ARTEMISIA GENTILESCHI – JUDITH SLAYING HOLOFERNES

Artemisia Gentileschi se enumeră prin elita barocă a picturii italiene, astăzi fiind considerată una
dintre cei mai desăvârșiți pictori din generația succesoare celei caravaggiene. Într-o epocă în care
femeile nu au fost facil acceptate în pictură de către comunitatea artistică sau de patroni, ea a fost
prima femeie care a devenit membră în Accademia di Arte del Disegno din Florența.
Ea a pictat multe imagini portretizând femei puternice și suferinde, fie din mitologie, fie din biblie,
imagini ale unor victime, surprinzând tragismul războiului și sinuciderii.
Au fost o serie de lucruri totuși ce au umbrit cariera sa artistică. Faptul că a fost o femeie ce picta în
secolul XVII și că a fost violată, iar apoi să participe la urmărirea violatorului au avut ca rezultat o
viziune longevivă asupra ei mai mult ca o curiozitate decât ca simplu artist. Astăzi e privită ca unul
dintre cei mai progresiști și expresioniști pictori ai generației sale și în zilele noastre acțiunile ei ar fi
în cel mai firesc caz admirabile. La vremea aceea, a fost o adevărată revoluționară.
Cea mai recognoscibilă lucrare a sa este Judith Slaying Holofernes, un bine-cunoscut subiect
medieval și baroc în artă care descrie decapitarea lui Holofernes, o scenă odioasă și sângeroasă
dintr-o carte deuterocanonică a bibliei din Vechiul Testament care povestește asasinarea generalului
asirian Holofernes de către eroina israelită Judith, un simbol tradițional al virtuții și castității.
În poveste, Holofernes urmează să-i distrugă orașul natal al Judithei, Bethulia, dar își folosește
frumusețea și sexualitatea pentru a avea acces la cortul generalului și, prin urmare, să-l îmbete și să-
l decapiteze.Gentileschi se bazează pe cea mai culminantă parte a cărții Judithei unde are loc
decapitarea, figura masculină schimonosită de teamă, abia trezit în stare de ebrietate, este asaltat de
cele două figuri feminine, Judith și însoțitoarea ei, Abra. A fost o poveste populară adesea folosită
de către artiștii baroci italieni pentru a descrie femei triumfând asupra misoginiei specifice vremii și
tiraniei masculine. Gentileschi s-a folosit pe ea ca model pentru Judith, iar pe Agostino Tassi, unul
dintre asistenții tatălui ei și totodată individul ce a violat-o, ca model pentru Holofernes.
Spre deosebire de asaltul anodin înfățișat în versiunea caravaggistă a evenimentului. Gentileschi
creează o scenă mult mai violentă și grafică, dramatizând efortul fizic necesar din partea
personajelor feminine pentru a-și ucide dușmanul, care luptă de altfel pentru viața lui. Capul lui
Holofernes devine centrul de interes și totodată focalizarea brutală a violenței, membrele, sângele și
sabia radiind din acesta. Fizicalitatea odioasă a tabloului este complet nituită, cu brațele plonjate și
mâinile strânse, cu pătrunderea lamei îmbibate-n sânge prin coloana vertebrală și gât. Toate acestea
înglobează o capodoperă a acțiunii ucigătoare. Pe o notă mai liniștită, lucrarea se remarcă și pentru
redarearochiilor și lenjeriei de par foarte bogate în detaliu, precum și a pliurilor diferitelor țesături și
pielea celor trei figuri antropomorfe. Mai presus de toate, observăm utilizarea excepțională a
chiarroscuro-ului de către artistă, tehnică prin care aceasta a redat o volumetrie reală a brațelor și
picioarelor din lucrare, dar și utilizarea tenebrismului pentru a concentra atenția asupra elementelor
cheie ale compoziție.
Lăsând deoparte măiestria fără echivalent, această capodoperă reflectă o imensă calitate simbolică
și este percepută ca un comentariu vizual de pionierat asupra misoginiei insituționalizate și a cererii
pentru drepturile femeilor.
Lucrarea Artemisiei a fost adesea interpretată de către teoreticieni ca fiind legată de tema puterii
feminine. Potrivit istoricului Susan L. Smith, lucrarea este „o practică reprezentativă de a reuni cel
puțin două figuri arhicunoscute fie din biblie, fie din istoria artică sau romantism pentru a
exemplifica un însumare de teme interrelaționate ce presupun viața femeii, puterea iubirii și
încercările căsătoriei.”
Gentileschi o înfățișează pe Judith ca pe o femeie frumoasă, dar vânjoasă, puternică, indicând
stăpânirea asupra tiraniei personajului masculin. Artista pare să se fi jucat cu stereotipurile ce o
celebrează pe israelită ca pe o adevărată eroină. Atmosfera unui act eroic a fost obținută cu aparenta
solidaritate între cele două femei și stropii de sânge disperați în contextul compoziției care
simbolizează bătălia câștigată.
Mary Garrard, istoricul de artă care a scris prima biografie a Artemisiei Gentileschi, a propus teoria
că tabloul prezent o portretizează pe eroină ca pe o femeie eliberată social, care pedepsește faptele
masculine, în acest caz, războaiele. Mai mult istoricul sugerează o interpretare autobiografică a
tabloului, subliniind că aceasta funcționează ca o expresie cathartică a furiei private a artistului și,
poate, reprimată. Pe de altă parte, Griselda Pollock, istoric de artă feminist, a propus că „tabloul să
fie citit mai puțin din punctul de vedere al referințelor la experiența de viață a Artemisiei și mai mult
ca o codificare a răspunsurilor artisului sublimate la evenimentele din viața ei și a contextului istoric
în care ea a lucrat”.
Dintr-o altă perspectivă, a existat de asemenea și o sugestie negativă, exprimată de Camille Paglia,
care sugerează că fascinația feministă modernă pentru Artemisia este exagerată, considerând că
aceasta „a fost pur și simplu o femeie pictor competentă într-un stil baroc creat de bărbați”, ceea ce
nu o deosebește foarte mult de mulțimea din contextul în care a profesat.
S-ar crede că tabloul a fost pictat pentru Cosimo de Medici, același om care l-a grațiat pe Tassi după
ce artista a fost nevoită să facă un set de teste ginecologice și alte eforturi timp de 7 ani pentru a
dovedi vinovăția tutorelui acesteia. Datorită naturii sale extrem de grafice, tabloul a fost ascuns într-
un colț liniștit din Palatul Pitti, iar Gentileschi nu a fost nici măcar plătită pentru lucrare, decât după
moartea lui Cosimo. La opt ani de la finalizarea lucrării, Artemisia s-a stabilit la Napoli.
Nu este surprinzător caracterul iconic pe care îl deține tabloul precum și cel de simbol al
emancipării femeii în societate. Totuși cred că este dezolant faptul că în mare parte, Gentileschi a
figurat în discursul istoric al artei ultimelor decenii după atâta vreme de neglijare savantă parțial din
cauza interesului pentru detaliile dramatice din viața timpurie a artistei. În timp ce lucrările timpurii
ale artistei au fost discutate pe larg, lucrările sale ulterioare au fost în mare parte demise.