Energia şi puterea curentului electric

Energia necesară pentru efectuarea de lucru mecanic la transportarea sarcinii electrice printr-un
circuit este asigurată de câmpul electric produs de sursă. Legea conservării sarcinii ne spune că vom
regăsi această energie în consumatorul X din circuit. Dacă acest consumator este un electromotor,
energia primită se va regăsi sub formă de lucru mecanic, iar dacă este un reşou, sub formă de căldură.
Energia transformată de consumator în timpul t se poate scrie: W =U⋅I⋅t
Dacă acel consumator este un rezistor R, aplicând legea lui Ohm, obţinem pentru energie
relaţiile:
2
2 U
W =I ⋅R⋅t= ⋅t
R
Acestea sunt expresiile matematice ale legii lui Joule, după numele celui care le-a determinat
experimental în 1841.
6
În practică, pentru exprimarea energiei electrice se foloseşte: 1 kWh=3,6⋅10 J
La fel ca şi puterea mecanică, puterea electrică se calculează ca raport dintre energie şi timp.
Utilizând relaţiile pentru energia electrică de mai sus, se deduc formulele pentru puterea electrică:
2
U 2
P=U⋅I =I ⋅R=
R formulele puterii electrice
La trecerea curentului electric printr-un conductor apar următoarele efecte: termic, chimic,
magnetic şi luminos.
8.4 Efectul termic al curentului electric

Definiţie: Încălzirea unui conductor atunci când este parcurs de curent electric se numeşte efect
termic.
Energia disipată sub formă de căldură se calculează cu relaţia:
2
U2
Q=U⋅I⋅t=I ⋅R⋅t = ⋅t
R
Efectul termic este caracterizat de legea lui Joule: căldura disipată într-un rezistor este direct
proporţională cu pătratul intensităţii curentului prin conductor, cu rezistenţa acestuia şi cu timpul cât
curentul trece prin conductor.
Aplicaţiile efectului termic: radiatorul, fierul de călcat, reşoul, ciocanul de lipit, cuptoarele
electrice cu rezistenţă utilizate în industrie la călirea oţelurilor, topirea sticlei, etc.

8.5 Efectul luminos al curentului electric

Definiţie: Fenomenul de apariţie a luminii în jurul unui conductor parcurs de curent electric se
numeşte efect luminos.
Aplicaţiile efectului luminos:
- becul cu incandescenţă (becul electric obişnuit) şi tuburile cu descărcare (tuburi de neon);
- aurora polară: este un fenomen optic ce constă într-o
strălucire intensă observată pe cerul nopţii, în apropierea
zonelor polare. Se datorează ciocnirii dintre particule
încărcate electric (electroni) în mişcare (curent electric) cu
atomi din magnetosferă (zona din jurul pământului în care
se manifestă acţiunea câmpului magnetic terestru). Prin
ciocniri atomii ajung în stări energetic superioare (excitate),
iar la dezexcitare ei emit lumină.
- trăsnetul, care este o descărcare electrică în aer, adică deplasarea sarcinilor electrice între un nor şi
sol, fenomen însoţit de efecte luminoase.
 Efectul chimic al curentului electric

Lichidele pure, de exemplu apa distilată, nu conduc curentul electric deoarece nu conţin
purtători de sarcină liberi. Dacă în apă se introduce o sare, aceasta se descompune în ioni pozitivi şi
negativi care se pot deplasa în soluţie.
Definiţie: Fenomenul de separare a substanţelor ionice în ioni pozitivi şi negativi în soluţie se
numeşte disociaţie electrolitică.
Dacă în soluţia de sare cu apă se introduc doi electrozi: anodul (+)
şi catodul (-), mişcarea ionilor se ordonează şi apare astfel un curent
electric. Ei se îndreaptă spre electrozi unde cedează/acceptă electroni şi
se transformă în atomi, proces numit neutralizare. Ca urmare, la
electrozi se degajă gaze sau se depun substanţe.
Definiţie: Transportul ionilor către electrozi şi transformarea lor
în atomi şi radicali prin neutralizare se numeşte electroliză.
Observaţie: Electroliza nu poate avea loc fără ca substanţa să disocieze mai întâi.
Aplicaţiile electrolizei:
1. Electrometalurgia: reprezintă obţinerea unui metal pe cale electrolitică din combinaţiile sale
naturale. Aluminiul (folosit la dozele de băuturi), sodiul, calciul, magneziul se obţin în acest mod.
2. Galvanostegia: obţinerea de depuneri metalice pe obiecte de exemplu în scopul de a le proteja
anticoroziv. În funcţie de metalul utilizat există: argintare, nichelare, zincare, cromare, aurire, etc.
3. Galvanoplastia: modelarea metalelor pentru reproducerea după un tipar, prin electroliză, a unui
obiect.
4. Ionoterapia: este o metodă de tratament a unor afecţiuni umane care implică trecerea unui curent
electric continuu printr-o soluţie în care sunt introduse mâinile sau picioarele unui pacient.
5. Obţinerea de substanţe pe cale electrolitică: soda caustică, clorul, hidrogenul, oxigenul, etc.

Efectul magnetic al curentului electric

Deşi busola magnetică a fost cunoscută ca instrument de navigaţie utilizat de chinezi încă din
anii 2500 î.e.n., noţiunea de câmp magnetic a fost elucidată abia după anii 1800 datorită unor fizicieni
ca W. Gilbert şi H. C. Oersted.
Noţiunile din acest paragraf vor fi utile când veţi învăţa despre producerea curentului
alternativ.
Definiţie: Câmpul magnetic este forma de existenţă a materiei din jurul magneţilor
permanenţi sau a conductoarelor parcurse de curent electric.
Câmpul magnetic poate fi caracterizat prin:
- linii de câmp magnetic: linii imaginare tangente în fiecare punct la direcţia acului magnetic, având
sensul dat de regula burghiului drept;
- o mărime fizică vectorială numită inducţie magnetică, care se măsoară în Tesla [ B ] SI =1T ;
- o mărime fizică scalară numită flux magnetic ce stabileşte legătura dintre câmp şi o mărimea unei
suprafeţe intersectate de liniile de câmp magnetic:

Φ=⃗B⋅⃗S =B⋅S⋅cosα
Definiţie: Fluxul magnetic este o mărime fizică scalară
egală cu produsul scalar dintre vectorul inducţie magnetică şi
suprafaţa orientată.
Suprafaţa orientată este:
⃗S =S⋅⃗n , unde ⃗n este
normala la suprafaţă.
Unitatea de măsură pentru fluxul magnetic este 1 Weber:
[ Φ ] SI = [ B ] SI⋅[ S ]SI =1T⋅1 m=1Wb
 Definiţie: 1Wb este fluxul magnetic printr-o suprafaţă de 1m 2 perpendiculară pe liniile unui
câmp magnetic uniform cu inducţia de 1T.
Liniile câmpului magnetic din jurul conductoarelor parcurse de curent pot fi vizualizate cu
ajutorul piliturii de fier. Forma lor depinde de forma conductorului, ca în figura de mai jos:

Inducţia magnetică la Inducţia magnetică în centrul Inducţia magnetică pe axa

distanţa r de conductor μ⋅I centrală a bobinei este:
μ⋅I B= μ⋅N⋅I
B= spirei este: 2R B=
este: 2 π⋅r l
Notaţii: R: raza spirei, N: numărul de spire ale bobinei; l: lungimea bobinei; μ:
permeabilitatea magnetică a mediului în care se află conductorul parcurs de curent.
μ=μ 0⋅μr , unde μ0 =4 π⋅10−7 N / A2 este permeabilitatea magnetică a vidului, iar
μr este permeabilitatea magnetică relativă a mediului în raport cu vidul.