Religie şi ştiinţă

CUVINTE DESPRE DIALOGUL DINTRE RAŢIUNE ŞI CREDINŢĂ

Elisabeta Cârlan, 14 Martie 2013

http://ziarullumina.ro/cuvinte-despre-dialogul-dintre-ratiune-si-credinta-79837.html

Cultura modernă este caracterizată de conflictul dintre raţiune şi credinţă, prima

fiind catalogată drept singura cunoaştere posibilă, obiectivă, a doua nefiind
altceva decât o opţiune personală, subiectivă, irelevantă în ceea ce priveşte
adevărul. Este tot mai frec-vent întâlnită ideea unui dialog între cele două surse
de cunoaştere, raţiunea şi credinţa, sau, restrângând sfera, relaţia de conlucrare a
ştiinţei cu religia.

Credinţa începe să susţină ideea comunicării cu ştiinţa, începe să accepte

adevărurile descoperite prin cercetare, calcul şi experiment. În aceeaşi poziţie se
plasează şi ştiinţa, care nu se mai axează pe demonstrarea inexistenţei unui
Creator, alegând să pună această Instanţă Superioară pe „tărâmul“ posibilului,
prin acceptarea posibilităţii de a nu fi un simplu rezultat al actului creativ al
fiinţei umane. Mai concret, ştiinţa plasează la originea armoniei universului
material o aşa-numită „Forţă“, aceasta din urmă având, în fizică, un caracter
metafizic. După cum susţine doctorul Nicolae C. Paulescu, omul de ştiinţă nu se
mulţumeşte să afirme: Credo in Deum (Cred în Dumnezeu). Este necesar pentru
el să spună: Scio Deum esse (ştiu că Dumnezeu există).1

Demersul de faţă are rolul de a prezenta o perspectivă gnoseologică privind

raportul raţiune-credinţă, uzând de teoretizarea asupra unor concepte
fundamentale pentru domeniile vizate. Se are în vedere susţinerea ideii conform
căreia cele două surse de cunoaştere nu se exclud reciproc, ci sunt capabile de
dialog, de cooperare.

Experiment ştiinţific versus experienţă religioasă

Primele concepte care ar putea fi luate în discuţie sunt experiment ştiinţific,

respectiv experienţă religioasă. Experimentul reprezintă un a priori pentru
ştiinţă, este cel care-i dă sens şi autoritate, fiind un instrument de cercetare
obiectiv, repetabil şi verificabil, care uzează de un aparat tehnic, în vederea
obţinerii unor informaţii valide. Experimentele asigură o reproductibilitate a

1
rezultatelor, putând fi verificate de orice persoană care respectă aşa-zisa
procedură de experimentare (spre exemplu, în matematică, verificarea
teoremelor este accesibilă tuturor celor care cunosc domeniul cercetat). Unele
experimente nu sunt accesibile oricui, acestea fiind verificate doar de către
persoanele specializate în domeniu, care au avut o pregătire anterioară
îndelungată şi riguroasă (un exemplu în acest sens îl constituie experimentele
din domeniul fizicii, chimiei ş.a.). De asemenea, numeroase experimente sunt
irepetabile sau extrem de rar repetabile, uzând de aparaturi avansate şi de foarte
mult timp (este vorba aici în special de experimentele din domeniul astronomic
şi cel psihologic).

Experienţa religioasă, în schimb, este înţeleasă ca împărtăşire a fiinţei umane cu

realitatea descoperită prin har de către Dumnezeu. Prin înnoirea minţii (gr.
µετανοια), rezultat al rugăciunii, omul experiază prezenţa lui Dumnezeu. Prin
„coborârea minţii în inimă şi a cerului în minte“ fiinţa umană se pregăteşte
pentru întâlnirea interpersonală cu Divinitatea. În timpul experienţei religioase
se unifică toate compartimentele conştiinţei umane, iar activitatea minţii
conlucrează cu simţirea inimii. Omul se detaşează de patimi, îşi curăţă inima de
păcat, rezistă ispitelor, şi astfel fiinţa lui devine încăpătoare pentru virtuţi,
simţind totodată prezenţa harului lui Dumnezeu în interiorul său.

Chiar dacă sunt evidente deosebirile dintre cele două tipuri de experimentare,
paralelismul dintre acestea apare ca fiind necesar, întrucât atât experimentul
ştiinţific, cât şi experienţa religioasă apar ca produs al unui proces de filtrare,
necesită o pregătire prealabilă intensă şi o bază solidă: calcule, teorii, logică,
respectiv rugăciune, virtuţi, trăire. Fritjof Capra sesizează o asemănare a celor
două feluri de experienţă, care constă în validarea comunitară de care au nevoie
acestea, în vederea creşterii gradului lor de încredere. În acest sens, ştiinţa se
raportează la spiritul critic al comunităţii ştiinţifice, în timp ce teologia se
raportează la conştiinţa eclesială (Biserica).2

Teoria versus theoria

Următorul concept avut în vedere este cel de teorie (gr. θεωρια). Sfera ştiinţifică
a preluat sensul de speculaţie al acestui termen, în timp ce teologia îl în-
trebuinţează pe cel de contemplare. Interpretată drept contemplare, theoria este
definită ca treaptă profundă a cunoaşterii lui Dumnezeu, sau metodă
fundamentală de lectură a textului revelat.

2
Conceptul de teorie este semnificativ pentru sfera ştiinţifică, reprezentând o
completare, o desăvârşire a experimentului. Cu alte cuvinte, ca ansamblu de idei
şi de noţiuni atent organizate şi structurate, teoria îndeplineşte o funcţie
explicativă pentru fapte experimentale.

Din punct de vedere religios, theoria reprezintă o îndreptare a minţii, prin

exerciţiul rugăciunii, către atotprezenţa lui Dumnezeu, ajungând să participe la
aceasta doar prin puterea harului. În acest sens, Sfântul Grigorie Palama afirmă:
„Lucrarea aceasta mai presus de minte e superioară celei din cadrele minţii; nu
cunosc pe Dumnezeu, nu în sensul că nu văd nimic, cum fac cei ce-L cugetă prin
negaţie, ci prin vederea însăşi văd ceea ce-i mai presus de vedere“3.

Se observă clar faptul că acest concept - teoria - este perceput distinct în cadrul
celor două domenii: ştiinţific şi teologic. În ştiinţă este fundamentală utilizarea
imaginaţiei în formularea explicaţiilor, pe când în spaţiul teologic este necesară
eliberarea de imaginar şi acceptarea puterii lucrătoare a harului. Prin urmare, în
ştiinţă, teoreticul este identificat cu o reprezentare bazată pe concepte logice, pe
când în teologie el reprezintă o participare a fiinţei umane la o realitate mai
presus de minte.

Paradigma ştiinţifică versus paradigma religioasă

Semnificativ este şi termenul de paradigmă (gr. παραδειγµα). Thomas Kuhn

este cel care propune acest concept, dându-i înţelesul de ansamblu de norme şi
concepţii împărtăşite de membrii unei comunităţi.

Privind din spaţiul ştiinţei, Kuhn propune trei caracteristici ale paradigmelor. În
primul rând, filosoful consideră că datele ştiinţifice depind de paradigmă. În al
doilea rând, este de remarcat faptul că paradigmele rezistă în cazul unei posibile
falsificări (în sensul că nu sunt respinse când apar contradicţiile, paradigmele
lansând cercetări către ipoteze noi). A treia caracteristică ar fi aceea că nu există
reguli de alegere a paradigmelor, alegerea efectuându-se ca urmare a revoluţiilor
(revoluţia sugerând atât discontinuitate, cât şi continuitate).4

Ştiinţa este cea care uzează de acest sens kuhnian al termenului. Teologia, în
schimb, adoptă sensul platonician, potrivit căruia paradigma face referire la
model, exemplu, prototip. Este cunoscut faptul că paradigma este caracteristică
în special ştiinţei, dar se poate vorbi despre paradigmă şi în spaţiul teologic,
exemple în acest sens fiind trecerea de la politeism la monoteism, trecerea de la

3
credinţa într-un Dumnezeu iudaic la credinţa într-un Dumnezeu creştin, Întreit în
Persoane şi unic în Fiinţă, sau trecerea de la Decalog la Fericiri.

Revelaţia pentru creştin versus revelaţia pentru savant

Un alt concept relevant este cel de revelaţie. Specifică domeniului teologic,

revelaţia este definită drept cunoaştere a lui Dumnezeu, prin Dumnezeu.
Divinitatea depăşeşte ruptura ontologică, graniţa dintre creat şi necreat, limita
dintre Creator şi creatură şi alege să se descopere fiinţei umane. Astfel, revelaţia
se prezintă ca fiind calea fundamentală prin care Dumnezeu poate fi cunoscut, în
măsura în care se lasă cunoscut („Nu va vedea omul faţa mea şi să fie viu“,
Ieşirea: 33, 20). Totodată, această cunoaştere este limitată şi de condiţia finită a
omului. Fiinţa umană nu poate experimenta cunoaşterea absolută a lui
Dumnezeu, întrucât finitul nu poate cuprinde infinitul (cu alte cuvinte, limitatul
nu cuprinde nelimitatul, sau creatul necreatul).

Este interesant de precizat faptul că în cadrul revelaţiei activ este obiectul care
trebuie cunoscut, Dumnezeu, şi nu subiectul cunoscător, omul. Acesta din urmă
se înfăţişează ca pasiv, întrucât Dumnezeu Se descoperă din proprie iniţiativă.
Practic, nu omul este cel care alege revelaţia, ci revelaţia pare să îl aleagă pe el.
În această situaţie este vorba despre o cunoaştere pe verticală, care coboară.5

S-a constatat faptul că se poate vorbi de revelaţie şi în domeniul ştiinţific.

Numeroşi oameni de ştiinţă subliniază faptul că cele mai importante descoperiri
au loc în urma unor aşa-zise iluminări sau sclipiri de geniu. Acestea seamănă cu
revelaţiile religioase, doar că nu sunt privite dintr-un unghi mistic. Practic, în
timpul iluminărilor, omul de ştiinţă se află în ex-stasis, adică iese din sine şi
experimentează gândirea fără cuvinte. Este adevărat că cele două tipuri de
revelaţie se aseamănă, dar nu trebuie exclus faptul că obiectul revelat diferă.

Credinţa creştină versus credinţa ştiinţifică

Distincţii importante pot fi formulate şi în legătură cu un alt concept, anume

credinţa. Acest concept este asociat, de regulă, sferei religioase, domeniul
ştiinţific neacceptând nici o cunoaştere care nu este mediată prin raţionalitate şi
logică, cu toate că, „de calea acceptării prin credinţă, numai sub imperiul
autorităţii, uzează şi abuzează şi ştiinţa“6.

4
Termenul credinţă reprezintă în spaţiul religiei una dintre cele trei virtuţi
teologice, alături de dragoste şi nădejde, constituind un act de acceptare,
participare şi deschidere către harul divin. Teologia accentuează ideea conform
căreia prin credinţă omul se întâlneşte cu Dumnezeu, aceasta constituind liantul
dintre Fiinţă şi fiinţare. Cu toate acestea, avantajul în cauză nu este valorificat
îndeajuns de om, acesta din urmă neconştientizând, cu adevărat, puterea şi
importanţa credinţei.

Credinţa presupune o trăire, o deschidere a întregii persoane către harul divin,

către Realitatea Absolută. Credinţa nu presupune o suspendare a facultăţii
cognitive, întrucât obiectul credinţei devine şi obiect al cunoaşterii, fiind vorba
despre o cunoaştere care include şi totodată transcende raţiunea umană.

Este interesant de discutat conceptul de credinţă şi în domeniul ştiinţific,

întrucât există dimensiuni ale cunoaşterii ştiinţifice care se apropie de ceea ce
este numit credinţă. O primă formă de credinţă a omului de ştiinţă poate fi
considerată credinţa în inteligibilitatea lumii supuse cercetării. Un alt aspect al
credinţei manifestate în spaţiul ştiinţific este reprezentat de încrederea
cercetătorilor în veridicitatea rezultatelor obţinute de predecesorii sau colegii lor,
o verificare a muncii celorlalţi fiind exclusă. Tot ca un fel de credinţă pot fi
considerate prejudecăţile care apar deseori în cercetarea ştiinţifică, acele
aşteptări a priori a unui rezultat corect. Până la momentul adevărului, aceste aş-
teptări sunt concepute ca forme de credinţă.

Dialogul între ştiinţă şi religie se realizează când ştiinţa îşi întâlneşte şi

conştientizează propriile limite în procesul cercetării, văzându-se nevoită a
accepta credinţa ca pe o formă de cunoaştere complementară ei. Einstein
constată: „Nu-mi pot închipui un om de ştiinţă adevărat, lipsit de acea ştiinţă
profundă“.

Observaţiile aduse fac comprehensibilă distincţia dintre credinţa privită dintr-o

perspectivă religioasă, care apare ca una participativă a fiinţei umane la viaţa
întru Dumnezeu, şi credinţa ştiinţifică, văzută ca încredere în competenţe,
prejudecăţi sau intuiţii manifestate în spaţiul cercetării. Este fundamentală
deosebirea între credinţa specifică ştiinţei şi credinţa proprie religiei, dar se pare
că distincţia aceasta nu tinde să despartă cele două forme de cunoaştere, ci mai
degrabă să le apropie.

5
Dumnezeu în teologie şi în ştiinţă

Cel mai cuprinzător cuvânt, dintre cele ce pot fi luate în discuţie, cu referire la
teologie şi ştiinţă, este desigur Dumnezeu. Pentru teologie, Dumnezeu este Cel
ce este, Realitatea Absolută, în timp ce pentru ştiinţă Dumnezeu reprezintă o
noţiune fundamentală, fără de care aceasta (ştiinţa) ar cădea în absurd. Tot mai
mulţi oameni de ştiinţă sunt, în paralel, rugători autentici, fără ca aceasta să
afecteze rigoarea ştiinţei. Ei acceptă ideea conform căreia sacrul este raţional,
dar nu este raţionalizabil, fapt pentru care renunţă în a demonstra existenţa Lui
uzând de instrumentele ştiinţifice şi aleg să creadă. Printre marii savanţi care au
proclamat existenţa lui Dumnezeu, fiind catalogaţi drept teişti declaraţi, se
numără: Copernic, Kepler, Galilei, Descartes, Bacon, Leibniz, Newton, Pascal,
Laplace, Euler, Berzelius, Volta, Ampere, Maxwell ş.a.

Demne de a fi trecute în revistă sunt pasaje culese din operele unora dintre aceşti
mari oameni de ştiinţă, care admit existenţa lui Dumnezeu cu o siguranţă
impresionantă. Un exemplu în acest sens poate fi considerat Ch. Darwin, care în
La vie et la correspondance de Charles Darwin par De Varigny, I, Ed.
Reinwald, Paris, 1888, p. 363, afirmă: „O altă cauză a credinţei în existenţa lui
Dumnezeu, care ţine de raţiune, iar nu de sentimente […] provine din extrema
dificultate […] de a concepe acest imens şi prodigios Univers, cuprinzând omul
şi facultatea sa de a privi în viitor, ca pe rezultatul unui destin şi al unei
necesităţi oarbe. Cugetând astfel, mă simt nevoit să admit o Cauză primară cu
un spirit inteligent, analog într-o oarecare măsură cu cel al omului, şi merit
denumirea de deist.“.7

Demersul de faţă a constituit spaţiul adecvat pentru a teoretiza asupra unor

concepte-cheie (precum experienţă, experiment, teorie, paradigmă, revelaţie,
credinţă, Dumnezeu), semnificative atât pentru domeniul ştiinţific, cât şi pentru
cel teologic. Concluzia desprinsă constă în acceptarea dialogului dintre ştiinţă şi
credinţă, cele două forme de cunoaştere intersectându-se şi prin aceste concepte
comune. Unii gânditori sunt de părere că, pentru a descoperi şi înţelege
adevărul, ştiinţa trebuie să accepte un dialog cu religia: „În cele din urmă,
raţiunea este cea care trebuie să se încline în faţa credinţei“8. Cercetând lumea
empirică, ştiinţa utilizează un limbaj care se deschide nu doar semnificaţiilor
filosofice, ci şi celor teologice. Filosofia apare, astfel, ca „funcţie unificatoare şi
mediatoare“ între ştiinţă şi teologie.

6
Note:
1 -*** Doctorul Nicolae C. Paulescu sau Ştiinţa Mărturisitoare, ediţia a II-a, revizuită şi adăugită,
crestomaţie, note şi tablou bio-bibliografic de Răzvan Codrescu, Editura Christiana, Bucureşti, 2009,
p. 23.
2 -Adrian Lemeni, Răzvan Ionescu, Teologie ortodoxă şi ştiinţă, Editura Institutului Biblic şi de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2007, p. 202.
3 -Dumitru Stăniloae, Ascetica şi mistica ortodoxă. Mistica, vol. II, Editura Deisis, Alba Iulia, 1993, p.
198.
4 -Adrian Lemeni, Răzvan Ionescu, op. cit., pp. 236-237.
5 -Nae Ionescu, Curs de Filosofie a religiei 1924-1925, ediţie îngrijită de Marin Diaconu, Editura
Eminescu, Bucureşti, 1998, p. 138.
6 -Gheorghe Ioan Savin, Apologetica, vol. I, Editura Anastasia, Bucureşti, p. 119.
7 -*** Doctorul Nicolae C. Paulescu sau Ştiinţa Mărturisitoare, ediţia a II-a, revizuită şi adăugită,
crestomaţie, note şi tablou bio-bibliografic de Răzvan Codrescu, Editura Christiana, Bucureşti, 2009,
pp. 135-144.
8 -Gottfried Wilhelm Leibniz, Eseuri de teodicee. Asupra bunătăţii lui Dumnezeu, a libertăţii omului
şi a originii răului, trad. de Diana Morăraşu şi Ingrid Ilinca, îngrijirea ediţiei şi studiu introductiv de
Nicolae Râmbu, Editura Polirom, Iaşi, 1997, p. 12.