcula în funcţie de parametrii fluidului la temperatura respectivă (ex.
vâscozitate, densitate, viteză, etc.). Toţi aceşti invarianţi au aceeaşi valoare pentru sistemele şi
fenomenele asemenea.
Deci fenomenul de convecţie într-o instalaţie industrială este asemenea cu fenomenul de convecţie
dintr-o instalaţie model de laborator dacă aceşti invarianţi au aceeaşi valoare.
Cel mai important invariant este Nu deoarece include coeficientul de convecţie α care trebuie
α⋅l
determinat: Nu = , unde λ este coeficientul de conducţie termică a fluidului în stratul limită iar l
λ
este lungimea caracteristică (diametrul în cazul conductelor).
Efectuând experimentări pe instalaţii de laborator, au fost deduse empiric, relaţii de legătură
între invarianţi, numite ecuaţii criteriale de forma: Nu = f ( Re, Pr, Gr, etc.).
În concluzie, teoria similitudinii permite ca pe baza ecuaţiilor diferenţiale ale convecţiei, dar fără a le
integra, să se obţină criterii de similitudine între care să se determine pe cale experimentală ecuaţii
criteriale valabile pentru toate procesele asemenea. Din aceste ecuaţii criteriale se poate determina
coeficientul de convecţie α .

Exemple : Convecţia liberă

Ecuaţia criterială este de forma:
Nu = C ⋅ (Gr ⋅ Pr )n
unde C şi n sunt coeficienţi care depind de regimul de curgere

Convecţia forţată
Ecuaţia criterială este de forma:
Nu = C ⋅ Re m ⋅ Pr n
unde C, m şi n sunt coeficienţi care depind de regimul de curgere

Radiaţia termică

Radiaţia termică reprezintă procesul de transmitere a căldurii între corpuri aflate la distanţă, fără
contact direct.
Este de natură electromagnetică la fel ca şi celelalte radiaţii (γ , x, etc.).
Radiaţia termică este rezultatul transformării energiei interne a corpurilor în energie a undelor
electromagnetice care se propagă în spaţiu cu lungimi de undă cuprinse între λ= 0,7 – 400 µm
(microni) ce corespund razelor infraroşii, vizibile şi ultraviolete.
Fenomenul are sens dublu. Astfel, un corp radiază energie dar şi absoarbe energia emisă sau
reflectată de corpurile înconjurătoare.
La corpurile solide şi lichide, transformarea energiei electromagnetice în energie termică şi invers, are
loc în straturile superficiale, iar la corpurile gazoase în volum.
Transferul de căldură prin radiaţie termică devine semnificativ la temperaturi ridicate ale corpului.
În aplicaţiile tehnice care implică temperaturi apropiate de cele ale mediului ambiant, radiaţia termică
poate fi neglijată în comparaţie cu transferul de căldură prin convecţie.
La fel ca celelalte radiaţii de natură electromagnetică, radiaţia termică se propagă în linie dreaptă, se
reflectă, se refractă şi se absoarbe.
Fluxul de energie radiată Q & care întâlneşte un corp oarecare se distribuie astfel:
& =Q
Q & +Q & +Q &
A R D
& - partea care este absorbită;
Unde: Q A
&
Q R - partea care este reflectată;
& - partea care străbate corpul (este difuzată).
Q D

& , rezulta: A + R + D = 1 , in care:

Împărţind relaţia la Q
A - coeficientul de absorbţie;
R - coeficientul de reflexie;
D - coeficientul de difuzie.

În funcţie de natura corpului, starea suprafeţei, lungimea de undă a radiaţiei λ şi temperatură,

coeficienţii A, R, D pot lua valori între 0 şi 1.

Corpul negru A= 1 ; R = D = 0
Corpul negru este un corp ideal, teoretic, care absoarbe complet radiaţia termică, indifferent de
lungimea de undă. Doar câteva corpuri reale se apropie de comportarea corpului negru (ex. negrul de
fum).
Corpul alb este tot un corp ideal care reflectă toate radiaţiile incidente.
R = 1 ; A =D = 0
Corpul diaterm este perfect transparent pentru toate radiaţiile incidente (căldura trece prin corp fără
să fie reflectată sau absorbită)
D=1;A=R=0
Corpul cenuşiu absoarbe pe toate lungimile de undă o anumită proporţie din radiaţiile incidente
0<A<1

În aplicaţiile tehnice, corpurile reale se consideră cenuşii.

Suprafaţa unui corp se numeşte lucie dacă reflectă radiaţia incidentă într-o direcţie determinată,
unghiul de incidenţă fiind egal cu cel de reflexie.
Suprafaţa se numeşte mată dacă reflectă radiaţia incidentă în toate direcţiile.
Radiaţia monocromatică corespunde unei anumite lungimi de undă λ .
Radiaţia integrală cuprinde întregul spectru de radiaţie cu λ ∈ (0, ∞).
Pe baza legilor radiaţiei termice (legile de la electromagnetism) a fost dedusă relaţia pentru fluxul de
căldură radiat de un corp:
4
& = ε ⋅ C ⋅ S ⋅  T  [W]
Q 0
 100 
Unde: C0=5.67 W/m2K4 - coeficientul de radiaţie al corpului negru;
T - temperatura suprafeţei radiante, [K];
S - suprafaţa radiantă, [m2];
ε - factor de emisie.
Factorul de emisie ε se determină experimental şi depinde de material, starea suprafeţei, temperatură
si are valori cuprinse in intervalul (0, 1).

Schimbul de căldură prin radiaţie termică între corpurile solide separate prin medii transparente
reprezintă un proces complex de reflecţii şi absorbţii repetate. Astfel, fiecare corp emite radiaţii
termice care sunt absorbite şi o parte reflectate înapoi de corpurile înconjurătoare. O parte din
radiaţiile care revin sunt absorbite, altă parte reflectate ş.a.m.d., procesul continuând până la
egalizarea temperaturilor.
Intensificarea schimbului de căldură prin radiaţie termică se realizează prin mărirea temperaturii
suprafeţelor radiante şi prin mărirea factorului de emisie al sistemului.
Reducerea schimbului de căldură se obţine prin scăderea temperaturii suprafeţelor radiante,
reducerea factorului de emisie şi utilizarea ecranelor contra radiaţiei termice.

Caz particulare de schimb de căldură prin radiaţie termică: două suprafeţe plane paralele

Ţinând cont de reflexiile şi absorbţiile repetate, se poate demonstra că fluxul de căldură transmis prin
radiaţie termică între 2 plăci cenuşii plane paralele cu suprafaţa S este:

 4 4
& = ε ⋅ C ⋅ S ⋅  T1  −  T2  
Q [W]
12 0
 100   100  

unde ε12 este factorul mutual de emisie al sistemului format de cele două plăci.

1
ε12 =
1 1
+ −1
ε1 ε 2

Transferul global de căldură

Un perete omogen sau neomogen de orice formă, separă de obicei două fluide cu temperaturi diferite
t f1 si t f 2 . Căldura se transmite de la un fluid la altul prin intermediul peretelui.
De la primul fluid la perete şi de la perete la al doilea fluid, căldura se transmite prin convecţie
eventual prin radiaţie, iar în perete căldura se transmite prin conducţie.
Transferul global de căldură prin pereţi plani

În regim staţionar, fluxul unitar de căldură este:

λ1
( )
q& = α1 t f1 − t 1 = (t 1 − t 2 ) = λ 2 (t 2 − t 3 ) = α 2 t 3 − t f 2
( )
δ1 δ2
Din aceasta relatie rezulta:
 q&
t
 1 − t =
α1
f 1

 q& δ1
 t − t =
λ1
1 2

 prin adunare rezulta ⇒ q& =
t f1 − t f 2
1 δ1 δ 2
(
= k ⋅ t f1 − t f 2 ) [W/m2]
t − t = q& δ 2
1
+ + +
 2 3 λ2 α1 λ1 λ 2 α 2

t − t = q&
 3 f 2 α 2
1
Unde k reprezinta coeficientul global de transfer de căldură: k = , [W/m2K]
1 δ1 δ 2 1
+ + +
α1 λ1 λ 2 α 2
1 δ1 δ 2 1 1
Termenul + + + = rg defineste rezistenţa termică globală ⇒ rg =
α1 λ1 λ 2 α 2 k
Fluxul de caldura este definit de relatia: Q = q& ⋅ S = k ⋅ S ⋅ t − t
& (f 1
f2 )
Transferul global de căldură prin pereţi cilindrici (conducte)
Deoarece Sext ≠ Sint, se introduce noţiunea de flux liniar de căldură.
Q&
Fluxul liniar de căldură: q& l = , unde l reprezinta lungimea conductei.
1
În regim staţionar, fluxul liniar de caldura are expresia:

(π ⋅ d1 ⋅ 1) ⋅ α1 ⋅ (t f − t1 ) = π ⋅ (t1 − t 2 ) = π ⋅ (t 2 − t3 ) = (π ⋅ d3 ⋅1)⋅ α 2 ⋅ (t3 − t f )

q& 1 = 1 2

1 1 d 1 d 1
⋅ 1n 2 ⋅ 1n 3
2λ1 d1 2λ 2 d2

Din aceasta expresie rezulta:

 q& l
 t f1 − t1 = π ⋅ d ⋅ α
 1 1
 q& l 1 d2
 t1 − t 2 = π ⋅ 2λ ⋅ ln d
 1 1

t − t = l ⋅ &
q 1 d
⋅ ln 3
 2 3 π 2λ 2 d2

t − t = q& l
 3 f 2
π ⋅ d3 ⋅ α2

adunând relaţiile, rezultă:

q& 1 =
π ⋅ tf1 − tf 2 ( ) (
= k l ⋅ π ⋅ t f 1 − t f 2 , [W/m] )
1 1 d2 1 d3 1
+ ⋅ 1n + ⋅ 1n +
α1 ⋅ d1 2λ1 d1 2λ 2 d 2 α2 ⋅ d3
In relatia de mai sus, k l se numeste coeficientul global liniar de transfer de căldură (specific
conductelor) [W/mK].

Fluxul total de căldură are relatia:

Q l f1 (f2
d3
)
3 f1 f2 ext (
& = q& ⋅ 1 = k ⋅ π ⋅ 1 ⋅ t − t = k l ⋅ π ⋅ 1 ⋅ d ⋅ t − t = k ⋅ S ⋅ t − t
l f1 f2 ) ( )
unde: π ⋅ d 3 ⋅ l reprezinta suprafaţa exterioară totală a conductei;
k = k l d 3 reprezinta coeficientul global de transfer de căldură pentru conducte, corespunzător
suprafeţei exterioare.
Tinand cont de expresia coeficientului global liniar de transfer de căldură k l , coeficientul global de
transfer de căldură pentru conducte, corespunzător suprafeţei exterioare k are expresia:
k 1
k= l =
d3 d 3 + 3 1n 2 + d 3 1n d 3 + 1
d d
α1d1 2λ1 d1 2λ 2 d 2 α 2

Schimbătoare de căldură

Schimbătoarele de căldură sunt utilaje termice care servesc la încălzirea sau răcirea unui fluid,
vaporizarea sau condensarea lui cu ajutorul unui alt fluid.
Din punct de vedere funcţional, numărul lor este foarte mare (ex.: preîncălzitoare de apă sau aer,
răcitoare de ulei, distilatoare, vaporizatoare, condensatoare, radiatoare, etc.) însă principiul de
funcţionare este acelaşi şi anume transferul de căldură de la un fluid la altul prin intermediul unui
perete despărţitor.
Există şi schimbătoare de căldură fără perete despărţitor între fluide, ca de exemplu turnurile de
răcire, camerele de pulverizare etc., dar calculul este mai complicat deşi principiul de lucru este
acelaşi.
Schematizat, un schimbător de căldură constă din două compartimente separate de un perete, prin
fiecare circulând câte un fluid. Prin peretele despărţitor are loc transferul căldurii de la fluidul cald la
cel rece. În timpul circulaţiei fluidelor prin cele două compartimente, temperatura lor variază, unul
încălzindu-se celălalt răcindu-se. Temperaturile la intrarea în schimbătorul de căldură se notează cu
indice prim iar cele la ieşire cu indice secund.

Din punct de vedere al modului în care curg cele două fluide prin schimbător există schimbătoare:
a) cu curgere paralelă în echicurent;
b) cu curgere paralelă în contracurent;
c) cu curgere încrucişată;
d) cu curgere mixtă.

Din punct de vedere termodinamic, procesele din schimbătoarele de căldură sunt izobare.
În calculul unui schimbător de căldură de obicei se cunoaşte fluxul de căldură Q & , care trebuie

transmis de la un fluid la altul, debitele celor două fluide m & 2 , temperaturile de intrare t1' şi t '2 ,
& 1 şi m
căldurile specifice c1 şi c 2 , şi trebuie determinată suprafaţa S necesară transmiterii acestui flux de
căldură.
Presupunând 1 fluidul cald şi 2 fluidul rece, relaţiile de calcul rezultă din egalitatea fluxului de căldură
cedat de fluidul 1, primit de fluidul 2 şi transmis între cele două fluide:
Q& =m& 1c1 (t1′ − t1′′ ) = m
& 2c 2 (t ′2′ − t ′2 ) = K ⋅ S ⋅ ∆t m
unde ∆ t m este diferenţa de temperatură medie între cele două fluide.
Exemple:

Variaţia temperaturii fluidelor în

cazul curgerii paralele în echicurent

Variaţia temperaturii fluidelor în cazul

curgerii paralele în contracurent

Pentru calcule aproximative:

t 1′ + t 1′′ t 1′ + t ′2′
∆t m = t m1 − t m2 = −
2 2
Pentru calcule mai precise:
∆t max − ∆t min (t 1′ − t ′2 ) − (t 1′′ − t ′2′ )
∆t m = ∆t mEC = = Pentru echicurent (EC)
∆t max t′ − t′
1n 1n 1 2
∆t min t ′2′ − t ′′
∆t − ∆t min (t 1′ − t ′2′ ) − (t 1′′ − t ′2 )
∆t m = ∆t mCC = max = Pentru contracurent (CC)
∆t max t ′ − t ′′
1n 1n 1
∆t min t 1′′ − t ′

∆ t mEC şi ∆ t mCC se numesc diferenţă medie logaritmica de temperaturi.