DACIA
Nr. 64, aprilie 2011
editorial
DACIA MAGAZIN,
LA OPT ANI DE LA APARIŢIE
Se împlinesc, în 2011, opt ani de la editarea publicaţiei
Societăţii „Dacia Revival International” – Dacia Magazin. În
această perioadă, coordonată de domnul dr. Napoleon
Săvescu, preşedinte-fondator al societăţii şi director al revistei,
şi de domnul Vladimir Brilinsky – redactorul-şef, doamna Ma-
riana Terra - redactor- şef adjunct, cărora li s-a alăturat un grup
de valoroşi specialişti din ţară şi din străinătate, publicaţia a po-
pularizat cu succes, în cele 63 de numere, cercetările din do-
meniul dacologiei, preocupările societăţii, acţiunile întreprinse
de conducere şi de filiale, materialele prezentate în cadrul celor
unsprezece congrese organizate, dar, mai ales, a susţinut sen-
timentul mândriei patriotice de a fi urmaşii unui popor demn, vi-
teaz şi harnic, cu o străveche civilizaţie.
În primul număr – februarie 2003 –, preşedintele
societăţii, dr. N. Săvescu, preciza obiectivele fundamentale ale
revistei, aflată „la început de drum”: „Dacia Magazin îşi propune
să arate că «Noi dacii nu am pierit»…. Păreri, concepţii, inter-
pretări neştiinţifice, care caută în mod eronat să atribuie popo-
rului nostru o origine recentă, „romană”, trecând cu vederea
faptul că carpato-ponto-danubienii constituie poporul matcă al
Europei, ne-au determinat să scoatem această publicaţie, în
care toţi „cei interzişi” pot să-şi spună cuvântul, atâta timp cât
acesta reprezintă adevărul.”
În condiţiile în care forurile oficiale şi academice ro-
mâneşti nu iau în discuţie astfel de probleme şi adoptă a atitu-
dine de ignorare şi vinovată tăcere, editarea unei publicaţii de
dacologie era o stringentă necesitate. Publicul larg, dar şi lumea
ştiinţifică trebuia să cunoască cercetările şi descoperirile făcute
în domeniu.
După o întrerupere de câteva luni, revista îşi reia,
acum în 2011, necesara apariţie. În noua etapă, aceasta îşi pro-
pune să continue experienţa valoroasă acumulată, să realizeze
obiectivele fixate în statutul Societăţii Dacia Revival Internatio-
nal, axându-şi activitatea pe trei coordonate principale: ştiinţi-
fice, culturale şi civice. Se vor publica, prioritar, cercetările şi
descoperirile ştiinţifice din domeniul dacologiei, se vor popula-
riza cultura şi civilizaţia dacică şi se va milita pentru angajarea
forurilor oficiale în apărarea şi protejarea vestigiilor şi valorilor
materiale şi spirituale străbune.
Dorim să instituim o serie de rubrici permanente: CER-
CETARE, ANALIZE ŞI SINTEZE (cea mai substanţială); PER-
SONALITĂŢI ALE DACOLOGIEI; DATINI, TRADIŢII,
OBICEIURI; OPINII, DEZBATERI, INTERVIURI; DOCU-
MENTE, RECENZII, EVOCĂRI; DIN ACTIVITATEA SOCIE-
TĂŢII ŞI A FILIALELOR., prin care să asigurăm o paletă largă
magazin
de posibilităţi pentru realizarea ţelurilor. Urmărim, de aseme-
nea, realizarea unui fond de imagini, fotografii, documente etc.,
care pot fi trimise pe o adresă creată special.
Revista îşi propune să răspundă, în principal, la între-
bări esenţiale, cum ar fi: „Cine suntem noi?, „Cine am fost?” şi,
pe cale de consecinţă, „Cine vom fi?” într-o epocă a mondilizării
activităţii şi a multiplelor probleme cu care se confruntă azi
omenirea. Teoria contemporană a multiculturalităţii este, prin-
cipial, corectă, numai că aplicarea ei (şi, mai ales, când e vorba
de globalizare) se face diferenţiat, preferenţial şi manipulator.
Sunt voci care susţin, direct sau indirect, că pentru a intra în
rândul naţiunilor lumii ar trebui să ne pierdem identitatea naţio-
nală, să ne uităm istoria, denigrând sau anulând geniile acestui
pământ, ca Brâncuşi, Enescu ori Eminescu. O personalitate,
care conduce o înaltă instituţie culturală naţională, a afirmat
chiar ( indiferent de context, culpabil) că trebuie să scăpăm de
cadavrul din debara (se referea la Eminescu), dacă vrem să
progresăm. Ne întrebăm retoric dacă, atunci când s-a pus pro-
blema intrării în Uniunea Europeană, englezii şi-au propus „să
scape” de Shakespeare, italienii de Dante, francezii de Hugo,
germanii de Goethe? Desigur că nu! Numai unii dintre noi, de
o totală iresponsabilitate sau rea-credinţă, vor să pătundem în
Europa fie în genunchi, fie ca nişte anonimi. Se face o gravă şi
de nescuzat greşeală. Într-o epocă în care asistăm la devalo-
rizarea constantă a valorilor şi normelor morale, „recucerirea
conştiinţei naţionale” (dr. N. Săvescu), în sensul de preţuire a
mândriei şi demnităţii, a conştiinţei de sine şi de neam, devine
o condiţie a definirii şi individualizării personalităţii naţionale în
concertul universal al popoarelor.
Scriitor de excepţie, Nichita Stănescu a avut intuiţii ge-
niale, când, în poezia „Noi”, afirma simplu:
„Noi suntem seminţe şi pământul e-al nostru,
Ştim cel mai bine locul, şi patima, şi rostul.
Nu zicem rău de nimeni, stăpâni peste pământ,
Noi sunterm în picioare, sub noi străbunii sunt.”
Noi, românii de astăzi, suntem urmaşii autorilor plă-
cuţelor de la Tărtăria, (cu cel mai vechi scris din lume), care au
dus în Sumer scrisul şi – de ce nu? – cultura şi civilizaţia pe-
lasgă. Suntem pe deplin îndreptăţiţi de a intra în Comunitatea
Europeană şi Mondială cu fruntea sus, căci noi suntem urmaşii
direcţi şi de drept ai fondatorilor „străvechii civilizaţii euro-
pene”. Noi suntem de mult, din vechime, „cetăţeni ai lumii”.
Profesor Gheorghe Bucur,
redactor-şef
1

Nr. 64, aprilie 2011
cercetare, analize, sinteze
NOI, DACII
1. ÎNCEPUTURI
Din negurile imemoriale ale timpului apar ei,
Carpato-Dunărenii, traversând silenţioşi mileniile şi lăsând
amprente adânci pe harta omenirii.
Istoria lor ştiută, dar în special neştiută, abundă
în mistere, mituri şi legende, secrete auzite, dar în special
uitate, neglijate, ascunse sub mantaua întunecoasă a se-
colelor. Au supravieţuit timpului şi locului cu enigmatica lor
prezenţă, oferind lumii cunoştinţele lor fantastic de
avansate despre natură, construcţii de case şi oraşe, taine
ale medicinei, cunoştinţe astronomice şi de filosofie şi, nu
la urmă, despre scris, roată, plug, jug, căruţa cu două şi
patru roţi, ei fiind primii care le-au inventat şi folosit ca, de
altfel, şi primul arc cu săgeată de os - de la Schela
Cladovei, - primul bumerang - de la Vidra, toate acestea
stând mărturie asupra a doar câtorva dintre realizările
acestui popor socotit încă „misterios”. Foarte puţini sunt
cei ce ştiu că Europa şi multe alte locuri din lume le
datorează lor, Carpato-Dunărenilor, civilizaţia de care se
bucură azi.
Spaţiul carpato-dunărean poartă în el cele mai
vechi vestigii ale existenţei şi activităţii omului în Europa,
indicând apartenenţa lui la marea arie a antropogenezei.
În judeţul Vâlcea, la Bugiuleşti, bogate resturi osoase de
Fig.001 Aşezarea din „Peştera Cioarei” de la Boroş-
teni, judeţul Gorj, datată cu carbon radioactiv, se do-
vedeşte a fi fost locuită acum 47.550 ani.
DACIA
magazin
dr. Napoleon SĂVESCU
animale sunt datate din Perioada Villafranchiană.
Resturi osteologice umane din peştera de la
Ohaba Ponor
(două falange de la mână şi una de la picior) provenind
de la tipul Homo Sapiens Neandertalensis ne poartă într-
o îndepărtată perioadă istorică.
Aşezarea din „Peştera Cioarei” de la Boroşteni,
judeţul Gorj, datată cu carbon radioactiv, se dovedeşte a
fi fost locuită acum 47.550 ani.
Desigur că despre aceşti strămoşi îndepărtaţi nu
putem spune prea multe azi.
Recent, cea mai veche fosilă a omului modern a
fost găsită tot în spaţiul carpato-dunărean, mărturie a lo-
cului de leagăn al civilizaţiei umane. Maxilarul unui om al
peşterilor care a trăit pe teritoriul României de astăzi este
cea mai veche fosilă a primului umanoid modern găsită în
Europa.
Fig.002 Maxilarul unui om al peşterilor care a trăit
pe teritoriul României de astăzi este cea mai veche
fosilă a primului umanoid modern găsită în Europa.
Având trăsături primitive şi o structură a dinţilor
specială, mandibula studiată suportă ideea că locuitorii
acestei zone ar fi apărut prin încrucişarea Neandertalezilor
cu Cromanionii. Maxilarul, găsit în sud-vestul Munţilor
Carpaţi ai României, a fost datat cu carbon radioactiv
atribuindu-i-se o vechime de 34.000 - 36.000 de ani, după
2
 DACIA
Nr. 64, aprilie 2011 magazin

Maxilariul a fost găsit în anul 2002, în Peştera cu

Oase, în sud-vestul României şi este cea mai veche fosilă
umană modernă care a fost vreodată datată direct. Dis-
tinsul profesor universitatr declară cu totală convingere:
„Luat în totalitate, acest material este primul care
documentează în mod sigur cum arătau oamenii moderni
când au început să se răspândească în Europa”.

Fig.003 Profesorul Thrinkaus

cum afirmă distinsul profesor Erik Trinkaus de la Wash-

ington University din St. Louis, cel care a condus acest Fig.005 În această unică lume cunoscută
studiu. omenirii, totul are o origine, o naştere, începând
Datarea ştiinţifică îl defineşte acum pe acest ION cu acel Big-Bang de la care materia, în toate
- aşa cum a fost numită relicva umană de către cercetătorii manifestările ei spectaculoase, a devenit
români - cel mai vechi specimen al omului modern din Eu- existenţă evolutivă.
ropa. În raportul publicat în Procedurile Academiei
De-a lungul timpului, numeroase şi, de multe ori,
Naţionale de Ştiinţe, profesorul Thrinkaus şi colegii lui au
controversate teorii despre procesul fascinant care a dus
subliniat ideea că ION „furnizează perspective inedite asu-
la apariţia Omului pe pământ au făcut obiectul cercetărilor
pra apariţiei şi evoluţiei primilor umanoizi moderni în nord-
asidue ale istoricilor, arheologilor, filosofilor, ale acelora
vestul Vechii Lumi”.
care nu s-au mulţumit doar să constate, dar să se şi în-
trebe: unde, când, cum, de ce? Inteligenţa umană nu
poate fi încorsetată în scheme, în legi rigide, căci adevă-
Fig.004 rul, bazat pe dovezi, iese întotdeauna la iveală.
Jurnalul în care În excursul nostru istoric, vom trece în revistă câ-
se menţionează teva teorii, care ni se par cele mai rezonabile, privind for-
maxilariul găsit în marea şi evoluţia celei mai uluitoare fiinţe de pe pământ:
anul 2002 în Omul!
Peştera cu Oase, „Deşi îi numim « moderni », ei nu sunt complet
în sud-vestul moderni în sensul în care noi ne gândim la oamenii care
României ca fiind trăiesc azi”, a adăugat profesorul Thrinkaus.
cea mai veche
fosilă umană „Maxilarul este similar cu cel al primilor umanoizi
modernă moderni găsiţi în Africa, în Orientul Mijlociu şi mai târziu
în Europa. Dar molarii cazului descoperit aici sunt neobiş-
nuit de mari şi proporţionaţi într-un fel care-i face să arate
3

Nr. 64, aprilie 2011
diferit - aproape ca un Neanderthalez ,” apreciază în con-
tinuare Thrinkaus.
Profesorul Erik Thrinkaus este susţinătorul prin-
Fig.006 Un imaginar Neandertalez. „Forma facială
de bază ar fi fost ca a noastră, dar de la obraji în
jos, ar fi arătat mult mai dezvoltată.”
Fig.007 Maxilariul, găsit pe teritoriul ţării noastre,
ar demonstra că primii umanoizi moderni ar fi o
încrucişare între Neandertalezi şi Cromanioni.
DACIA
magazin
cipal al ideii - încă controversate - potrivit căreia primii
umanoizi moderni ar fi o încrucişare între Neandertalezi
şi Cromanoni. Aceste două subspecii ale lui Homo Sapi-
ens au trăit cot-la-cot, în Europa, timp de mii de ani, iar
evidenţa demonstrează că între aceste grupări umane au
avut loc schimburi de obiecte (un fel de… strămoşi ai
comerţului de mai târziu!), ca de altfel şi alte contacte tri-
bale sau, de ce nu?, individuale.
Fig.008 Textul de mai sus apărut pe CNN vorbeşte de
„cea mai veche fosilă a omului modern” din Europa, ca
fiind descoperită în ţara noastră, susţinându-se astfel
ideea priorităţii spaţiului nostru, spaţiul care a dat naş-
tere primilor europeni moderni.
Fig.009 În localitatea
Abrido do Lagar Velho din Portugalia
s-a găsit scheletul unui copil,
care indică semnele unui amestec
între Neandertalezi şi omul modern
timpuriu din Peninsula Iberică.
Vechimea lui este de aproximativ 25.000 ani.
4

Nr. 64, aprilie 2011
Fig.010 La Dolni Vestonice şi la Pavlov, în partea sudică
a Moraviei, în Cehia, s-au găsit resturi umane vechi de
25.000- 27.000 de ani aparţinând, de asemenea, omului
modern european.
Fig.011 Cel mai vechi schelet al omului modern a fost
descoperit în ţara noastră. Este vorba de mandibula
unui om care a trăit într-o peşteră pe teritoriul care apar-
ţine azi României. Datarea cu carbon radioactiv
dovedeşte că oasele au aparţinut cuiva care a trăit acum
36.000 – 34.000. Cercetătorii americani afirmă că aceste
oase ale omului modern sunt cele mai vechi de-
scoperite în Europa.
DACIA
magazin
„Specimenele sugerează că de atunci ar fi avut
loc schimbări clare în anatomia umană”, a spus Thrinkaus.
„Oasele sunt de asemenea complet compatibile cu
amestecul între populaţiile reprezentând omul socotit mo-
dern, Cromanion, şi cele ale Neandertalului.”
Sursa: Federaţia Română de Speologie / Fotografie
realizată de Andrei Posmosanu/ Internet
Şi totuşi, cele din spaţiul carpato-dunărean sunt,
nu cu o sută de ani, nici cu 1.000 de ani, ci chiar cu peste
10.000 de ani mai vechi ca cele din Cehia!
Picturile rupestre din Apuseni, de la Coliboaia, au
o vechime între 23.000-35.000, cu zeci de figuri, reprezen-
tând animale, printre care un bizon, un cal, posibil o felină,
unul sau două capete de urs şi doi rinoceri.
Galeria înaltă din peştera Coliboaia
Sursa: Federaţia Română de Speologie / Fotografie
realizată de Andrei Posmosanu/ Internet
Picturile aşteaptă răbdătoare, de mulţi ani, să
apară şi în cărţile de liceu. De ce? Pentru că opinia despre
originea poporului nostru nu trebuie indusă în eroare cu
informaţii false!
5
 DACIA
Nr. 64, aprilie 2011 magazin

CAPITOLUL I
Mihai Viteazul – cantacuzin pe linie paternă
Marin A. Cristian

„Mihai e în primul rând fiul faptelor sale.”

C. C. Giurescu

Personalitatea puternică a lui Mihai Viteazul,

faptele lui mari, au generat o atenţie deosebită din
partea istoricilor români şi străini. Din păcate, nu
există nici pâna astăzi, un punct de vedere unanim
referitor la paternitatea marelui voievod. În funcţie
de stadiul cercetărilor documentare, au fost expri-
mate mai multe opinii în legătură cu problema care
stă în centrul atenţiei noastre.
Un prim mod de a trata originea voievodului
a fost acela că Mihai Vodă a fost fiul legitim al dom-
nitorului Pătraşcu cel Bun, care a cârmuit Valahia în
perioada martie 1554-decembrie 1557[1].
Mai târziu, după ce istoricii au constatat, pe
baza lărgirii ariei de cercetare, că Pătraşcu cel Bun
a lăsat după moartea lui pe doamna Voica, care-i fu-
sese soţie legitimă, au stabilit şi au consimţit că dom-
nitorul, care a realizat prima unire a ţărilor dacice,
s-a născut dintr-o „legătura neoficială” a lui Pătraşcu
Vodă cu Teodora din Târgul de Floci, de la vărsarea
Ialomiţei în Dunăre[2].
În sfârşit, al treilea punct de vedere, care se
detaşează de cele amintite, consideră că descendenţa
lui Mihai din Pătraşcu cel Bun „este o imposibilitate
morală, fiind inventată atunci cu bună ştiinţă pentru convins că „Banu” nu poate fi altcineva decât Mihai
a reuşi să preia domnia Ţării Româneşti”[3]. Viteazul, care în timpul respectiv deţinea dregătoria
În anul 1999, turcologul Mihai Maxim a de bănişor de Mehedinţi[4].
publicat un studiu bazat pe documente otomane Într-un studiu bine documentat, autorii
inedite referitoare la Mihai Viteazul. Prezentând George D. Florescu şi Dan Pleşia au ajuns la con-
capitolul de „venituri” dintr-un registru al vistieriei cluzia pertinentă că Iane Epirotul şi Andronic au
turceşti, autorul reliefează faptul că la 7 noiembrie fost, fără îndoială, Cantacuzini. Dând crezare croni-
1589 s-a încasat „din obligaţia lui Mihnea” Vodă (an cii lui Baltasar Walther, care îl prezenta pe Iane Can-
financiar 1 aprilie 1588-1 aprilie 1589) suma de tacuzino, fratele Teodorei, deci unchiul lui Mihai, îl
975.000 aspri. Condica vistieriei otomane considerau pe acesta din urmă „urmaş al împăraţilor
„Ruznâmce”, unde apare menţiunea, inserează că bizantini, pe linie maternă”[5].
banii au fost primiţi „direct de la Banu fiul non- În expunerea de faţă, susţinem cel de-al trei-
musulmanului Iani” Cantacuzino. Autorul citat este lea punct de vedere, pe care dorim să-l întărim pe
baza unei mai atente interpretări a documentelor şi
6

Nr. 64, aprilie 2011
a unor, relativ noi, apariţii editoriale[6].
După cum este îndeobşte cunoscut, Mihai a
reuşit să preia domnia Valahiei la începutul lunii sep-
tembrie 1593[7]. Într-un hrisov emis de cancelaria
domnească din Bucureşti la 2 octombrie 1593 Mihai
Vodă a folosit următoarea titulatură: „Io Mihail voie-
vod şi domn a toată ţara Ungrovlahiei, fiul preabu-
nului Io Pătraşcu Voievod”[8]. Voievodul va fi
consecvent, pe tot parcursul domniei lui, susţinând
că este „fecioru<l> marelui şi bunului Pătraşcu vo-
ievod”. În zapisul din 27 mai 1596 prin care întăreşte
fraţilor Buzeşti satul Pleniţa, Mihai Vodă aminteşte
că „…cinstiţii dregători ai domniei mele… au adus
cărţi de moştenire… <între care> şi cartea Radului
Vodă <Paisie> moşul domniei mele şi cartea părin-
telui domniei mele Pătraşcu vodă…”[9]. Având de
judecat, la un alt soroc, acelaşi litigiu dintre locuito-
rii pleniceni şi Radu, Preda şi Stroe Buzescu, pentru
moşia Pleniţa, Mihai Vodă dă dreptate, din nou, dre-
gătorilor lui care au prezentat şi „…cartea
răposatului Petru Vodă <Cercel> fratele domniei
mele”[10].
Silezianul Baltasar Walther, aflat în vizită în
Valahia, în călătoria lui spre Constatinopol, în anul
1957, a primit, cu ştiinţa voievodului, de la marele
logofăt Teodosie din Ruda, o cronică a „isprăvilor”
lui Mihai, scrisă în slavonă după un „izvod” tradus
din româneşte[11]. În urma completării cu alte in-
formaţii, culese cu acest prilej, a reuşit să o publice,
în limba latină, în anul 1599 la Görlitz în Silezia[12].
Baltasar Walther scrie că în Craiova se afla “nobilul
ban Mihai, fiul domnitorului Petru <Pătraşcu cel
Bun>… vestit tuturor atât prin rangul părintelui şi
privilegiul naşterii, cât şi prin frumuseţea armo-
nioasă a trupului şi prin statura lui mândră”[13]. Mai
departe aminteşte de „…unchiul său după mamă
<Iane Cantacuzino>, adică fratele mamei… care ţi-
nuse şi el mai înainte dregătoria de ban”[14].
Letopiseţul Cantacuzinesc, referindu-se la
marele voievod, foloseşte următorul titlu: „De aicea
începe istoria lui Mihai vodă sin Pătraşcu vodă, ca-
rele au făcut multe războaie cu turcii pentru creşti-
nătate…”[15].
Cronicarul maghiar István Szamosközy, con-
temporan cu Mihai Viteazul, cu studii făcute la
Roma şi Padova, care a preluat unele din mărturiile
lui Petru Grigorovici Armeanul din Liov[16], zugrav
DACIA
magazin
de biserici, folosit de marele voievod ca diplomat şi
„tălmaci”, scrie: „Mihai vodă îşi trăgea originea din
neamul lui Pătraşcu vodă…”. Apoi adaugă că voie-
vodul valah “…se numia că este fiul lui Pătraşcu…
”. În continuare, cronicarul citat consemnează că “…
de aceea şi-a botezat Mihai vodă şi pe fiul lui tot Pă-
traşcu”[17].
Acceaşi opinie, că Mihai era fiul lui Pătraşcu
cel Bun, apare în Cronica Buzeştilor[18], precum şi
în opele unor istorici cum sunt: N. de Montreulx, Va-
sile Cămăraşul Buhăescu[19], Richard Knolles, Ja-
ques de Thou, Mathias Miles, Gabriel du Verdier,
Ludwig Albrecht Gebhardi[20], Jean Vaillant, Jean
Henri Ubicini, Ivan Ignatiev Malîşevski, Willibald
Ştefan Teutschlaender, James Samuelson, Bruto
Amante[21].
Vornicul Radu Popescu, căruia i s-a atribuit
paternitatea cronicii Istoriile domnilor Ţării Româ-
neşti[22], scrisă în prima jumătate al secolului al
XVIII-lea[23], considerat ca foarte bine documentat
pentru perioada lui Mihai Viteazul, notează: „Acest
Mihaiu vodă, după ce au luat domniea, s-au numit
că iaste fecior lui Pătraşcu vodă, iar cu adevărat nu
se ştie, că nici un istoric de ai noştri (sau striin) nu
adeverează den cine iaste şi cum au luat domniea
fără cât din auz unul de la altul aşa dovedim…”
[24]. Iată deci că Radu Popescu nu este sigur de ori-
ginea lui Mihai, lăsând să planeze incertitudinea.
Un alt semn de întrebare privind obârşia lui
Mihai Viteazul îl constituie portretul pictorului im-
perial Aegidius Sadeler. La sfârşitul lunii noiembrie
1600 Mihai Vodă trecea prin pasul Vâlcanului în Ar-
deal. Se îndrepta spre Viena pentru a fi primit în au-
dienţă de împăratul Rudolf al II-lea pentru că, după
cum îi spusese căpitanul Oradei Paul Nyary la 6 de-
cembrie 1600, „eu doresc binele ţării”. Domnitorul
a ajuns cu suita sa la Viena, la 12 ianuarie 1601, fiind
cazaţi la hanul “Cerbul de Aur”. Dar pentru că Ru-
dolf al II-lea se afla la Praga, cealaltă capitală a im-
periului, Mihai soseşte aici la 23 februarie 1601. La
1 martie 1601 a fost primit în prima audienţă de către
împărat. Au mai urmat şi alte audienţe. În ziua de 4
aprilie 1601 Mihai Viteazul părăseşte „oraşul de
aur”, îndreptându-se spre Transilvania. În perioada
cât a stat la Praga, mai precis în luna martie
1601[25], Aegidius Sadeler i-a facut cunoscutul por-
tret[26]. De jur împrejurul chipului marelui voievod
7

Nr. 64, aprilie 2011
scrie: MICHAEL WAIVODA WALACHIAE
TRANSALPINAE VTRAQVE FORTVNA INSIG-
NIS: ET IN VTRAQ EADEM VIRTVTE
AET<ATIS> XLIII[27]. În urma unui simplu calcul
matematic rezultă că Mihai s-a născut în anul 1558,
nefiind un porfirogenet, odată ce domnitorul Pă-
traşcu cel Bun a murit a doua zi de Crăciun în anul
1557. Este cunoscut că Pătraşcu cel Bun a suferit,
fiind bolnav la pat, încă din luna mai 1557, când a
mers „la aer” la Râmnicu Vâlcea. În urma solicitării,
de la Sibiu, i s-a trimis un sas „doctor în medicină”,
care, neputând să-i învingă boala, îi constată dece-
sul[28]. Pictorul Sadeler nu avea nici un motiv să
greşească etatea domnitorului, cum s-a mai spus, pe
care a aflat-o chiar de la el. În acest caz, este limpede
că Mihai nu s-a născut în timpul vieţii domnitorului
Pătraşcu cel Bun, aşa cum s-a crezut.
Un argument „puternic”, folosit de unii din-
tre istorici în explicarea descendenţei lui Mihai din
Pătraşcu cel Bun, îl constituie zugrăvirea chipurilor
celor doi voievozi, Mihai Viteazul şi Petru Cercel,
în interiorul mânăstirii Căluiu, ctitorie a boierilor
Buzeşti[29]. Portretele acestora au următoarele in-
scripţii: „Io Mihail voievod fiul marelui şi răposatu-
lui Io Pătraşcu voievod” şi respectiv „Io Petru
voievod fiul marelui şi răposatului Io Pătraşcu voie-
vod”[30]. Aceste două portrete zugrăvite în interio-
rul mânăstirii Căluiu sunt considerate „cele mai
indiscutabile dovezi despre filiaţia lui Mihai din Pă-
traşcu vodă”[31].
Biserica mânăstirii Căluiu – din comuna cu
acelaşi nume din judeţul Olt – a început să fie con-
struită de fraţii Vlad banul, Dumitrul pârcălabul şi
Balica spătarul în timpul domniei lui Neagoe Basa-
rab (23 ianuarie 1512 – 15 septembrie 1521)[32].
Lăcaşul a rămas în părăsire până în anul 1588 când
fraţii Buzeşti – descendenţi ai lui Vlad banul (nepoţii
acestuia) – au tencuit-o şi au reparat învelitoa-
rea[33]. Interiorul bisericii a fost pictat în perioada
8 iunie 1588-31 august 1594. Pe partea de vest a
pereţilor de nord şi sud ai naosului, în registrul infe-
rior de pictură, consacrat sfinţilor militari şi compo-
ziţiei Deisis-Iisus, între arhangheli, Fecioară şi Ioan
Botezatorul se află zugrăvite – aşa cum am mai
amintit – chipurile lui Petru Cercel domn al Ţării
Româneşti (1583-1585) şi Mihai Viteazul (1593-
1601). Autoarea Carmen Laura Dumitrescu, care a
DACIA
magazin
studiat cu meticulozitate biserica de la Căluiu no-
tează: „Dacă prezenţa lui Mihai Viteazul s-ar putea
eventual explica prin faptul că atunci când i s-a pic-
tat efigia devenise voievod, portretul lui Petru Cercel
voievod, scos din domnie cu trei ani înainte de zidi-
rea bisericii (1588) şi mort la data zugrăvirii portre-
tului său (1593-1594)[34], nu-şi găseşte nici o
raţiune nici măcar într-un argument de genul celui
amintit pentru Mihai”[35]. Pe peretele din sud al
pronaosului sunt portretele Doamnei Stanca şi al fiu-
lui său „Io Nicolae voievod”, precum şi al cuplului
de tineri căsătoriţi Preda postelnic şi Florica, fiica
lui Mihai, deşi niciunul dintre ei nu a fost ctitor al
bisericii. Autoarea citată relevă faptul că sunt pictate
în biserică două grupuri de oameni: membrii familiei
ctitorilor – fraţii Radu, Preda, Stroe şi soţiile lor
Stanca, Cătălina şi respectiv Sima – la vest şi nord,
ale căror priviri converg spre macheta lăcaşului
sfânt, şi membrii familiei lui Mihai Viteazul, care
privesc spre altar[36]. Apoi, se mai remarcă şi faptul
că portretele lui Mihai Viteazul şi Petru Cercel „nu
se încadrează în limita superioară a registrului de
pictură din care fac parte, ci impietează asupra re-
gistrului de deasupra”[37]. Aceasta înseamnă că este
o intervenţie survenită după ce registrul „Patimilor
fusese programat şi pictat”[38]. „In realitate –
continuă autoarea citată – cu toată silinţa pe care şi-
a dat-o zugravul, încercând să nu taie prea mult din
scenele de deasupra, sau tocmai de aceea coroanele
voievozilor aproape ies din cadru”[39]. Având în ve-
dere că prima soţie a clucerului Radu Buzescu –
Stanca ot Boldeşti – a murit în 1590, fiind înmor-
mântată alături de socrul ei Radu Buzea, şi că
aceeaşi doamnă figurează în partea de vest a pronao-
sului – alături de soţul ei –, este cât se poate de clar
că pictura bisericii a fost efectuată până în anul
1590[40]. În acest context, Carmen Laura Dumi-
trescu consideră că picturile celor doi voievozi nu
au fost făcute când s-a început pictura bisericii, ci
mult mai târziu. Şi încă un amănunt. Cei doi voie-
vozi şi celelalte grupuri de personaje – Stanca şi Ni-
colae, Preda şi Florica – au fost pictate în acelaşi
timp, adică „în anul 7102”. Şi „a scris Mina
zug<rav>”[41]. Dar este cunoscut că Florica s-a că-
sătorit cu Preda postelnicul în anul 1600[42].
Înseamnă că aceste picturi – cei doi voievozi,
doamna Stanca, Nicolae, Preda şi Florica – nu da-
8

Nr. 64, aprilie 2011
tează din anii 1593-1594, cum scrie zugravul Mina,
ci mai degrabă după 1600 sau chiar după 1601, după
moartea lui Mihai. Se pune întrebarea firească: de
ce au fost pictaţi cei doi voievozi unul lângă celalalt?
Cel mai plauzibil este faptul că Mihai a dorit să-şi
întărească autoritatea politică – cum spune autoarea
citată – prin „certitudinea unei filiaţii de spiţă dom-
nească, cu alte cuvinte o genealogie autentificată.
Pater semper incertus era cu atât mai adevărat pen-
tru fiul unei femei nemăritate ca Teodora… . Buze-
ştii însă s-au oferit chezaşii faptului că Mihai era „os
domnesc” în măsura în care cunoşteau bine realita-
tea”[43]. Totodată îşi certificau şi ei situaţia privile-
giată pe care au avut-o în timpul domniei marelui
voievod. Este mai mult ca sigur că era nevoie de
aceasta deoarece „în epocă incertitudinea şi suspi-
ciunea planau asupra acestui important amă-
nunt”[44]. Erau oare capabili fraţii Buzeşti să-şi
altereze integritatea pe care cu siguranţă o aveau?
Noi credem că da. Şi vom aduce şi argumentele ne-
cesare.
Se ştie că din delegaţia boierilor trimisă de
domnitor în Ardeal, în luna mai 1595, au făcut parte
şi fraţii Radu şi Preda Buzescu. Împreună cu ceilalţi
membri ai delegaţiei au semnat fără nici o remuşcare
actul de vasalitate a lui Mihai faţă de Sigismund Bat-
hory din 20 mai 1595. În cadrul întâlnirii cu trimisul
polonez Pan Lubienecki, din 27 iulie 1595, Mihai
vodă se plângea de cei doisprezece boieri ai lui, tri-
mişi în Transilvania, că „…nu au tratat potrivit cu
punctele pe care le aveau în instrucţiunile ce li se în-
credinţaseră, ci au făcut după voia lor, dobândind
unele drepturi şi privilegii”[45]. În noiembrie 1600,
după înfrângerea suferită de armata condusă de
banul Udrea, la Curtea de Argeş, în faţa unei armate
polone, Buzeştii „să ficlenise de cătră Mihai vodă şi
se închinase” lui Simion Movilă, noul domn al Va-
lahiei. În urma unei analize mai atente s-a ajuns la
concluzia că fraţii Buzeşti au procedat în acest fel
din „…dorinţa de a-şi proteja averile”[46].
Prezentându-se în Divan, la judecată, pentru dobân-
direa satului Crăişani, pe care Florica îl primise de
zestre de la tatăl ei Mihai Vodă, aceasta a fost îndrep-
tăţită printr-un hrisov din 13 iulie 1619, care poartă
pecetea lui Gavriil Moghilă voievod. Documentul
inserează că „în acea vreme <1601, după săvârşirea
lui Mihai Viteazul> însă înaintea lui Radu voievod
DACIA
magazin
Şerban, iar boierii Buzeşti au cotropit multe sate ale
răposatului Mihail voievod de le-au împărţit şi le-au
dat ei unde le-a fost voia lor”[47].
Prin documentul de la 25 iulie 1603, scris la
Târgovişte, Radu Şerban voievod întăreşte lui
David, Barbu şi Matei – viitorul domn Matei Basa-
rab (septembrie 1632-aprilie 1654) – fiii lui „Dan-
ciul dvornecul”, satul Băileşti cu tot hotarul[48]. Se
consemnează că în urmă cu 12 ani „…Danciul dvor-
necul din Brâncoveni, el au dat acest sat care au zis
mai sus lui Jupân Iane mare ban din Craiova, ca să
aibă cinste şi socotinţă şi să-i scoată dregătorie de la
Ştefan Vodă”. Între timp, Iane a murit în 1592, Dan-
ciul s-a prăpădit în 1595, iar satul a fost luat de
Mihai Viteazul şi l-a „…închinat sfintei episcopii din
Râmnic”. Urmaşii lui Danciul au cerut să li se resti-
tuie ocina moştenită pentru că „părintele episcop de
la Râmnic nu are nici o treabă şi nici un amestec,
nici mult nici puţin cu satul Băileşti”. Domnitorul
Radu Şerban a dat tânguitorilor satul Băileşti să le
fie moşie ohabnică lor şi feciorilor şi nepoţilor lor.
Printre martorii care au confirmat cele arătate de pâ-
râţi sunt: „Jupân Radul Buzescul şi Preda mare
ban”[49]. Ulterior s-a adeverit faptul că Danciul a
fost mare vornic al lui Ştefan Surdul şi a condus Di-
vanul Valahiei pe toată perioada domniei aces-
tuia[50]. Să nu fi ştiut adevărul cei doi fraţi Buzeşti?
E greu de crezut contrariul.
După cum s-a relevat mai sus, cei mai mulţi
dintre istorici susţin că Mihai este fiul nelegitim al
lui Pătraşcu cel Bun cu Teodora, deţinătoarea unui
han în Târgul de Floci. Se cuvine, deci, o analiză mai
atentă asupra relaţiilor pe care Mihai le-a avut sau
nu cu unii dintre membrii familiei presupusului tată.
Pătraşcu cel Bun era fiul lui Petru, fost „egumen de
Argeş”[51], care a domnit – iunie 1535-martie 1545
– sub numele de Radu Paisie. Acesta era la rândul
lui fiul domnitorului Radu cel Mare – septembrie
1495-aprilie 1508. Pătraşcu cel Bun „a domnit bine
ţara şi boierii, fără vrăjbi, fără morţi, fără prăzi pre-
cum tuturor le place; pentru aceea şi Bun l-au
numit…”[52]. După ce a trecut în lumea cealaltă la
26 decembrie 1557, a urmat duşmanul său de moarte
Mircea Ciobanul. „Iar pentru a caruea venire auzind
boierii, cei mai mulţi au fugit în Ţara Ungurească
<în Ardeal>, anume cel mai mare: Stănilă vornicul
şi alţi boieri şi cu toată curtea”. Mircea Ciobanul a
9

Nr. 64, aprilie 2011
trimis de „i-au chemat cu jurământ că nu le va face
nimic rău”. Având asigurări că nu li se va întâmpla
nici o nenorocire, fugarii au revenit în ţară şi cu toţii
s-au închinat noului domn. Numai că la 3 martie
1558 Mircea Ciobanul „au chemat boierii, vlădicii,
episcopii, egumenii cu cuvânt ca acela că are să se
sfătuiască de neşte trebi ale ţării şi ale domniei. Care
strângându-se toţi, Mircea vodă… au dat poruncă
beşliilor şi turcilor şi au intrat într-înşii cu săbiile, ca
neşte lupi în neşte oi, de i-au omorât pe toţi câţi s-au
întâmplat acii”[53]. Este cunoscut faptul că între par-
tizanii Mirceştilor şi adepţii lui Pătraşcu cel Bun a
existat o adversitate de o duritate ce depăşea orice
imaginaţie. De altfel, mai aproape toţi domnitorii –
în acest caz Pătraşcu cel Bun a făcut excepţie – îi
ucideau pe boierii care i-au slujit pe predecesorii
lor[54].
Pătraşcu cel Bun a avut în urma căsătoriei cu
Doamna Voica din Slătioara, mai mulţi copii: Pă-
traşco, Vintilă, Petru Cercel şi Maria. În urma unei
legături extraconjugale cu o anume Maria, care pro-
venea dintr-o mare familie de boieri din Floreşti, ju-
deţul Dîmboviţa, s-a născut Radu Florescu. Dintre
copiii lui Pătraşcu cel Bun cel mai apropiat de Mihai
a fost comisul Radu Florescu, dar în nici un caz da-
torită vreunui grad de rudenie, ci pur şi simplu că in-
teresele lor se îngemănau de multe ori. Aşa se
explică faptul că Radu Florescu l-a însoţit pe Mihai,
alături de Stroe Buzescu şi Stoica din Strâmba, la
Constantinopol pentru a obţine domnia. Radu Flo-
rescu, devenind mare comis, a fost în permanenţă
lângă marele voievod, pe care l-a slujit cu devota-
ment. A fost omorât de turci în anul 1604.
Despre Pătraşco ştim că a încercat să urce pe
scaunul domniei Valahiei, în anul 1576, dar nu a reu-
şit. Va fi ucis de Mihnea, fiul lui Alexandru al II-lea
Mircea în anul 1583.
Maria, singura fată a lui Pătraşcu cel Bun,
căsătorită cu Tudor, fiul logofătului Radu din Dră-
goeşti, a fost ucisă împreună cu soţul şi socrul său
în septembrie 1568 de Alexandru al II-lea Mircea,
când acesta a reuşit să devină domn al Ţării Româ-
neşti[55].
Doar doi dintre fiii lui Pătraşcu cel Bun au
reuşit să se instaleze în scaunul domniei al Valahiei,
Vintilă şi Petru Cercel. Vintilă a fost înscăunat cu
sprijinul armat al lui Ioan Vodă cel Cumplit, la 26
DACIA
magazin
aprilie 1574, în locul lui Alexandru Mircea, care a
fost alungat din domnie. Numai că Alexandru Mir-
cea a trimis oaste condusă de Dragomir vornicul şi
Mitrea comisul „şi au p<i>erit Vintilă vodă… fiind
în scaun 4 zile”[56].
Petru Cercel a fost trimis de tatăl său ostatec
la Constantinopol încă de la vârsta de 10 ani. După
moartea lui Pătraşcu cel Bun a rătăcit prin Cipru, Da-
masc, Transilvania, Polonia, Germania, Italia, ajun-
gând în Franţa la curtea regelui Henric al III-lea[57].
Manifesta o ură diabolică împotriva Mirceştilor,
„duşmanii neamului său”, care îi luaseră dreptul la
domnie „prin mijloace foarte nedrepte şi dră-
ceşti”[58]. Abatele Germigny, ambasadorul Franţei
la Constantinopol şi Caterina de Medici – mama re-
gelui Henric al III-lea –, au solicitat sultanului, încă
din anul 1579, tronul Valahiei pentru Petru Cercel.
În cele din urmă, acesta a fost învestit domn al Ţării
Româneşti la 29 iulie 1583. În timpul domniei lui,
care durează până la 4 aprilie 1585, Petru Cercel îi
pedepseşte pe partizanii rivalilor săi Mihnea şi Ale-
xandru al II-lea Mircea. Astfel, după ce i-a izgonit
din funcţii pe toţi boierii predecesorilor săi, a făcut
„…rău mai mult, că au omorât pe Dobromir banul
şi pre Mihăilă vornicul şi pre Gonţea paharnicul…
”[59]. Curios este faptul că Mihai – care în timpul
lui Mihnea deţinuse funcţia de bănişor de Mehedinţi
– în timpul domniei lui Petru Cercel nu ocupă nici o
dregătorie „…deşi ne-am fi aşteptat la aceasta”[60].
Cu o lună înainte de înscăunarea lui Petru Cercel,
Mihai era, departe de ţară, în Dalmaţia. La 30 iunie
1583 îi scria mătuşii lui Mihnea, sora mamei sale
Ecaterina Salvaressi, – Marioara Adorno Vallarga –
o scrisoare de la Raguza (Dubrovnic), care începea
cu expresia „Mihai banul, boierul domnului Mihnea
Voievod”. Aceasta dovedeşte loialitatea lui Mihai
faţă de cel care îi oferea funcţia de bănişor de Me-
hedinţi. După mazilirea lui Petru Cercel şi revenirea
pe tronul domnesc a lui Mihnea – în aprilie 1585 –
Mihai îşi reia funcţia, pe care o deţine până la 29 no-
iembrie 1588, când este promovat de acelaşi domn
în funcţia de mare stolnic (12 decembrie 1588)[61].
În anul 1586, Iane Cantacuzino este numit
de Mihnea vodă mare ban al Craiovei, iar din 1587
şi capuchehaie, reprezentant al Valahiei la Poartă.
Totodată, Iane Cantacuzino, care deţinea dregătoria
de mare vistier în Moldova, va reprezenta şi intere-
10

Nr. 64, aprilie 2011
sele acestei ţări în capitala Imperiului Otoman. Rig-
orile funcţiei de capuchehaie îi cereau lui Iane Can-
tacuzino să uzeze de tot ce era posibil ca să-i apere
pe cei doi domnitori Petru Şchiopul şi Mihnea
Vodă[62]. În această calitate a intrat în conflict cu
Petru Cercel, care dorea, la rândul lui, să recapete
domnia Ţării Româneşti. Este cunoscută adversita-
tea pe care o nutrea Iane Cantacuzino faţă de Petru
Cercel, despre care spunea: „n-ar fi nici un păcat să
fie ucis cu moarte ruşinoasă ce s-ar cuveni unui ase-
menea om”, pentru care şi-a dat toată silinţa[63].
Sumele fabuloase de bani trimise de către Mihnea
lui Iane Cantacuzino nu au fost risipite în zadar[64].
Chemat să fie mazilit, Mihnea a reuşit să se menţină
în domnie şi să se întoarcă la tron după numai cinci
zile, în august 1589[65]. Mai mult, pentru 50.000 de
galbeni, Petru Cercel este înecat în apele Bosforului,
în martie 1590[66].
În această luptă, acerbă, dintre grupările de
partizani ai unui domnitor sau altul, unde se cheltu-
iau sume mari de bani şi intrigile se ţeseau de boieri
şi diplomaţi, au căzut multe capete de pretendenţi.
Este cunoscut că Mirceştii au omorât toţi copiii le-
gitimi ai lui Pătraşcu cel Bun: Vintilă, Pătraşco,
Petru Cercel, Maria cu soţul ei Tudor şi cu socrul
Radu logofătul din Drăgoeşti. Observăm că Mihai
nu l-a slujit pe Petru Cercel, ci pe duşmanul de
moarte al acestuia, Mihnea. Am văzut, mai sus, că
Mihai nu apare printre dregătorii „fratelui” său, ci,
din contră, este răsplătit cu dregătorii de duşmanii
lui Pătraşcu cel Bun. Ne punem întrebarea, firească,
de ce Mihai nu a avut relaţii mai strânse cu boierii,
DACIA
magazin
sau urmaşii acestora, care l-au spijinit pe Pătraşcu
cel Bun şi a deservit cu loialitate şi interes tocmai pe
adversari? Aceasta este, credem, încă o dovadă că
Mihai nu a avut nimic în comun cu interesele gru-
pului de boieri ai acestuia. Dacă Mihai şi Petru Cer-
cel ar fi fost descendenţii lui Pătraşcu cel Bun,
consimţea Iane Cantacuzino să-l ucidă pe fratele ne-
potului său? Apoi, dacă Mihnea ştia sau îl bănuia că
este fecior „de os domnesc” – şi încă al unui domn
care a fost adversar înaintaşilor lui –, accepta să-l
pripăşească pe Mihai la curtea lui şi, mai mult, să-l
„procopsească” cu dregătorii? Cu siguranţă că era
imposibil.
Cercetătorul Ion Donat, care a studiat cu me-
ticulozitate domeniul domnesc din Valahia, a con-
statat că din 53 de domni, care au urcat pe tronul
Valahiei până la 1600, 49 nu sunt menţionaţi în iz-
voare ca boieri „nici înainte de luarea domniei, nici
după ieşirea din scaun”. Caracteristic este faptul că
doar patru domni – Neagoe Basarab, Bădica, Vintilă
şi Mihai Viteazul – apar în izvoare ca boieri, stăpâni
de moşii, deşi primul şi ultimul, au negat, în anumite
împrejurări, că sunt feciori de domni. Autorul cerce-
tării concluzionează: „Pe fiii domnilor născuţi din
căsătorii regulate şi care n-au urmat în domnie îndată
după moartea în scaun, a părinţilor sau bastarzi care
se manifestau de timpuriu ca pretendenţi izvoarele
ni-i arată numai ca pribegi”[67]. Cu alte cuvinte, cei
care se considerau decendenţi ai foştilor domni şi
pretindeau domnia nu locuiau în Valahia, conştienţi
că erau în mare primejdie, şi luau calea pribegiei în
alte ţări, unde aşteptau o ocazie favorabilă pentru
ocuparea tronului. Explicaţia constă în faptul că
domnul în funcţie nu permitea pretendentului să
strângă averi pe care putea să le folosească în cum-
părarea domniei.
Împărtăşim opinia că toţi boierii din vremea
respectivă ştiau cu siguranţă că Mihai nu este fiul
lui Pătraşcu cel Bun. Marele vornic Radu Popescu
scria în Istoriile domnilor Ţării Româneşti: „Deci
fiind el <Mihai> la Craiova (în ce chip nu se ştie), i
s-au scornit nume că iaste fecior de domn. Care au-
zind domnul dintru acea vreme <Alexandru cel
Rau> au trimis <armăşeii> cu urgie şi l-au <a>dus
la Bucuresti…[68] la domn tăgăduind de năpaste au
jurat cu 12 boieri că nu iaste fecior de domn şi au
scăpat”[69].
11

Nr. 64, aprilie 2011
Referindu-se la acelaşi episod, un alt croni-
car – Cherasie Daponte – ne dă amănunte în plus,
arătând că Mihai „…înfăţişându-se înaintea domnu-
lui şi întrebându-l dacă era fiul lui Pătraşcu Vodă,
el a negat cu jurământ că nu este, nici a vorbit, nici
ştie de unde a <i>eşit asemenea vorbe; apoi dând
şi în scris în faţa domnului şi a adunării boierilor,
fu liberat”[70].
Relatările celor doi cronicari despre conflic-
tul dintre Vodă şi banul Craiovei este confirmat atât
de Alexandru cel Rău, cât şi de Mihai. Auzind că
este chemat la Bucureşti, Mihai banul, împreună cu
familia şi cu o mare sumă de bani au fugit în Ardeal.
Aici s-a adăpostit pe moşia Lona, care aparţinea lui
Baltasar Bathory, fratele cradinalului Andrei Bathory
şi, totodată, vărul lui Sigismund Bathory. După ce a
poposit în Ardeal, Mihai s-a îndreptat spre Constan-
tinopol, dar a fost prins, pe drum, de armăşei şi adus
în faţa Divanului şi a domnitorului. Alexandru cel
Rău se plângea la Poartă că „banul Mihai, care a
stăpânit ţinutul Craiovei, a fugit cu câteva poveri de
aspri” în Transilvania[71]. La rândul său, Mihai
aminteşte într-un hrisov din 20 februarie 1594:
„Când s-au întâmplat domniei mele pribegie de la
Craiova, am trimis domnia mea de am chemat
calugării de la acea mănăstire <Coşuna, azi Buco-
văţ> de am adăogat acele vii… ca să stăpânească
acele vii până ce voi veni domnia mea din pribe-
gie”[72].
NOTE
1. Ion Sîrbu, Istoria lui Mihai Vodă Viteazul domnul Ţării
Româneşti, Ed. Facla, Timişoara, 1976; A.D. Xenopol, ,
Istoria lui Mihai Vodă Viteazul, Bucureşti, 1915; Dimitrie
Onciul, Din Istoria României, Ed. Librăriei Socec,
Bucureşti, 1909.
2. N. Iorga, Istoria lui Mihai Viteazul, vol. I, Bucureşti,
1935; Gr. Tocilescu, Familia lui Michaiu Vodă Viteazul,
Bucureşti, 1880; I. Crăciun, Originea lui Mihai Viteazul,
în “Anuarul Institutului de istorie naţională”, vol. VI,
Cluj, 1936; Ioan C. Filitti, Recensii şi note critice la
lucrările altora, Bucureşti, 1937; Idem, Mama şi soţia lui
Mihai Viteazul, ediţie revizuită, Bucureşti, 1934; Cons-
tantin C. Giurescu, Istoria Românilor, vol. II, ediţia Dinu
C. Giurescu, Ed. Bic ALL, Bucureşti, 2007; George D.
Florescu, Dan Pleşia, Mihai Viteazul urmaş al împăraţilor
bizantini, în “Scripta Valahica”, Tîrgovişte, 1972, p. 131-
DACIA
magazin
161; Ştefan Andreescu, Mihai Viteazul, cantacuzinii şi
marea bănie a Craiovei, în “Anuarul Institutului de ar-
heologie <<A.D. Xenopol>>”, XXV, vol. II, Iaşi, 1988,
p. 187-188; Idem, Familia lui Mihai Viteazul, în “Mihai
Viteazul, culegere de studii”, ediţia Paul Cernovodeanu,
Constantin Rezachevici, Ed. Academiei R.S.R.,
Bucureşti, 1975, p. 225-241; Carmen Laura Dumitrescu,
Mănăstirea Căluiu şi câteva precizări despre ctitorii ei şi
despre Mihai Viteazul, ibidem, p. 243-261; Manole Nea-
goe, Mihai Viteazul, Craiova, 1976; Mircea Dogaru, Sin-
gur împotriva Europei – Mihai Viteazul (1593-1601), Ed.
Phobos, Bucureşti, 2005; Iancu Moţu, Mihai Viteazul, un
principe renascentist, Ed. Dacia, Cluj, 2008; Ion C. Pe-
trescu, Mihai Viteazul şi arta dilplomaţiei, ediţia a IX-a,
Ed. Premier, Ploieşti 2009; Neagu Djuvara, O scurtă is-
torie a românilor povestită celor tineri, Ed. Humanitas,
Bucureşti, 2006, p. 124.
3. P.P. Panaitescu, Mihai Viteazul, Fundaţia Regelui
Carol I, Bucureşti, 1936.
4. Mihai Maxim, L’empire ottoman au nord du Danube
et l’autonomie des Principautes Roumaines au XVIe siè-
cle, Etudes et documents, Les editions ISIS Istanbul,
1999, p. 134, 137, 138, s.n.
5. George D. Florescu, Dan Pleşia, op. cit., loc. cit.
6. Ion Mihai Cantacuzino, Mille ans dans les Balcans,
l’Arbre Genealogique de la Famille Cantacuzino, Ed.
Christian, Paris, 1992; Idem, O mie de ani în Balcani, Ed.
Albatros, Bucureşti, 1996.
7. Mihai Maxim, Noi documente turceşti privind Ţările
Române şi Înalta Poartă (1526-1602), Muzeul Brăilei,
Ed. Istros, Brăila, 2008, p. 232, 235. Vezi şi Istoria Ro-
mâniei în date, Ed. Enciclopedică Română, Bucureşti,
1971, p. 127.
8. Documenta Romaniae Historica, B, Ţara Românească,
vol. XI, Ed. Academiei R.S.R., Bucureşti, 1975, p. 4.
9. Ibidem, p. 217.
10. Ibidem, p. 229.
11. N. Iorga, Istoria românilor prin călători, Ed. Emi-
nescu, Bucureşti, MCMLXXX, p. 192; Ion Sîrbu, op. cit.,
p. 27, nota 2.
12. Cronica lui Baltasar Walther a fost tradusă în
româneşte şi publicată de Alexandru Papiu Ilarian în Te-
zaur de monumente pentru Dacia, vol. I, Bucureşti, 1845;
vezi şi Dan Simonescu, Cronica lui Baltasar Walther des-
pre Mihai Viteazul în raport cu cronicile interne contem-
porane, în “Studii şi materiale de istorie medie”, vol. III,
1959, p. 58-96.
13. Ibidem, p. 61.
14. Ibidem, p. 62.
15. Istoria Ţării Româneşti 1290-1690, Letopiseţul Can-
tacuzinesc, ediţia C. Greceanu, Dan Simonescu, Ed.
Acad., Bucureşti, 1960, p. 54.
12

Nr. 64, aprilie 2011
16. Ion Sîrbu, op. cit, p. 30, nota 71.
17. I. Crăciun, Cronicarul Szamosközy, Cluj, 1924, p. 99
şi următoarele; Idem, Cronicarul Szamosközy şi
însemnările cu privire la români 1566-1608, Cluj, 1928,
p. 20-35, István Szamosközy şi-a scris opera între anii
1598-1607 în timp ce se afla în Italia la studii; I. Sîrbu,
op. cit., p. 30, nota 7; cf. George D. Florescu, Dan Pleşia,
op. cit., loc. cit., p. 136.
18. N. Iorga, Cronici muntene, Acad. Română, memorii
istorice, seria II, 1899, p. 10, 11; P.P. Panaitescu, op. cit.,
p. 13.
19. George D. Florescu, Dan Pleşia, op. cit., loc. cit., p.
139.
20. Mihai Viteazul în conştiinţa europeană, vol. II, Cro-
nicari şi istorici străini, secolele XVI-XVIII, Texte alese,
Ed. Acad., Bucureşti, 1983, p. 88, 128, 335, 430, 492.
20. Ibidem, vol. III, Istoriografia străină din secolul al
XX-lea, Texte alese, Ed. Acad., Bucureşti, 1984, p. 168,
209, 231, 334, 434, 467.
21. Radu Popescu a fost mare vornic al lui Nicoale Ma-
vrocordat – 25 decembrie 1715-14 noiembrie 1716; mar-
tie 1719-3 septembrie 1730 – apoi s-a călugărit sub
numele de Rafail la mănăstirea Radu Vodă din Bucureşti.
În timp ce avea funcţia de vornic a scris evenimentele
cronicii până la anul 1720. La finele anului 1725 a ter-
minat “Istorisirea domniei lui Nicolae Mavrocordat” apoi
şi-a facut însemnări până la anul 1728. A murit în 1729
sau 1731. Radu Popescu, Istoriile domnilor Ţării
Româneşti, ediţia C. Greceanu, Ed. Acad., Bucureşti,
1963, p. LXXV.
22. În studiul introductiv la cronica lui Radu Popescu, is-
toricul Eugen Stănescu constată: “… în prima parte a cro-
nicii – până la 1690 – se găseşte necesitatea întemeierii
afirmaţiilor pe izvoare şi mai ales pe izvoare scrise”. Ibi-
dem, p. XLIV. Editorul cronicii, C. Greceanu, nota: “Ca
operă istorică, lucrarea lui Radu Popescu iese din cadrul
strâmt al întâmplărilor locale sau conduse de hotărârea
divinităţii. El caută explicaţii logice evenimentelor şi fap-
telor, vede o înlănţuire a lor”. Ibidem, p. LXXXIII; P.P.
Panaitescu, op. cit., p. 16.
23. Radu Popescu, op. cit., p. 69.
24. Valentin Dărăban, Bătălia de la Guruslău, 3 august
1601, Ed. Vasile Goldiş, University Press, Arad, 2001, p.
18-26.
25. Portretul lui Mihai Vodă făcut de Aegidius Sadeler a
fost descoperit de Nicolae Bălcescu şi A.G. Golescu la
cabinetul stampe al bibliotecii regale din Paris în anul
1847.
26. Mihai voievodul Valahiei strălucit în norocire şi ne-
norocire şi virtuos în amândouă în etate de 43 de ani. N.
Iorga susţine că această chestiune cu etatea redată de Sa-
deler a fost sesizată pentru prima dată de Ilie Minea “în
DACIA
magazin
ale sale cercetări istorice”. Marele istoric scrie în conti-
nuare: “Dar vârsta atribuită de pictor poate să fie greşită”.
N. Iorga, Istoria…, p. 11 si 15. Vezi şi P.P. Panaitescu,
op. cit., p. 12; C.C. Giurescu, op. cit., p. 180-181; Ştefan
Andreescu, Familia…, loc. cit., p. 225-226. Un Raport
trimis din Viena de ambasadorul Spaniei la 2 septembrie
1601, insera că “nefericitul Mihai voievodul Valahiei,
numit îndeobşte Valahul, care, de luăm aminte de cursul
vieţii lui, care fu de ani 43...”. Referindu-se la tragicul
sfârşit al lui Mihai Viteazul, ambasadorul Spaniei la
Veneţia, Francesco de Vera y Aragon, într-o scrisoare din
15 septembrie 1601 arăta că “nu trecuse de 43 de ani”.
(Vezi Paul Cernovodeanu, Asasinarea lui Mihai Viteazul
în viziunea contemporanilor săi, în Revista “Mihai Vitea-
zul, Călugăreni”, nr. 9, 2001, p. 23; M.V.C.E, vol. V,
Mărturii, Et. Acad. R.S.R., Bucureşti, 1990, 9. 449). La
rândul său Aron Florian scrie că în momentul în care “se
săvârşi” Mihai era “în vârstă de 43 de ani”. (I. Lupaş,
Cronicari şi istorici români din Transilvania, ediţia a II-
a, Ed. Scrinul Românesc, f.l., 1941, p. 195). Vezi şi
M.V.C.E., vol. II, p. 19, vol. II, p. 191.
27. N. Iorga, Istoria..., p. 14, 15. S-a amintit şi varianta
că Pătraşcu cel Bun a fost “înveninat” – otrăvit – de ma-
rele vornic Socol, dar nu avem dovezi certe. Vezi I.
Ionaşcu, Biserici, chipuri şi documente din Olt, vol. I, Ed.
Ramuri, Craiova, 1934, p. 9, 162, nota 4.
28. Ibidem, p. 12; Carmen Laura Dumitrescu, op. cit, p.
243-258.
29. Textul care însoţeşte portretul lui Petru Cercel este
mai lung şi continuă: “Nu vărsaţi pe pământ sânge nevi-
novat şi judecaţi după dreptate şi fiţi milostivi aşa cum a
fost Domnul Dumnezeu milostiv asupra noastră, iar acum
asupra voastră”. În ambele portrete apare câte un înger
care încoronează pe cei doi voievozi şi mâna lui Dumne-
zeu care îi binecuvantează, având în vedere că în confor-
mitate cu dreptul divin, domnul era “unsul lui
Dumnezeu”. Ibidem, p. 254. George D. Florescu, Dan
Pleşia, op. cit., loc. cit., p. 140. Un alt istoric admite că:
“…atât Petru Cercel cât şi Mihai Viteazul au fost fiii lui
Pătraşcu cel Bun”, Ştefan Andreescu, Familia…, loc. cit.,
p. 225-226.
30. George D. Florescu, Dan Pleşia, op. cit., loc. cit., p.
140.
31. Carmen Laura Dumitrescu, op. cit., loc. cit., p. 244.
32. Biserica a fost renovată în perioada 20 aprilie-8 iunie
1588. Ibidem, p. 245.
33. Petru Cercel a fost înecat în apele Bosforului în mar-
tie 1590.
34. Ibidem. Aceeaşi autoare, cu un alt prilej, arată că: “…
în bisericile zugrăvite în veacul al XVI-lea în Ţara
Românească portretele voievozilor nu se întâlnesc decât
în acele biserici care sunt ctitorite total sau parţial de către
13

Nr. 64, aprilie 2011
aceştia, cu alte cuvinte constatăm că prezenţa voievozilor
într-o ctitorie boierească nu este impusă de o obligaţie de
a omagia în mod expres pe voievodul domnitor aşa cum
s-a crezut îndeobşte”. C.L. Dumitrescu, Deaux eglises
valaques décorées au XVIe siecle: Snagov et Tismana, în
“Revue Roumaine d’Histoire de l’Art”, série art plasti-
que, X, 1973, nr. 2, p. 154, 156.
35. Idem, Mănăstirea Căluiu …, loc. cit., p. 247, 250.
36. Ibidem, p. 250.
37. Ibidem.
38. Ibidem, p. 251.
39. Pisania din naos confirmă ipoteza că biserica a fost
pictată până în 1589. Ibidem.
40. Ibidem, p. 254.
41. Istoricul C.C. Giurescu scria că: “Florica s-a măritat
în 1603 cu Preda postelnicul...”. Documentele confirmă
faptul că Florica s-a căsătorit cu Preda, postelnicul din
Greci, în anul 1600. La 20 mai 1620, Gavriil Moghilă
vodă întărea lui Preda, fost mare sluger, şi jupânesei lui,
Florica, satul Deveselul din judeţul Romanaţi. Pentru că
acest sat a fost cumpărat de Mihai Vodă pe vremea când
era mare stolnic (1588-1591) şi l-a dat “de zestre fiicei
sale jitelniţa Florica şi ginerelui său Preda ca să le fie
moşie. Şi au făcut hrisov do,nia lui... şi am văzut domnia
mea hrisovul răposatului Mihai voievod...”. Luând în cal-
cul faptul că Walentin Walawski, polcovnicul de cazaci,
scria unchiului său Andrei Taranowski la 24 decembrie
1599, că voievodul avea de gând “să-şi mărite fata cu un
bărbat de seamă din Polonia”, înseamnă că la acea dată
Florica nu era căsătorită. Apoi având în vedere că la
sfârşitul lunii noiembrie 1600, Mihai Vodă a plecat în pri-
begie la împăratul Rudolf al II-lea şi că nu a mai avut po-
sibilitatea să semneze hrisovul de zestre este cert că
Florica s-a măritat cu Preda în anul 1600. C.C. Giurescu,
op. cit., p. 207; Documente privind Istoria României, vea-
cul al XVII-lea, B, Ţara Românească, vol. III, 1616-
1620, Ed. Acad., Bucureşti, 1951, p. 526, 527; M.V.C.E.,
vol. I, Documente externe, Ed. Acad., Bucureşti, 1982,
p. 331.
42. Carmen Laura Dumitrescu, Mănăstirea Căluiu …,
loc. cit., p. 253.
43. Ibidem.
44. M.V.C.E., vol. I, p. 106.
45. Istoricul N. Iorga scria “…a răsărit ca din pământ
uriaşa stăpânire a Buzeştilor, sutele de moşii care
alcătuiau pentru dânşii ca un principat deosebit, întins în
tot largul ţării”. N. Iorga, Istoria…, p. 38. Vezi C. Reza-
chevici, Poziţia marii boierimi din Ţara Românească faţă
de Mihai Viteazul şi Simion Movilă (noiembrie 1600-au-
gust 1601), în Studii, XXVI (1973), nr. 1, p. 48-63.
46. D.I.R., XVII, vol. III, p. 393.
47. D.I.R., XVII, vol. I, p. 93-95.
DACIA
magazin
48. Stolnicul Stroe Buzescu a murit la 20 octombrie
1602. În ziua de 13 septembrie, la Ogretin, l-a provocat
la lupta dreaptă, corp la corp, pe Mîrza, cumnatul hanului
tătar. Bătaia a fost deosebit de crâncenă. Stroe Buzescu
l-a omorât în luptă pe Mîrza, dar datorită rănilor suferite
va muri după 5 săptămâni. N. Gane, Trecute vieţi de
doamne şi domniţe, Ed. Universitas, Chişinău, 1991, vol.
I, p. 121.
49. S-a demonstrat documentar că din Divanul lui Ştefan
Surdul voievod făcea parte, între alţii, “Danciul Marele
Vornic, boierul de căpetenie”. N. Iorga, Istoria…, p. 68;
vezi D.I.R., XVI, vol. VI, p. 10, 13, 16, 26, 27, 29, 30.
50. Radu Popescu, op. cit., p. 46.
51. Ibidem, p. 53.
52. Ibidem, p. 55.
53. Domnitorul, în timpul domniei, putea să ucidă pe ori-
cine pentru că nu dădea socoteală nimănui.
54. Ştefan Andreescu, Familia…, p. 241. Cronicarul
aminteşte: “Deci trecând două luni Alexandru Vodă a în-
ceput să taie mulţi boieri anume: Radu logofătul din
Drăgoeşti, Mihnea din Bădeni, feciorul lui Udrişte şi Teo-
dor de la Bucov şi Vladul Caplii şi Pătraşco şi Calotă şi
Stan feciorul Drăguleţului şi Radul stolnicul din Boldeşti
şi Radul lui Socol vornicul şi pre alţii.” Radu Popescu,
op. cit., p. 59.
55. Ibidem, p. 61, 62.
56. Petru Cercel ştia mai multe limbi străine – turcă,
italiană, franceză, latină –, scria versuri şi purta cercel în
ureche, după moda franceză, de unde i s-a tras numele
(George Lăzărescu, Nicolae Stoicescu, Ţările române şi
Italia până la 1600, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1972, p.
119).
57. N. Iorga, Istoria…, p. 19.
58. Radu Popescu, op. cit., p. 66. Dobromir a fost un ex-
ponent de frunte al boierilor olteni. A fost frate cu Neacşa,
mama doamnei Stanca din Izvorani.
59. N. Iorga, Istoria…, p. 33; P.P. Panaitescu, op. cit., p.
14.
60. George D. Florescu, Dan Pleşia, op. cit., loc. cit., p.
158, 159.
61. Pascal de Marini Polli, fratele lui Ioan Marini Polli,
care era căsătorit cu Prepia, sora doamnei Ecaterina,
mama lui Mihnea, scria: “La Constantinopol stă pentru
domn marele ban, om cuminte şi prieten al său… Cât va
fi el la Constantinopol, cu înţelepciunea şi cu banii săi
doamna <Ecaterina> nu va avea nevoie să se ducă acolo”.
Hurmuzaky, III, p. 131, 132; George D. Florescu, Dan
Pleşia, op. cit., loc. cit., p. 147.
62. P.P. Panaintescu, op. cit, p. 16.
63. Mihnea cheltuia “sute şi sute de mii de galbeni” pen-
tru menţinerea în scaunul domnesc (George Lăzărescu,
Nicolae Stoicescu, op. cit., p. 110).
14
 DACIA
Nr. 64, aprilie 2011 magazin

64. Mihnea a sosit la Constantinopol la 20 august 1589

ca mazil şi pe 25 august s-a întors ca domn (N. Iorga, Is-
toria…, p. 39). EMINESCU
65. La 25 iulie 1589 Petru Cercel sosea la Constantino-
pol, după un periplu prin Europa, sperând să-şi recapete ÎN LUMINA MEDITAŢIEI
domnia. Peste o lună, la 25 august 1589, Mihnea a fost
reconfirmat ca domn iar Petru Cercel a fost trimis în în- CREŞTINE
chisoarea “Cele şapte turnuri” de pe ţărmul Mării Negre.
În martie 1590 a fost omorât în urma “uneltirilor” lui Iane Prof. dr. Zenovie CÂRLUGEA
Cantacuzino. La uciderea lui Petru Cercel a contribuit şi Tg.-Jiu
faptul că rămăsese fără sprijinul regelui Franţei, Henric
al III-lea, care tocmai fusese asasinat (Lăzărescu, George,
Stoicescu, Nicolae, op. cit., p. 124, 125, nota 205). La 28
aprilie 1590 bailul Veneţiei la Istanbul aminteşte că Petru
Cercel “e stato fatto soffocare e poi gettare in mare” (Hur-
muzaky, IV, 2, p. 150). Cf. P.P. Panaitescu, op. cit., p. 15.
În recenzia pe care o făcea acestei “minunate sinteze” –
Mihai Viteazul semnată de P.P. Panaitescu – Ioan Filitti
notează între altele: “Singurul argument care m-a zdrun-
cinat întru câtva, este acela că Mihnea Turcitul n-ar fi
ţinut lângă sine pe Mihai dacă acesta ar fi fost socotit fiu
– fie şi natural – al unui Domn” (Ioan C. Filitti, op. cit.,
p. 56).
66. Ion Donat, Domeniul moşieresc în Ţara Românească
(sec. XIV-XVI), Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1996, p.
94.
67. Armăşeii în număr de 60 se aflau în slujba domnului
şi se ocupau cu executarea poruncilor şi osândelor
domneşti împotriva celor care erau acuzaţi de “hiclenie”
(O.G. Leca, Dicţionar istoric, arheologic şi geografic al
României, Ed. Universul, Bucureşti, 1937, p. 33, 34.
Domnitorul Alexandru cel Rău a fost “ajutat” să obţină
domnia de Iane Cantacuzino care a murit în decembrie
1592. Aducerea în “silă” a lui Mihai la Bucureşti s-a pe-
trecut în primăvara lui 1593, probabil aprilie-mai.
68. Radu Popescu, op. cit., p. 69, 70, s.n. Printre cei 12
boieri prezenţi în Divan s-au aflat: Danciu mare vornic,
Barbă Albă mare logofăt, Pană mare vistier, Radu mare De mai multă vreme, unii comentatori ai operei
spătar, Tudor mare comis, Stan mare stolnic, Manta mare eminesciene sunt ispitiţi a vedea în autorul Rugăciunii şi
postelnic, Iane (Ienişor) mare paharnic, Hărdăbală stol- al sonetului Răsai asupra mea drept un „poet religios”, ac-
nic. D.I.R., XV, vol. XI, p. 65-69. centuând aşa-zisul spirit „ortodox”-ist al sensibilităţii emi-
69. Stoica Nicolaescu, Izvorul legendei despre originea nesciene prin identificarea unor idei, imagini şi metafore
eroului de la Călugăreni, ctitorul Mânăstirii Mihai Vodă referenţiale, care nu sunt puţine, dacă avem în vedere în-
din Bucureşti în Revista “Călugărenii lui Mihai Viteazul”, treaga operă, de la poezie la publicistică.
nr. 9, 2004, p. 3, s.n. Referindu-se la acest episod istoricul Aparţinând unui climat spiritual romantic, Emi-
Ion Sîrbu scria: “Cred că s-a petrecut cu adevărat această nescu este şi el, ca mai toţi romanticii vizionari, interesat
întâmplare…” (Ion Sîrbu, op. cit., p. 31, nota 90). de mitologiile universale, fixându-se, însă, la un moment
71. Ibidem, p. 24. dat, pe o „obsesie a Daciei” (G. Călinescu). Nu încercase
72. C.C.Giurescu, op. cit., p. 182. Documentul a fost citat el în Memento mori să legitimeze, între marile civilizaţii
şi de P.P. Panaitescu, op. cit., p. 27 ale omenirii, pe aceea a geto-dacilor (din cele 217 strofe
senarii ale poemului, 104 sunt dedicate Daciei legendare
şi eroice ) ?

15

Nr. 64, aprilie 2011
Având în vedere ideea recurent-eminesciană a
naşterii universului din haosul primordial, din care vin şi
în care se întorc toate („noaptea nefiinţei” şi „eterna
pace”), precum şi opţiunea către „stingerea eternă” a da-
cului, sau, mai apăsat, deziluzia deloc creştină din finalul
amplului poem Împărat şi proletar („Că vis al morţii-eterne
e viaţa lumii-ntregi”), Pompiliu Constantinescu constată
lipsa „Duhului Sfânt” şi a „Dumnezeului creştin” din astfel
de viziuni, inclusiv diatriba „ateistă” din finalul poemului
Mortua est: „Creştinismul nu oferă mângâierea unei vieţi
de apoi; păgânismul eminescian ne taie orice punte posi-
bilă spre altă lume şi afirmă, cu tenacitate, o moarte cate-
gorică, definitivă.” Chiar în Luceafărul, observă criticul,
„creatorul şi geniul, care participă la «forma cea dintâi»
sunt două idei platonice; nemurirea lor nu este deci ne-
murirea creştină, dobândită după moarte, într-o viaţă de
dincolo.”
Văzut ca „poet păgân în înţeles metafizic”, Emi-
nescu nu cultivă, însă, „un păgânism mitologic”, el „gân-
deşte şi simte păgân semnificaţia vieţii şi a morţii pentru
sine şi univers”.
Floarea poeziei sale creşte pe solul unei tradiţii
străvechi, multimilenare, care, aici în Carpaţi şi la Dunărea
de Jos, a cristalizat în esenţe. Totodată, poetul vine de de-
parte, din istoria umanităţii, din gândirea universală, ajun-
gând, prin mitologiile asiatice şi mediteraneene, la ample
viziuni cosmogonice, şi convins de esenţa ideatică a lumii.
„Până şi temele care par luate cu împrumut din romantis-
mul european – acea problematică filosofico-religioasă
atât de bogată şi de interesantă în chiar contradictorieta-
tea sa – îşi împlântă rădăcina în humusul creştinismului
primitiv, se încadrează în climatul neoplatonic al patristicii
răsăritene”, observă Rosa del Conte în „EMINESCU SAU
DESPRE ABSOLUT”.
Eminescu „nu este, aşadar, o floare rară, desfă-
cută aproape prin miracol dintr-o sămânţă adusă din în-
tâmplare pe solul Daciei de suflarea vânturilor apusene;
este un astru ţâşnit din adâncurile cerurilor din Răsărit, ca
mărturie despre o civilizaţie tânără şi nouă, dar înrădăci-
nată într-un trecut de veche cultură şi de severă tradiţie.”
A vedea în Eminescu un poet strict religios
înseamnă a-i obnubila acea deschidere mai largă de spi-
ritualitate, autorul Luceafărului dând ocoluri speculative
prin filosofia antică greacă, prin budism, prin Schopen-
hauer şi Kant, şi revenind, uneori, la zalmoxianismul geto-
dac, întâia noastră religie de transcendenţă, peste care
s-a pliat, fără convulsii, creştinismul, încă de la începutu-
rile sale.
Nu este iarăşi lipsit de interes de ce Veronica
Micle, într-un memorabil poem omagial, îl numea pe poet
„cugetător budist născut în altă lume”, convingere probată
de o parte a operei, dar şi de comportamentul „abstras”
DACIA
magazin
al poetului, ce trăia – zice Maiorescu – „în lumea ideilor
impersonale”, lansând, astfel, pentru o sută de ani, imagi-
nea hyperionică a geniului.
Rugăciune unui Dac aminteşte de biblicul Iov
scârbit de viaţă şi dorind să dispară fără de urmă în „stin-
gerea eternă”. Definirea genezei, observă G. Călinescu,
e mai scurtă decât în Scrisoarea I (de nuanţa agnostică a
brahmanismului) şi are forma unei teogonii politeiste, căci
se admite existenţa in aeternam a unui părinte (aci Za-
molxe) care, la rândul său, a dat naştere zeilor. Poetul in-
tenţiona, după model corneillan, să scrie o tragedie de tip
clasic Crucea-n Dacia sau Joe şi Crist.
Iată de ce ideea de a vedea în Eminescu un spirit
religios este nu numai reducţionistă, ba chiar antiproduc-
tivă, de vreme ce simbolurile mitologiei creştine, plămădite
în retortele imaginaţiei romantice, reflectă o problematică
poetică mai largă.
E vorba, aşadar, de acel „simbolism ecumenic,
universal, uşor de cunoscut în mai multe culturi şi fecund
pe mai multe niveluri (mit, arhitectonică, ritual, iconografie
etc.). Intuit de un creator, un anumit simbol intervine într-
o operă de artă şi o organizează cu o coerenţă a lui pro-
prie, cu o «logică» absconsă, fără ca poetul să-şi dea
totdeauna seama de sensul, proporţiile sau valenţele
acestui simbol ( ... ).
Cunoscând vocaţia filosofică a lui Eminescu şi
descendenţa sa romantică, suntem îndrituiţi să acordăm
simbolurilor şi metafizicei un rol important în explicaţia
operei sale poetice ( ... ) Fapt este că aceste simboluri,
ca în opera oricărui mare creator, se dovedesc a fi ecu-
menice, deşi valabile metafiziceşte, şi în jurul lor nici o
hermeneutică nu e excesivă” şi pentru a-şi ilustra aserţiu-
nea privind acest „simbolism ecumenic”, Mircea Eliade se
opreşte, într-un comentariu de mare forţă ideatică şi eru-
diţie, la nuvela romantică, cu implicaţii filosofice, Cezara,
mai exact la scrisoarea bătrânului sihastru din cap. III, ce
cuprinde „fără îndoială, cea mai desăvârşită viziune
paradiziacă din literatura românească”. Chiar G.
Călinescu a subliniat sensul filosofic şi valoarea edenică
a insulei descoperite de Euthanasius. Dincolo de aspectul
luxuriant al insulei, au fost identificate, în descrierea călu-
gărului, elemente de topografie specifică, cum ar fi, bu-
năoară, cele „patru izvoare” – reminiscenţă a celor patru
fluvii ale Raiului (Facerea, 2, 10 ) – şi „florăria” din insula
cea mică, replică a „grădinii” din mijlocul paradisului. De
altfel, Euthanasius, cu tot panteismul lui, nu se depărtează
prea mult de tradiţia iudeo-creştină a Raiului.
Având în vedere „simbolismul ecumenic” la care
se referea Mircea Eliade, vom observa că, în legătură cu
insula lui Euthanasius, există atâtea analogii în literatura
universală, de la Suttanipata din tradiţia hindusă şi budistă
(în care Nirvana este asemănată unei insule) până la „in-
16

Nr. 64, aprilie 2011
sulele fericiţilor” din Antichitate (în care locuiau eroi pre-
cum Peleu, Cadmus, Achile), topos la care se refereau
tradiţii egiptene, celtice, elenistice, întâlnit şi în filosofia
platoniciană.
În ciuda acestor elemente, Eminescu nu este un
poet de reverberaţie creştin-ortodoxă decât în foarte pu-
ţine cazuri, căci toate aceste simboluri sunt deturnate de
la ritualistica şi iconografia creştină către o problematizare
filosofică mai largă. A-l compara pe misticul Novalis, care
credea sincer că „numai religia poate trezi din nou Eu-
ropa”, înseamnă a nu sesiza că romantismul său vizionar
trece dincolo de dogmă şi ideologie, într-o transfigurare
filosofico-estetică pe măsură.
Mult mai productivă este comparaţia poetului na-
ţional cu contemporanul Nietzsche, filosof radical al con-
ştiinţei moderne încercate, intrate în criză, şi al celebrei
propoziţii Dumnezeu e mort din „Aşa grăit-a Zarathustra”,
ce a făcut epocă, ducând la ideologia nazistă... Cam în
acelaşi timp, Eminescu nota: „se pare că Dumnezeu e
mort” (ms.). Când în Memento mori poetul scria, sub im-
pulsul unei intuiţii geniale, referindu-se la criza valorilor
spirituale, „E apus de zeitate şi-asfinţire de idei”, el nu
făcea decât să constate aceeaşi stare de fapt pe care
Nietzsche, însă, o afirmase radical, crezând că, prin teoria
Supraomului, va resuscita şi recupera virtuţile unui creş-
tinism agonic.
Fără a elabora astfel de teorii „compensatorii”,
Eminescu constată şi el, indignat, acea criză a conştiinţei
moderne, asupra căreia se exprimă atât în poeme de
mare impact, construite pe procedeul marilor antiteze ro-
mantice, cât şi în unele însemnări (a se vedea, între toate,
scrisoarea către Iacob Negruzzi, ce însoţea poezia „Epigo-
nii”). Însă poetul nu rămâne la nivelul unei simple ecuaţii
ideologice, mistice chiar, de vreme ce astfel de idei şi ob-
sesii „ecumenice” sunt transfigurate în registre literare de
reverberaţie filosofică, de meditaţie universalistă. Mai mult
chiar, poezia sa „exorcizează”, în năzuinţa spre originar
şi arhaic, un fel de resacralizare a lumii, punct în care Em-
inescu se întâlneşte cu Hölderlin: „Ce putea rezulta de aici
decât numai acea bucurie, sfântă, ciudată, atotbiruitoare,
neversatilă, nereversibilă, care-i însufleţeşte pe isihaşti şi
pe care isihasmul ortodox o recomandă ca semnul su-
prem al bunăvoinţei divine şi drept izbânda totală a stră-
daniilor sufletului credincios?” În acest sens, „impulsul
sfânt” hölderlian se apropie de „farmecul sfânt” emines-
cian. Ca un isihast, ce-şi înduhovniceşte simţurile şi inte-
lectul, Eminescu – crede S. P. Matta – transmută poezia
eului (cu aspiraţiile incontestabil romantice) într-o poezie
a spiritului...
Şi totuşi, poetul gândeşte şi scrie dincolo de
dogme, indignat totodată că filosofia (metafizica) a devenit
„profesie” (acuză, desigur, socratică), incapabilă de a fi al-
DACIA
magazin
tceva decât ancilla theologiae...
Nu crede oare poetul că „din căutarea misticei
pietre filosofale s-au născut chemia, din criticismul lui Kant
eliberarea minţii de sub dogmele unilaterale ale religiei,
pe de o parte, al materialismului brutal pe de alta?”...
Bun cunoscător al filosofiei kantiene, Eminescu
era convins că „metafizica nu e făcută pentru capetele de
rând”, reducându-se „la câteva încercări geniale”. Incapa-
bili de a o pricepe, profesorii de filosofie primesc, în
schimb, o „leafă”, iar „organizarea socială o cheamă în
ajutorul teologiei, încât, ca slujnică fără autoritate a bise-
ricei şi cea mai fără de nici o treabă dintru a sfinţiei sale
ea încearcă a dicta ştiinţelor exacte, care n-au nici o ne-
voie de ea, sau a apăra biserica în calitate de linguşitoare,
pe care aceea o sufere, făr-a o aproba”.
Recent, în revista Viaţa românească (nr. 1-
2/2000), apare un studiu semnat de George Gană („Me-
lancolia”), în care se pune în discuţie spiritul religios, chiar
„ortodox”-ist al poetului, observându-se că în versurile
eminesciene apare frecvent imaginea „bisericii în ruină”
şi ideea năruirii credinţei: „La Eminescu deplângerea nă-
ruirii credinţei se întâlneşte pe toată durata scrisului său,
iar imaginea bisericii (templului) în ruină se regăseşte în
Mira, Mureşanu, Memento mori, Povestea magului călător
în stele”. Iat-o şi în Melancolia (1876):
„Biserica-n ruină
Stă cuvioasă, tristă, pustie şi bătrână,
Şi prin ferestre sparte, prin uşi ţiuie vântul –
Se pare că vrăjeşte şi că-i auzi cuvântul –
Năuntrul ei pe stâlpii-i, păreţi, iconostas,
Abia conture triste şi umbre au rămas,
Drept preot toarce-un greier un gând fin şi obscur,
Drept dascăl toacă cariul sub învechitul mur...”
Într-o postumă din 1878, Învierea, întâlnim
aceleaşi imagini de vetusteţe („ziduri înnegrite”, „izul ume-
zelii”, „al morţii rece spirit”) ale lăcaşului în care:
„Un singur glas îngână cuvintele de miere,
Închise în tratajul străvechii evanghelii (...)
Un clocot viu de glasuri vui de bucurie...
Colo-n altar se uită şi preoţi şi popor,
Cum din mormânt răsare Christos învingător,
Iar inimile toate s-unesc în armonie:
Cântări şi laude-nălţăm
Noi, ţie unuia,
Primindu-l cu psalme şi ramuri,
Plecaţi-vă, neamuri,
Cântând Aleluia!
Christos a înviat din morţi,
17

Nr. 64, aprilie 2011
Cu cetele sfinte,
Cu moartea pre moarte călcând-o,
Lumina ducând-o
Celor din morminte!”
Fecioara Maria, invocată patetic în două poeme
şi amintită, referenţial, în altele, devine pentru poet, la un
moment dat (1880 – 1881), icoana către care îşi îndreaptă
o memorabilă Rugăciune, o rugăciune, însă, în numele
omenirii afundate în păcatele veacului: „Crăiasă alegându-
te, / Îngenunchem rugându-te, / Înalţă-ne, ne mântuie, /
Din veacul ce ne bântuie; / Fii scut de întărire / Şi zid de
mântuire, / Privirea-ţi adorată / Asupră-ne coboară, / O,
Maică preacurată / Şi pururea fecioară,/ Marie // Noi, cei
din mila sfântului / Umbră facem pământului, / Rugămu-
ne-ndurărilor / Luceafărului mărilor; / Ascultă-a noastre
plângeri, / Regină peste îngeri,/ Din neguri te arată, / Lu-
mină dulce, clară, / O, Maică preacurată / Şi pururea fe-
cioară, Marie!”.
O parte a „Rugăciunii” va fi reluată, ca refren, în
Tat twam asi: „Rugămu-ne-ndurărilor, / Lucefărului mărilor
/ Din valul ce ne bântuie / Înalţă-ne, ne mântuie! / Privirea
adorată / Asupră-ne coboară, / O, Maică prea curată / Şi
pururea fecioară, Marie!” (1880).
Ca şi sonetul Răsai asupra mea (1880), mult mai
personal în invocaţia harului divin: „Răsai asupra mea, lu-
mină lină, / Ca-n visul meu ceresc d-odinioară; / O, maică
sfântă, pururea fecioară, / În noaptea gândurilor mele vină
/ ... / Dă-mi tinereţea mea, redă-mi credinţa / Şi reapari
din ceriul tău de stele: / Ca să te-ador de-acum pe veci,
Marie!”.
Să nu uităm piesa Colinde, colinde, din 1881, în
care apare iarăşi amintirea Mariei, dar şi cea a Mântuito-
rului, desigur:
„Colinde, colinde
E vremea colindelor,
Căci gheaţa se-ntinde
Asemeni oglinzilor
Şi tremură brazii
Mişcând rămurelele,
Căci noaptea de azi-i
Când scânteie stelele.//
Se bucur copiii,
Copiii şi fetele,
De dragul Mariei
Îşi piaptănă pletele,
De dragul Mariei
Şi-al Mântuitorului
Luceşte pe ceruri
O stea călătorului...”
DACIA
magazin
Momentul naşterii Mântuitorului apare şi în alte
versuri, precum în Mss. 2290 (f. 57-59):
„Şi o stea strălucitoare
Arde-n cer arătând calea la a evului minune...
Mergeţi, regi, spre închinare la născutul în cavernă.
În cavernă? ‘n umilinţă s-a născut dar Adevărul?
Şi în faşa de-ntuneric s-a născut eternul rege?
Din durerea unui secol, din martiriul lumii-ntrege
Răsări o stea de fală luminând lumea şi cerul.
Sarcini de-aur şi de miruri el încarcă pe cămile
Şi pornesc în caravană după steaua plutitoare,
Ce în aerul cel umed pare-o aşchie de soare
Lunecând pe bolta-albastră la culcuşu-eternei mile.”
Strofe reluate în „Dumnezeu şi om”, care e o
variantă din „Christ”.
Ideea aceasta a desacralizării mitului christic re-
vine cu incriminarea adusă omenirii netrebnice:
„Astăzi mintea e bogată, dar credinţa este seacă,
Căci în ochii ironiei, tu eşti om... nu Dumnezeu.
Azi eşti frază strălucită, azi eşti masca cea de fală,
Ieri ai fost credinţa simplă, însă sinceră, adâncă,
Împărat fuşi omenirii, crezu-n tine era stâncă.
Azi în marmură te scrie, ori pe pânză te exală...
Asta-i tot, Isuse dulce, pus pe cruce pentru lume?
Asta-i tot, frunte de rege, cu cununa cea de spini?
Ieri ai fost steaua de aur a-mpăraţilor creştini,
Azi în gura lor profană nu mai eşti decât un nume.”
Şi totuşi, de 2000 de ani – scrie gazetarul – pilda
celui ce s-a jertfit pe sine rămâne pentru omenire un ine-
puizabil tezaur de iubire şi mântuinţă:
„Iată 2000 de ani de când Christos a ridicat po-
poarele din întuneric, le-a constituit pe principiul iubirii
aproapelui, 2000 de ani de când biografia Fiului lui Dum-
nezeu e cartea după care se creşte omenirea.
Învăţăturile lui Buddha, Socrate, stoicilor, cărarea
spre virtute a chinezului Lao Tse, deşi asemănătoare cu
învăţătura creştinismului, n-au avut atâta influenţă, n-au
ridicat pe om ca Evanghelia, această simplă şi populară
biografie a blândului nazarinean a cărui inimă a fost stră-
punsă de cele mai mari dureri morale şi fizice, dar nu pen-
tru el, pentru binele şi mântuirea altora. Şi un stoic ar fi
suferit chinurile lui Hristos, dar le-ar fi suferit cu mândrie
şi dispreţ faţă de semenii lui. Şi Socrate a băut paharul cu
venin, dar l-a băut cu nepăsarea caracteristică virtuţii ci-
vice a Antichităţii.”
O altă piesă, Preot şi filosof, tot din 1880, oferă
imaginea unei lumi păcătoase („a Răului domnire”),
18

Nr. 64, aprilie 2011
întâlnită şi în Demonism („O raclă mare-i lumea. Stelele-
s cuie / Bătute-n ea şi soarele-i fereastra / La temniţa vie-
ţii...”), asupra căreia „în van” lucrează credinţa: „În van
cercaţi a-i drege, căci răi rămân de-a valma / Şi trebuia
ca soarta să-i spulbere cu palma...” Pricepând „şoapta
misterului divin”, filosofii sunt, de fapt, confraţi mai aleşi ai
celor împovăraţi cu îndreptarea „neamului cel nedemn”.
S-ar putea crede, din poeziile amintite mai sus,
că Eminescu este un moralist religios. Nimic mai fals, căci
el nu face decât să aducă în câmpul meditaţiei poetice
marile evenimente ale calendarului creştin (Naşterea şi
Învierea), într-un moment când biserica e ameninţată de
necredinţă şi marile simboluri creştine se golesc de sa-
cralitate. Însăşi Rugăciunea sa vizează starea de decă-
dere a omenirii, pe care o vrea scoasă din mocirla
păcatului şi adusă în zariştea mântuinţei.
Moartea însăşi e un nonsens în ordinea creaţiei
divine:
„De e sens în asta, e-ntors şi ateu,
Pe palida-ţi frunte nu-i scris Dumnezeu.”
(Mortua est)
Religia creştină, superioară aşadar altor credinţe,
e deopotrivă ideal etic şi liant civic: „Pentru a fi buni, pentru
a se respecta unii pe alţii şi a-şi veni unul altuia în ajutor,
au nevoie de religie.” („Timpul”, 1881)
A se observa că apropierea poetului, mai cristali-
zată, faţă de problematica religioasă se produce în pe-
rioada 1880-1881, anii unor încercări sufleteşti, de nelinişti
şi zbucium creator.
Sunt multe alte elemente de recuzită creştină de
care lirica eminesciană se serveşte, fie pentru a contura
un suport angelic erosului (femeia fiind o donna angeli-
cata), fie pentru a înfiera trădarea Dalilei şi suficienţa „cae-
rului de lână” (Scrisoarea V, Femeia?... măr de ceartă,
Icoană şi privaz ş.a.).
Spiritul muşcător şi caustic al gazetarului (convins
că biserica deţine „Cartea după care se creşte omenirea”),
care aduce laudă vieţii creştine pentru rolul important jucat
în istoria neamului, se completează cu „tonul homeric” (G.
Călinescu) folosit în parodia prozastică Părintele Ermo-
lachie Chisăliţă. Acesta e „un popă de ţară” care face
liturghia cu spirt în loc de vin şi urlă grozav în biserică de-
l aud pădurarul şi văcarul de pe coclauri. În plus, are darul
înjurăturii şi drăcuirii, chiar în sfântul lăcaş, când îi căşună
pe dascălul Pintilie Buchilat, cel cu potcapul pe ceafă, sau
pe palamarul Nicodim Parpalac, „cam prostuţ”, care trage
clopotele într-o dungă, spune crezul ca pe apă, fiind toto-
dată mare iubitor de colivă şi colaci. Este evocat un po-
tenţial incendiu la o slujbă de utrenie, când haina
dascălului se aprinde, iar celor din biserică li se pare că
DACIA
magazin
văd pe diavol în fereastra bisericii. Apare, la un moment
dat, o invocaţie către muză, în genul lui Budai-Deleanu,
parodia fiind una reuşită şi în măsură a disipa orice sus-
piciune de misticism…
Rezultă, din cele de mai sus, că romantismul emi-
nescian, valorificând o gamă largă de motive şi teme creş-
tine, e – ca şi în cazul altor elemente mitologice invocate,
din culturi diferite – capabil a transfigura în cheie artistică,
cu largi semnificaţii filosofice şi estetice, un material bogat,
de mare expresivitate poetică.
Poetul a avut, desigur, în sinea sa, conştiinţa
sâmburelui de divinitate, din care au înflorit crinii atâtor
versuri esenţializate şi emblematice, fără ca acestea să
devină fervori şi mesaje ortodoxiste, ca mai târziu în poe-
zia gândiriştilor. Meditaţia (şi invocaţia) creştină e calmă,
echilibrată şi izvorâtă dintr-o autentică suferinţă.
Ca orice mare poet (romantic), Eminescu a
conştientizat acea criză a spiritului violentând tradiţia şi
punând în pericol valorile. Atitudinea lui este, faţă de
această stare de lucruri, nu a unui mistic novalisian, ce s-
ar angaja într-un program de salvare, ci a unui poet care-
şi trece sentimentele pe toată gama, de la invocaţia intimă
a celui suferind până la acuză, ironie, sarcasm sau paro-
diere, faţă de realităţi intrate sub teroarea desacralizării.
Se ştie cât preţ punea poetul pe valorile tradiţiei,
cât de confortat se simţea el în largul acestei spiritualităţi.
Ceea ce am numi „complexul ortodox” al gândirii
sale nu e decât o parte din uriaşa arhitectură imaginară,
cu plonjoane cosmogonice, a genialităţii sale romantice,
o parte care, luată ca atare, independent, îşi pierde rezo-
nanţa şi expresivitatea, dar care, în ampla orchestraţie de
idei, obsesii, teme şi motive poetice, îşi capătă acea iden-
titate de referinţă şi timbrul inconfundabil al meditaţiei
esenţializate asupra condiţiei umane şi cunoaşterii, în ge-
neral.
19

Nr. 64, aprilie 2011
ORIGINEA VEDICĂ A CUVÂNTULUI „AMIN”
ŞI SIMBOLISTICA ACTULUI RITUAL AL INCHINĂRII ÎN
RITUALUL CREŞTIN, PRIVIT PRIN PRISMA DOCTRINEI YOGA
In urma cercetărilor efectuate de specialişti, s-a
constatat posibilitatea transmiterii de date scriptico-fonice
a unor cuvinte cu conţinut religios, cuvinte apreciate de
receptori ca esenţiale, prin efectele lor asupra fiinţei
umane, cuvinte care ulterior au fost adoptate de către ace-
ştia.
In această categorie intră cuvintele OM/AUM (3)
generate de civilizaţia vedică, cuvinte provenite din limba
sanskrită. (1-38) (2-47,77).
In urma transmiterii, acestea au luat forme inter-
mediare (ex.AMIM-prin filiera arabă) ulterior, în arealul
medio-oriental, ele luând forma cunoscută de AMIN, formă
adoptată apoi şi de creştinism.
Studiile istorice privind transferurile de informaţii între cul-
turi nu exclud ca formele primare ale cuvintelor OM şi
AUM să fie de sorginte europeană ca fiind transmise de
cultura carpato-dunăreană în formă lor nealterată, aşa
cum sunt prezente în cultura indiană vedico-brahmanică
şi în prezent în hinduism.
Adoptarea simbolului crucii ca simbol sacru şi
adoptarea simbolului închinării, analizând elementele sale
secvenţiale ale acestui ritual de închinare, acestea fac să
se releveze o serie de aspecte emanate din apropierile
fonetice ale cuvintelor rituale sub formele
OM/AUM/AMAN/AMIN, emanarea unuia din celălalt,
conexiunea culturală între cultura religioasă indiană de
sorginte vedico–brahmanică şi cultura religioasă
europeană, în special cea creştin ortodoxă.
Cuvântul AUM se regăseşte în cultul creştin:
A. – ca un cuvânt sacru în rostirea finală a
rugăciunilor sub formă de pronunţie AMIN, ca emanaţie
din cuvântul sanskrit AUM, într-o formă modificată.
B. – această „metamorfozare” a cuvântului AUM
s-a produs printr-un proces complex, la care au colaborat
pronunţiile diferite ale popoarelor pe unde cuvântul a tran-
zitat, datorită incapacităţii lor de redare a sunetelor per-
cepute şi a exprimării, a reproducerii lor la posibilităţiile lor
vocale proprii, conform structurii specifice proprii etniei
respective. Pronunţările s-au făcut prin sunete apropiate
ca rezonanţă cu cele ale propriei limbi. Transcrierile dife-
rite ale sunetelor au căutat să redea cuvântul de către
popoarele pe unde a tranzitat, sunete cu reprezentări ale
acestuia într-un amestec de semne, dintre care unele nu
au redat fidel sunetele primare, iar altele au fost redate în
DACIA
magazin
Eugeniu Lăzărescu
formele în care au fost percepute, conform specificului et-
niei.
In procesul de preluare şi tranzitare al elemente-
lor grafice ale cuvântului, s-au preluat şi semne grafice
din compunerea cuvintelor care au caracter poziţional (vir-
gule, sedile, puncte), elemente poziţionate relativ faţă de
semnul de baza, dar ele interpretîndu-se, însă, în specifi-
cul limbii proprii (ca interpretare sonoră şi configurare
grafică) – Fig.3.
La creştini, cuvântul AUM este conţinut implicit în
ritualul rostirii rugăciunilor la sfârşitul lor, rugăciuni care se
încheie cu făcerea semnului crucii şi cu rostirea cuvântului
AMIN. Cuvântul AMIN, emanat din cuvântul AUM (Put-
erea Divină la vedico-brahmani), este corelat cu SF.DUH
(Puterea Divină în creştinism), în sensul de confirmare de
“aşa este”, ca o mărturisire a celor rostite.
CONCLUZII.
In final, se pot trage următoarele concluzii:
1. Originea cuvântului AMIN se află în cultură
arhaică indiană, forma iniţială fiind AUM.
2. Metamorfozarea cuvântului AUM în AMIN se
datoreşte traziţiei sale prin filieră ara modificările sale da-
torându-se formelor de transmitere (sonore şi scriptice)
specifice limbii arabe (capacităţiilor de reproducere a
pronunţiei originale sanskrite), interpretării scriptice sans-
krite, prin viziunea arabă.
3. In forma transformată a termenului AUM în
AMIN, cuvântul a fost preluat de cultură arealului est-me-
diteranean.
4. Preluarea cuvântului AMIN s-a făcut în
condiţiile păstrării semnificaţiilor originale, cultice, rituale,
fiind adoptat de creştinism.
Nu este exclus ca pseodo-omofonia între cuvântul OM şi
AUM să creeze prezumţia şi a existenţei în perioadele is-
torice respective şi a cuvântului OM.
BIBLIOGRAFIE
(1) Costian Dan -Adevărul despre Yoga, Ed.Cristophor Style,
Buc.,1993
(2) Prinja Dr.Narwal- Dharma Hindusă, Ed. Biblioteca,
Târgovişte, 2002
(3) Shri Mataji Nirmala Devi-Sunetul Primordial OM,
Conferinţă, nepublicată
20
 DACIA
Nr. 64, aprilie 2011 magazin

personalităţi ale dacologiei

In memoriam

Centenar „Nicolae Densuşianu”,

1911– 2011
conf. univ.dr. G.D.Iscru
„Am credinţa şi curajul a spune că neamul
românesc nu a avut mulţi fii destoinici ca
Densuşianu şi că în Panteonul nostru va fi el,
desigur fruntaş între funtaşi. Rar s-a văzut un om
mai hotărât în a-şi sacrifica viaţa lui – căci el de 40
de ani nu mai trăia decât pentru un anumit scop – ,
care să părăsească toate plăcerile vieţii, să se
izoleze de lume, să renunţe la familie, să se despartă
voit şi hotărât de tot şi toate pentru a-şi consacra
toată activitatea de care era capabil realizării numai
unui vis frumos care ducea la desmormântarea unui
trecut de aur al neamului său.[...]
N. Densuşianu a fost un preot; mai mult –
un apstol. Acei cari îl cunosc, acei cari îi vor afla
activitatea sa nu vor putea să aibă decât admiraţie şi
recunoştinţă pentru el.
Viitorul va înscrie pe N. Densuşianu printre
acei români care au contribuit cu ceva la deslegarea
chestiunilor ce interesează omenirea.”
Acestea sunt cuvintele cu care îşi începe şi îşi
încheie aprecierile asupra lui Nicolae Densu�ianu,
bunul său prieten şi purtătorul de grijă al ediţiei pri-
ceps a Daciei preistorice (1993), dr. Constantin Is- muzachi (1887-1897), Nicolae Densuşianu s-a con-
trati, în substaţiala şi pilduitoarea Introducere – sacrat aproape exclusiv muncii de cercetare şi elab-
studiu la această capodoperă a istoriografiei orare a Daciei preistorice, conştient că o face, cum
naţionale, a unui autor martir pe altarul adevărului a înţeles dr. C. Istrati, pentru „desmormântarea unui
istoric şi, deopotrivă, pe altarul Daciei, o pildă trecut de aur al neamului său” din „Ţara Zeilor”.
comparabilă numai cu aceea a marelui său prieten, Prin modul în care şi-a elaborat întreaga operă, ex-
genialul nostru naţional, Mihai Eminescu – „prima celând în Dacia preistorică, Nicolae Densuşianu
jertfă politică pe altarul Daciei Mari”, cum l-a car- este şi rămane cel mai modern dintre isoricii noştri
acterizat colegul nostru, dr. Aurel David. moderni. Astfel, este primul nostru istoric modern
După ce a publicat Revoluţiunea lui Horea care a afirmat şi a argumentat că epoca mitologică
în Transilvania şi Ungaria (1884, 523p.), premiată în care s-a plămădit Dacia este, obligatoriu, primul
de Academia Română – „până acum singura lucrare mare capitol al istoriei naţionale. Ca istoric compe-
pe deplin serioasă asupra istoriei moderne a româ- tent şi riguros, el s-a străduit să extragă din mituri şi
nilor”, cum scria atunci cel mai de seamă exeget al legende „gramul de aur” al adevărului istoric. Ca is-
izvoarelor istorice, B.P.Hasdeu, raportorul la prop- toric modern, N. Denusuşianu este primul care a in-
unerea de primire a cărţii –, iar în paralel a contribuit tegrat în conceptul de revoluţie temerara acţiune
cu 6 tomuri de documente la celebra colecţie Hur-
21
 DACIA
Nr. 64, aprilie 2011 magazin

condusă de eroii martiri Horia, Cloşca şi Crişan, din

1784. Şi a fost primul între puţinii istorici ai noştri
care, pentru cele două opere fundamentale amintite,
a bătut cu pasul, cât a fost posibil atunci, arealul
vizat de expunerea istorică, atent la memoria
colectivă, la legendele locale ale toponimelor. Este,
cum spunea Hasdeu, un pionier al folosirii tuturor
izvoarelor accesibile şi nu comite acele falsuri prin
omisiune. A dat o mare atenţie „Arhivei vii a
poporului”, cum el însuşi a numit memoria
colectivă, atât cea înregistrată direct, la faţa locului,
cât şi cea consemnată în folclorul deja existent până
atunci.
În sfârşit, este de cea mai mare importanţă să
subliniem că N. Densuşianu a tras „brazda lui
Novac” peste teza falsă a „romanizării Daciei”,
înzestrând istoria naţională cu prima sa epocă, epoca
mitologică, readucând „acasă” zeii şi zeiţele, titanii
şi giganţii şi redându-ne nouă adevărata identitate
naţională, care începuse, brutal, să fie falsificată.
Or, într-o lume a „ştiinţificilor” dominaţi de teza
falsă a „romanizării Daciei”, paradoxal, tocmai
această înzestrare cu un „trecut de aur” a produs
şocul cel mai puternic şi a condus la marginalizarea
autorului, la respingerea operei sale fundamentale, identităţii naţionale sunt erori majore împotriva
Dacia preistorică. naţiunii şi a Statului naţional.
Ignorarea şi respingerea, fără argumente Prin Dacia preistorică – demonstrarea
ştiinţifice, a acestei capodopere, aprecierile gratuite existenţei milenare a strămoşilor noştri reali, care s-
la adresa ei, simultan cu efortul altor „ştiinţifici” de au constituit în prima naţiune a Europei, o naţiune –
minimalizare a operei jurnalistice a marelui său prie- matcă a continentului! –Nicolae Densuşianu, cum
ten, M.Eminescu, au reprezentat şi reprezintă, o spunea dr. Constantin Istrati, ne-a redat „trecutul de
eroare majoră foarte păgubitoare ştiinţei istorice aur a nemului”: identitatea naţională reală, împotriva
adevărate, primejdioasă în plan politic, căci a con- politicii de falsificare de până atunci. „Ştiinţificii” şi
solidat falsificarea identităţii noastre naţionale. Iar politicienii, care au respins şi resping Dacia
această falsificare, care se menţine până azi, devine pristorică, efectiv resping această identitate
cu atât mai primejdioasă în contextul politic actual, naţională reală.
când Conspiraţia mondială neoimperialistă şi-a pro- Eu nu sunt instanţă, să acuz. Ca istoric, deci
pus „topirea” naţiunilor şi a Statelor lor naţionale în cunoştinţă de cauză, pur şi simplu constat faptul
într-un „Imperiu global”. împlinit şi sunt dator să-l prezint naţiunii şi lumii pe
„Globalizarea” este un eufemism, cuvânt numele lui adevărat.
menit să ascundcă – în planul himeric al Conspiraţiei Şi sunt convins că în această confruntare a
neoimerialiste mondiale – maşina infernală, de jaf şi naţiunilor cu politica de “globalizare”, naţiunile, cu
dominaţie, împotriva naţiunilor lumii şi a statelor lor statele lor naţionale, vor obţine victoria finală. Al-
naţionale, un neocolonialism mai perfid şi mai fe- ternativa ar însemna dezastrul planetar! Tot ca is-
roce decât cel al imperiilor istorice de odinioară. toric, pornind de la Nicolae Densuşianu, dar şi prin
Identităţiile şi suveranităţile naţionale sunt cele mai cercetări şi reflecţii proprii, după ce mi-am sintetizat
puternice obstacole în calea „globalizării” – şi de concluziile de-o viaţă într-o carte apărută recent, în
aici încrâncenarea Conspiraţiei împotriva lor. care am arătat, argumentat, situaţia limită în care
Cedarea suveranităţii, falsificarea sau anularea lumea a ajuns – şi noi, cu lumea! – , în paralel, în în-
22
 DACIA
Nr. 64, aprilie 2011 magazin

tâmpinarea Centenarului Densuşianu, am elaborat şi *

am editat prima sinteză ştiinţifică privitoare la
strămoşii noştri reali – o pledoarie pentru recupe-
rarea identităţii noastre naţionale reale. Aceeaşi
pledoarie, elaborată însă „pentru mintea şi inima
copiilor, dar şi pentru educatorii lor”, este curpinsă
şi în cartea profesorului Petru Demetru Popescu, is-
toric şi scriitor, carte pe care, cu sprijinul prietenilor
Dacologiei, am editat-o de curând, punând şi unele
adăugiri personale, menite a-i întări mesajul. Ambele
cărţi vor fi difuzate şi pe Internet.
Prin urmare, comemorăm azi Centenarul
Nicolae Densuşianu într-un moment greu, care ne
obligă la o maximă conştientizare a răspunderilor
pentru cauza naţională şi la o atitudine în
consecinţă. Dar în acest moment greu să reţinem o
cugetare a marelui patriot Onisifor Ghibu:
„Să nu ne plângem că sunt «vremurile»
grele, căci de aceea suntem noi veniţi pe lume – să
le facem mai bune!”

Dragi copii şi tineri

(în loc de prefaţă)

Azi, când valorile naţionale şi însăşi
existenţa unor naţiuni întregi, cu Statele lor
naţionale, sunt puse în mare primejdie de forţele
răului, forţe care şi-au propus să domine nu numai
planeta pământ; azi, într-o lume în care bolnavii de
putere au pornit să distrugă mii şi milioane de vieţi,
să dezintegreze şi, practic, să distrugă State
naţionale, pentru a-şi asigura dominaţia mondială,
speranţele noastre se îndreaptă către voi, pentru
renaşterea Binelui şi a Păcii, în folosul cu adevărat,
al tuturor Oamenilor din cuprinsul vetrei strămoşeşti.
Naţiunea unică a geţilor, dacilor, tracilor, ilir-
ilor..., naţiune matcă în vatra „Vechii Europe”,
naţiune ai cărei urmaşi suntem şi noi şi sunt şi fraţii
noştri din Balcani, crucificaţi, la această cumpănă
dintre milenii, de forţele răului, a fost o naţiune a
bunei înţelegeri şi a bunei convieţuiri. A vrut întot-
deauna să-şi întregească sau şi reîntregească
Pământul străbun şi Neamul care l-a locuit dintot- a ne vorbi de bine; o fac pentur a ajunge ??? mai re-
deauna. N-a pornit să cotropească pe nimeni, pede.
niciodată! Dar în continuu s-.a apărat, a fost nevoită Ştim din istorie, din izvoarele ei de mare val-
să-şi apere munca, valorile, pământul şi însăşi pro- oare şi, fără falsă modestie, care nu ne serveşte la
pria fiinţă, împotriva atâtor migraţii şi invazii. nimic, simţim cu întreaga noastră fiinţă că suntem
Vă punem în mână cartea de faţă - vouă, dar un popor de creatori de valori, între popoarele de
şi celor care vă educă, profesorilor, părinţilor şi buni- creatori de valori ai lumii, potrivnic forţelor de dis-
cilor, venite mai de jos sau mai de sus, mai din trugere - forţe ale răului. Să ne păstrăm încrederea
lăuntru sau mai din afară. în noi şi să ne facem fiecare datoria, Om cu Om şi
Rămâneţi ataşaţi valorilor naţionale! generaţie cu generaţie.
Păstraţi-le, ?? aduceţi-le în fericită întrecere cu val- Pregătiţi-vă pentru a fi demni de strămoşii
orile altor naţiuni, ?? a le păstra şi apăra. Nu ascultaţi noştri reali. Amintirea lor, prezenţa în gând şi în su-
de cei care ne vorbesc de rău şi ??? ??? înşelător par flet ne dă speranţă şi forţă. Cum spunea poetul nostru

23
 DACIA
Nr. 64, aprilie 2011 magazin

naţional nepereche, Mihai Eminescu: Fraţi buni ai mei de pretutindeni,

„Şi ne simţim mari, puternici, numai de-i Căci Dumnezeu ne vrea uniţi!
gândim pe ei...” Nu pot hotare să despartă
Sarmisegetuza Regia, cu Sfântul Munte Ce-a plămădit chiar Dumnezeu:
Dacic, să ne fie simbol al unităţii naţionale, speranţă Ea, rădăcina Străvechimii
şi poruncă, azi şi peste veac, pentru întregirea şi reîn- Îşi suie seva-n Neamul meu!”
tregirea Neamului.
Cum zice o poetă de azi, Mariana Srtunga, şi Să fim şi să rămânem uniţi şi stăpâni în casa
noi cu ea să zicem, mai punând şi din sufletul nostru noastră!
o vorbă, două: Decembrie 2010
„Veniţi la Sfântul Munte dacic, conf. univ. dr. G.D. Iscru
De ori şi unde, să veniţi,

Apariţii editoriale 2010

l Cu excepţia unor scurte citate în presă, reproducerea textelor, fără acordul scris al editorului, este
interzisă şi se pedepseşte conform legislaţiei în vigoare.

l Autorii îşi asumă integral răspunderea morală şi juridică pentru toate informaţiile cuprinse în texte,
pentru opiniile şi atitudinile exprimate, precum şi pentru orice acuzaţie de insultă, calomnie, plagiat
sau piraterie intelectuală.

l Textele trimise la redacţie vor fi redactate cu mijloace moderne (fisier word, text cu diacritice...,
font marime 12 pct)

lTextele nepublicate nu se restituie.

lCorespondenţa se primeşte pe adresa ...........

24
 DACIA
Nr. 64, aprilie 2011 magazin

datini, tradiţii, obiceiuri

SFÂNTUL GHEORGHE LA GETO-DACI
profesor Olimpia Prună - Cotan

În ţinuturile geto-dace, pe altarul de

rugăciune, unde se întreţinea permanent focul sfânt,
slujeau sacrele Ore de pe orăştine, care, în timp, au
preluat multiple răspunderi de înştiinţare a primej-
diilor semnalate din deal în deal, din munte în
munte. Numele acestora provine de la misiunea lor
de adorare a Soarelui sacru: O, RA! Lumea ce o de-
servea pe Marea Preoteasă se numea ormeniş, iar
localităţile oraşe, semnalate şi în Harta lui Ptolemeu
la anul 114 în număr de 47 şi câte s-or mai fi de-
scoperit de atunci.
Orele erau Preotesele Zânei Nika-Dokia
numită şi Ornika. Ele purtau mesajele prin vestalele
numite Orante, Ornike, Orânde etc. Zâna Artemiza
era numită în scrierile antice Ortia. Chiar Diodor
Sicul atrage atenţia Horelor să susţină legităţile.
De la Hore la Orhe nu este decât o anagramă
temporală. Pe aria geto-dacă se află cetatea Orhei,
Orheiul Bistriţei, Odorheiul Secuiesc şi neamurile
orheenilor. Numai la noi, la geto-daci, exista Gura
sacră a Dunării, Orhe, ce se transformă în patriar-
hatul creştin, în Gheorghe, ca şi denumirile de
plante cum sunt gherghinele sau gherghinarul, co- hova, atestată pe un document emis de Vladislav al
pacul multisecular, numit popular dracilă, adică Dea II lea la 2 august 1435. Aceasta e printre cele mai
Ra, acea zână a Soarelui cu puternice valenţe vin- vechi cetăţi de scaun ale Ţării Româneşti şi se află
decătoare de păcate grele. Am auzit o ironie din la o întretăiere de drumuri ce lega Ardealul cu Mol-
bătrâni care spune că dacă un om a săvârşit un mare dova şi Ţara Românească.
păcat, pe care nu-l poate mărturisi nici duhovnicului, Numele Sfântului Gheorghe este hram pen-
se duce şi se spovedeşte la o tufă de gherghinar, care tru multe aşezăminte creştine româneşti. Sfântul
se usucă preluând acest păcat. Gheorghe s-a suprapus sincretic în vremea
Numai ortodoxia creştină îl prăznuieşte pa creştinismului patriarhal peste numele de Sângeorz,
Sfântul Gheorghe şi îl cinsteşte prin onomastică, care înseamnă getul sacru din neamul orilor zâni.
nelipsite fiind din familie numele de botez Gheo- Deci acest zân din neamul sacru al orilor, oreenilor,
rghe, George, Ghiţă, Georgeta, Gheorghiţa, Geor- hiperboreenilor, arienilor e din neamul Orheenilor,
giana etc. - atât pentru fete, dar mai ales pentru atât de prezenţi în romanele istorice ale lui
băieţi. M.Sadoveanu. Frecvente sunt numele de familie de
În Evul Mediu românesc, pe ruinele unei Orza, Orzea, Borzea, Oarză, dar şi cele peste 500 de
străvechi cetăţi dacice s-a înălţat cetatea de scaun localităţi de pe teritoriul românesc, ce au răzbit prin
Gherghiţa, la confluenţa râului Teleajen cu Pra- multimilenara noastră istorie, având nume de acelaşi
25

Nr. 64, aprilie 2011
tip. În popor Sfântul Gheorghe este numit şi Păpă-
lugară, Plugar, Goţoi, Bloj, Mujug, Mătăhulă, Mâ-
necătoare, Bour fermecat etc.
În vechime exista Zâna ORHE, ai cărei
urmaşi, orheenii, sunt şi azi în Cetatea Orhei, în
Odorheiul Bistriţei, în Odorheiul Secuiesc, Osorhei
- jud. Cluj, Odrihei - jud. Mureş etc. În Gramatica
limbii traco-geto-dace, autorul I.O.Luca arată că
orhei în vechime însemna punte, loc de trecere peste
ape, peste râpe, o curgere dintr-un loc în altul.
Orheiul era călăuza, podarul locului.
Iată că Sângeorz are aceeaşi semnificaţie cu
Gheorghe, heorhe, care în zilele noastre este Gheo-
rghe şi care se sărbătoreţte numai la noi, românii,
urmaşii geto-dacilor oreeni/orheeni. Minuni a
săvârşit martirul creştin numai după moarte prin
moaştele sale; el a refuzat să ucidă creştini, deoarece
a ucide este cel mai mare păcat, în sensul că a con-
ştientizat, soldat fiind, şi nu unul oarecare, ci un
mare comandant de oşti, că pornirea de a-şi nimici
semenii nu e omenească.
Este un sfânt creştin tânăr al patriarhatului,
ca şi Sânicoară, Sânmedru etc.
În credinţele, datinile şi obiceiurile geto-da-
cilor, Sângeorz ţine cheile la brâu-şerpar cu care în-
cuie Iarna şi sloboade Vara la 23 Aprilie, de Sfântul
Gheorghe, când se reiau ciclurile vegetale şi agricole
al plantelor de leac, când se invocă fertilitatea pă-
mântului, a ovinelor, vitelor, păsărilor etc. În noaptea
de Sfântul Gheorghe înfloreşte nucul, numit şi
pomul lui Gheorghe. La Sângeorz, 23 aprilie, începe
anul Păstorilor, care se încheie la Sânmedru, în 26
octombrie. Sunt divinităţi tinere, care purifică spaţiul
bio-energetic, purtaţi de caii geto-dacilor, vestiţi de
când e lumea în Câmpia nord-dunăreană, numită de
antici pustia geto-dacilor, cu sensul de câmpie.
Tot de Sfântul Gheorghe se aleg turmele pentru
vărat, se angajează ciobanii şi văcarii, se închid ţa-
rinile de păşune şi se rup mieii de la supt, pentru a-
i însemna. Ciobanii, păstorii îşi aleg la Sfântul
Gheorghe ciomegele din lemn de corn, alun şi sân-
ger. Începe tunsul şi urcatul la munte al turmelor, zi
de mare petrecere şi sărbătoare străbună.
În lumea vegetală de acum se seamănă bu-
suioc şi mei, iar de pe la anul 1700 şi porumbul,
orientându-ne după înflorirea arbustului numit po-
rumbarul, cel ce are fructele de forma boabelor de
DACIA
magazin
porumb. Numele acestuia este românesc şi nu întâm-
plător aclimatizarea porumbului e aşa bine ancorată
în timpul agricol. E ultima zi când vitele mai pasc
libere, apoi se împrejmuiesc ţarinile şi păşunile. În
obiceiurile şi practicile magice de Sângeorz se
menţin învăţăturile străvechi ale geto-dacilor, fiind
vremea când se sorcoveşte cu urzici, dar şi cu boz,
pelin, leuştean, odolean etc.
În seara de Sfântul Gheorghe se face focul,
rugul aprins al lui Sângeorz, pe care se aruncă sare,
se împart colăcei, se bea vin pelin şi se trâmbiţează
în toate zările, anunţând începutul Anului Pastoral.
Aceste datini fac trecerea de la energiile malefice,
zis ale Iernii, îmbunate în ajun de mânecătoare, care
deschide energiilor de Vară, inaugurate de Focul
sacru, aici pe Vatra Soarelui, la geto-daci.
Mânecătoarea era o specie de stejar din care se făcea
focul din Ajunul de Sângeorz. În zilele noastre,
planta este înlocuită cu răchita, ce se anină la porţi,
la ferestre, pe stâlpii gardurilor, în staulul vitelor, la
streşinile caselor etc. De Sângeorz, se îngroapă
drobul de sare sub pragul saivanelor sau pe potecile
pe unde trec zilnic oile. Din acest drob de sare ling
oile de prăsilă. Se afumă strunga oilor, grajdul
vitelor şi pomii fructiferi cu plante de leac. Se unge
cu usturoi meliţa, uşile, ferestrele, porţile şi sălaşul
animalelor domestice pentru alungarea şi îmbunarea
Mânecătoarei, ce poate lua mana vitelor, în ziua din
ajun, la 22 aprilie. Se pune şi porumbar înflorit în
coarnele boilor. Se aduce o brazdă de pământ cu
iarbă şi se pune în pragul casei, să se calce pe ea.
Ajunul de Sângeorz se numea Proor. A îm-
proora însemna să anini crengi ale copacilor din
pădure în gospodărie. Se anină ramuri de jugastru,
arţar, stejar, salcie ca jertfe vegetale în toată gospo-
dăria. Fetele se spală cu roua florilor, culeasă magic,
cu sita aşezată pe plante, noaptea, după un ceremo-
nial străvechi, o rugăciune străbună a farmagiilor
(farmacistele) geto-dacilor. Crengile de copaci aduse
în gospodărie se numeau ramuri de vrajă, fiindcă se
făcea focul cu ele şi se scurmau tăciunii aprinşi.
Prima persoană ce intra în casă venea cu ramura de
vrajă. Vitele se mulgeau prin colacul rotund ca un
covrig mare, numit năprol, pe care se punea o
coroniţă din plante de leac şi flori. La sfârşitul pri-
mului muls, membrii familiei puneau mâna pe colac
şi rupeau odată toţi. După mărimea bucăţii de colac
26

Nr. 64, aprilie 2011
din mână se aprecia norocul din acel an. Sacrificiile
vegetale continuă de Armindeni, când o creangă pu-
ternică, o prăjină, se leagă la stâlpul porţii, unde ră-
mâne până se usucă. Din crengile de Armindeni se
face jarul pe care se coace prima turtă din pârga
grâului, noua recoltă. Arminden înseamnă ardere
sacră şi era Pomul de mai sau Prepeleacul. Sacri-
ficiile animale erau meii, iezii, viţeii.
În ajun de Sfântul Gheorghe, băieţii merg în
pădure şi îmbracă pe unul dintre ei cu crenguţe în-
frunzite de fag sau de jugastru, îl suie pe un cal, iar
în urma lui alaiul masculin chiuie, dansează ca la
nuntă. În sat se merge pe la casele oamenilor, se
aruncă cu apă pe Călăreţul Sângiorzan şi se bea vin.
Sfântul Gheorghe este replica religiei
creştine ce consfinţeşte patriarhatul, aspect ce
determină schimbarea traiectoriei trecutului cultic
istoric, care s-a refugiat în datini, obiceiuri, mitolo-
gie. Sfântul Gheorghe, ce a refuzat să ucidă, nu poate
fi simbol nici cel puţin în războaiele de apărare.
Preoţii, care însoţesc ostaşii în bătălii, nu
binecuvântează actele criminale, ci invocă actele pa-
cifiste. Aspectul cel mai revelator este întreaga
prezentare a lumii matriarhale cu denumiri patri-
arhale, când arheologia argumentează lumea Marilor
Preotese în activitatea cultică, economică, de apărare
şi iniţiere străveche, uitând că tot ce există are mai
întâi O Mamă. Mulţimea de artefacte litice de-
scoperite mai ales în zona istriană, numite Cavaleri
traci ori Cavaleri Danubieni, voinici, eroi, vânători
nu au nicio legătură cu aşa-zişii Cavaleri, fiindcă
după înfăţişare, după ţinută, sunt luptătoarele stră-
vechi ale geto-dacilor, Amazoanele, dintre care a
răzbit până în timpurile noastre Artemiza, sora
geamănă a lui Apollo, ultima reprezentantă, zână, a
matriarhatului geto-dac. Elementul de legătură este
calul, iar cei mai vestiţi erau caii geto-schyţilor
nord-dunăreni, de unde Hercule lua iepe de prăsilă,
ca şi Filip al II-lea, şi mulţi alţi mari împăraţi ai
lumii. Caii erau vehiculele Antichităţii şi cei mai im-
portanţi în luptă încă din vechimile istoriei. D. Can-
temir scria că în Câmpia schytică erau mari herghelii
de cai sălbatici, „cu copite late de nu era nevoie să îi
potcoveşti”. Geto-daco-schyţii îşi apărau teritoriile
cu prisăcile de albine, aşezate pe graniţe, care au dat
şi numele multor garnizoane din trecători până în zi-
lele noastre. Cabalinele sunt atacate de albine, care
DACIA
magazin
nu suportă mirosul cailor, spun bătrânii apicultori.
Iată motivul pentru care mulţi istorici antici nu au
fost în Schyţia sacrilor coţi şi geţi şi au scris din
auzite că dincolo de Dunăre era numai pustie şi al-
bine.
Imaginile ce reprezintă călăreţii antici se
apropie foarte mult de ţinuta femeilor luptătoare de
la Istru, Amazoanele, urmaşele Orelor. Bluzele
specifice, din pânză subţire cu o croială feminină, ce
evidenţiază sânii, sunt lungi şi cad în cute subţiri
peste şolduri, purtate de vânt la portretul ...
Călăreţului dunărean.
Zâna Leto, mama gemenilor divini, este
prezentă în iconografia anticilor ţinând caii de frâu
în două părţi. Pe cei doi cai se disting clar diferenţele
vestimentare dintre Apollo şi Artemiza. Tot pe o
gemă dobrogeană se vede cum Soarele iese din
palatul lui Apollo tras de 4 cai de o rară frumuseţe.
Sfântul Ilie este Solomonarul ce călătoreşte prin nori
tras în căruţa cailor eterici. Sfântul Toader este legat
de existenţa cailor, ce au şi ei Paştele lor. Caii lui
Sântoader poartă Rusaliile cosmice deasupra
Pământului, care sunt energiile personificate ale Ter-
rei. Rusaliile au copite, identificându-se cu caii
eterici ai energiilor şi nu pot atinge pământul. O
săptămână călătoresc pe caii lui Sântoader, care are
şi el la picioare copite de cal.
În Calendarul Ortodox, Rusaliile sunt cunos-
cute sub numele de Cincizecimea luminată, care-l
luminează pe Iisus, arătându-l omenirii în toată stră-
lucirea sa. Călăreţul trac este doar varianta
patriarhală a lumii marilor călătoare antice, care a
urcat pe umerii Sfântului Gheorghe mantia dacică,
purtată de Amazoanele istriene.
Mantaua dacică, din in ori lână albă, bine
bătută la piuă, era impregnată cu răşini încât nu tre-
cea nici ploaia ori vântul, iar săgeţile alunecau, pro-
tejând luptătorul. Mantie purta şi Sfântului
Gheorghe. Mantia este o piesă nelipsită până în
zilele noastre din vestimentaţia luptătorilor pe toate
fronturile lumii şi în orice paradă militară, ce reme-
morează istoria încrâncenărilor armate.
Generalul roman Claudius Goticus (268-
270) îl felicita pe Regalian, primul împărat al Daciei,
aşa cum a numit el teritoriul pe care l-a desprins mai
întâi din Imperiul Roman, şi îl ruga să-i trimită
câteva mantale dacice cu agrafe. Garda imperială a
27

Nr. 64, aprilie 2011
lui Constantin cel Mare formată din daci, purtau
mantii dacice albe cu agrafe, iar ca avangardă aveau
draconarul, ce înălţa draca dacică – drapelul numit
Balaurul Dacic în cele trei culori de bază, păstrate
până în zilele noastre: roşu, galben şi albastru, care
compun lumina astrală strălucitoare, deci albă. Man-
taua albă era sacră. O purtau şi preoţii războinici ca
veşmânt sacru precum Confreria Cabirilor, Cavalerii
Danubieni, Sarabii Terrei, regii geto-daci, voievozii
şi domnitorii.
Este corect să apropii imaginea străveche a
femeilor luptătoare cu cea a Sfântului Gheorghe,
fiindcă numele său provine din Orhe, mare
preoteasă a graiului ceresc. Această Mare Preoteasă
se numea Ora şi adora soarele de pe înălţimile insu-
lare situate în Cerurile de deasupra norilor de după
Potop, numite orăştine, ponoare, gruiuri, picioare de
plai, ormenişuri etc. Învăţăturile primordiale îşi
poartă energiile esenţiale ca liant al timpului şi în
domeniul cultic, unde icoana acestui sfânt ne
dovedeşte că vechile iniţieri sunt temelie credinţelor
celor noi.
Icoana Sfântului Gheorghe este corectă în
sensul că păstrează învăţături de preţ legate de lumea
veche, fiindcă îl prezintă ca moment de trecere de la
o lumea cultică veche la una nouă. Aşa cum am
amintit, Orheiul este trecerea dintr-un loc în altul, de
la o lume cultică la alta, doborând balaurul, simbolul
lunii cultice peste care s-a înălţat religia creştină.
Multe biserici româneşti au hramul Sfântului Gheo-
rghe, dar Mânăstirea Voroneţ, numită Capsula Tim-
pului de către Silviu Dragomir, are o importanţă
aparte pentru dăinuirea înţelepciunii străbune.
Înălţată de Ştefan cel Mare, are hramul acestui sfânt,
care este prezent de 4 ori în pictura murală interioară
şi o dată pe peretele sudic exterior, cu dimensiuni gi-
gantice, indicând măreţia civilizaţiilor oreene stră-
vechi, preluat în patriarhat de către Orhe, Gheorghe,
Sângeorz. În pisania Mânăstirii Voroneţ, Sfântul
Gheorghe este numit vestitorul, marele purtător de
izbândă. Imaginile interioare îl prezintă şi ca: apă-
rător al fecioarelor (fiicele orelor) când doboară ba-
laurul ameninţător, ca mântuitor al nedreptăţilor,
luptător împotriva răului din viaţa oamenilor, dar şi
portstindard al cauzei neamului, fiindcă îndrumă fa-
milia voievodală, curăţă pământul de energiile ne-
gative şi conduce mulţimea oştirilor pentru izbânda
DACIA
magazin
binelui uman.
Voroneţ înseamnă graiul Nikăi (vorobirea),
Zeea noastră Prometee, dăltuită pe Pistornikul/
Pecetea sacră cu care se sacralizează pâinea încă din
vremea Tărtăriei, păstrat pe stâlpii, apoi pe crucile
de la căpătâiul celor duşi în lumea lui Zamolse.
Sfântul Gheorghe este replica Zânei Orhe din
străvechimea Marilor Preotese geto-dace. Imag-
inea sfântului este prezentă pe cele mai vechi
steaguri, păstrate integral din vremea lui Ştefan cel
Mare. Dintre ele, cel donat Mânăstirii Zografu de la
Muntele Athos, pe la 1500, s-a păstrat până în anul
1917. După debarcarea trupelor franceze, consulul
României la Atena a reuşit, prin generalul francez,
să îl obţină sub protecţia unui detaşament franco-rus,
să-l ducă pe un vas de război francez la Paris, unde
a fost predat cu o solemnitate deosebită lui A. E. La-
hovari, şeful delegaţiei române, apoi adus în ţară,
după încheierea păcii în decembrie 1919 şi predat
Muzeului Militar Naţional. Acest steag este impor-
tant, fiindcă pe una dintre feţele sale este brodată im-
aginea Sfântului Gheorghe cu fir de argint şi mătase
albă, verde şi roşie. Sfântul Gheorghe stă pe tron
acoperit de mantie, trăgând sabia şi ţintind Balaurul
cu trei capete, încolăcit sub tron. Deasupra e flancat
de doi îngeri cu sabie şi cu scut, ţinând pe capul sfân-
tului o coroană cu 9 colţuri, împodobită cu pietre
preţioase. Iată că ai noştri domnitori erau şi mari ini-
ţiaţi, apărători ai culturii şi civilizaţiei străbune,
codată în simbolistica veche (Tricolorul României,
pag.12, autori Adina Berciu Drăghicescu, Tiberiu
Velter, Gh. D. Iscru, Aurel David).
Sfântul Gheorghe este prezent şi pe un alt
steag păstrat din vremea marelui voievod, apărător
al Creştinătăţii, dar şi al vechii credinţe, fiindcă în
iconografia sfântului este prezentă sinteza Daciei
vechi, preluată mereu de voievozii şi domnitorii pă-
mânteni, începând cu Burebista, Decebal, Mircea,
Ştefan, Mihai Viteazul, C. Brâncoveanu, Cuza Vodă,
ce-au păstrat simbolistica Daciei Edenice şi în stema
României de astăzi.
Theodor Burada a cules o istorioară din vre-
mea lui Ştefan cel Mare în care se povesteşte că, în-
vins de tătari la Tighina, voievodul a trecut Prutul în
Moldova trist şi abătut. A văzut o lumină la o casă
din Dobrovăţ şi a intrat. A întrebat dacă în sat este
biserică şi s-a dus să se închine. Istovit, a adormit în
28
 DACIA
Nr. 64, aprilie 2011 magazin

biserică şi l-a visat pe Sfântul Gheorghe, care-l

sfătuia să pornească mâine în luptă spre Bahlui, cu Apariţii editoriale
icoana lui în fruntea oastei. La Frumoasa, spre Iaşi,
i-a întâlnit pe tătari, pe care i-a alungat spre Nistru,
dar fără luptă. Tătarii au trimis soli lui Ştefan să-l în-
trebe cine este tânărul care i-a învins, fiindcă acesta
este vrednic de împărat şi peste tătari şi peste mol-
doveni. La porunca domnitorului a ieşit toată oastea
din tabără s-o vadă solii. Tătarii au spus că nu este
niciun oştean asemenea biruitorului. Ştefan cel Mare
a deschis biserica şi i-a lăsat să intre. Văzând icoana
Sfântului Gheorghe solii au strigat: Acesta ne-a
biruit pe noi!
Sfântul Gheorghe este un sfânt al Pămân-
tului, nu numai cu sensul de ţăran, ci şi de protector
al ţinuturilor geto-dace, unde trăiesc sedentarii şi
domnii pământului neatârnat. Sfântul Gheorghe
este Sângeorzan al geto-dacilor, simbolul
protejării şi cunoaşterii legităţilor existenţiale,
având cheile anotimpurilor şi orândelor străbune.

Bibliografie:

1 Th. Burada, Puncte extreme ale spaţiului etnic ro-

mânesc, Editura Vestala, Bucureşti, 2003;
2 Diodor Sicul, Istoria Universală, Editura Obiectiv,
Craiova, 2008;
3 D Cantemir, Descrierea Moldovei, Editura Min-
erva, Bucureşti, 1976;
4 N. Densuşianu, Dacia Preistorică, Editura Merid-
iane, Bucureşti, 1986;
5 R. Vulcănescu, Mitologia Română, Editura Acad-
emiei, Bucureşti, 1987;
6 A. Fochi, Datini şi eresuri populare la sfârşitul se-
colului al XIX-lea, Editura Minerva, Bucureşti,
1976;
7 I. Ghinoiu, Panteonul românesc, Editura
Enciclopedică, Bucureşti, 2001;
8 I.O. Luca, Dicţionar traco-geto-dac, Editura Tem-
pus, Bucureşti, 2010;
9 S. Dragomir, Istorii neelucidate, Editura Lucman,
Bucureşti, 2007;
10 Pascu C.Taşbuga, Graiul lui Zamolse, Editura
Paco, Bucureşti, 2004.

29
 DACIA
Nr. 64, aprilie 2011 magazin

opinii, dezbateri, polemici

Petiţie
Cine suntem ?
Adevăruri ascunse de Academia Română ?
http://www.petitieonline.ro/petitie-p31067045.html
După 2000 de ani de istorie drama- noastră un singur Judecător.
tică, numai prin examinare lucidă şi fără Această petiţie este o acţiune
prejudecăţi, prin solidaritate cu tot ceea ce de recucerire a istoriei noastre pierdute,
însemnă informaţie verificată, ne putem situa a conştiinţei noastre naţionale, a respectu-
în locul nostru constituit şi vom putea, lui faţă de Dacia, acest organism ce
mâine, să nu ne pierdem în viitorul ce se sângerează de peste 2000 de ani, o petiţie
proiectează şi se priveşte cu îngrijorare. de recucerire a memoriei.
Rostul nostru nu poate fi acela de a În final, vă invit pe cei care încă mai
contempla fără atitudine si de a ne lăsa în cred în istoria neamul nostru, încă bântuită
voia celor ce năzuiesc dispariţia totală a de convulsiuni, să -si asume sentimentul da-
strămşilor noştri adevăraţi, Dacii, prefăcând toriei faţă de ea şi să semneze PETIŢIA lui
zilele vieţii noastre într-o apăsare grea şi ANDREI: http://www.petitieonline.ro/peti-
creînd scaune de judecată ale arbitrarului, tie-p31067045.html
acolo unde şedeau oameni cuminti. Noi
avem o istorie ce ne legitimează şi deasupra Dr.N.Săvescu

30
 DACIA
Nr. 64, aprilie 2011 magazin

documente, recenzii, evocări

ÎNTRUNIRILE DACIA,
MODALITĂȚI ESENȚIALE DE CUNOAȘTERE ȘI APRECIERE
A STRĂMOȘILOR NOȘTRI, VITEJII DACI
Societatea Internațională ”Reînvierea
Daciei” (Dacia Revival) și-a dovedit, încă de la
înființare, eficiența și, mai ales, aportul
substanțial la cunoașterea și aprecierea la
justa valoare a vieții și luptei drepte a
strămoșilor noștri, dacii făuritori de neam și de
istorie măreață.
Personalitate puternică și, mai ales,
unică prin pasiune și dedicație necondiționată
pentru recunoașterea și reevaluarea spiritului
dacic etern gravat în fibra noastră națională,
doctorul Napoleon Săvescu este catalizatorul
neobosit în jurul căruia, în fiecare lună, românii
din New York se întâlnesc într-un cadru orga-
nizat pentru a afla lucruri noi și importante des-
pre stră-străbunicii lor din a căror temelie am
răsărit noi înșine și am crescut în spirit dacic
pe pământul binecuvântat de Zalmoxis. Fon-
dator și director al Societății Internaționale ”Reînvierea Da- - Sarmisegetusa, cetatea nimănui (film preluat de
ciei” și al revistei ”Dacia Magazin”, doctorul Napoleon la RTV)
Săvescu este vocea limpede și clară care se face din ce - Documente de istorie veche
în ce mai mult auzită și ascultată în mediile istorice din - Eminescu: ”Scrisoarea III”
România. Nimeni nu mai poate nega importanța și rolul - Mormântul lui Mihai Viteazul
primordial al dacilor în formarea noastră ca popor. Studiile - Un mister istoric: dacii de la Roma și din alte țări
teoretice și cele rezultate din săpături arheologice au con- - Terry Jones: Barbariens, the real savage... (film)
firmat - și continuă să confirme – tezele prezentate la Con- - Hitler despre Dacia... (film)
gresele anuale de Dacologie care au loc în țara noastră. Interesul românilor s-a dovedit cu atât mai mare,
*** cu cât cele mai multe subiecte au fost prezentate sub
formă de filme care au putut fi vizionate pe un ecran spe-
În prima zi de miercuri a fiecărei luni, membrii cial iar sursa de emisie a fost laptopul doctorului Napoleon
societății ”Reînvierea Daciei” se întâlnesc la restaurantul Săvescu.
”Transilvania” din Sunnyside-Queens-New York și dezbat Atâta timp cât vorbim despre daci și le prezentăm
probleme incitante având ca temă generală ”Cercetări și în mod onest viața și lupta pentru libertate, spiritul nostru
ipoteze referitoare la daci și nu numai”. va fi mai puternic iar sentimentul crescând de a fi urmașii
De regulă, dezbaterile se desfășoară seara, pe lui Decebal și ai lui Burebista, pe care-i slăvim așa cum
parcursul a aproape trei ore, în prezența a peste 50 de se cuvine, ne va face mai conștienți de zestrea inestima-
persoane, membri ai societății și simpatizanți. bilă pe care vitejii daci ne-au lăsat-o spre păstrare și dez-
În ziua de 6 aprilie a.c., programul a constat din voltare.
următoarele subiecte: Nimic nu este mai presus decât adevărul. De
- Dacia vs. România (film documentar) aceea îl prețuim și-l popularizăm.
- Dacia, documente pierdute (film) Prof. Mariana Terra,
- Comori antice dispărute New York, USA

31

Nr. 64, aprilie 2011
DACII DIN CURBURA CARPAŢILOR
Muzeul Naţional al Carpaţilor Răsăriteni
(Sf. Gheorghe), Muzeul Naţional de Istorie al
Transilvaniei (Cluj-Napoca), Muzeul Judeţean
de istorie Braşov, Muzeul Judeţean Buzău, Mu-
zeul Secuiesc al Ciucului (Miercurea Ciuc), Mu-
zeul Naţional Secuiesc (Sf. Gheorghe) şi
Muzeul Brăilei au organizat în oct. 2010 la
Brăila expoziţia arheologică Dacii din Curbura
Carpaţilor cu ultimele descoperiri.
Şase sit-uri situate de o parte şi de alta
a Carpaţilor de Curbură au fost cercetate de ar-
heologi: 1. Cârlomăneşti-Cetăţuia (Valea
Buzăului) şi 2. Pietroasa Mică Gruiu Dării; 3.
Olteni Cariera de nisip şi 4. Covasna Cetatea
Zânelor; 5. Ormeniş Tipia Ormenişului şi 6.
Racoşul de Jos Piatra detunată (Braşov).
Sunt atestate pentru perioada, sec. I
î.Hr. - sec. I d.Hr., excepţie, Olteni (Covasna)
sec. IV-III î.Hr. Prin artefactele descoperite se
dovedeşte omogenitatea şi unitatea culturii
geto-dacice prin numărul mare de aşezări şi for-
tificaţii, cu viaţă economică şi socială înflori-
toare.
Carpaţii de Curbură au facilitat mişcarea
oamenilor şi a comunităţilor prin faptul că sunt
brăzdaţi de ape şi pasuri relativ uşor de străbă-
tut. Ieri, drumeţi, meşteri, negustori au mers cu
pasul, carul şi călare.
Descoperirile arheologice constau în
vase ceramice, unelte, arme, podoabe, mon-
ede şi obiecte de import greceşti şi romane
(oglinzi, mărgele, fibule, vase).
1. Dacii din Ţara Bârsei (arheolog Flo-
rea Costea)
Recenta ediţie a Repertoriului arheologic
al Judeţului Braşov consemnează circa 630
aşezări omeneşti sigure şi 102 puncte cu locuiri
probabile. Cele mai numeroase sunt din epoca
bronzului (142) şi a 2-a epocă a fierului (133).
Multe aşezări sunt pe terase (53), pe dealuri
aşezări fortificate (15) - Breaza, Buneşti, Criz-
bav, Râşnov (Cumidava).
Fortificată cu zid este cetatea de la Tipia
Racoşului, iar cea de la Piatra Detunată are
DACIA
magazin
Prof. Adriana Grigorescu
şanţuri, valuri, ziduri cu turnuri.
O notă aparte are şi fortificaţia de la
Pietrele lui Solomon, ce foloseşte avantajele
unui crater natural şi a unui pârâiaş de munte
(are suprafaţa de 3 ha).
Aşezarea de la Râşnov (Cumidava este
amintită în Geographia lui Claudiu Ptolemeu.
Dacii cumidavensi făceau parte din neamul co-
tensilor, de la care s-au păstrat 28 de cuvinte
de origine traco-dacică atestate numai în Ţara
Bârsei.
O descoperire deosebită este cea de la
Tipia Ormenişului, un deal de 755,9 m altitu-
dine, situat în stânga râului Olt, în defileul din
Munţii Perşani.
În sec. I î. Hr. aici a fost ridicată o puternică ce-
tate şi peste 100 de locuinţe. Zidul clasic dacic
este gros de 2 m folosind lespezi şi blocuri de
calcar din zonă. Construcţia este în terase, tip
zigurat cu 3 platforme sanctuar, ce constituie
centrul religios pandacic (sec II î.Hr.), înfloritor
pe vremea lui Burebista şi care a continuat
până la cucerirea romană. Primul sanctuar este
dreptunghiular (11/10m), al 2-lea - circular (14-
14,50m) este central şi al 3-lea - cu aliniamente
de baze de coloane din tuf vulcanic - în 3 şiruri
lungi şi fiecare cu 10 sau 6 coloane. Lungimea
totală a complexului este de 32 m (este asemă-
nător celui de la Piatra-Roşie din Munţii Oră-
ştiei).
2. Comunitatea dacică de la Olteni
(Covasna) sec. IV-III î.Hr. (arheolog Valeriu
Sârbu - Brăila)
S-a descoperit şi cercetat o locuinţă de
suprafaţă, cu formă aproape ovală. S-au evi-
denţiat 2 vetre ovale, fragmente arse de lut şi
lemn, pietre sparte, oase de animale. Inventarul
include şi o râşniţă primitivă, 7 fusaiole şi vase
ceramice modelate cu mâna, vase borcan, oale
cu 2 toarte, căni, castroane, ceşti. Decorul va-
selor este format din brâuri alveolate sau
crestate.
Ca piese individuale: un mosorel în
formă de clepsidră şi un ac de cusut din bronz.
32

Nr. 64, aprilie 2011
În necropolă s-au găsit vase ceramice (50), vâr-
furi de săgeată cu 3 muchii din bronz, un pum-
nal din fier şi 2 mărgele de sticlă. Ca rit de
înmormântare este întâlnită atât incineraţia cât
şi inhumaţia.
Aşezarea a existat şi în timpul stăpânirii
romane, ceea ce arată o îndelungată locuire
dacică în zonă.
3. Cetatea Zânelor de la Covasna
(arheolog Viorica Crişan) este situată în Munţii
Breţcului, la cota 930 m, cu o amplasare stra-
tegică de excepţie. Ca mărime şi grandoare
este asemenea celor din zona regală, de la
Costeşti şi Piatra Roşie.
Acropola sau inima cetăţii au forma
ovală şi suprafaţa de 700 mp. Zidul terasei a II-
a este apreciat la circa 8 m lăţime sub formă de
bastion pătrat. În total sunt 4 terase.
S-a descoperit multă ceramică, între care fruc-
tiere, capace, ceşti, pahare, unelte (cuţite, cuie,
piroane, dălţi, fusaiole), piese de podoabă (bră-
ţări, cercei, mărgele de sticlă, oglinzi), arme,
monede greceşti şi romane.
Din măreţia acestei falnice cetăţi dacice
a rămas doar un munte de ruine legendare.
4. Dava de la Cârlomăneşti - Buzău
(arheolog Sebastian Matei)
Situl arheologic a fost cunoscut de Al.
Odobescu din 1871. Aşezarea este plasată pe
un platou de formă ovală, neregulată, cu o su-
prafaţă de cca 7500mp, având la vest terasa în-
altă a râului Buzău. A fost locuită intens din
epoca bronzului, devenind în epoca lui Bure-
bista o importantă davă - centru politic, econo-
mic şi religios pentru comunităţile geto-dacice
din zonă. Au fost descoperite pietre-altar, vase
ceramice, unelte, monede, fragmente antropo-
morfe din lut ars reprezentând lupi, mistreţi,
cerbi şi păsări, precum şi bărbaţi în postura de
războinici călare. Acestea sunt unice în spaţiul
locuit de geto-daci, ele reprezentau fie divinităţi
şi animale totemice sau ofrande simbolice.
Bogăţia comunităţii geto-dacice de la
Cârlomăneşti este dovedită de găsirea podoa-
belor din fier, argint, aur, piese de harnaşament
şi arme.
Tezaurul monetar conţine124 de mon-
ede de argint tip Vârteju-Bucureşti, făcute în ca-
drul unui atelier local.
DACIA
magazin
Un fragment de la un vas de provizii cu
inscripţie în limba greacă ne arată că era pro-
prietatea basi-leoss B…, deci a unui rege ce a
stăpânit aceste ţinuturi şi poate chiar a avut
sediul la Cârlomăneşti.
Un alt fragment reprezintă un bust de
bărbat îmbrăcat în armură. Ar putea fi regele
Burebista?
5. Pietroasa Mică Gruiu Dării - Buzău
(arheolog Valeriu Sârbu - Brăila)
Cuprinde importante vestigii din eneolitic
(Culturile Cucuteni B şi Cernavodă I) şi din
epoca bronzului (Cultura Monteoru) - mileniile
3-2 î.Hr.
În sec. I î.Hr. - sec. I d.Hr. a existat aici o
aşezare dacică fortificată cu un val de pământ
cu miez din piatră şi o palisadă din lemn. Incinta
de formă tronconică este la cota de 534 m pe
Masivul Istriţa cu pante abrupte pe 3 laturi şi vi-
zibilitate spre câmpia din sud-est. Zidul are o lă-
ţime de 2-2,20 m.
Dar, din sec 4-3 î.Hr. a existat o aşezare
cu un bogat şi variat inventar arheologic: fibule
de tip tracic, mărgele din sticlă, vârfuri de să-
geţi, greutăţi de lut, o monedă histriană, amfore
greceşti din Heraclea Pontică, Sinope, Thasos.
Vasele getice de tip tronconic din argilă
sunt modelate cu mâna şi ornamentate cu
brâuri în relief. A fost descoperit şi un sanctuar
cu numeroase vetre ce atestă cultul soarelui şi
cel agrar. Aveau şi cultul căminului, dovedit de
prezenţa unor locuinţe cu bogat inventar.
Gruiu Dării a fost un centru regional de
cult al dacilor.
Măreţia civilizaţiei dacice este susţinută
şi de prezenţa celor două tezaure de referinţă:
cel de la Surcea (comuna Zăbala - Covasna)
datat în sec II-I î.Hr. ce cuprinde falere, cupe,
lingouri de argint, 6 nicovale de fier, vase de lut,
fructiere modelate cu mâna, păstrat la Muzeul
Naţional de Istorie a României din Bucureşti şi
cel de Sâncrăieni, Judeţul Harghita (sec I
î.Hr.), cu obiecte de argint în greutate de 3,650
Kg: 2 brăţări masive, o fibulă, 2 monede, 15
vase (cupe şi pocaluri cu ornamente aurite),
păstrat tot la Bucureşti.
Prin artefactele descoperite este mar-
cată frumuseţea şi unitatea culturii daco-getic.
33
 DACIA
Nr. 64, aprilie 2011 magazin

din activitatea societăţii şi a filialelor

ANUNŢ
Al XII-lea Congres Internaţional de Dacologie 2011:

“O provocare a istoriei, plăcuţele de la Sinaia”

August 13, 2011, Bucuresti, România
Organizator: Dacia Revival International Society
21-26 Broadway, New York, NY 11106, U.S.A.
Phone: (718) 932- 1700 or 031 810 6172;
FAX: (718) 728- 7635;
E- mail: PlacuteledelaSinaia2011@gmail.com , mail@dacia.org
Website: http://www.dacia.org/

Doamnelor şi domnilor,

«Dacia Revival International Society» are deosebita onoare de a vă invita să participaţi

cu lucrări ştiinţifice la cea de-a XII-a ediţie a Congresului Internaţional de Dacologie 2011,
cu tema:
« O provocare a istoriei, placutele de la Sinaia».
Congresul va avea loc la Bucuresti, în ziua de 13 august 2011, la Teatrul „Odeon” din Calea Victoriei nr. 44-46.

Cu aceeasi pasiune p.entru adevar, cu aceeasi
dorinta de a releva rolul primordial al stramosilor
daci în faurirea istoriei poporului nostru, sesiunile şi
programele asociate congresului vor acoperi multi-
ple aspecte ale istoriei Daciei. Aceste variate
oportunităţi de schimb intelectual vor marca stadiul
actual al cercetărilor şi vor sugera direcţiile lor vi-
itoare dând, în acelaşi timp, atât cercetătorilor
consacraţi cât şi celor mai tineri, un forum în cadrul
căruia să-şi prezinte comunicările.
Tema congresului din acest an este o provo-
care stiintifica, intelectuala si de logica, cu atât mai
mult cu cât celebrele Plăcuţe de la Sinaia continua
sa suscite interesul istoricilor, filologilor si al tuturor
acelora care sunt cu adevarat interesaţi în descifrarea
si evaluarea nivelului ridicat al culturii scrise al
dacilor întemeietori de tara.
Programul ştiinţific al congresului se va des-
fasura în următoarele secţiuni:
Secţiunea 1 - Placutele de la Sinaia, documente
unice de o importanta majora pentru intelegerea civ-
ilizatiei avansate a dacilor
Secţiunea 2 - Alte aspecte ale istoriei Daciei.
Secţiunea 3 - Contributii promitatoare ale
studenţilor pasionati de istorie
Secţiunea 4 - Gânduri ale elevilor despre istoria
stramosilor daci
Vizitaţi www.dacia.org pentru noutăţi,
schimbări şi adăugiri.
Cu stimă,
Directorul comitetului de organizare, Andrei
Bănică
Aşteptăm confirmarea participării dumnea-
voastră, precum şi un rezumat al prezentării pe care
doriţi să o susţineţi la Congres, rezumat care să nu
depăşească 2 pagini (font Times New Roman,
preferabil cu diacritice), în format electronic, pe
adresele
PlacuteledelaSinaia2011@gmail.com şi
mail@dacia.org sau, sub formă de CD in format
Word, prin poştă, pe adresa : Dacia Revival Inter-
national Str. Cerceluş nr. 71 Sector 3, Bucureşti,
România Telefon : +40 726 113 151
Pentru confirmari de participare si orice nela-
muriri, va rugam sa ne scrieti la adresa
PlacuteledelaSinaia2011@gmail.com.

34
 DACIA
Nr. 64, aprilie 2011 magazin

35
 DACIA
Nr. 64, aprilie 2011 magazin

36